Domnul Miluş

Susurul apei şi vremea  mohorâtă din micul orăşel de munte m-au dus cu gândul la un Paşte de aprilie, cu ani în urmă, când zăpada ne-a blocat aici, la Slănic Moldova, pentru patru zile albe şi reci în care nici curent electric nu aveam. A fost romantic să stai la lumina lumânării, dar mult mai puţin romantic să tremuri de frig fără centrală şi fără beneficiile vieţii moderne. Dar domnul Miluş cu siguranţă ne-a colorat viaţa în acele zile de primăvară înzăpezită.

Oamenii din oraş au încins grătare pe zăpadă şi au pus pe ele toată carnea pe care o aveau prin frigiderele dezgheţate, într-o armonie generală, reînnodând conversaţii cu vecini pe care îi ignoraseră până atunci, uitând de vechi duşmănii şi conflicte. Totul părea desprins dintr-o poveste  de  Andersen (in varianta  autohtonă,  desigur). Bună şi zăpada asta la ceva! Prietenii noştri au decis să plece spre casă în momentul în care zăpada părea că se aduna mormane peste mormane. Rezultatul? Au parcurs cei 80 de kilometri într-o zi şi o noapte, blocaţi de nămeţi undeva spre Adjud, într-o coadă nesfârşită de maşini. Noi nu am reuşit să scoatem maşina din parcare şi am decis să înfruntăm soarta la faţa locului.

Domnul Miluş apăruse în viaţa noastră de nu ştiu unde şi tot acolo a şi dispărut după o vreme, dar în acel aprilie a fost o prezenţă  vie in peisajul inzapezit al Slanicului. Corpolent şi amabil, cu o soţie slăbuţă şi firavă, cu privire supusă, domnul Miluş era un “nouveau riche” al locului şi nu dorea decât să îşi impresioneze concetăţenii  prin vocabular şi bunăstare, rezultatul fiind că tocmai de aceea oamenii nu prea îl aveau la suflet.
Ca un adevărat personaj desprins din Caragiale, domnul nostru era funcţionar al statului, într-o situaţie care îi permitea să mai ciupească de ici de colo “ca omu’ ” şi cu o brumă de şcoală care îl făcea să se simtă dator să se “esprime” elevat în felul său. Drept pentru care orice conversaţie cu el devenea involuntar atât de amuzantă încât mă ciupeam să nu pufnesc în râs şi trebuie să recunosc că ne-a “îmbogăţit vocabularul” cu termeni noi, cu sensuri noi, cât se poate de neaşteptate. Astfel încât, chiar dacă el a ieşit din viaţa noastră, vocabularul lui a rămas cu noi…

Era un personaj volubil, dornic să ne împărtăşească din experienţa lui de viaţă. ”Dom’le era din promorţia mea, chiar aşa, coleg cu mine, aceeaşi promorţie.”
Se pricepea la multe:  “parchetul era pus într-un mod dezagreabil, credeţi-mă”! Iar apa rece, ei bine, apa rece avea “caracter continuu” !
Era un bun familist: ”când socru-meu s-a îmbolnăvit, nevastă-mea a slăbit dom’le, da’ a slăbit în aşa un hal de curgeau hainele de pe ea, dacă îmi permiteţi să mă esprim aşa!” .”Am convocat-o și am provocat-o pe nevastă-mea să imi zică ce să fac să o ajut și, intr-un principiu, a inceput să-mi spună ceva de socru’ meu că e bolnav…”

Era și foarte respectuos :”Domnu’ Toni, doar știi că te apreciez intr-un hal fără de hal, zău că da!  “Simțea fenomenele:”Mă oxidez, mă obosesc muncind atâta, să știi!” Avea si o filosofie personală:” Cât trăiesc eu in viața, asa o sa fac!” … Si dadea noi sensuri limbii române : “Cum ziceam, s-a făcut o chetă de oameni...” Avea momente de sinceritate:”Sincer, nu mă zahardez dom’le , simt un imbol așa in mine…!E o mișcolație dom’le, iti zic eu!” “E sofistocat rău,da rău de tot! Nici nu pot să ințeleg așa-i de sofistocat!”
Vremea avea un mare impact asupra domnului Miluş, creându-i stări speciale: ”m-am trezit dom’le noaptea şi m-am uitat pe geam. Şi ce să vezi?? Zăpadă! În aprilie! M-am gândit în simbolul meu, ce să mai fie şi asta?! Era zăpadă dom’le, că doar nu-s somnamburg, nu-s somnamburg, zău aşa!!”
Era bun povestitor domnul Miluş şi elementul surpriză intervenea când te aşteptai mai puţin şi mai să ne înecăm cu mâncarea de atâta râs înfundat, căci discursul lui era împănat cu “miluşisme” când îşi propunea să aibă “o discută” cu cineva (probabil o combinaţie de discuţie şi dispută, cuvinte pe care încă nu le dibuise ca sens şi decisese să le combine în mod imparţial).
Au fost patru zile rupte de realitate cu munţii de zăpadă din jurul nostru, cu focul de la gura sobei la domnul Miluş, cu povestirile lui suprarealiste şi supralingvistice. Nu l-am mai văzut pe amicul nostru de ani buni, dar  “neologismele” lui ne amuză şi astăzi, când îl pomenim “în simbolul nostru”, că doar nu suntem “somnamburgi”,dom’le, zău aşa!!

Luni, 27 februarie, 2012

Bagajele sunt facute si mergem la micul dejun, dupa care ne pregatim de plecare.Le depunem la camera de bagaje si mai mergem sa ne plimbam prin apropiere.

Dupa care ne lichidam datoriile la hotel si ne postam in hol butonand pe net pana la trei cand vine Vasilica sa ne duca la aeroport. Aici trebuie sa duci la un ghiseu special la vama chitantele cu care ai cumparat diverse chestii si primesti inapoi banii de taxe. Suna bine, dar tipa colours de la ghiseu pare foarte a naibii, vrea sa vada fiecare magnet pe care l-am luat si mai sa ne umplem de nervi cand ne dam seama ca trebuie sa rascolim valizele. Pana la urma avem o sclipire si ne dam seama ca putem sa ii aratam orice de fapt pentru ca ea are chitantele si a vedea “exact” ce cumparasem e utopic. Nici nu cred ca vrea sa le vada neaparat pana la urma. Ne da banii de taxe si din ei cei de la banca ne mai iau ceva pentru “taxe pe taxe”. Si iata ca avem vreo doi Randzi pe care ne straduim sa ii “investim ” intelept, pana la ultimul in tot felul de prostioare, sfarsind cu doua cafele si o vedere. Ne imbarcam si incepem marea calatorie de intoarcere care avea sa dureze 36 de ore! In primul avion am intalnit un steward roman, de unde oare daca nu din Ramnicu Valcea? Bucuros sa isi vada concetateanul, a tot stat de vorba cu Toni reconstituind strazi si familii. In aeroportin Dubai ne-a toropit oboseala si abia mai puteam sa ne tinem ochii. Am dormit in urmatorul avion unde am mai gasit o stewardesa romanca. Amabila si frumoasa, ne-a facut poze cu palariile lor splendide cu esarfe albe. Am avut tot confortul pe care Emirates il pot oferi. Buna treaba sa zbori cu ei! Nici nu cad si te si rasfata:) E drept ca ne-au cam zghihuit de data asta, dar in fine…a trecut!
Au urmat opt ore in aeroport la Roma.Deja eram zombie de atatea ore pe drumuri. Schimbam hainele cu cele groase, mancam cate ceva si incarcam telefoanele si computerele.Zborul cu Alitalia a fost un somn continuu si a trecut woosh! cu doar gandul ca iar ne conduce o femeie pilot. Dar a fost mai lin decat etapa precedenta cu Emiratele, trebuie sa recunoastem.
E o mare binecuvantare cand ajungem pe pamant, in Bucuresti.Chiar si drumul cu valizele in cap pana acasa trece relativ repede. Prietenul nostru a venit sa ne ia de la aeroport cu o masinuta fara portbagaj…la cele patru valize ale noastre! Un moment de mare inspiratie,zau! La cinci in zori suntem in sfarsit ACASA! Welcome!

Duminica, 26 februarie, 2012

Ne trezim cu hotarare in suflet sa mergem la Jewish African Museum. Nu voiam sa il mai ratam si de data asta, drept pentru care la 10 eram deja in drum spre el. O caldura toropitoare marcheaza si dimineata de astazi… Un soare de te topesti instantaneu..! Mergem pe la umbra, sa ne ferim. In fata Parlamentului, niste muncitori sapa de zor in mijlocul drumului. Daca nu ar fi negri m-as gandi ca sunt romani sigur. Si asta dupa ”entuziasmul si devotamentul” cu care muncesc. Dar ce ciudat ca muncesc duminica! Asta ne deosebeste de ei. Noi nici duminica nu muncim, mai ales daca e vorba sa sapi vreun drum in scopul de a-l lasa sub forma de hartoapa la sfarsitul lucrarilor.

  in fata Parlamentului
Intram in curtea muzeului unde e mare agitatie. Multi membri ai comunitatii evreiesti cu familiile lor s-au adunat aici la o masa, cu muzica, cu jocuri pentru copii, socializand si simtindu-se bine. O comunitate unita. Cum nu vei vedea vreodata la  concetatenii nostri aflati in strainatate. E trist sa vezi ce mult se ajuta alte grupuri minoritare in timp ce ai tai stau cu sapa in mana. Dar la figurat, sa nu gresim si sa credem altceva!
Muzeul este foarte interesant organizat. Au prezentari powerpoint ale fiecarui moment din istoria evreilor in general, dar mai ales a evreilor din Africa.

Evreii au inceput sa vina in Africa in 1806, la inceput din Anglia si Germania. In 1841, un numar de 17 barbati au stabilit prima congregatie Hope of Israel in Cape Town. Numarul evreilor ajunsese la 4000 cand, incepand din1880, un alt mare val de evrei au imigrat in Africa, din Lituania mai ales, dar si din alte tari baltice.

   

Au venit sa isi caute o viata mai buna si sa se protejeze de progromurile din Europa. Primul rabin, Isaac Pulver, a venit din Anglia in 1849.

  

Prima sinagoga a fost ridicata in 1863, iar primul evreu practicant e considerat a fi fost Sigfried Fraenkel.
In 1905 e ales primul primar evreu, pe nume Liberman. Vietile unora din cei mai remarcabili evrei din Cape Town sunt prezentate ca filme sau cu poze si informatii detaliate. Unii actori(ca Julius Mosenthal), altii bancheri, oameni de afaceri sau chiar aventurieri ca Barney Barnato, a carui cariera a inceput ca saltimbanc si a continuat ca vanzator ambulant, cautator de comori, proprietar de mine de diamante, agent imobiliar, bogatas renumit in Cape, ca sa se sfarseasca misterios prin disparitia sa pe mare la doar 46 de ani. O personalitate marcanta a fost Helen Suzman, membra in parlament, luptatoare pentru egalitate si impotriva segregarii negrilor, sustinatoare a lui Nelson Mandela. Muzeul are un fel de muzeu al satului, de fapt case tipice evreiesti, cu obiceiuri prezentate sub forma meselor la anumite sarbatori, cu meseriile specifice ale evreilor din diferite epoci, prezentarea unei mici scoli evreiesti, cu banci de lemn innegrite de vreme. O expozitie splendida a lui Herman Wald(1906-1970) sculptor modern, mult apropiat ca stil de Brancusi, ne-a incantat cu lucrarile sale. Exponatele sunt extrem de expresive, evocand secvente de viata (“Prostituata”, “Indragostitii”etc) sau momente din istoria evreilor: o lucrare monumentala, “Memorialul celor 6 milioane”, in care doua jumatati de arc sunt tinute de niste maini, ca si cum ar tine coase amenintatoare. Ironic, citesc in biografia autorului: este evreu ungur, nascut in Cluj (“Ungaria”)! Ca sa vezi ca geografia e relativa…
Nelson Mandela a apreciat mult in cartea sa “Walk to Freedom” atitudinea evreilor fata de situatia din tara, sustinerea pe care au manifestat-o pentru lupta negrilor din Africa de sud. Un mare citat din opera sa poate fi vazut pe un intreg perete, alaturi de poze ale evreilor care au avut de suferit din cauza apartheidului.
Citesc cu interes despre evreii care au facut istorie: Aaron Klug, laureat al premiului Nobel pentru Chimie(1982), Nadine Gordimer, Nobel pentru literature (1991), si multi altii din cele mai diferite domenii: balet, jurnalism, teatru, film, justitie.

