Ziua 12

Ne trezim la ora 3,00 jumătate… inuman! Mergem cu un autocar îngheţat la maximum spre gară. Un frig incredibil, afarā si in masinā.

La gară e ca la aeroport, plus o tonă de bagaje, înghesuială, lume peste lume. Urcām în tren, şi călătorim, schimbând peisajul. Interesant, scaunele, în tren, se pot roti în aşa fel încât ajung faţă în faţă şi se creează loc pentru bagaje între ele. Foarte fain! Tipele din tren, îmbrăcate în roşu, ca nişte stewardese frumoase, te ajută să te aşezi, verifică bagajele. Trec cu apă şi cafea, biscuiţi şi alte bunātati. Trenul merge cu 243 km /h. Este extrem de curat şi select. 

Departe de mirosurile ciudate ale străzii, de aglomeraţia urbană.

Ajungem la Beijing şi, surpriză neplăcută: autocarul ne aşteaptă la jumătate de kilometru, aşa încâ trebuie sa ne târâm bagajele până la autocar. Pornim spre oraş. Peisajul devine modern şi impresionant, cu patru benzi de stradă, cu poduri suspendate şi clădiri uriaşe. Beijing!

E un frig tăios afară. La prânz apare soarele, dar nu prea eficient. Oprim în faţa hotelului şi ne cazăm.

Decidem să mergem la Tien An Men.

Luăm taxiul şi ne oprim în piaţă. O imensitate, plină de oameni, care mai de care făcând poze în faţa intrării în Oraşul Interzis,unde tronează poza imensă a lui Mao. În dreapta e o clădire guvernamentală cu steaguri comuniste fluturând peste tot.

Coborâm în pasaj şi ne agaţă două studente şi ne duc, volens nolens, într-o expoziţie de desene şi grafică chineză. Atâta mai insistă că, până la urmă, le las să îmi scrie fericire şi noroc pe o mătase, dimpreună cu numele noastre. Aflu de la ele că durează șase ani să înveţe alfabetul lor complicat care, însă, are un mesaj grafic: o anumită formă pentru fiinţe, copaci, clădiri, sentimente. Foarte interesant.

Ne amuzăm cu Debora că au atât de puţine sunete – chin chan nihau, xie xi – pe care le tot foiesc în diverse permutări care fiecare înseamnă altceva în noua asociere. Mergem printr-o mulţime de oameni care se îndreptau si ei spre Oraşul Interzis. Intrăm nestingherite. Mao nu se poate vedea decât între 9,00 şi 11,30. Mergem şi mergem, ca în poveşti, până dăm de casa de bilete. 40 de Yuani. Intrăm asaltaţi de oferte de ghizi diverşi. Ne lipsim de serviciile lor. Vedem templele ce alcătuiesc Oraşul Interzis, cu dragoni şi animale legendare, cu vase uriaşe care se ţineau pline cu apă în caz de incendiu. Oraşul a fost în mare parte construit în timpul dinastiei Ming, prin 1400, şi refăcut după diverse incendii prin 1700, în timpul dinastiei Quing. Fiecare din temple avea o destinaţie specifică (întâlniri oficiale, ritualuri, întronări, înmormântări, nunţi regale şi camere în care stătea familia regală).

În faţa unuia din temple se află cea mai mare piatră sculptată, şi ea în timpul dinastiei Ming, şi apoi netezită de sculpturile existente pentru a fi refăcută cu altele noi.

Ajungem în grădinile oraşului, cu un deal de piatră spongioasă, construit pentru regi. Numeroşi copaci cu trunchiuri îngemănate, unul dintre ei fiind copacul sub care ultimul împărat Pu Yi a jurat dragoste veşnică soţiei sale. Pe dealul de piatră mergea împăratul cu concubinele în zilele de sărbătoare şi priveau de sus spectacolul grădinilor înflorite.

Lacul îngheţat, animalele fantastice, vase pentru arome diverse, copaci seculari, bine ocrotiţi. Splendidă grădina palatului imperial…

Deși palatul în sine e destul de auster şi nu atât de luxos ca cel din Coreea, e impresionant prin imensitate. Luăm o ciocolatā caldā şi ceva mărunţişuri din magazinul muzeului.

Ieşim şi luăm un taxi înapoi la hotel”. Taximetristul, foarte simpatic, vorbeşte destul de bine engleza şi aflu de la el că salariul mediu e de 300 de euro. Profesorii sunt bine plătiţi (400). Dar cel mai bine plătiţi sunt doctorii şi avocaţii (peste 1000). Îl întreb de libertatea pe care o au chinezii acum. Zice că pot călători oriunde în lume dacă au bani. Nu mai sunt restricţii ca pe vremurile maoiste. El are o fetiţă şi i se pare că politica de limitare a natalităţii e cât se poate de bună pentru China. El crede în socialism si se mirā de scepticismul nostru. Probabil, pentru un popor atât de numeros, e singura soluţie. Ne dă cartea de vizită să îl anunţăm când revenim în Beijing să ne ducă la zid. Coborâm la Templul Cerului. Mai e puţin până la închidere, dar avem o oră şi ne grăbim. Templul e impunător, cu scările de piatră care îl înconjoară, sculptate în marmură albă.

Vizităm muzeele templului şi, la apus de soare, templul din spatele pagodei, cu diverse obiecte de ritual. În pagodă se află un tron pentru ceremonii şi esenţe păzite de animale de piatră, în faţa unor coloane uriaşe, fiecare sculptate din trunchiul unui copac. Podeaua este din pietre uriaşe de marmură neagră. Câte vieţi anonime nu s-or fi prăpădit din dorinţa nepăsătoare a împăraţilor de a lăsa eternităţii urma gloriei lor trecătoare! Câtă trudă şi cât sacrificiu!

Un soare roşu, tăiat de un nor, pare să creeze un firesc decor oriental: ramuri de copaci şi forma elegantă a pagodei păzită, la fiecare colț arcuit spre cer, de figurine delicate de luptători călare, însoţiţi de animalele protectoare.

Îi lăsăm în drumul lor şi ieșim din templuexact când ușile se închideau grele peste o altă zi de glorificare a trecutului şi prezentului.

Mai greu cu taxiurile! Străzile sunt aglomerate şi pare că nu se mai termină şuvoiul de maşini, autobuze, motociclete. Aici, dacă nu eşti atent, odată se năpustesc peste tine de nicăieri de te bagă în toate spaimele. Pe trotuar, pe peronul gării, unde te aştepţi mai puţin, ţâşnește un vehicul de un fel sau altul. Daca ești mai slab de inimă, ăla eşti! În final opreşte un taxi şi ajungem la hotel. Toată aventura de 6,00 ore ne-a costat 5 euro! Nimica toată după cât ne-am plimbat prin tot Beijing-ul.

Concertul e în marea sală de concerte din capitală, de fapt lăsată pe locul doi de ultra moderna sală a operei din vecinătatea pieţei Tien-An-Men. Oricum, o sală splendidă, cu reguli stricte şi o atmosferă selectă. Nimeni nu exersa scuipatul şi alte acţiuni similare, ca în alte săli de spectacol de până acum.