 
Parasim muzeul si atmosfera de sarbatoare a familiilor cu copii alergand prin locul special amenajat si iesim in soarele toropitor.Trecem pe langa aceeasi lucratori dupa model romanesc si mai dam o raita prin diverse magazine pentru ultimele achizitii,cadouri,comisioane,etc…
La colt de strada un negru striga ceva agatat de usa unui microbuz.Auzisem strigatul lui in fiecare zi si ne intrebam ce vrea sa zica.Acum am reusit sa distingem mesajul dupa un “listening” de doua saptamani.Omul nostru striga :Sea Point! Sea Point! dar mereu se auzea “Shipoin’”.Isi cauta clienti pentru statia pe malul marii numita “Sea Point”. Dar noi fuseseram avertizati sa nu ne urcam in vehicole de nici un fel caci nu se stie unde te duc si daca te mai aduc vreodata inapoi ” in one piece”. Asa ca ii priveam mereu cu suspiciune pe strigatorii din microbuze si mergeam mai departe.Pe jos.
Ne grabim in felul nostru caci se facea de ora doua si era cazul sa ne pregatim sa mergem la catedrala St Andrew unde urma sa fie concertul.Mergem pe jos caci e foarte aproape.Soarele dogoreste la aceasta ora a amiezii si ne trezim ca am ajuns ultimii.Baietii deja repetau.Insa eu nu prea aveam ce face in aceste doua ore si merg cu Corvin la un bar cubanez fain, in apropiere.

 

Stam la o cafea in atmosfera relaxata a verii africane,cu senzatia ca facem parte din scenariul unui film de inceput de secol 20.Ce fain! In jur,chelneri negri amabili,gata sa sara sa te serveasca la cel mai mic gest.Localul este frumos aranjat,cu canapele confortabile unde sa stai sa iti bei cafeaua,lafaindu-te in moliciunea lor.

Vorbim de una si de alta,de intamplari cu romani pe care soarta i-a adus in Cape Town.Corvin isi aminteste de o eleva cu care a facut lectii de muzica si a carei mama i-a aratat o scrisoare veche, datand cam din 1936 din…Bacau! Era de la sora ei care insa a avut neinspirata idee de a parasi Romania si de a pleca in Germania.Fiind evreica,a sfarsit la Auschwiz si tot ce mai ramasese de la ea era aceasta scrisoare trimisa din Bacaul interbelic.Corvin banuia ca mama fetei voise ca el sa fie profesorul copilei tocmai pentru ca aflase ca era din Romania si gasise ceva care sa ii aminteasca de sora pierduta.
Se apropie ora concertului si ne intoarcem la catedrala.E cald si in interior si se face si mai cald pe masura ce trece timpul.Concertul a fost foarte apreciat de spectatorii care au venit chiar si intr-o calduroasa dupa amiaza de duminica sa asculte muzica clasica.

 

Nu au fost multi dar cu siguranta au fost cei pasionati de muzica si mai ales,cunoscatori ai ei.
Dupa concert mergem cu Ioana acasa in timp ce Corvin vine cu baietii.Au pregatit o groaza de bunatati si gratarul sfaraie de fripturi si carnati,salatele se fac si ele si toata lumea se agita sa faca cate ceva.Se pune de o masa incarcata cu de toate,cu vinuri excelente si cu multa voie buna.

 

Aici au niste vinuri atat de bune,incat daca mai stateam mult,noi care abia daca bem un pahar la o luna, aderam la alcolicii anonimi!O seara superba,cu prieteni minunati,intr-un loc de vis.

Combinatie ideala! Iesim in curtea casei si privim stelele.Cat de ciudat cum aici,in aceasta emisfera,stelele sunt cu totul altele decat cele pe care le vedem acasa.In avion mi-am dat seama ca pe tavanul acestuia luminitele care erau aprinse in timpul zborului de noapte reprezentau de fapt constelatiile care se schimbau pe masura ce avionul trecea dintr-o emisfera in alta.O adevarata trecere dintr-o lume in alta.Sa nu mai regasesti stelele cu care ai crescut,pe care le-ai vazut o viata pe cerul senin de la munte in vacantele din copilarie…sa nu te mai regasesti in lumea ta…E o senzatie stranie!
E tarziu,se fac ultimele urari si ne despartim de Ioana si Corvin,cu parere de rau ca lasam asa de departe niste oameni atat de minunati!Drumul spre hotel,ultima data in acest sezon(speram ca va mai fi si un altul ),umbra luminata a Table Mountain-ului veghind orasul,strazile pustii marginite de cladiri somptuoase…Cape Town.
Mai avem o noapte in acest loc atat de special.

Sambata, 25 februarie 2012

O zi insorita ne intampina cu soare si cer senin. La 10 Corvin ne si asteapta in fata hotelului. Dragii de ei, atat s-au mai deranjat sa ne duca si sa ne aduca, sa ne hraneasca si sa ne sfatuiasca. Au fost minunati!  Nu am simtit o clipa ca i-am deranjat, desi sa ai sase oameni pe cap nu e cu siguranta usor. Si noi ne-am simtit minunat cu ei!
Cum ziceam, Corvin ne duce spre Stellenbosch pe un drum care pana la un punct e acelasi cu drumul spre safari. Muntii stancosi si semeti in goliciunea lor pietroasa ne urmaresc ca un laitmotiv al peisajului. Cat pot fi de frumosi! Intram la periferia orasului, cu casele de tabla, adevarate ghetouri construite de negri la marginea acestui orasel cochet si stilat. Nu ar fi visat burii ca asta s-ar putea intampla in orasul lor exclusivist. Urmeaza neighbourhood-urile mai rasarite si apoi centrul in care te simti ca in Olanda.

 

Vile superbe, verdeata peste tot, o splendida gradina botanica in fata universitatii. Pentru a nu stiu cata oara am senzatia de ireal. Asta e cuvantul care se asociaza in mintea mea cu experienta mea africana.

Mergem la vila unde stau fetele. E desprinsa din cartile lui Andersen, cu mobilier sculptat, cu tablouri tipic olandeze, intunecate, stilul Vermeer, cu perdelute dantelate… Si afara, in mijlocul gazonului perfect tuns, piscina. O scena de filme cu décor luxos.

Dar fetele nu sunt acasa, nu reusesc sa aflu ce le-a manat asa devreme dimineata. Asa ca merg pe strazi sa vad galeriile de pictura, expozitiile de arta, bijuteriile.

    

Viata aici are un pas tihnit. Lumea sta la terasa la o cafea, un vin, o ceva. Majoritatea sunt studenti, caci e un puternic centru universitar in Stellenbosch. Parca nu a trecut cu nicio zi vremea cand stapanii bogati huzureau inconjurati de sclavi care erau la indemana la orice stranut.
In hoinareala mea fara scop intru intr-un magazin de obiecte traditionale. Toti sunt foarte amabili si vor sa stie de unde esti, ce limba se vorbeste acolo. Si sunt gata, la randul lor, sa iti povesteasca despre ei. Unul din vanzatori imi spune ca e din tribul zulu. Sunt predominanti in Africa de sud si dialectul lor e cel mai vorbit, in afara de engleza si afrikaans.

  tablouri cu case tipice pentru suburbiile sarace

Descopar muzeul satului si imi iau bilet. Pe langa ca e interesant, are si o atmosfera patriarhala, recreand epoca dominatiei bure. In prima parte a muzeului sunt obiecte casnice si jucarii de odinioara.

        amintiri din vieti trecute…

Cand sa ies, ma uit la florile asezate in vaza. Sunt atat de frumoase incat le pipai si le ciupesc sa vad daca sunt reale. Nu sunt convinsa. Dar custodele muzeului imi confirma ca sunt culese din gradina de pe undeva. E floarea nationala, protea, foarte spectaculoasa ca forma si culoare.

Muzeul are patru case, prima, Schreuderhuis, datand din 1709.

A fost terminata la 30 de ani dupa fondarea orasului si e cea mai veche de felul acesta, aparand pe un desen datat februarie 1710.

Ceapa si usturoi atarna de tavan insirate pe o sfoara, alaturi de tot felul de ierburi si mirodenii si peste sarat.

 

E ca o casa taraneasca de prin Humulesti, cu un farmec aparte de vechime si modestie, cu mobila simpla, dovada ca locuitorii nu erau prea instariti.

In fata casei sunt plantate siruri de rosii, varza, conopida. Un gutui plin de fructe tine umbra casutei de tara.

Pe aleea pietruita ajung la cea de-a doua casa, Blettermanhuis (casa familiei Bletterman), datand din 1789.

Casa a apartinut magistratului Bletterman, ultimul numit de administratia olandeza.

Casa este reprezentativa pentru Cape Town-ul aristocratic al secolului 18. Planul casei are forma de H, cu un salon in mijloc si cu camera de lucru, camera sotului si a sotiei de o parte si de alta, in timp ce bucataria se afla in fata camerei de lucru.

      

Fiecare camera are pat cu baldachin, in birou aflandu-se si un secretaire frumos de lemn de esenta scumpa.

   

Mobila nu este originala, dar e cea tipica epocii, e frumoasa, masiva, cu sculpturi frumos realizate si curburi elegante. Doar lemnaria tavanului si usile sunt originale. Doamna de la intrare era o negresa colours (cum le zice Ioana, Kalărz), imbracata in haine de epoca, foarte amabila si vorbareata.

Intreaba de unde sunt, imi spune ca s-a apucat sa invete germana la nivel elementar ca sa se inteleaga cu turistii. Si chiar am gasit-o silabisind sarguincioasa dintr-o carte colorata cu desene si vocabular pentru copii. Imi spune ca are sase nepoti si ce varste au fiecare, si ce dragalasi sunt. Si apoi imi povesteste de fiul pe care l-a pierdut la 25 de ani ai lui, mort intr-un accident absurd de masina. S-a intamplat acum 16 ani, dar amintirea e inca vie in mintea ei, fireste, caci simte nevooia sa vorbeasca despre asta. Baiatul ii spusese inainte de a muri ca simte nevoia sa stea intr-un loc retras si singur, fara nimeni in jur, pentru ca se simte obosit de toti si toate. Femeii i se par acum vorbele acestea premonitorii si se gandeste ca trebuia sa dea mai multa atentie cuvintelor fiului ei si sa inteleaga ca prevesteau ceva rau. Dar cine ar vrea sa admita ca presimte ceva rau?! Apoi imi mai spune ceva ce o framanta: crede ca organele interne ale fiului ei au fost scoase si vandute, caci autopsia nu era justificata, fiind un accident de masina.
O las in gradina insorita, pe prispa casei, cu cartea ei de germana, cu amintirile vesele si triste, ea totusi zambitoare si cumsecade, o prezenta placuta, prietenoasa.
Imi arata unde se afla cea de a treia casa, deja din epoca britanica, indicata si de nume: Grosvenor house.

Casa a fost construita de Christian Neethling in 1782, dar proprietarii ulteriori i-au dat aspectul de acum in 1803. Impreuna cu muzeul Koopmans de Wet din Cape Town, e exemplu de casa patriciana cu doua etaje, cu acoperis plat. Femeia care e custodele casei e neamabila, dar imi spune pe tonul ei indiferent ca pot merge la etaj si pot face poze.

La intrare e camera de oaspeti, vizavi e bucataria, utilata destul de ingrijit cu vase de cupru, cu doua bibilici atarnate de lampa, cu mirodenii de jur imprejurul plitei.

In capatul coridorului, fata in fata sunt dormitoarele cu baldachin.

 

La etaj, alte camere, sufrageria, cu pian, cu o vitrina cu portelanuri, cu tablouri,  toate reflectand bunastarea proprietarului, magistrat cu stare la vremea lui. Intr-o camara speciala se afla vesela familiei, frumos asezata pe rafturile de lemn.

    
Gradina e plina de flori si un pom cu rodii coapte se ridica pana la nivelul etajului.

Peste drum e cea de a patra casa, apartinand serifului Ombergh, datand din 1850.

  

Camerele sunt deja moderne, mobilierul rococo, peretii acoperiti de tapet, si sunt multe poze ale familiei si multe piese decorative.

   

Seriful era cu siguranta pasionat de vanatoare, dupa trofeele care impodobesc peretii holului.

La etaj e camera copiilor si dormitorul parintilor dar, element ultra modern, o baie cu un dus metalic improvizat dupa standardele noastre, dar probabil foarte special la vremea respectiva.

    

Toate celelalte case aveau camere cu lavabouri si olite de noapte mai mult sau mai putin sofisticate. In serifului baia avea dotarea de ultima ora, prima baie construita intr-o casa in Stellenbosch. Mi-a placut mult muzeul si lucrurile pe care le-am vazut. A fost o calatorie interesanta in timp si parca intelegi mai bine atmosfera secolelor trecute vazand fiecare obiect, haina, ornament care odiniaora faceau parte din viata acestor oameni care si-au parasit tara si au venit aici fie ca sa scape de persecutii religioase, fie ca sa duca o viata mai buna sau pur si simplu din spirit de aventura. E povestea imigrantilor de pretutindeni si din oricare vremuri.
Iesind din muzeu, trec pe langa cheetah de piatra din fata casei serifului si incerc sa imi gasesc drumul spre universitate unde Toni a ramas la repetitie cu baietii. Corvin imi explicase cum sa ajung si paruse foarte simplu. Ei bine, dupa ce m-am imbarligat prin stradutele intortochiate nu mai parea nici simplu si nici evident pe unde ar trebui sa ma intorc. Incerc sa imi gasesc reperele. Spre mandria mea am reusit sa ajung chiar la universitate, fara multa bajbaiala.

 

Intru si in gradina botanica, dar nu stau prea mult si decid sa revin mai tarziu, dupa ce voi fi aflat ce planuri are restul lumii.
Ei bine, restul lumii nu mai era de gasit, cu planuri si fara planuri. Foarte ciudat… In camera care ne fusese alocata nu era nimeni, in sala de concerte nu se mai auzea niciun sunet, totul era pustiu.

Sun ca sa aflu ca Toni plecase dupa mancare si era in drum spre casa noastra temporara. Mancam, mai stam putin si intram sa bem o cafea la gradina botanica. Au flori splendide, pe lac plutesc nuferi viu colorati, iar copacii sunt de cele mai diverse forme si inaltimi.

   

Stam mai bine de o ora la umbra si racoarea plantelor din gradina, studiind grupurile de oameni care vin, stau la masa si, ca si noi, se relaxeaza in acest loc atat de verde si de placut.

 

Dupa care e musai sa gasim un internet. Un individ care arata a sef ne spune ca asa ceva nu exista in oras si ca mai bine am astepta sa ajungem la hotel. Bravos, natiune!  Nu ne lasam descurajati si intrebam la un restaurant in drum si ne indruma la Java, un local cu internet platit. Luam ceva de mancare si niste vin si avem o ora de net intr-o atmosfera studenteasca, cu lume tanara si vesela, cu muzica disco si cu tot confortul unei zile lenese de vacanta. E doar o iluzie, caci Toni are concert, sa nu uitam! La sase incepe repetitia iar pe la 7 deja se stransese lumea. Sala are o acustica foarte buna. In pauza concertului Corvin ne duce sa ne arate salile universitatii si suntem impresionati ce confort au studentii, ce sali mari si ce mult s-a alocat artei.

Dar e de domeniul trecutului, caci acum Cape Town-ul nu isi mai poate permite nici macar o orchesta simfonica permanenta.
La concert vin specialisti peste specialisti, profesori universitari de la conservator, lume care stie muzica. Au venit si doua romance prietene cu Ioana si Corvin, amandoua doctorite in Cape Town. Concertul a avut mare succes, in special muzica moderna pentru dificultatea pe care o implica interpretarea ei. Pentru mine muzica moderna e mai greu de inteles, nu ii dau de cap din cauza ca nu am pregatirea necesara sa o inteleg mai bine. E aceeasi reactie pe care o are un necunoscator la scrierile lui James Joyce sau Fowles. Cea clasica (Mozart, Telemann, Hayden) este de o sensibilitate de iti dau lacrimile si as asculta-o incontinuu.
In seara asta insa au venit la concert „greii”, oamenii de muzica, cei care sunt capabili sa inteleaga tehnicitatea acestor piese si sa o aprecieze.

Cand se termina concertul, Corvin, Ioana si noi doi plecam spre Cape Town, incercand sa gasim vreun restaurant deschis. Ti-ai gasit! Nimic! La ora 11 deja nu mai poti spera la o masa la restaurant. Asa ca ne oprim la ei, mancam un pilaf bun de pui, asociat cu un pahar de vin la fel de bun si ne duc inapoi la hotel.
A mai trecut o zi si se apropie de sfarsit turneului nostru superb…

Vineri, 24 februarie, 2012

Astazi ne hotarasem sa mergem la cumparaturi in Green Market si pe urma la Muzeul Holocaustului.

 

Dar ne foim cam mult, si cand ajungem la muzeu e deja inchis. E vineri si inchid la 2. Trebuie sa revenim duminica. Asa ca mergem la Parlament si facem poze.

E o cladire noua, cu o gradina splendida. E in districtul 6, cel rau famat si, in soarele fierbinte, ni se pare ca toti din jur sunt delincventi. Politisti ce par total ineficienti misuna in masini privind alene in jur, fara nicio privire interesata in ochi. Par a spune « Daca va ataca si va jefuiesc e problema voastra! »
Mergem spre Strand street si ne relaxam la hotel pe terasa, la un pahar de bere. Lasam vizita la Bo-Koop pentru cand se mai domoleste soarele.
Si pornim pe la patru admirand casele multicolore superbe, cu flori si terase la strada. Nu pare un neighbourhood prea bogat, dar e pitoresc si oamenii sunt prietenosi. Cel putin asa par.

      

E o frumusete sa vezi cat de imaginativi sunt in asocierea de culori!

Dar casele se termina brusc si incepe iarba si dealul, orasul se termina si ce se vede sunt tufe uscate.

   

Din cand in cand, printre casele frumoase se deschide o fundatura cu darapanaturi si cu maidan.

 

Ca peste tot, daca stai sa te gandesti.Cate o cafenea te imbie pitoreasca.

 
Inapoi la hotel, un pahar de vin de la plantatia La Motta si relaxare pentru a doua zi cand vom pleca la Steelenbosch unde e concertul. Trecem pe langa cladiri tipice in drumul nostru.

   
Noapte buna!

Joi, 23 februarie, 2012

Ne trezim la 9, si asta cu greu! Am decis sa vizitam biserica luterana din apropiere.

 

Construita in 1778, ea a rezistat interdictiilor impuse de olandezi. A functionat in olandeza, a fost ferita de ochii autoritatilor si iata ca exista si astazi, marturie a felului in care credinta isi gaseste calea. Doamna de la biserica e foarte amabila si ne da informatii despre sculpturile din amvon apartinand lui Anrich, un fost soldat care si-a descoperit vocatia si s-a dedicat in totalitate artei, despre bibliile din muzeu si despre istoria acestei biserici in general.

     

Cladirea a fost donata de un bogatas, Melck, acelasi care le-a dat si cladirea Muzeului aurului, care era initial locuinta parohului. Acum aripa parohiala e inchiriata muzeului. Lebada care apare sculptata pe amvon si ca suport pentru portativul central e simbol al bisericii luterane.

 

Amvonul e sculptat in lemn de tek. Doamna ne recomanda sa mergem si la catedrala St. George, parohia lui Desmond Tutu, catedrala catolica, si in care se afla sculpturi ale aceluiasi pictor Anrich.Coboram de-a lungul strazii…lungi ,pe langa cladiri vechi.frumoase.

  Macheta catedralei

 

E o cladire impunatoare la capatul Strazii Lungi, cu o foarte indrazneata sculptura a Madonnei negre cu pruncul, datand din 1935, fiind executata de un sculptor numit Underwood.

  
De la catedrala mergem la Green Market unde, pe un scuar intreg se intinde o piata de tarabe cu lucruri africane. In fata unui restaurant lateral se aduna niste negri si incep sa cante.

 

Altii danseaza si canta in alta latura a pietei. Oameni linistiti isi beau vinul sau cafeaua privind strada de pe terasele cafenelelor.

Nimeni nu pare stresat ori presat de nevoi si griji. E o atmosfera de calm si relaxare sporite de soarele fierbinte al Africii si nu poti decat sa te gandesti ca viata e frumoasa in aceasta animatie colorata si frematatoare. Cobor alene pe strada pietonala admirand lucrurile expuse, fiecare in felul sau un obiect de arta, caci majoritatea lor sunt lucrate manual.Unii vanzatori incearca sa te ademeneasca. Aici refrenul e “because you are my first customer I will give you good price”! Dar poti negocia si aici ca si in China si obtii preturi foarte bune. E amuzant cum scade pretul de pornire drastic si iei ce doresti la un sfert din ce ti se cerea.
Mai merg odata in targul mare si descopar niste rochii splendide pe care vanzatoarea le combina cu accesorii intr-un mod foarte armonios si decid sa revin in zilele urmatoare. Acum avem in plan Robben Island, programata pentru ora trei. Au doar doua tururi pe zi, unul la unu si al doilea la trei. Cumpar mancarea pentru seara, stiind ca la sapte cand revenim nu mai e rost de nicio cumparatura si o las in frigider. Decidem sa mergem pe jos pana la Waterfront si se dovedeste o plimbare faina, de-a lungul strazilor pline de oameni si apoi de-a lungul canalului cu vile ultra elegante si scumpe, cu iahturi in fata portii.