Dar orchestra era obosită şi Roberto se temea că, fiind pe pilot automat după o zi de groază, putea avea surprize neplăcute. Din prima au fost momente inedite: cineva intră pe scena fără partituri şi trebuie să se întoarcă să le ia, altcineva îşi uită arcuşul, un al treilea se trezeşte că se rupe violoncelul în timpul concertului. Tocmai la Beijing toate astea!La început publicul a fost mai reţinut, dar treptat s-au antrenat cu muzica, au aplaudat frenetic atunci când Debora şi Roberto au apărut în costume chinezeşti şi au cântat împreună cu membrii orchestrei într-un moment umoristic. Au cerut bis şi mai să nu îi lase să plece, dezamăgiţi că se terminase concertul. Chiar a ieşit excelent, după momentele de suspans care l-au disperat la început pe organizator.

După concert, Shue Mei, organizatoarea chinezoaicā, ne-a făcut o surpriză şi ne-a dus la un restaurant chiar tipic, cu mâncare foarte bună şi în cantităţi nesfârşite, cu băuturi alese şi cu nişte chelneriţe foarte emoţionate să vadă atâţia străini la un loc.Stăteau cu ochii pe noi încercând să ghicească din priviri ce dorim.

Debora si Toni, într-o poză compromițătoare…

 Eram atât de obosită încât, la un moment dat, în loc să învârt suportul de sticlă pe care era mâncarea, încercam, spre amuzamentul Deborei, să învârt masa! Dar în ciuda oboselii nesfârşite, am decis să mergem în turul de oraş oferit de Shue Mei. A meritat, chiar dacă am rămas doar 7,00 entuziaşti. La miezul nopţii chinezeşti, eram în piața Tien An Men, luminată toată ca ziua.

Am mers pe bulevarde nesfârşite şi ne-am oprit în faţa operei şi am admirat uluiţi cum acoperişul semisferic devenea din albastru intens, violet, apoi gri, cu luminiţe care străluceau pe alocuri ca un glob uriaş. Când lacul care o înconjoară nu e îngheţat, clădirea se reflectă în apa formând o sferă perfectă.

Doamne, acest popor, pe care l-am văzut tăvălit în noroaiele şi mizeria din drumul nostru spre Le-shan, a putut crea o asemenea minunăţie care întrece imaginaţia prin frumuseţe şi perfecţiune? Revenim la hotel. Afară e iarnă adevărată, seacă, cu ger şi fără zăpadă. La mulți ani 2010! Sperăm să fie cu bine, sănătate şi bucurie pentru toţi.

Advertisements
Published in: on December 31, 2009 at 3:46 pm  Comments (2)  

Ziua 11

Totul a început printr-o deşteptare bruscă. Şi Toni şi eu am crezut că am pierdut masa de dimineaţă. Ne-am îmbrăcat cu viteza fulgerului şi ce să vezi că nu venise nimeni! Toţi dormeau profitând de jumătatea de zi liberă. Am mâncat noi câte ceva şi am plecat la cumpărături. Oraşul e curat, civilizat, cu clădiri frumoase.

Hotelul nostru în clădirea televiziunii.

E drept că nu am ajuns în zonele periferice unde probabil tot vezi fel de fel de ciudăţenii. Aici, în centru, e chiar fain. Am început acţiunea turistică la muzeul „Mall”, luând-o sistematic pe etaje şi categorii de cumpărături.

De necrezut, ce preţuri au! Dacă am putea pune China pe roţi să o cărăm în România, ar mai fi ceva! Iei haine şi creme şi încălţăminte super faine la preţuri incredibile! Oamenii din magazin amabili, gata să te ajute, să îţi fie de folos. Dar evident, eram atracţia locului, căci părinţii dădeau coate copiilor să se uite să vadă „omul alb”. Pe străzi una, două triciclete.

Nici o ricșă prin zonă. Multe biciclete şi triciclete cu platformă. Ecologicā lumea pe aici! Si totusi poluarea e la cote maxime. Şi oamenii fumează peste tot, femei şi bărbaţi deopotrivă, în restaurante, în lifturi, pe stradă… UE nu le impune reguli… Ce ar mai avea de lucru UE în China!

 

Înapoi la hotel, încerc să merg la repetiţie, dar e un frig napraznic, aşa că mă repliez şi plec în cameră să mă relaxez. Se pare că a fost la fel de frig si la repetiţie, căci multi s-au întors în camere să mai îmbrace câte ceva.

Zibo e locul unde s-a născut fotbalul si primim in dar de la organizatori cate o minge de fotbal.

Mâine e o zi grea: se pleacă cu autobuzul la 5,00 dimineaţa spre Jinan, unde aterizasem acum câteva zile, luăm trenul rapid spre Beijing, ne cazām în hotel pe la 11. Concertul e la ora 14,00 şi apoi un altul la 19,00 în condiţiile în care ne trezit la 5,00 dimineaţa…Dar vom birui cu sigurantā!

 

Published in: on December 30, 2009 at 3:10 pm  Leave a Comment  

Ziua a 10-a 29 decembrie 2009

Noaptea a fost scurtă, scurtată şi de Toni care a moşmondit ceva pe calculator până la 3,00 şi după aia a tot primit mesaje la nesfârşit. Un cocoş de prin vreun balcon a început să cânte cu uşor accent chinezesc. Asta mai lipsea! La 6,00 ne-am trezit şi ne-am urcat în autobuz spre aeroport. Zborul a fost ok cu ceva turbulenţe, tip autocar roz, şi am ajuns la locul de unde am luat autocarul spre Zibo. “Culmea autocarului”ştiţi care e? Ieşind cu bagajele din aeroport,ce fac eu de colo cu neuronul mort de oboseală? Îi spun preocupată Deborei să fugă să ocupe loc în autocarul alb! Începe să râdă şi râde şi râde… Cât de mult începuseră cele două autocare să facă parte din viaţa noastră, încât am putut să cred că, după două ore de zbor, ele vor fi în faţa aeroportului! Asta a fost bună!

 

 

Ne urcăm în 2 autocare : o parte merg într-un hotel, alţii în altul. Pe noi ne duc la hotelul televiziunii, practic chiar în clădirea televiziunii locale. Camerele cam ceauşiste, vechiuţe, dar ne aşteptă în cameră un platou de fructe.

Lăsăm bagajele şi mergem la masă. Păreau tare bune… da’ ce gust aveau! Ceva ce părea lasagna avea gust de cauciuc. Vorba lui Roberto, măcar să fi fost Pirelli! Pizza avea un gust original, nişte aripioare erau iuţi, iaurtul era bun, dulce, dar ok. O mâncare ca o roată subţire cu susan era bună şi la fel şi racii. În rest, tristă viaţa. Concertul e chiar în clădirea televiziunii.

De la fereastra hotelului se vede un bloc cu o terasă mare, la primul nivel. În dreptul unui apartament e un haos de cauciucuri aruncate în dezordine. La parter par a avea un fel de magazin în care tot şurubăresc nişte motorete, printre cuie şi resturi. Îţi dă impresia că fac o motocicletă din ceea ce le-a mai rămas de la demontarea precedentei. Pe jos, tot felul de cuie, şuruburi, cauciucuri, un infern! Pare totuşi o zonă mai civilizată. Încă nu am văzut vestitele cărnuri pe la geam.