     

  
***
In fata noastra se ridica podul sa treaca o veliera cu catarg inalt si asteptam pana e coborat iar.

 

Negociem o scurta intrare la hala de magazine si dupa asta mergem direct la locul de plecare a vaporului.

E destul de multa lume, unii cu copii mici si foarte agitati, altii in varsta, toti asteptand sa se deschida intrarea spre vapor. La ora trei urcam pe punte si nici nu ne asezam bine si incep sa urle copiii de ziceai ca ii taia si ii jupuia!

  

Nu am priceput ce apasari aveau si de ce parintii nu reuseau sa ii puna macar pe vibratii! Calatoria incepe lin, dar marea e agitata si cu valuri mari. Care mai de care cu pungi in maini si nefericiti… In apropierea insulei zarim o colonie de pasari si niste foci pe coltul stancii.

Insula nu pare foarte populata. Ea a fost descoperita de olandezi in 1498 si a avut diferite functii. A fost inchisoare de drept comun, spital de boli mintale si loc de izolare a leprosilor, in 1931. Exista si un cimitir al victimelor leprei in interiorul insulei.

In 1948 un guvernator segregationist a construit aici o noua inchisoare. Cladirile au fost ridicate prin munca prizonierilor.

De pe chei ne ia un autobuz spre interior unde ne asteapta un fost prizonier politic sa ne explice despre inchisoare.

 

Inchisoarea a devenit populata in special dupa 1986 cand au fost mari miscari sociale. Nelson Mandela a fost adus aici in 1977 si a petrecut 18 ani pe insula.

Apoi a fost transferat in alta inchisoare in Cape Town de unde a fost eliberat in 1990. Ultimii detinuti politici au fost eliberati in 1991. Au fost apoi adusi detinuti de drept comun pana ce s-a decis sa se transforme inchisoarea in muzeu in 1996. Vizitam celulele mari in care erau tinuti pana la 30 de oameni. Initial nu aveau paturi dar apoi, prin masurile impuse de organizatiile pentru drepturile omului fiecare detinut a primit un pat. |In fiecare din aceste dormitoare este o baie cu dus si chiuvete.

 

Arata foarte asemanator cu baia noastra de la camin, doar ca acolo aveam un bonus: limacsi care se tarau alene pe oglinzi… Ne obisnuisem deja cu ei si convietuiam in armonie. Mergem sa vedem si celulele unde liderii erau izolati sa nu ii instige pe ceilalti la rascoala. Sunt luminate, cu geam afara, iar detinutii aveau mancare de trei ori pe zi, la 7, la 11 si la 4, aveau ore de munca la cariera de piatra unde sapau piatra pentru drum. La cariera se puteau refugia intr-o pestera unde era mai racoare si care servea si de veceu. In pestera se tineau intruniri ad-hoc si cei mai invatati ii invatau pe ceilalti sa scrie si sa citeasca.

Multi mergeau la universitate dupa ce ieseau din inchisoarea supranumita si “universitatea”. Lozinca era “Each one teach one”. Mai greu era sa isi gaseasca slujbe cand erau eliberati. Sincera sa fiu inchisorile comuniste erau cu adevarat iadul pe pamant. Aici viata era destul de relaxata, aveau voie sa citeasca, se plimbau, jucau fotbal si rugby, mancau destul de bine si aveau celule luminoase si cu geamuri spre curtea interioara.

Atat ca aveau restrictionate vizitele, iar unii, cei mai rau vazuti, aveau dreptul la o scrisoare, o vizita si un pachet de acasa. Altii, mai norocosi, puteau primi patru scrisori, patru pachete si patru vizite. Scrisorile insa erau cenzurate si aveau doar formula de salut si incheierea ramase. Mare comunicare!
Dar pentru noi care stim ce inseamna sa fii detinut politic in regimul comunist cand nimeni nu se sinchisea de drepturile omului, aceasta inchisoare pare un loc de vacanta. Ca sa nu vorbim de lagarele fasciste! Istoria omenirii a cunoscut atatea momente de cruzime incredibila. Bine mai spune sintagma ‘Homo homini lupus” -omul este lup pentru om.
Aici aveau dispensar, si daca se simteau rau anuntau si erau urgent dusi sa primeasca ingrijiri medicale! E drept ca au fost si detinuti care nu au rezistat presiunii psihice a izolarii, cum a fost cazul lui Rober Sobukwe care s-a imbolnavit psihic si in cele din urma a murit la 54 de ani in 1978.Trecem pe langa casa lui.

Se vorbeste in cazul lui de otravire lenta. Mandela, de exemplu a avut de suferit din cauza prafului de piatra de la cariera de piatra si are grave probleme cu ochii care nu mai secreta lacrimi si retina se usuca.
Ziua de 21 martie a fost decretata Ziua Drepturilor Omului, cand sunt comemorati cei care au murit pentru drepturile populatiei negre din Africa. In Robben Island erau inchisi si detinuti Namibieni care erau implicati in miscari subversive impotriva guvernului Sud Africa sub care se afla atunci Namibia.
Am vizitat celula unde a stat inchis Mandela si unde a scris “Walk to Freedom”, al carei manuscris era tinut ascuns in gradina din curtea interioara.
In 1995 la 11 februarie a fost aici o reuniune a fostilor detinuti si Mandela a pus in fata pesterii o piatra. Peste ea, fiecare fost detinut a pus alta piatra, si alta, pana cand s-a construit o movila de pietre de forme si marimi diferite, simbol al marii diversitati umane. Acum aceasta gramada de pietre a fost declarata monument al patrimoniului universal, in 1998.

Parasim inchisoarea si mergem in turul de insula.

Pe insula se afla care ale lucratorilor la inchisoare, ale angajatilor care lucreaza in magazine si ale fostilor detinuti si gardieni care au cazut la pace. Pe insula nu exista criminalitate si nicio statie de politie. Exista un magazin universal, o clinica, o biserica, o scoala primara cu 18 elevi si doi profesori, din care unul e directorul.

  scoala

Ghida glumeste ca de cate ori se intalnesc, e o sedinta de consiliu profesoral! Scoala a fost constituita in cladirea fostului spital. In locul unor cladiri care tineau de inchisoare s-a facut o tabara pentru copii.
In insula odinioara loc sumbru in care oamenii erau pedepsiti, acum se organizeaza intalniri ale cuplurilor de indragostiti de Valentine’s Day.
Facem un popas pe malul marii si ne luam cate un hot chocolate, facem poze si admiram marea furioasa izbindu-se de tarm. In zare se vede Table Mountain Si Cape Town la picioarele lui.

   
Pe insula se afla 130 de specii de pasari, nenumarate specii de papagali, vegetatie inalta, plante necunoscute noua, cu forme ciudate si flori dispuse pe verticala.

  

Insula are 474 hectare, 12 km latime si poate fi inconjurata in doua ore. In 1600 cand olandezii au adus aici sclavi malaezieni si locuitori ai insulei Jawa, insula avea multe foci si de aceea a fost numita Robben Island, caci asta e traducerea olandeza a Insulei Focilor. Printre niste case, pe drum apar vreo patru pinguinuti putin derutati, porniti intr-o plimbare de dupa-amiaza si nehotarati incotro sa o apuce.

  in zare,pinguinii mititei…

Sunt tare dragalasi, in costumasele lor negre cu alb! Autobuzul trece pe langa ceea ce crezusem ca e o moschee micuta, dar care e de fapt mormantul unui lider musulman unde se fac acum pelerinaje de comemorare.
Insula e foarte departe de tarm asa incat evadarea era de neconceput. Nimeni nu a evadat vreodata de aici ba chiar nimeni nu a incercat vreodata, dupa cum ne spusese fostul detinut.
Ajungem la chei si deja vaporul ne asteapta. Ne imbarcam dupa o scurta vizita la micul magazin de unde luam un magnet si cam atat.

   
Drumul de intoarcere a fost The Titanic reloaded! Marea era atat de agitata incat nu am crezut ca mai ajungem vreodata la tarm! Ma tot gandeam ca pilotul totusi isi castiga existenta facand acest drum si probabil stie el ce face. Dar nu am crezut ca voi trai asa o experienta agitata, cu vaporul urcat pe varful unui val imens si apoi coborand ca un roller-coaster cu viteza incredibila, spre deliciul copiilor care strigau si se bucurau in timpul acestor suisuri si coborasuri de ziceai ca sunt la parcul de distractie. Nu aveam sentimeste prietenoase fata de ei in aceste clipe,trebuie sa marturisesc!  Dar mie imi inghetase inima si ma gandeam ca pana aici ne-a fost!

  se vede orasul…suntem salvati!

De groaza! Se pare ca Africa are numai experiente la limita de oferit! Asta da maximum de adrenalina!
Slava cerului ca am ajuns la tarm intregi!

 

Clatinandu-ne nauci, debarcam si pornim pe jos spre casa, printre aceleasi cladiri minunate de pe malul canalului.Ne recuperam pozele de la omul cam zurliu care ni le facuse la urcare si la iesire vedem o morsa cam obosita intr-un colt mai racoros.Sper ca e ok…

     

Un cuplu simpatic de englezi trece pe langa noi. Doamna ne ofera serviciile sotului ei sa ne faca o poza, recomandandu-l ca specialist. Si chiar ne face o poza faina.Toni e usor adormit dar e ok. Inca mai avem zambetul pe buze, in ciuda calatoriei cu vaporul…!

In drum spre casa ne intalnim cu slovacul de la safari si il insotim pana la hotelul lui, unde ne despartim cu promisiunea ca va veni la concert. Constatam ca vom zbura cu acelasi avion pana in Dubai. Si imi amintesc de aeroport si cum ne-au cautat bagajele in mare detaliu cand am ajuns in Cape Town. Ne-au pus sa le deschidem si un vames se tot plimba cu un catel dresat special sa detecteze droguri. Cam scary momentul “vama”! Luni il reluam, dar macar stim la ce ne asteptam.
Se innopteaza treptat in oras si se raresc trecatorii. Trecem pe langa muzeul Koopmans de Wet si admiram arhitectura sa,atat de contrastanta cu cladirile moderne care il inconjoara .

Ne retragem la hotel si mancam ceva, vorbim acasa cu copiii si ne pregatim pentru o noua zi.

Miercuri, 22 februarie, 2012

Ne trezim la opt in ideea ca ne intalnim cu fetele sa mergem la Hout Bay sa vedem focile. Dar ce sa vezi? E innorat si rece, iar dupa putin timp incepe sa si ploua.

Suntem singurii pasageri in autobuz si spre Table Mountain ne dam seama ca mai bine luam autobuzul care coboara decat sa mai pierdem vremea.

Fetele oricum nu pot pleca mai devreme de ora 10 de la ele asa ca hotarasem sa ne vedem direct al Hout Bay. Ploaia se inteteste, e vant si urat. Dar si cand am revenit din safari se rasculase vremea si ploua, insa i-a trecut repede. Speram sa se intample la fel si acum, desi nu pare… Pana la urma ne dam jos din autobuz si luam un taxi spre golf. Nimerim un taximetrist alb, care vorbeste cam greu engleza. Aflam ca e sarb il cheama Sasha, si e de langa Belgrad. Vorbim de muzica cu el si chiar e cunoscator de muzica, de la clasica la tehno si drumul e placut. Atata doar ca ploua siroaie si e din ce in ce mai urat. Bleah! Ce ghinion! Cand coboram la Hout Bay soseste si autobuzul lor. Mergem la tarmul apei si vedem focile jucandu-se in apa, si venind sa primeasca hrana de la un om care are o galeata cu pesti din care ia cate unul, il pune in gura si focile il iau usor de acolo si il mananca.

   

Sunt asa de dragalase si blande, cu ochii lor cu gene lungi si mustati rasfirate! Doua sunt pui micuti si sar in apa lunecosi si lucitori de parca ar fi de guma. :e pozam si, daca nu ar ploua asa de rau nu ne-am mai indura sa plecam de langa ele. Dar ploaia ne alunga in magazinele frumoase de pe chei, “conspectam” cate ceva, ne luam “pasaport” de cetateni ai Republicii Hout Bay! Cu stampile si “vize” pentru restaurantele din golf si pentru magazinele cu suveniruri.

  
Urcam iar in autobuz, cu aceeasi ploaie marunta in suflet si in haine… dar treptat se lumineaza si se opreste ploaia pe masura ce ne apropiem de Waterfront. Deja stim discursul ghidului de cate ori am tot trecut pe aici. Dar vorba Eugeniei, repetitia e mama invatarii. Ne reaminteste vocea ca aici e o foarte mare comunitate evreiasca cu sinagoga si mancaruri “cusher” in restaurante de lux.

Cand ajungem la Waterfront ploaia a stat de tot. Reluam actiunea shopping achizitionam cate ceva, negociem la sange si functioneaza si aici sistemul. Vanzatoarea mea ramane cam trista, semn ca am facut o afacere destul de buna (sper) desi e clar ca nu a pierdut nici ea. Dupa o cafea mergem sa ne luam bilet spre vaporul de ora unu la Robben Island, locul de detentie al lui Nelson Mandela si al altor detinuti politici sau de drept comun. Pentru ca aici se aflau foarte multi militanti anti apartheid ei numeau aceasta inchisoare “universitatea” caci luau aici lectii de la cei mai activi luptatori. Alergam sa ajungem la unu dar aflam ca toate biletele sunt vandute si singura posibilitate e sa mergem maine. Luam deja bilete pentru ora trei si ne oprim la Acvariu. Ne desfatam aici in lumea magica a pestilor si vietatilor din doua oceane.

      

Cei mai colorati pesti posibili, raci, pisici de mare, niste pesti ca niste fasole verzi care se misca in sus si in jos, creaturi ciudate si neasteptate, mici si mari, mimetice in marea lor majoritate, o lume superba subacvatica.

  

Asistam la hranirea pestilor mari si a broastelor testoase. Doi scufundatori intra in acvariul cat un perete urias de un fel de sticla, fiecare geam cantarind 4 tone si avand o grosime de 28 de cm! Hranesc pestii care vin fiecare pe rand si isi iau hrana. Broastele testoase sunt chemate cu niste placute, fiecare isi stie culoarea si vine cand e “solicitata”.

    

Din cand in cand niste pesti mai agitati vin si se baga si ei in seama, imbrancesc testoasa, de parca ar fi copii de gimnaziu neastamparati. Fiecare lume cu obraznicaturile ei! Mergem la pinguinii care au fost deja hraniti mai devreme si acum stau si se plimba pe pietrele lor.

 

O pasare simpatica, neagra cu ciocul rosu ciuguleste ce a mai ramas de la masa pinguinilor. Alaturi sunt pinguinii cu ciuf care se tot scarpina si se curata ca disperatii, dand din moturile lor hipiote multicolore.

Vedem niste reptile si o broscuta leopard, foarte ornamentata cu dungi albe ca o piele de leopard. Mai sa nu o distingi dintre frunze si ierburi. Foarte interesant realizat totul plus ca pentru copii sunt filme speciale si activitati “hands-on” sa cunoasca mai bine viata pestilor si vietatilor acvatice diverse.
Iesim din acvariu si ne reluam drumul spre Muzeul diamantelor africane. Pana la el trecem prin centru pe langa statuia primului guvernator olandez, Jan van Riebeek,

si a sotiei sale, pe langa gara (primul tren cu abur a fost adus aici in 1859), pe Long Street, una din cele mai frumoase strazi ale orasului, apoi spre St George’s Cathedral und e a fost arhiepiscop Desmond Tutu, laureat al premiului Nobel pentru pace.

In partea asta a orasului se pastreaza inca urmele segregarii. Pe banci scrie “doar pentru albi” si respective “doar pentru negri”. In perioada 1960-85 erau interzise casatoriile interrasiale si cei care erau casatoriti cu alte rase erau fortati sa se desparta.

Districtul 6 din Capetown e o marturie a acelor timpuri.

Municipalitatea a decis in 1968 sa desfiinteze casele de aici si, peste noapte o buna parte a orasului a disparut complet. Protestele intregii lumi au stopat aceasta distrugere si locul este si azi dezolant, cu iarba crescuta peste tot si cu mormane de pamant unde nu se afla nimic.

  

Doar o biserica si o moschee au ramas in picioare, caci lacasurile de cult nu puteau fi demolate nici macar de guvernul de la Pretoria. Doar la noi Ceausescu a daramat biserici fara teama de Dumnezeu…

Ajungem in zona industriala, Woodstock, pe are guvernul incearca sa o revigoreze.Se merge pe industria filmului si fotografica, dar mai putin decat pe industrii grele. Au construit scoli pentru asta si incurajeaza mult participarea la cursuri de acest gen.

Oprim la muzeul Jewels of Africa, unde prelucreaza diamante si au tot felul de obiecte de arta. Soferul insa ne da niste indicatii aiurea si intrebam cativa oameni pana sa il gasim. Strada spre muzeu este foarte abrupta, aproape ca are o panta de 90 de grade! Coboram cu mare grija si observam ca asa fac si oamenii din jur. Oare daca ar fi zapada cum s-ar descurca?

   
Expozitia de diamante e impresionanta. Nu stiam ca exista diamante galbene si maronii. Dar una din tipe ne spune ca s-a descoperit si un diamant rosu, dar este foarte rar sa fie gasit unul. Bijuteriile sunt superbe, dar nici preturile nu sunt mici!

    

Mai mult decat sa ne pozam cu ele nu ne puteam permite, evident. Dar e frumos si modelele sunt minunate!
Parasim cu regret muzeul si ne indreptam spre casa trecand prin Bo-Kaap cu casele viu colorate si cu arhitectura indrazneata. Aici traiau sclavii eliberati care, in momentul in care li s-a permis sa isi coloreze casele asa cum doresc, le-au vopsit in cele mai vii culori posibile si au dat frau liber imaginatiei si creativitatii lor nesfarsite, creand un cartier unic.

 

In drum oprim la o mica alimentara cu flori superbe in fata intrarii.

Ajungem la hotel unde ne revedem cu fetele care venisera si ele de la Waterfront. Pe ele le recupereaza Corvin, dar nu e cazul sa ii mai deranjam iar, sa trebuiasca sa ne aduca acasa seara tarziu si tot asa. Mergem sa cautam ceva de mancare. Luam si o memorie de aparat foto. Decidem sa luam niste pui dintr-un loc si niste pizze din altul. Ne dau doua pizze la pret de una! Ce chilipir! Mai greu sa le mancam, dar ne descurcam intr-un final.

Se insereaza si orasul devine tot mai pustiu. La 5 deja sunt inchise magazinele…
E vremea de odihna, mai ales ca fac ce fac si se face ora de culcare… Somn usor!

Marti, 21 februarie, 2012

Dupa un mic-dejun indestulator ne intalnim cu grupul la hotel.

Ne balbaim un pic pana ne adunam cu totii, dar reusim si fugim spre statia autobuzului rosu de tur de oras,trecand prin fata muzeului aurului si a bisericii protestante.

   

Ne luam casti si ne incoţopenim la etaj, caci suntem primii si ne putem alege locul.

E o zi superba, probabil vom ajunge la 38 de grade. Vocea din urechi ne povesteste despre limba Afrikaans, o compilatie de limbi germanice si indigene, numita de un jurnalist englez imprudent “cea mai urata limba din lume”. Rezultatul a fost ca un mare bogatas Afrikaans a retras toate reclamele din ziar! Cape Town e foarte divers ca fauna si flora, mai ales prin muntii care inconjoara orasul.

 

Table Mountain e bijuteria acestui oras, dominand maiestuos toata valea.

Guvernul decisese o limita pana la care puteau fi ridicate constructii, dar o firma a gasit un loophole (o bresa) in lege si a costruit trei blocuri uriase de cate 17 etaje fiecare, pe care locuitorii le-au numit “sarea, piperul si mustarul”, fara a le aprecia prea mult. Dar ele deja au devenit o priveliste obisnuita pentru Cape Town. Partea aceasta a orasului se cheama Lion’s foot, desi ultimul leu a fost impuscat aici in 1849. Telecabina a fost construita in 1929 si a fost primita cu reticenta de localnici. Abia 27 de ani mai tarziu ea a devenit populara si mii de oameni o folosesc in fiecare an. Ajungem la cabina si ramanem doar Toni si cu mine la coada care pare imensa. Dar merge foarte repede, mai cumpar niste esarfe foarte dragute din zona pe care le descopar cand imi dau seama ca soarele e foarte puternic si as face bine sa imi pun ceva la gat. Ajungem rapid la cabina si urcam.

Sunt doua cabine care urca si coboara alternativ. Sunt foarte smechere pentru ca se rotesc in timp ce urca. De fapt podeaua se roteste, in asa fel incat vezi toata valea de jur imprejur. Foarte fain! Sus, privelistea e de vis!

    

E la fel de minunat ca la marele canion. Practic esti sus, intre nori si vezi toata valea pana hat departe, cu golfurile populate, cu portul si intreg orasul, o adevarata minune naturala.

    

Vegetatie pitica, flori de un rosu intens ici si colo, cerul albastru si stancile acoperite de licheni maronii dau un farmec aparte acestui platou stancos.

  

Mergem pe traseul mai mare, ocolind toata platforma si ajungand in cealalta parte a muntelui. Avem o priveliste circulara a locului si nu ne putem opri din a face poze, incercand sa pastram in felul asta si mai mult frumusetea incredibila a locului.

    

Si ca sa fie totul complet, pe o stanca se insorea un dassy/hyrat, mititel si dragalas, un mini elefant, cum spuneam, fara colti si urechi asa de mari.

Cand sa ii mai dam atentie, dassy o stersese, simtind poate pe dusmanul lui de temut, acvila neagra care se hraneste cu de-alde el… Pe o stanca langa noi observam o soparla multicolora superba care ne priveste cu atentie si decide sa se retraga la umbra crapaturii de stanca de unde iesise curioasa.