Plus că au maşini multe, selecte şi străzile sunt largi şi îngrijite. Mâine pornesc în explorare, căci azi am cam lenevit.

 

Mă gândesc să mă duc până la concert, că e pe coridor. Apartamentul nostru e pe un palier deschis spre holul principal de jos. A fost mare agitație și foială toatā ziua pe aceste coridoare. Către seară s-au mai potolit lucrurile și, dupā concert, am evitat o invitație la protocol care ar fi însemnat sā fim foarte amabili cu oficialitāțile, fărā a putea comunica prea mult. Simțim nevoia sā ne odihnim.

Published in: on December 29, 2009 at 2:51 pm  Leave a Comment  

Ziua a 9-a, 28 decembrie 2009

Am pus trei plăpumi pe noi şi ne-am culcat semi-îmbrăcaţi. Doamne, ce frig! Am dormit totuşi şi ne-am şi trezit dimineaţa incā nedegerati. Aici, la micul dejun se mănâncă spaghete şi toate felurile de mâncare de prânz. Italienii sunt sideraţi că nu sunt dulciuri la micul dejun! Dar pentru noi era un mic dejun chiar acceptabil: crenvurşti cu gust de crenvurşti şi cafea cu gust de cafea.Ne-am îmbarcat în autocarul condus de acelasi sofer al curselor de groazā şi ne-a dus, peste podul imens (confluenţa a trei râuri) spre muntele unde e sculptat Buddha gigant, cel mai mare creat vreodatā.

Are 71 de metri înălţime şi 28 metri lărgime în dreptul umerilor. Capul sāu are 15 m, iar ochii câte 3 m fiecare. Imens! Este cu 18 metri mai înaltă decât statuia din Valea Bamiyan, Afganistan, distrusă de talibani în 2001.

Statuia aceasta a fost sculptată în decursul a 90 de ani, între 713 şi 803 e.n., în timpul dinastiei Tang. În prezent este parte a World Cultural Heritage. E sculptată în piatră roşie care e tipică zonei, sub îndrumarea unui monah budist.

Am văzut chiliile preoţilor budişti şi slujba pe care o făceau atunci, în primul templu, înainte de a ajunge la munte. Un grup de prelaţi cântau o melodie ca o incantaţie, însoţită de clinchetul atât de specific al unor instrumente metalice, creând un efect deosebit de impresionant. Şi oamenii se rugau şi aprindeau tuburi de beţe parfumate care ardeau neîncetat, înfipte toate în pietricelele fine dintr-un vas uriaş, dreptunghiular, în faţa templului, foarte asemănător suporturilor noastre de lumânări la mânăstiri, doar că erau mult mai mari, mai înalte.

Am mers spre scările pe unde se coboară pe faleza de piatră de pe care se vede Buddha de jos. O infinitate de scări, cu bare metalice subţiate de mii de vizitatori care s-au ţinut de ele să coboare. Jos, apă tumultuoasă. În depărtare nişte chinezi făceau ceva pe o limbă de uscat din mijlocul apei. Mare lucru dacă nu îşi spălau rufele…

Dar noi am continuat acţiunea turistică şi ne-am minunat de cât de frumos şi maiestuos era Buddha, cu mâinile lui uriaşe sprijinite de genunchi, cu picioarele imense bine înfipte în pământ.

Pe pereţii roşii erau sculptate zeităţi şi personaje de ale lor, în cavităţile pietrei. La picioarele uriaşului puseseră flori galbene superbe. Am făcut o poză de grup. După ce ne-am mai revenit din coborârea abruptă, am început urcuşul prin peretele opus, la început ca o peşteră, apoi ca un coridor, din când în când deschis, cu râul învolburat şi parcă furios în prăpastia din faţă. Mai bine să nu te uiţi la el. Cu inima în gât am ajuns la capătul scărilor, încinşi şi grămezi de transpiraţie. Am pozat clopotul cel mare din pagodă, şi pe un tip bănuit a fi Confucius (ori cine ştie, poate preotul care a iniţiat construirea masivului Buddha, căci numele lui era foarte “clar” scris în chineză…) Asta îmi aminteşte de chinezuţa din magazin la Hefei care, dornică de o conversaţie în engleză tot voia să mă ajute şi a sfârşit prin a mă întreba dacă vorbesc chineza! Probabil era din setul de întrebări pe care le învăţase la şcoală!

Am zărit ceva din grădinile templului, cu flori, lac şi peştişori roşii, am luat ceva suveniruri şi am mers spre un zigurat înalt, cu multe trepte pe care tinerii din grup s-au întrecut să le urce în marea viteză. Ce ţi-e şi cu tinereţea! Noi cu limba pe umăr, şi ei încă mai aveau energie să alerge! Într-un colţ de grădină, o fântână de marmură albă, ca o scoică cu două broscuţe, una sus, cealaltă jos, pe marginea scoicii. Din gura broscuţei de sus ţâşnea apă rece de izvor. Simpatic!

Ne-am urcat în autobuz, cu soferul nostru temerar, conducând printre compatrioţii săi sinucigaşi și la fel de temerari. Nu mă pot opri să nu remarc ce haos e pe stradă, cum se aventurează în depăşiri absurde care, oriunde în altă parte, ar sfârşi cu accidente sângeroase. Culmea, aici nimeni nu dă peste nimeni şi pietonii se trezesc să traverseze ca bezmeticii în mijlocul străzii, fără să îşi facă probleme, ocoliţi cu grijă (sau fără) de vehicule. Ricşele (acum sub formă de triciclete cu învelitoare de plastic verde şi cu număr, ca adevărate vehicule, duc de zor călători printre roţile maşinilor, sunând calmi din clopoţel. Numai noi din autocar mai strigăm îngroziţi când părea că situaţia era scăpată de sub control.

La fiecare colţ de stradă se făcea câte o fiertură de un fel sau altul. Am ajuns la masă. Ba chiar am şi mâncat bine, nişte supă uşor iute, dar bunā, spaghete de-ale lor şi un fel de scrob cu roşii calde şi prăjituri foarte bune. Toni a luat nişte dulciuri cu cremă şi în vârf aveau… o roşie mititică! La ei nu e cireaşa de pe tort, ci roşia de pe tort. La cafea, Toni a venit triumfător, fără să îşi dea seama că înşfăcase zahărul general şi nimeni nu mai avea zahăr de pus în cafea. Nimeni în afară de noi. A venit Debora şi a constatat „furtul”, dar deja era prea târziu. Se pare că restul lumii se consolase fără zahăr.