 

Locul e plin de lume, unii stand pe margini de prapastii de ne sta noua inima in loc, altii plimbandu-se agale printre tufele pitice de la un capat la altul al platoului. Mergem sa bem si noi un fresh de portocale si sa luam magneti si mai privim o vreme de la inaltimi spre oras pana sa ne decidem sa coboram. Niste tineri se pregatesc sa coboare pe stanci in jos cu o sfoara groasa. Nici platita in aur nu m-as cobora pe sfori de la inaltimea asta! De fapt de la nici o inaltime, daca stau si ma gandesc bine. Si nu as fi facut-o in niciun moment din viata mea. Nu am curajul asta! Dar unii au idei din astea si nu poti face nimic cu gustul omului.
Coboram cu cabina si deja norii pun stapanire pe varful muntelui. Am coborat exact la tanc! O negura deasa invaluie Table Mountain si ramane acolo pana a doua zi… Ne urcam in autobuz si pornim de-a lungul coastei, prin Campsbay, odinioara o ferma a unui anume Camps, acum partea cea mai selecta a orasului, locul unde poti vedea vedetele lumii, bogatasii lumii si notorietatile Cape Town-ului.Plaje superbe, baruri elegante si scumpe, ringuri de dans faimoase, totul e aici, la preturi incredibile. Deasupra, zona e pazita de creste de stanci numite “Cei 12 Apostoli” desi numarul lor este evident mai mare. De pe culmea stancilor se pot vedea balenele in perioada iunie noiembrie, venind aici destul de aproape de mal. Sunt uriase, ajung pana la 18 metri lungime si 80 de tone greutate si fac tot felul de giumbuslucuri, spre deliciul turistilor si localnicilor. Trecem prin nenumaratele golfuri ale tarmului cu plajele lor cu personalitate: una e pentru localnici familisti, alta pentru localnici tineri, o a treia pentru top modele si body builders, iar a patra e pentru turisti si lume de peste tot care doreste sa se bucure de soare fara mari pretentii de liniste si izolare. Una din plaje are un fel de swimming de apa de mare care nu e adanca si unde copiii se joaca fara a fi in pericol. Aici, pe plaja si pe gazonul perfect oamenii fac jogging, yoga, tai-chi si orice alt fel de sport, inclusiv plimbatul cateilor. Casele in acest loc, la Clifton Beach, sunt incredibil de scumpe, fiecare coltisor e bine gospodarit si proprietarii se schimba “pe bani multi”.

   

Insa peisajul aici este splendid, meritandu-si faima si banii.

     
Stancile de la tarm fac aceste golfuri foarte periculoase, daca nu chiar cele mai periculoase din lume. Aici au murit sute de oameni si circa 2700 de corabii au esuat. In 1865 un vapor a fost scufundat de o balena si cei 29 de membri ai echipajului au murit. Singurul supravietuitor a fost un porc care a ajuns la mal. Vorba ceea: norocul porcului!
Tot aici in 1851 un vapor s-a scufundat si au murit 440 de oameni, dar niciun copil si nicio femeie. Ordinul capitanului a ramas celebru “salvati mai intai femeile si copiii”(women and children first).
Pe tarm trecem pe langa cel mai vechi far din Sud Africa, dar se pare cel mai putin eficient, dupa numarul de naufragii pe stancile periculoase ale tarmului.
Epoca moderna a vazut aici construirea unui reactor nuclear foarte modern care functioneaza prin forta apei si care e singurul din Africa. Ne apropiem de Waterfront, zona portului, vestita nu numai prin numarul mare de vapoare dar si pentru magazinele, restaurantele si hotelurile de 6 stele, precum si proprietati ale celebritatilor lumii.

Trecem pe langa spitalul unde s-a facut prima grefa de inima sub bisturiul vestitului Christian Barnard.

Spitalul este foarte vechi si aici au fost ingrijiti soldati britanici raniti in timpul razboiului cu burii. Tot aici a inceput si pregatirea primilor studenti la medicina care puteau face practica medicala in spital. Fiind un spital vechi, el are si fantomele inevitabile: una e o tanara care se piaptana, alta e un barbat care se spanzura, o a treia e o femeie in gri care bantuie saloanele si a patra e un indian care se plimba pe coridoare. Inghesuiala mare in spitalul asta! Langa spital se afla un turn cu bila rosie care cade in fiecare zi la ora unu din varf spre baza batului care o sustine pentru a anunta marinarii din larg ora exacta.

Coboram la Waterfront si ne interesam de turul pe canal. Vaporasul ne ia din fata unui hotel incredibil de luxos, aflat in fata unor vile de tip spa, unde oricine (are suficienti bani) poate sa fie masat, relaxat, rasfatat.

     

Mergem pe canal printre vile care mai de care mai faine si aflam ca rufele de spalat din hotelurile de pe malul canalului nu sunt carate in vazul lumii ci merg printr-un tunel subteran la spalatorie. Pasari diverse pot fi zarite pe malul canalului, iar ghidul ne informeaza ca apa in canal e schimbata complet la fiecare trei zile si se pompeaza cate 200 de litri pe ora, pentru a o improspata permanent.

In 1940 aceasta parte a orasului era complet sub apa. Cand au costruit unul din poduri s-a gasit la picioarele lui un sac cu aur a carui provenienta a ramas un mister pana in zilele noastre.

  
Incheiem minunata calatorie cu vaporasul si mergem prin magazinele din Waterfront pline de artefacte africane unele mai minunate ca altele, obiecte de abanos, genti si incaltari din piele, bijuterii si tot felul de podoabe specifice, tablouri, panze pictate, malachit in toate formele, haine, tot ce poti visa.

     

Plus cafenele, locuri de masaj pentru spate si picioare, restaurante, artisti stradali amuzand multimea, cantareti de muzica africana.E foarte animat locul, e soare si frumos, lumea a iesit la plimbare. Muzica africana iti umple sufletul si creeaza o atmosfera cu siguranta unica! Luam niste clatite super bune de la un chiosc si ne plimbam incolo si incoace asteptand turul de noapte al autobuzului. Facem poze cu statuile celor patru laureati ai premiului Nobel pentru pace din Sud Africa: Mandela, Desmond Tutu, Frank de Clerk si Albert Lutuli.

In timp ce ne pozam, un pescarus indraznet s-a gandit sa poposeasca in capul lui de Clerk, facandu-l sa arate foarte caraghios pentru cateva minute bune.

Ajungem in port si chiar la ţanc sa vedem podul miscator care se da lateral la o parte pentru a lasa sa treaca un vaporas. Ce tare! Nu se ridica asa cum fac alte poduri ci pur si simplu se roteste pana ajunge paralel cu tarmul.

Noi insa ne indreptam spre locul de plecare al autobuzului sa nu cumva sa il pierdem.

  o cetateanca obosita …

Ajungem chiar primii si ne asezam in fata la etaj. O doamna se aseaza cu sotul ei pe scaunele paralele, decretand cu o voce pitigaiata ca vor fi in felul asta primii care vad locurile. Atata doar ca sotul ei incepe sa motaie imediat ce autobuzul pleaca si cade intr-un somn sanatos pe tot parcursul drumului, cu vocea ghidului audio susurandu-i in urechi. Ma uit alaturi si mai sa il scap si eu pe Toni in somnul sau de dupa-amiaza. Ii dau un ghiont: nu e cazul sa dormim pe banii de tur de oras!

Ni se spune despre pestera cizmarului de pe malul stancos al golfului Camps.

Aici traia un sihastru, fost marinar naufragiat pe acest tarm care se indeletnicea cu reparatul incaltarilor celor care il solicitau acest serviciu. Tot pe aici fusese demult o mare gradina botanica pe care constructiile de case au sufocat-o pana cand a disparut de tot. Din primele constructii ale Camps Bay-ului mai exista doua case vechi de piatra, declarate monumente nationale.

Cum urca autobuzul, pe drumul spre Signal Hill se vad doua tunuri, inainte folosite pentru aparare, astazi cu rol pur decorativ, care vegheaza de sus coasta oceanului.

La ora sapte ajungem la locul de unde vom vedea apusul de soare. Insa norii negri ca un fum nesuferit par a nu pleca si vedem soarele rotund si alb ca la eclipsa. Ceea ce nu e ce ne doream! Pana ne luam o ciocolata calda norii se risipesc ca prin farmec.

Deodata un grup de potarnichi zgomotoase si nauce incep sa traverseza strada ca niste fraiere, oprindu-se in fata masinilor, alergand in dreapta si in stanga.

 

Sunt foarte caraghioase si nu par sa isi gaseasca directia, mijlocul drumului fiind locul predilet al cate unei potarnichi, spre disperarea amuzata a soferilor care le tot evita. Pana la urma pleaca cotcodacind ca niste cumetre cu aerul ca “ti-am spus eu !” dand din cap si alergand printre tufe. Au niste pete turcoaz la urechi si par a purta batice, toate la fel, de parca sunt grupuri de copii in tabara, cu sepci la fel sa nu se piarda. Deodata, nu stiu cum, una din ele, ditamai gaina, ajunge pe ramura unui copac si de acolo incepe sa cotcodaceasca tare si raspicat. De undeva de departe, niste surate ii raspundeau, parand a avea o conversatie. Asta in loc de skype in lumea pasaretului!

Dar noi ne concentram asupra apusului care devine incandescent reflectat in ocean. E o frumusete, o incununare minunata a acestei zile splendide.

 

De langa noi doua cupluri ne spun ca se intalnesc romanii la apus de soare in Africa. . . Si chiar asa, cei tineri erau bucuresteni, musafiri ai doamnei al carei sot era localnic. Conversam cu ei, facem poze in apus de soare si treptat marea ramane inrosita de soarele zilei ce tocmai se sfarsea, sacrificata in in apele oceanului…

 
Ne luam ramas bun de la cei patru si urcam in autobuz. Seara coboara peste oras si se aprind luminile. De sus se vede portul cu luminite tot mai multe. Autobuzul coboara si inca nu ma pot obisnui cu faptul ca si aici se circula pe stanga. Englezii au lasat si aici mostenirea traficului lor ciudat.
E deja ora opt si ne oprim in oras, aproape de hotel. Parca se cam racoreste. In orice caz noi ne-am insolat de toti banii. Cu modelul sandalelor, al bratarii, al ceasului… Si ne ustura pielea de numa’! Oprim la etajul doi sa bem o bere pe terasa

si apoi ne retragem in camera sa ne dam cu ce creme mai gasim sa ne treaca insolatia. Ca racii suntem de rosii! Tot suntem ai zodiei )
E vremea sa incheiem ziua de azi. Maine e tur de oras partea a doua!
Somn usor!

Luni, 20 februarie, 2012

Ne trezim la 5:30, chiauni de somn si ne impiedicam unul de altul sa nimerim hainele si bagajele. La sase si un sfert coboram in hol si apare si omul nostru cu ceilalti patru deja imbarcati. De la alt hotel luam un slovac despre care aflam ca e jurnalist. E ceata si urat, bate un vant de te ia pe sus. Masina e miscata pur si simplu din loc atunci cand se opreste. Si trebuie sa oprim caci sunt reparatii la drum. Stam o groaza sa asteptam si intr-un sfarsit ne dau drumul sa trecem. Asa cum ne spusese soferul, odata ce trecem muntii totul se va schimba. Si asa a si fost. Ca prin farmec s-a oprit vantul, a iesit soarele si privelistea s-a desfasurat maiestuoasa in fata noastra, cu munti stancosi semeti si cu vegetatia mica pe care o vazusem si in rezervatia naturala ieri.

Aflam ca acesti munti au circa 800 de metri inaltime, in timp ce Table Mountain are 1700. E o priveliste splendida! Soferul ne spunem ca trecem pe drumul vinului, cel mai lung din lume, 600 de km de vita de vie.
E simpatic in felul lui soferul nostru. E colours, deci mulatru. Ne pune muzica insa cam tare de nu mai auzim nici ce gandim. Incercam noi sa dam mai incet, da tot e tare. E ideea lui de amabilitate, cred. Nu dureaza mult si ajungem la locul pentru safari. E o o cladire de lemn unde urcam la etaj si ne servesc cu sucuri.