Roberto a sosit şi el aseară şi, direct din avion, a mers la concert, fără repetiţie, fără nimic. După masă am mers la o expoziţie de pictură. Amuzant e că, deşi era primarul şi nu ştiu câte oficialităţi prezente, toţi stăteau cu ochii pe noi. Nu mai era nimic la fel de interesant ca noi acolo. Ne-au filmat, ne-au pozat în fel şi chip. Întâi am stat la o masă unde ne-au dat ceai. Cu frunze. Am reuşit să scap de frunze, ţinând dinţii strânşi. Cu greu. Ce idee să nu filtreze ceaiul… Ne-am pozat cu nişte frumuşele îmbrăcate în rochii roşii despicate generos şi cu pelerine albe. Toni a luat cuvântul pe scenă, salutând pe cei prezenţi. Brusc, ţâşnestet un tun de confetti colorate! La sfârşit, se dau interviuri la radio şi televiziune.

Am fost eroii zilei… Tablourile din expozitie erau minunate, absolut minunate. Artiştii, unii din ei, erau acolo să explice vizitatorilo mesajul operei lor. Cât de frumoase! Unul, de exemplu, era ca o stampă cumva, alb-negru, cu imaginea unei clădiri moderne, reflectată în râu sub forma vechilor case chinezeşti. Ideea de trecut şi prezent. Ingenios. Apoi era o pictură cu o familie de chinezi, doi părinţi ducând în spate doi copii.

Cât putea fi de expresivă pentru suferinţa acestor oameni bătuţi de soartă! Un nud mi-a plăcut enorm prin felul în care era realizat. Şi tema recurentă a expozitiei e uriaşul Buddha reprezentat în fel şi formă, cu alte imagini pe lângă el. Capul său exprimând diferite stări, pictat din diverse unghiuri. Un tablou foarte modern reprezintā un ghem uriaş într-o cadă, de fapt un strigăt împotriva poluării şi distrugerii planetei, la care ei, chinezii, contribuie din plin. O sculptură a unor case traditionale strivite de un buldozer sugereazā distrugerea tradiţiei, fenomen de mare amploare astazi, când modernul inlocuieste necrutator mostenirea lasatā de generatii. Traditia devine, si la ei, o simplā amintire.

Peisaje splendide, stiluri diverse, o expoziţie de vis.

Unele tablouri erau mai imitative, îi regăseai destul de pregnant pe impresionişti. Şi, în plus la arta expusa, niste bucatari indemanatici făcuseră un design culinar uluitor din pepeni verzi, galbeni şi fructul pasiunii, puse alături de pahare cu vin roşu şi felurite prăjituri care au dispărut subit de pe mese, foarte apreciate si ele de vizitatori. Dar oricât de minunate ar fi fost tablourile, tot noi reprezentam punctul de interes maxim pentru localnici. Copiii ne priveau cu ochisorii lor oblici,uimiţi de chipurile noastre. Pe stradă îşi dādeau coate de parcă ar fi vazut cine stie ce arătări fantastice! S-au pozat vreo zece tinere cu unul din băieţi care era blond şi înalt. Asta da, raritate pe aici.

Am plecat de la expoziţie spre hotel să ne facem bagajele.

În faţa hotelului e o şcoală cu un furnicar de copii.

Prin fața noastrā se perindā magazine amărâte, ca niste garaje deschise în care se pare că îşi trăiesc viaţa familii întregi, femei croşetând sau jucând cărţi împreună cu bărbaţii, la mese mici şi murdare, o maşină de cusut pe marginea trotuarului, fără un scop anume, cu o cârpă jegoasă în curs de „prelucrare” în timp ce proprietarii vorbeau şi se amuzau.

Un bebeluş mititel, doarme înfăşat în braţele unei femei. Vedem copii legaţi de spatele părinţilor, ca nişte paporniţe, oameni cărând tot felul de hârtii şi cartoane într-o direcţie în care păreau că e musai să ajungă, mânaţi de un gând numai de ei ştiut. Ce lume!

Pe o stradă, deschisă brusc în dreapta noastră, păreau a fi magazine nenumărate. Un infern de haine şi mâncare. Ne-am foit ce ne-am foit, dar se pare că aici nu ţine cu tocmitul. Se ţin tare! Când să plecăm, şocul vieţii noastre!!! Pe jos, pe trotuar, pe o hârtie, zăcea un animal mort, aproape vânăt, cu dinţii ieşiţi afară într-un rânjet final. Era un câine!! Dumnezeule, se încrâncenează carnea pe mine la amintirea acestei imagini cumplite. Proprietarul, cu rânjetul lui viu, avea în mână un cuţitoi uriaş, gata să taie cumpărătorilor o bucată din produsul său. Şi clienţii se adunaseră să îşi revendice bucăţile. Cumplit! Şi eu care am sperat că e doar o legendă… Stomacul meu se revoltă. Alung imaginea câinelui din minte ca să păstrez ziua aşa minunată cum a fost până acum. Mergem la autocar. Din mersul lui, văd o bunică cu părul alb, dar care încă mai păstra urme de vopsea castanie, cărând un nepot într-o motoretă cu platformă, în vâltoarea traficului nebun. Şoferul nostru e foarte amuzat de ceva; foarte probabil, de noi şi face comentarii cu o tipă şi un tip care ne însoţesc. Culmea, mereu apar unu-doi chinezi în maşinile noastre, înghesuindu-ne fără probleme, dând la o parte tovărăşeşte bagajele noastre să le pună pe ale lor pe banchete. Ajungem la teatru pentru concert. E cald şi bine. Mare lucru căldura asta! De departe se vede o colină frumos colorată de straturi de pământ, parcă tăiată să lase culorile rocilor să se vadă mai bine: roşu, mov, verdele ierbii care a crescut pe ici şi colo.

În faţa teatrului, poarta veche a oraşului.

Se pare că Le-shan are ceva istorie şi ceva putere economică. Înapoi la hotel, am mâncat câte ceva şi am plecat spre Chengdu.

Dina şi Debora s-au revoltat că ne-am dus la prânz cu soferul “kamikaze”, în maşina lui roz, şi ne-au ţinut loc în maşina albă a “killerului” (supranumit astfel pentru cā a omorât ieri un câine pe drum – o fi cel pârlit din piaţă?…). “Killerul” parcă merge mai drept, nu are trecerile inexplicabile dintr-o parte în alta a drumului de genul că, dacă are de mers în dreapta, se înscrie pe ultima bandă din stânga şi pe urmă se înghesuie peste alte vehicule să ajungă în partea cealaltă. E drept că am mers pe o ultra autostradă luminatā, cu pomi pe margine, cu coroanele înfăşurate să fie protejate, şi fără gropi. Aici gasesti o varietate de drumuri, de la şosele desfundate, la viaducte suspendate şi de la cocioabe ce stau să cadă, la blocuri de peste 30 de etaje. Contraste socante.

În fine, am ajuns la 00:30 la hotel. Încălzit. Geam la baie – cu perdea. Ultra elegant. Până la 6:00 dimineaţa vom dormi. După care, iar ţup! În avion spre următoarea locaţie. Ăsta da turism. Pe mâine!

Published in: on December 28, 2009 at 2:01 pm  Leave a Comment  

Ziua a 8-a 27 decembrie 2009

Dimineaţa la 8:00 masa. În China nu au brânză, nu au lapte decât praf şi acela cu multă apă. Dar se străduiesc să le ofere turiștilor aceste rarități, știind că produsele lactate sunt populare în Europa și în alte părți ale lumii.

Astāzi plecăm în călătoria “iniţiatică” spre Le-shan. Am urcat în ceea ce aveam să înţelegem că era autobuzul condus de şoferul fără creier! S-a rătăcit de zeci de ori, telefona „la bază” şi numai ce auzeam „oăii”, echivalentul chinezesc al lui “alo” care în urechile noastre suna foarte neaoș.

Peisajul era de vis: văi şi păduri verzi, ape adunate pentru orezării, dar în sate, o sărăcie de NEIMAGINAT!!

Case dărăpănate, izmene spălate, cu siguranţă mai curate „înainte” decât „după”, cârnaţi şi găini tăiate lăsate la uscat probabil, pe la geamuri, ba chiar am văzut un copac cu flori roşii în care atârnau cârnaţi şi cărnuri, ca niște fructe neașteptate, mutante… Furnicar de lume, aruncându-se în faţa maşinii, care cărând paporniţe cu cartofi pe ambii umeri, care pe biciclete, trotinete, motociclete cu coşuri mari atârnate de ele.

 

Un haos de nedescris, nicio regulă de circulaţie. Mâncare pe jos, pe marginea drumului, fructe galbene (pomelo??) în neştire, case dărăpănate în care te mirai că ar putea locui cineva…

Şi şoferul fără creier mâna, privind cu ochii lui de sticlă, depăşind în cele mai strânse curbe, mergānd numai pe contrasens!

Cât despre gropi, nu rata niciuna! La un moment dat, drumul era desfundat complet şi gândeai că maşina se va rupe în bucăţi. Care mai de care ne înspăimântam de hurducăielile nesfârşite ale bietei maşini în agonie… Cei din orchestră îl încurajau „acu, acu, că nu se vede nimic, depăşeşte”!! Câini pe drum (ca acasă) şi ai noștri, mucăliți, strigau „uite prânzul”! Şi peisajul continua să fie tot mai incredibil. O sărăcie lucie, o mizerie de neînchipuit, case mizere, ca nişte garaje deschise în care trăiau, blocuri pe margini de râpe sau de ape stătute pe care vara ţi le poţi uşor imagina pline de ţânţari şi malarie. Geamuri la care atârnau rufe şi carne, în praful drumului.

Începeam să apreciem fericirea de a ne fi născut în Romania! Şi când te gândeşti că acest popor a construit cel mai rapid tren din lume care circulă cu peste 300 km /h. de ajungi oriunde…înainte de a pleca! În timp ce, în acest loc uitat de lume, se perindau prin fața ochilor noștri biciclete, paporniţe, lume murdară şi amărâtă, femei tricotând în picioare în faţa unui simulacru de casă, chinezi bucuroşi jucând cărţi … Dar peisajul e mirific şi totul e verde, viu, ba chiar a ieşit şi soarele!

Am trecut pe lângă locuri unde se prelucrează bambusul… E începutul drumului pe care îl parcurge bambusul spre atâtea minunate forme.

La un moment dat, pământul devenise de un roşu culoarea sângelui. Probabil minereuri de fier. Nu am crezut că pământul poate avea aşa o nuanțā intensā de roșu.

Nu ştiu ce tot moşmondeau ei acolo, făceau ceva din el, dar ceva neclar nouă, care mânam în viteza nebună a şoferului kamikaze… Din când în când, după ce că era rece în maşină, el deschidea fereastra. Strigam la el şi o închidea o vreme… Din jumatate în jumatate de oră se rătăcea. Oprea, dar nu în locuri unde ziceai că e parcare sau ceva. Nu, Doamne fereşte! Exact în mijlocul drumului sau eventual la vreo răscruce. Aşa făceau toţi. Odată numai ce vedeai că unul opreşte, fără vreun semn prealabil cā o va face. Sau întorceau aşa, netam-nesam în mijlocul drumului, de îngheţai de spaimă. În intersecţii, ce să mai vorbim! Care pe care! Amatorii de senzaţii tari au trăit momente de extaz!

Am avut şi momentul nostru cultural, când am oprit la cel mai faimos muzeu de dinozauri din Asia. Erau toţi morţi, ne-am convins, dar îi montaseră ei destul de bine şi arătau a nişte schelete impresionante (dacă nu cumva erau falşi, că nu îţi mai vine să crezi nimic la abilitatea cu care se poate copia orice in zilele noastre. 

A fost interesant, frumos realizat, bine documentat și a meritat pe deplin sā fie vāzut. Ne-am aşternut din nou la drum, în aventura noastră cu „turbulenţe” rutiere.

-târg lângă muzeul dinozaurilor

La un alt moment, când credeam că am ajuns în Le-shan, numai ce opreşte omul nostru, căci se rătăcise, evident, şi se dă jos să fumeze o ţigară, la marginea drumului, la intrarea în intersecţie. Mai era puţin îl strângeam de gât. I s-a explicat că ne era foame (era deja ora 3:00), că oamenii au concert şi la 5:00 trebuie să fie la repetiţie. Într-un final au angajat un taxi să ne ducă spre hotel. În sfârșit!

Le-shan arată a altă lume decât cea din care tocmai am ieşit. A fost ca o călătorie în timp, acum vreo 500 de ani, când oamenii nu aveau căldură, confort, când casele cădeau pe ei şi mizeria le umplea vieţile. Am ajuns intr-un orăşel curăţel în felul lui, cu un hotel ultra-elegant. Dar… surpriză: niciun fel de încălzire!

Afară e mai cald ca în cameră. Mâncarea nu e ce ne-am fi dorit.

Strada însā e vie, animată și e locul unde se vinde orice…

Primim o hârtie în cameră (împreună cu o a doua plăpumioară). Ce zice : NOTICE – „dear guest: I am a waiter . I’m from Xingbang hotel because our hotel air feed not enough. So boiler. Not good running. so not supply heater. Please understanding”. (“Dragā oaspete: eu sunt un chelner. Eu sunt din hotelul Xingbang pentru că hotelul nostru alimentare cu aer nu destulă. Așa cā boiler. Nu funcționare bun. Așa că nu aprovizionare încālzitor. Vă rugām înțelegere ). Ne-am tot întrebat care e esenţa mesajului. Ştim cine ne scrie. Şi de unde. Şi de ce, că deja avem ţurţuri. Dar care e treaba cu boilerul. Şi deci nu vom avea căldură şi apă caldă? Cred că Debora îi ucide pe ăştia (soprana care e o simpatică, pe lângă că e super bună, cultă şi rafinată).

În spiritul aceleaşi lipse de pudoare, până acum fiecare cameră avea un geam mare între cameră şi baie. Măcar puteai trage jaluzeaua de la geam. Ei bine, acum cabina de duş şi cabina veceului, sunt de sticlă. Perfect curată şi transparentă. Încercăm să înţelegem de ce.

Oricum, e un frig cumplit, asa cā mai bine ne dādeau pamperși. Afară se vede un oraş elegant , cu terenuri de joacă, terenuri de sport, şi un cămin cultural cu o stea pe el.