Apoi ne pun sa semnam un contract. Brrr! Citesc si ma ia cu groaza. Cica suntem constienti de faptul ca ne expunem la pericol, ca putem fi raniti si chiar ne putem pierde viata. Vai de noi! Oare mai vrem safari? Semnam totusi cu un nod in gat.

Asta da aventura! Ne urcam in niste masinoaie mari, deschise, cu banchete unele in spatele altora. E ca un tractor cu banci in spate.

   

Un ranger ne duce pe un drum cu hurducaturi spre o alta cabana frumos decorata in interior.

Aici luam micul dejun. Care e foarte bun, ca si la hotel, cu de toate.

Dupa asta ne pun buline verzi sau galbene, cu un scop imprecis.

Oare sa stie in ce ordine ne mananca animalele?? Dar se pare ca nu conteaza culoarea bulinelor. Ne urcam in doua masini dupa cum dorim. Noi alegem sa mergem cu tipa, ca ni se pare ca va fi mai prudenta. Ceilalti merg cu un ranger la fel de tanar ca si Chantalle, rangera noastra. Sunt simpatici amandoi, sunt albi (Afrikaans) si Chantalle vorbeste o engleza impecabila. Ne instruiesc sa nu incepem sa ne foim brusc, mai ales cand ajungem la lei. Ce sa ne foim, ca eram destul de incremeniti si asa!
Drumul e plin de hartoape caci mergem prin camp si ne zghihuie de toti banii. Mergem peste ierburi si tufisuri, nu e nimic amenajat. Asta ca sa pastreze habitatul animalelor. Ne indreptam spre un lac imens in mijlocul rezervatiei. In drum intalnim o broasca testoasa leopard, numita asa dupa modelul de pe carapace. Parca i l-ar fi desenat cineva. Merge agale pe piciorusele groase, dar e vioaie.

     

Cand ajungem in dreptul ei Chantalle o ia in brate si o da la o parte din drum. Broasca se retrage suparata in carapace. Rangera ne spune ca odata a muscat-o o broasca si muscatura e neplacuta, ca cea a unui cioc de pasare. O lasam sa mearga spre apa, in drumul ei. In fata noastra e o turma de antilope frumos desenate cu bej si maro.

 

Dungile le ajuta sa se camufleze si sa nu le fie rece noaptea, in timp ce albul de pe burta le tine racoare in zilele aride. Despre aceste antilope se credea ca au marsupiu, dar defapt ele isi tin puii fara sa ii nasca pana vin ploile. Daca e sezon secetos, ele pot alege sa avorteze caci legea firii le-a dat intelepciunea sa stie ca daca nu e ploaie nu vor avea iarba, si daca nu au iarba nu isi pot hrani puii care in felul acesta vor muri. Interesanta si cruda alegere! Aflam si de felul in care dungile de pe spate le ajuta sa scape de urmaritori prin felul in care ele dispar prin miscarea dungilor in timpul alergarii. Urmaritorul are o tinta fixa si in felul asta ii dispare tinta. Pe de alta parte ele sunt capabile sa alerge cu mare viteza si sa sara 2 metri inaltime si 5 in latime. Adevarate atlete gratioase. Urmatoarele animale sunt wildebeasts, sau gnu, niste animale specifice Africii, cu coarne rasucite, ca niste bivoli gri. Erau foarte vanate de native (bushmen). Se mai nimesc si waterbucks pentru ca sereta o substanta uleioasa care le permite sa intre in apa fara sa se ude. Dupa fiecare dintre acesti bivoli sunt niste pasari albe, ca niste cotofene care ii curata de insect, dar si umbla dupa ei pentru ca in urma lor se ridica praful si ies la suprafata insectele cu care ele se hranesc.

   

Ce simbioza! Intre ele se zareste si fundul dungat al unei zebre, posibil un mascul renegat de ai lui care s-a consolat intre acesti bivoli. Vizavi de cealalta parte a drumului sunt zebrele, amuzante cu dungile lor ca niste pepeni dungati. Incep sa se agite si sa alerge fara un scop aparent. Intre ele, ce sa vezi, un magarus!

   

El se crede zebra si sta printre ele, dar sederea lui acolo are un scop stiintific. El de obicei ia toate bolile care exista intre animale si toti microbii, asa incat ingrijitorii, care nu se pot apropia de animalele salbatice pot diagnostica problemele lor de sanatate consultand magarusul, care e mai abordabil, fiind obisnuit cu prezenta omului. La zebre, daca sta coama dreapta, e semn ca sunt sanatoase si bine hranite. Alt amanunt interesant e ca zebra e foarte greu de strunit si nu poate fi calarita. In primul rand pentru ca structura sirei spinarii face dificil calaritul zebrei, ea neavand curbura pe care o au calul sau magarul, si in al doilea rand pentru ca, ancestral, zebra stie ca daca are o povara in spate, aceasta povara nu poate fi decat un atacator, asa ca e musai sa il dea jos, cu orice pret.Masina porneste iar.Admir splendida priveliste a muntilor.

Urmatoarele animale sunt tot un fel de caprioare mai intens colorate, boontiebock, pe cale de disparitie si care nu se lasa impreuna cu specii cu care s-ar putea combina, pentru a nu le strica rasa.

Trecem iar drumul cu hurducatori sa ajungem la rinoceri. Sunt doar doi, o femela de 6 ani si un mascul de 12. Bietii de ei sunt mutilati de braconieri.

 

Foarte bine organizati, acesti braconieri au taiat sarma ghimpata electrica si au reusit sa atace rinocerii. Braconierii cauta cornul de rinocer care se spune, in mod eronat, evident, ca are proprietati afrodisiace. Au taiat cornul rinocerilor saracutii si i-au desfigurat. Femela a fost gasita prima si recuperarea ei e mai rapida. In schimb masculul a zacut mai mult pana a fost gasit, avea fata taiata cu fierastraul si a zacut in soare incapabil sa inchida ochii pana l-au gasit rangerii. Razele soarelui i-au distrus ochii. Acum va suferi o operatie de inlocuire a corneei si ambii vor primi cate un corn artificial. Braconierii sunt pedepsiti crunt pentru aceste fapte. Ultimul braconier prins a primit 25 de ani inchisoare pentru mutilarea unui rinocer, in timp ce un criminal care a omorat o femeie in aceeasi perioada a primit 14 ani! Au fost proteste fata de aceste sentinte atat de discrepante.
Langa rinoceri sunt niste antilope mai mari, cam de 800-900 de kilograme, asa numitii elands, cu coarne in spirala. Au un mot sub cap care are rolul de a le regla temperatura.

 

Cel mai batran dintre ei e mascului turmei, impunator si masiv, al carui mers produce un zgomot specific, ca un bocanit. Masculii au un fel de substanta mirositoare cu care isi marcheaza teritoriul. Puii lor se nasc dupa o gestatie de 9 luni.
Pornim spre o parte mai indepartata a plantatiei. Intre tufarisuri vedem red heartbeasts, tot o specie de antilope cu coarne mai mari si ale caror copite lasa urme ca de inima. Aceste animale pot fi calarite si alearga cu o viteza incredibila.

Oprim in drum la casuta unde semnasem contractele.O poza cu elefantul de lemn de la intrare.

Chantalle ne anunta ca intram pe teritoriul leilor. Nu eram prea bucurosi niciunii. Intram intr-o zona ingradita cu sarma electrica. Prin iarba se vad resturile insangerate ale unui animal mancat recent. Aoleu, am cam bagat-o pe maneca! Cu inimile cat purecii vedem in departare leii. De fapt un leu si doua leoaice. Doamne, ne oprim la nici un metru de ei.

 

Incremenim cu totii. Dar Chantalle pare relaxata, ii striga, imita ragetul leului, ne vorbeste despre ei. Leoaicele stau intinse alene la umbra unor tufisuri. Dansul, leul, e si el alungit cu ochii usor inchisi. Cand se aude strigat se ridica usor si se uita la noi.

Dorel deja are impresia ca il fixeaza pe el si incearca sa se uite in alta parte. Asta da rush of adrenaline! Chantalle nu pare a observa cat suntem de intepeniti de frica. Ne povesteste ca leii sunt cei care vaneaza prada mare si mancarea se imparte strict: intai leul, apoi puii si la urma femelele, ce mai ramane. Leii vaneaza zi si noapte. Dar dorm 20 de ore pe zi. O membrana speciala pe care o au la ochi le permite sa vada perfect noaptea, ca de altfel toate felinele. Dusmanii leilor sunt hienele. In haita ele sunt deosebit de periculoase si nu le scapa nimic. Asa a fost ucisa o leoaica cu mai multi pui. Unul din ei a fost gasit si crescut in rezervatie de la cateva saptamani, cu biberonul. Acum are doi ani si deja e puternic. Se joaca cu ingrijitorii ca un motan urias, dar se joaca pana te omoara daca nu esti atent. Spunand aceasta, Chantalle incearca sa porneasca masina. Pare ca nu porneste. “Ar putea patru dintre barbati sa coboare sa impinga?” Intrebarea seamana groaza printre noi. Nimeni nu se clinteste. Chantalle incepe sa rada si porneste masina. Ne spune ca atunci cand esti atacat de un leu nu trebuie sa te intorci cu spatele la el. Trebuie sa il fixezi, sa ridici maiinile sa pari cat mai mare si sa tipi, sa faci zgomot. Si glumeste: daca vrei sa fugi, faci un pas intr-o parte si apoi fugi. De ce? Ne spune: so that you don’t step in your own shit! Oricum, leii primesc doar animale moarte aici, ca sa nu le vina ideea sa vaneze si sa puna in pericol celelalte animale. Mai stateam mult acolo si cred ca facea rost de hrana pentru lei ca noi muream de inima care mai de care!
Vom merge mai tarziu sa vedem leii cei tineri, dar intre  timp dam de struti. Strutii pot fi calariti si le intorci capul in directia in care vrei sa mergi. Daca vrei sa se opreasca le intorci capul in sus si se opresc. Dar atat de brusc incat calaretul neatent va fi proiectat de pamant. Chantalle ne spune cum a patit-o ea cu un strut a carui „frana” a aruncat-o peste capul pasarii.

Se pare ca strutii sunt foarte folositori, de la pene pana la piele, carne si oua. Din piele se fac pantofi, curele si genti, carnea se mananca si nu are colesterol, ouale se mananca si ele si au mult colesterol. Un ou e echivalentul a 25 de oua de gaina. Ce omleta uriasa iese din el! Dar strutii sunt deosebit de prostanaci. Creierul lor e cat un bob de mazare si se comporta ca atare. Uf, si cand te gandesti ca sunt si oameni cu aceeasi cantitate de creier in cap! O intamplare amuzanta a fost cand un strut din rezervatie a avut impresia ca un tren ii pune in pericol puii si s-a repezit sa lupte cu el. Evident, ghiciti cine a sfarsit sub rotile trenului?!
Intoarcem masina de teren si merge la leii tineri.

Au doi ani fiecare. Sunt tinuti ingraditi intr-un teren inconjurat de sarma care e electrica in partea de sus.

Dar cei trei leuisori, doua femele si un mascul, stau linistiti la umbra si nu prea ne baga in seama. Maia e una din leoaice care se uita atenta la noi cu ochii ei de un verde maroniu.

Monster e leul pe care l-au crescut de micut cand mama lui a fost ucisa de hiene si care acum e tolanit pe pamant si motaie. Nici nu se sinchiseste de noi, la fel ca si leul cel mare. A treia leoaica se rastoarna alene de pe o parte pe alta.