 

Un om tocmai s-a dus să îşi strângă lenjeria de pe un băţ pe care îl pusese între doi copaci. Pare a fi o tradiţie în a usca rufele cât mai la vedere. De scuipat pe jos, nu mai vorbim. Cred că au curs special la şcoală (vreun opţional, cred), că scuipă şi bărbaţi şi femei fără nicio jenă, de nu îti vine sā crezi. Mă uitam pe şosele. Au maşini amărâte, dar au şi foarte multe maşini noi, Volkswagen-uri, Honde, Toyote, super maşini. Oameni care se tund pe stradă…

Mă întreb dacă cei cu maşinile moderne ies tot din casele modeste pe care le vedem noi? În această după-amiază voi face o plimbare prin Le-shan. Mâine mergem sā vedem Buddha gigant de piatrā. Minunat!

 

Published in: on December 27, 2009 at 8:50 am  Leave a Comment  

Ziua a 7-a, 26 decembrie 2009

Deşteptarea la 5:00, orbecăit la masă… dormit în avion, dormit în autocar, ajuns la hotel (super hotel) şi mâncat chestii dubioase rău. Dormit toată ziua model…valiză!! Trezit ora 9:00, mâncat iar dubioşenii. Am tras de mine să ies din transa de somn. Parcă eram drogată de oboseală. Orchestra îl va avea pe prietenul nostru Roberto ca dirijor în perioada următoare. O noapte la Neijiang.

Published in: on December 26, 2009 at 11:15 am  Leave a Comment  

Ziua a 6-a, 25 decembrie 2009

Dis de dimineaţă ne-am trezit şi, după o luptă în suflet dacă să iau ghidul Deborei sau nu (e o carte foarte bine scrisă, dar greaa!), am decis, cu mare inspiraţie, că nu. La recepţie iar băgăm comunicarea non-verbală. Fac precum trenul, la propriu, să le explic celor de la recepţie că vreau un taxi pentru gară. M-am perfecţionat se pare, pentru că au înţeles cam din a doua, şi au chemat un taxi.

Doamne, ce atmosferă la 6,00 dimineaţa: o ceaţa dusmanoasā cu miros de gri şi neplăcut… adică din aceea de nu vrei să ieşi din casă şi nici să te duci nicăieri. Dar am păşit vitejeşte toate trei şi ţuşti în taxi. Măcar nu mai era cursa vieţii şi a morţii, căci victimele prezumptive ale traficului infernal dormeau, în mare parte. Restul erau la gară! O mare de oameni. Ceva îi mâna în altă parte. Ca şi pe noi, dar sigur erau ceva-uri diferite. Ne aşezăm pe nişte scaune reci după ce nişte tovarăşe ne verifică biletul şi ne arată cu mâna pe unde să o luăm. Era o gara cu porţi pe care ieşeai doar când venea trenul. Am dat din mâini într-o încercare zadarnică de a comunica cu un om mai rasārit care se asezase lângă mine. Dar a chemat un băiat care era student la computere şi ne-a explicat el că pe vagoane sunt scrise numerele lor, dar şi pe peronul din dreptul lor (bună idee, ar trebui şi la noi să se aplice! Trenul opreşte cu vagoanele în dreptul locului scris pe peron). Ne grābim apoi spre poarta deschisă şi mergem şi mergem până ce vedem trenul. Găsim vagonul. E super ok. Arată ca o rachetă spaţială-cred, cel puţin aşa arată în gândurile mele. Merge cu 160 km /oră. Curat lună! Cu tv şi afişaje. Şi noi care ne temeam de paporniţe şi gâşte moarte!

Am băut o cafea relativă la vagonul restaurant şi am mai moţăit pe acolo. În faţa mea s-a aşezat brusc un tată chinez cu o fetiţă chinezuţă tare scumpică. S-a foit şi s-a tot uitat ea cu ochii ei oblici la mine, uimită că vede altceva decât ce văzuse până acum. De vreo două ori tatăl, ocupat să citească ziarul la ceva ce păreau anunţuri publicitare, a pescuit-o pe mititica ce se prelinsese sub scaun, de plictiseală.

La coborârea din tren, am mers pe nişte coridoare în construcţie, urmând marea masă de oameni care se înghesuia spre ieşire. Am ajuns afară şi ne-a izbit imaginea zgârie-norilor care înconjurau gara Shanghai: bănci, birouri etc.

După ceva căutare, un taxi. Surpriză: taximetristul nu înţelegea engleza, cum era în visul nostru că la Shanghai toţi cântă, râd şi dansează în engleză. Ei bine, deloc! Încerc clar: Templul lui Buddha de jad. Bu-da! El repeta după mine fără a parea cā pricepe ceva. Credeam că Buddha se spune la fel şi în chineză. Încercăm varianta alternativă: semnul de rugăciune. Nimic! Gata, desenez! Cu talentul meu, inexistent, am desenat ceva care semăna a om de zăpadă gras şi cu un acoperiş ca o pagodă deasupra. Să vezi şi să nu crezi: a inteles! Oricum era aproape şi am ajuns imediat. Cum am coborât din taxi, au şi sărit pe noi cerşetorii lor. Stăteau mereu la taxiuri în ideea că cei care coboară au şi bani mulţi. Am luat bilete şi am intrat. Un ghid care vorbea bine engleza ne-a condus să vedem încăperile, ne-a explicat despre Buddha care râde şi pe care trebuie să îl atingi să îţi poarte noroc. Bineînţeles că nu am pierdut ocazia sā ne asiguram norocul.

În vitrinele încăperii erau sute de artefacte de jad, toate de vânzare.

Ghidul a fost cam dezamăgit că nu voiam să cumpărăm nimic. Lângă Buddha cel bucuros, făcut din jad roşu, era un trunchi de mahon sculptat cu sute de personaje, oameni şi animale. Superb! În aceeaşi încăpere era un chinez de vârstă mijlocie care făcea stampe splendide cu marginea mâinii şi cu unghia de la degetul mic. Punea mâna în cerneală şi, cu o abilitate uluitoare făcea acele desene într-un detaliu incredibil!

În aceeasi curte se aflā doua temple centrale cu zeii uriaşi, creaturi ca nişte giganti din poveste, aurii (de bronz sau lemn aurit) la care se închinau oamenii.

O femeie care se ruga s-a întrerupt şi ne-a lăsat pe noi să ne uităm şi să facem poze, deşi nu voisem să o deranjăm. Foarte mulţi dintre ei sunt amabili şi gata să te ajute, într-o umilinţă care te impresionează. Am privit cum oamenii aduceau ofrande zeilor, aprinzând mănunchiuri de beţişoare parfumate.

Mirosea a arome şi aerul era plin de firişoare de cenuşă purtate de vânt. O ghidă ne-a îndrumat spre templul lui Buddha de mahon şi apoi spre cel de jad alb. Acolo nu ai voie să pozezi.

Oamenii o plăteau pe femeia care păzea camera să toarne nişte esenţe aromate în candelele din faţa lui Buddha şi aerul se umplea de miros parfumat şi din candele se ridicau flăcări. Pe pereţi erau mii de statuete mici ale unor discipoli. Fiecare era diferit de ceilalti si erau puşi în nişte lăcaşuri pe partea de sus a încăperii. Am văzut preoţii budişti rugându-se in diferitele temple. Unii aveau haine cu şaluri mari vişinii, unul însă era în galben auriu. Probabil au ranguri în funcţie de vârstă.

Am continuat cu templul lui Buddha de mahon şi cu cel al lui Buddha culcat. Tot alb şi acela.

Un tânăr preot budist a făcut poze cu noi. Culmea, în fiecare templu sunt şi nu ştiu câte magazine ori oameni care vor să îţi scrie numele, să te tatueze şi să îţi vândă ceva. Am plecat pe la ora 12,00 de acolo luând un alt taxi. De data asta l-am pus pe ghidul care ne-a întâmpinat să ne scrie numele celorlalte monumente pe care voiam să le vedem: “Grădinile fericirii” din oraşul vechi, turnul de televiziune şi Bund-ul.

Am ajuns la oraşul vechi. Peste tot, clădiri superbe în formă de pagode, care adăpostesc magazine de toate felurile. O femeie care voia să ne vândă o valiză ne-a urmărit jumātate de oraş vechi, sărăcuţa, neînţelegând că eu vreau valiza, dar la sfârşitul vizitelor. Încercând să ajungem la “Grădinile fericirii”am tot întrebat în dreapta şi în stânga (nu găseam intrarea). Ne-au dus prin magazine, ne-au arătat perle şi jad… În sfârşit, cineva a înţeles ce căutam şi ne-a arătat drumul. Grădinile, un vis! Cu cascade şi peştişori coloraţi, cu arbori vechi de sute de ani şi pietre ciudat sculptate de natură.

Vizitām pagode cu forme simbolice şi scopuri particulare (sala de dans, sala de ceremonii), cu podeţe pe malul lăcuşorului. Splendid!

Primăvara trebuie să fie absolut divin să fii acolo printre magnolii şi copaci înfloriţi. Am înconjurat de trei ori un mozaic, neştiind precis de ce, doar pentru cā toatā lumea facea asta, până când o femeie în vârstă ne-a spus „luck, health, money and love”. ( noroc, sanatate, bani si dragoste). Deci asta le ceream noi zeilor.

Şi ne-am pus serios pe treabă! După ce ne-am învârtit bine acolo am văzut că toată lumea punea mâna în gura unui dragon masiv de piatră care avea, în gura întredeschisă, o bilă mare de piatră, care se putea mişca în interior. Cred ca au sculptat-o înăuntru, căci altfel nu îmi explic. Nu puteau să o mai pună în interior „dupā”. Interesant.

A durat mult să gāsim marea stâncă de Jad. După ce am întrebat jumātate din turistii aflati acolo, o femeie a ştiut să ne spunā unde era. Ne-am pozat mândre că am găsit-o. Am ieşit din grădini în zona minunată a pagodelor-magazine. Era o atmosferă foarte sārbātoreascā acolo. Culori, mirosuri, furnicar de oameni. Am luat taxiul spre ceea ce credeam că e marele turn de televiziune, cea mai înaltă clădire din Asia, la momentul construirii.

Înghesuială, praf, şantier de construcţii… Zgârie-nori incredibili care fac şi New York-ul să pălească! O pădure de clădiri uriaşe şi cu o arhitectură foarte diversă. Alături de clădiri vechi (1906), dar foarte frumoase, sedii de bănci sau hoteluri. Când şi când se mai deschidea câte o străduţă cu izmene, dar mai discrete decât in alte pārti.

Cum mergeam noi aşa ca Scufiţele Roşii, numai ce îmi dau eu brusc seama că, deşi aveam scrise obiectivele în chineză, uitasem care şi ce înseamnă şi îi arătasem şoferului să ne ducă spre Bund (o zonă comercială în construcţie). Încercăm să îl deturnăm. Îi desenez un turn hidos de televiziune. Înţelege el ce vrem, da se pare că era greu să întoarcă. Opreşte într-un final şi luăm taxiul invers. Părea ca turnul îşi bate joc de noi, pentru că tot se vedea când mai aproape, când mai departe… Ajungem în sfârşit. Nu ştiu dacă şoferul ne-a învârtit prin oraş ca sā ne ia mai multi bani, dar nu mai conta, era interesant sa mai vedem câte ceva din oraş.

Am ajuns în Downtown Shanghai. Incredibil de impresionant!

Clădiri ireal de înalte şi moderne, magazine selecte, lume eleganta. Eram la picioarele turnului. Ce frumos poate să fie!

Am intrat. Controale mai ceva ca la aeroport. Aveau şi un câine simpatic pe care scria „explosive dog”. Dar, de fapt, el detecta explozibilul, nu avea de gând să facă explozie, evident. Am urcat până la ultimul etaj. În timp ce preţurile în rest sunt foarte, foarte mici (30 de ioani la fiecare din muzee şi toate taxiurile din ziua asta, începând de la hotel şi terminând la hotel, înapoi la Hefei, au costat 6 euro de persoană) cum ziceam, totul ieftin, turnul era 150 de ioani, adică 15 euro. Dar eram oricum hotărâte să mergem, indiferent de pret.

Liftul ne-a dus fulger până sus. Prima dată la prima bilă, de unde se vedea oraşul pe o mare intindere, deşi uşor înceţoşat.

E o poluare aici de necrezut! E ceaţă de atâta poluare. Totul e gri şi supărat.La traficul care existā si la calitatea multora dintre masini, nici nu e de mirare. Insā nu pare sā le pese prea mult.. Nu au nici UE să le stea în coaste şi să le spunā ce să facă mai ecologic şi mai sănătos, asa ca nunfac mari eforturi sā schimbe ceva.. Pe străzi, în praful de pe lume se fac gogoşi, din loc în loc vezi un scaun de dentist care tratează direct pe stradă pacienţii! Ce igienă, ce curăţenie?! Merge omul pe stradă si numai ce isi dā seama că are un dinte în plus, nici o problemā, la colţul următor e un scaun de dentist, se rezolvă!

O lume de contraste şocante. Pot construi trenuri ultra rapide, pot face rachete, dar la concerte ca cel din seara asta, în sala de sport, veceurile nu aveau uşi. Nu avem nimic de ascuns! Şi nu că le smulsese cineva. Nu erau prevăzute cu uşi! Ce atâta intimitate, tovarăşi??

Revenind în turn, am mers până la ultimul etaj. Eram ca în avion, deasupra zgârie-norilor şi a oraşului plin de maşini,barje pe râu, furnicar de lume pe străzi…

Am revenit pe pământ la propriu şi la figurat. Am luat un taxi spre oraşul vechi, am „executat” o valiză, la preţul meu, desigur, şi am plecat spre gară cu un alt taxi. Fapt este că valiza lui Toni cedase nervos şi era musai să avem una nouă pentru zborul de a doua zi, altfel riscam să ne adunăm hainele de prin aeroport. Că le aruncă de zici că se antrenează la aruncări de greutăţi pentru olimpiadă! Zdrang una, zdrang alta! Aşa că, ori îţi cumperi valiza de 24 de euro ori de 240,tot de atât ţi-o strică.