  

Chantalle ii striga, le vorbeste, incearca sa ii faca sa se ridice, dar le e prea lene, se pare. Ia un bat si abia atunci incep sa traga de el se ridica putin, ca apoi sa se tranteasca cu picioarele in sus, parca batandu-si joc de noi.

Isi acopera fata cu o laba, ca o pisica uriasa si lenesa. doar Maia devine foarte concentrata, cu urechile ciulite, in pozitie de atac.

O vazuse pe Simona jucandu-se cu o pana de strut! Dar tot lenesi si plictisiti sunt, lati de caldura si probabil satui. Li se da mancare doar in normele naturale ca sa nu li se strice ritmul de viata pe care l-ar avea daca nu ar fi ingrijiti. Prezenta omului e limitata si se incearca mentinerea lor in starea naturala care sa nu le afecteze instinctele de aparare.

Ultimele animale pe care le vedem sunt din grupul Big Five: bizonul si elefantul. Se cheama asa dupa dificultatea cu care pot fi vanate. Ele sunt: leul, rinocerul, leopardul, elefantul si bizonul. Curios e ca bizonul e cel mai periculos dintre ele. Daca e atacat ucide orbeste si e foarte greu de doborat. Ranit de moarte el tot poate ucide intr-o ultima incordare. Si singurul mod de a-l ucide este sa poti sa ii nimeresti organele vitale. Mai multi oameni au murit ucisi de bizoni decat de orice alt animal in Africa. Ne spune rangera o poveste a unui ranger care a fost atacat de bizon si care s-a ascuns intr-o groapa, dar spatele i-a ramas totusi inafara. Bizonul nu l-a putut scoate, dar l-a lins pe spate pana i-a scos organele afara din corp, atat de aspra este limba acestui animal. Brrr!

   

Cand se termina povestea aceasta sumbra despre bizoni si bizonii trec pe langa noi (la cativa pasi chiar), observam intr-un copac un cuib atarnand. E al unei pasari tesatoare (the weaver bird), care isi tese cuibul si el atarna ca un fruct de copac. Ce chestie! Cata diversitate in natura si mai ales cata varietate exista in acest loc din lume!
Ultimul popas e la elefanti. Sunt doi frati aici in rezervatie.

 

Si asta pentru ca ei mananca cate 400 de kg de iarba pe zi si sunt foarte destructivi. Rup copaci, fac prapad pe unde trec. Asa ca doi le sunt suficienti celor din rezervatie.

Au 25 de ani, deci sunt tineri, caci elefantii traiesc pana la 80 de ani. Pielea lor are 2,5 cm grosime. Se acopera cu praf si apoi intra in apa. Sunt buni inotatori! Praful se face ca un noroi care ii apara de soare. Dar cand se intareste si ii deranjeaza, se freaca de copaci, in felul asta scapand de parazitii de pe piele.

Elefantii se apropie de noi. Unul din ei pare ca se joaca cu noi.

Se apropie de un copac, se ascunde in spatele lui, apoi apuca un trunchi de copac de jos.

Incepe sa nu mai fie asa de interesant. Chantall porneste masina sa ne indepartam. Vine si celalalt elefant, fluturindu-si urechile si apropiindu-se mult de masina noastra de ne ingheata sangele in vine. Nu stiu ce ganduri avea dansul, dar parea cam hotarat. In ultima secunda apucam sa ne indepartam de el, tocmai cand parea ca va rasturna masina. Pfui! Ne-am cam speriat.

Dar scapam cu bine si mergem la masa. Soferul ii face o surpriza Eugeniei si aduce o prajiturica cu un artificiu arzand si ii canta „La multi ani!” Ce frumoasa zi de nastere in Africa, la safari!

Mancam preparate specifice africane, tot felul de carnuri preparate de ei, stridii, prajituri interesante. Buna mancare!Rangerul celuilalt grup vine si ne arata un scorpion.oare sa fie adevarat?

Pe la 2 plecam de aici spre, credem noi, vinarie. Dar soferul se face ca nu a inteles ca noi vrem sa degustam vinuri cum ne promisese de dimineata si ne duce la Cape Town. Asta a fost cam aiurea din partea lui. Ajunsi aici insa nu avem cheie de la casa asa ca ne mai foim prin magazine si incercam sa prindem wireless la MacDonalds. Fara sanse. O luam pe jos spre casa cu mancarurile luate de Eugenia pentru ziua ei. Odata cu noi ajunge si Ioana. Pregatim masa impreuna, Eugenia face crevetii si pestele e pus in cuptor.

Avem si un tort foarte bun. Masa sfarseste cu sampanie si salata de fructe. Suntem obositi si ne retragem care cum. Pe noi ne duc Ioana cu Simona la hotel.
Maine, tur de oras!

Duminica, 19 februarie, 2012

Azi trebuie sa ne miscam repede caci se pleaca la 10. Noroc ca suntem pe exact acelasi fus orar ca in Romania aici la Cape Town si adaptarea a fost usoara.
Cum ziceam, plecam la 10, dupa ce lasam adresa lui Corvin intermediarului pentru safari. Asa toti erau gata de plecare. Pornim spre Capul Bunei Sperante. E o zi superba cu cer senin si inca nu e foarte fierbinte afara.

      

Va ajunge la 38 de grade spre pranz… Mergem spre Simon City, un orasel pitoresc cu case vechi in stil colonial, cu balcoane dantelate, ca cele de la New Orleans. Pe o casa scrie 1909. Aici e un loc unde au pietre semipretioase. Si sunt sute de turisti care coboara sa vada pinguinii africani pe malul oceanului. Soseaua coteste spre stanga, si iata ca am parasit coasta oceanului si intram in interior, in rezervatia naturala a Muntelui Table. Vegetatia e pitica cu tufe mici, unele uscate, iar in ierburi poti da de serpi veninosi: cobre si serpi cu clopotei. Dar noi nu ne ducem acolo, evident.

Zarim un babuin traversand soseaua. Sunt numerosi pe aici si nu neaparat doriti de localnici. Intra in case, ravasesc tot si fura mancarea. Stiu sa deschida si frigiderele. Oamenii au facut garduri si au izolat casele, dar babuinii, isteti, si-au dresat puii sa se strecoare prin locurile inguste si sa aduca hrana restului familiei. Nu departe de drum vedem struti uriasi, salbatici. Cei negri sunt masculii, cei gri sunt femelele.
Ajungem sus de unde se ia telecabina spre far.

      

Doar Toni si cu mine mergem cu telecabina, restul, pe jos. E insa un soare toropitor si nu are sens sa ne epuizam in caldura asta. Nici nu asteptam prea mult sa plecam cu „olandezul zburator”, cum se cheama cabina. Sus e o priveliste superba. Intinderea oceanului nesfarsita, se uneste cu cerul la fel de albastru. Doar ca oceanul are spuma alba a valurilor sa il deosebeasca de cer, atat e de intens albastrul celor doua.

   

Aici se unesc cele doua oceane:Oceanul Indian si Atlanticul. Valurile se izbesc furioase de stanci, dar cand se linistesc, se vede fundul oceanului prin apa limpede.

Nu ne mai saturam sa facem poze cu oceanul, cu farul, cu semnul care indica unde se afla New Yorkul, Singapore, Hong Kong, Parisul, Londra… Cu greu ne hotaram sa coboram. E atat de frumos incat e o durere sa parasesti acest loc binecuvantat prin frumusetea lui. Numele insa e o eroare: nicio speranta nu a putut salva miile de vieti aflate pe corabiile pe care curentii ucigasi ii izbeau de stanci. Zeci de comori zac pe fundul oceanului, inca nerecuperate.
In drum spre telecabina vedem o soparla mica neagra pe o piatra. Sta neclintita si ganditoare de parca ar avea de luat decizii importante.

 

O lasam acolo, dupa ce am pozat-o in decorul ei, impreuna cu Toni pe aceeasi piatra.
Cand ajungem jos mai luam ceva suveniruri si plecam spre Simon City. Oprim insa pe malul marii sa pozam patru struti infoiati care ciuguleau de zor iarba de pe malul marii, nepasatori fata de prezenta noastra.

 

Coboram apoi spre apa, pe pietre mari si printre alge care la inceput par a fi serpi uriasi morti si uscati. Dar sunt doar alge lemnoase, slava cerului!
Ne pozam cu adevaratul Cap al Bunei Sperante, mai putin spectaculor ca cel de la far, dar totusi cel mai inaintat promontoriu in ocean. E mare inghesuiala la pozat si mai sa ne certam cu unii care se bagasera in fata noastra. Dar suntem toleranti si „ne ingaduim”, vorba Cocai.

La iesirea din rezervatie facem un popas la un targ de obiecte africane. Sunt atat de frumoase incat iti vine sa le cumperi pe toate, daca nu te-ai gandi ca e irational si imposibil. Tot luam cate ceva, caci ispita e mare.

 
Oprirea urmatoare va fi la pinguini. Dar pana atunci vedem pe marginea drumului un babuin mititel care manca de zor niste ierburi.

 

Observam ca era lovit saracutul la o manuta, poate din luptele dintre ei, caci pot fi deosebit de agresivi unii cu altii si chiar si cu oamenii.
Parcam masina cu greu caci e plin de lume. Peste tot targuri cu masti africane si de toate. Plus lume peste lume caci e duminica. Luam inghetate si apa. E cald de nu se poate. Flori splendide impodobesc casele de pe faleza.

    peisajul e ireal de frumos…!

Se zaresc pinguinii, dar eu vreau sa ii vad de aproape si imi iau bilet pentru colonia de pe malul apei. In drum spre mare gasesc si un hyrax, un animalut caraghios care pare un rozator, dar are forma de elefantel mititel fara colti insa. Mananca de zor intr-o tufa si se vad falcutele grasute miscandu-se grabite. E simpatic tare!
Cobor drumul de lemn si incep sa se vada pinguinii. Cat sunt de dragalasi! Mititei si albi cu negru parca sunt o orchestra simfonica imbracata la frac.

         

Unii stau nemiscati cu aripioarele pe spate si cu ciocul deschis ca si cum s-ar gandi profund la ceva. Altii se harjonesc pe plaja. Si in alt grup se cuibaresc in gauri facute in nisip. Le e cald si lor, mititeii. Sunt fascinanti! Dau din aripioare, alearga, se impiedica si cad, un grup numeros vine repede din mare de parca i-ar astepta cineva.

Sunt foarte ingrijiti si li se fac casute de plastic in care sa isi puna ouale. Sunt numarati mereu sa se observe daca numarul lor creste. Le fac poze in disperare. O mama cu doi baietei mititei, gemeni, ii indeamna sa salute pinguinii. Si ei tot repeta”hello”, ”hello” cu vocile lor subtirele. Par si ei doi pinguinuti imbracati amandoi la fel, in albastru, cu palariute albe si cu pantalonasi cu pampersi.
La iesire din rezervatie si mergand pe aleea oraselului zarim trei pinguini care ies dintr-un canal unde probabil s-au ascuns de caldura.

Trecem iar prin targul orasului plin de artefacte.

Plecam spre Cape Town si ne bucuram de aerul conditionat al masinii. Ajunsi acasa punem masa, unii se scalda in piscina si cu totii ne reunim la o cina pe cinste.

 

Cu acelasi „fun” din fiecare seara, cu glume noi sau vechi.
Ne reintoarcem la hotel ceva mai devreme caci maine in zori ne trezim pentru safari, guys!