 

Bună idee să luăm taxiul la 4.30 căci era un trafic ucigător. Ora de vârf, evident. Acelaşi haos pe străzi şi în Shanghai. Claxonează ca nebunii, pietonii se aruncă sub maşini de zici că vor să se sinucidă în fiece clipă, maşinile se înghesuie unele peste altele. Culmea e că nu am văzut să se întâmple ceva, deşi e iminent în fiecare moment că se vor izbi. Iar noi cu inima în stomac, în gât, printre măruntaie…

Am ajuns la gară. Am o foame! Cumpărăm nişte porcării pe care nici nu reuşim să le mâncăm şi ne aşezăm la rând la poarta noastră. Am ajuns cu jumătate de oră mai repede, dar nu puteam risca. Urcăm în tren. Evident aiurea, că nu ne-am prins unde e vagonul nostru. E foarte,foarte aglomerat. E vineri şi revin navetiştii, sau elevii, sau toţi. Ne aşezăm în sfârşit şi iau o supă de la vagonul restaurant. Greşeală! Dar asta e… mâncăm nişte biscuiţi şi castane. M-am îndopat cu castane toate zilele astea. Au şi vitamine, cu sigurantā. Vedem noi rezultatele dupa aceastā ” curā”.Ce ne mai creşte, ce ne mai scade…

La 10 ajungem în Hefei. Culmea, totul a mers pe roate până aici şi, ce să vezi? Nu opreau taxiurile. Nu am priceput de ce nici până acum. După jumatate de oră, în sfârşit, a oprit unul. Am pus valizele goale în portbagajul care a stat deschis tot drumul. Se mai închidea o tură, se căsca iar… Cui ce-i pasă?? Am ajuns. Oricum oraşul era pustiu. Kamikazii se culcaseră, pregătindu-se de o nouă zi… Am ajuns la ţanc la masă! Ce noroc! Şi au mâncare foarte bunā aici. E un portughez care aduce frigărui şi alţi chelneri vin cu cârnaţi şi alte bunātati. De nici nu mai poţi mânca cât îţi dau. La culcare!!!

 

Published in: on December 25, 2009 at 11:03 am  Comments (1)  

Ziua a 5-a, 24 decembrie 2009

Ne-am trezit de dimineaţă, am mancat si am plecat sā vedem strāzile orasului si clādirile care se profilau in fogul cenusiu.Am hălăduit în neştire, am mâncat castane şi ne-am bulucit în taxi spre hotel la ora 4,00. Circulaţia asta bezmetică e un adevārat infern… Nu am luat mare lucru, dar m-am uimit de mortăciunile de la geamuri şi cârnaţii atârnaţi dimpreună frăţeşte cu izmene şi şosete. O fi o nouă aromă…

Concertul a fost un succes, sala gemea de lume. O sală mare, frumoasă, cu monitor pentru titluri, o prezentatoare simpatică şi foarte dezinvoltă şi un prezentator care vorbea engleza destul de bine. În autocar am cântat colinde şi a fost impresionant sā aducem Craciunul într-un loc atât de departe de casā.

Mâine în zori, doamna Bălan, Dina şi cu mine plecăm la Shanghai cu trenul; ultra rapid. Sper să fie totul perfect şi să nu ne ratācim pe acolo!

 

Published in: on December 24, 2009 at 10:08 am  Comments (1)  

Ziua a 4-a 24 decembrie 2009

Am plecat din Xuancheng şi, după un drum lung, am ajuns în Hefei, oraş mare, dar cu iz muncitoresc. Ne-au promis vizită la muzee aici, căci până acum nu am avut timp de culturalizare. Hotelul e frumos, nu foarte nou, dar renovat şi vom sta aici trei zile.

Mâncarea a fost iar mai neobisnuitā si ajuns la concluzia că inteleptul Confucius a început să filosofeze privind mâncarea chinezească: nimic nu este ceea ce pare a fi! De exemplu, iei şi tu, ca omul flămând, ceva ce pare a fi supă. Ei bine, are cu totul alt gust decât cel la care te-ai aștepta. Când crezi că iei carne, e soia şi când îţi faci iluzia că vei mânca salată, îţi arde gura şi te sufoci de ardei super iuţi. Aşa că am mers pe pepeni, măcar era evident că erau pepeni. Acum plecăm în tur de oraş. Observam că ț pe aici atârnă cârnaţi, raţe moarte şi uscate (la marginea drumului, că puţin praf nu stricā!).

Ne-au dus într-un tur de oraş care a fost de spaime: unii peste alţii, nici o regulă de circulaţie, cărucioare cu trei roţi care se aruncau sub autocar, motociclete şi biciclişti…

Ce mai, cu adrenalina la maximum! Ziceam că acuş, acuş îi omoară pe unii sau pe alţii! Ce Cairo, ce Istanbul! Aici circulaţia e iad! Am trecut din cartiere selecte cu zgârie-nori de 30 etaje, la cocioabe în curs de dărâmare, praf, mizerie, poduri şi autostrăzi în construcţie. Un oraş imens! Cică „vom fi într-un oraş mic” (5 milioane de locuitori), dar cu multă istorie. Istorie nu am prea văzut, dar cârnaţi, gâşte mumificate, animale nedefinite, atârnau la fiecare balcon printre şosete şi cârnaţi.

Am revenit la hotel şi am mers în zonă sā mai vizitām. Nu erau multe de vāzut, însā. E târziu si e vremea de culcare! Somn usor!

Published in: on December 23, 2009 at 10:31 am  Comments (3)  

Ziua 3

Azi dimineaţă ne-am trezit mai târziu (cam prea târziu) şi am fugit la masă. Noi experimente… Câte ceva se putea mânca. Am plecat spre o localitate mica, pe care cu greu o putem gāsi pe hartā.

Orez în dreapta, orez în stânga, pădurice, trei case necăjite şi mulţi, mulţi chinezuţi amabili, dragii de ei. S-au pregătit cu mare generozitate, au umplut o masă cu mancāruri specifice, unele putin cam prea specifice pentru europenii de noi. O supă pe care Toni a încercat să o înghită, dar eforturile eroice au sfârşit cu concluzia clară că are un gust necunoscut si de neidentificat. Mai era un fel de mâncare cu aspect de maioneză, dar nu prea îmbietoare. Şi mere prăjite cu soia fiartă, clătituţe mici, mici şi cu gust neutru. Ce ne-a plăcut au fost nişte colţunaşi umpluţi cu ceva destul de bun. Cred că pentru ei, bieţii, a fost un efort mare să facă toate mâncărurile alea pe care noi nu le-am onorat pe māsura efortului gazdelor.. Altă cultură! Vorba unei italience: supa e bună pentru infuzie, că doar la asta s-a limitat contactul nostru cu ea…

Concertul s-a tinut intr-o sala nu foarte mare, un fel de cāmin cultural. După concert,care a plăcut atât de mult publicului, încât a aplaudat… la începutul, în timpul şi la sfârşitul concertului, am mers la hotel la masă. Dragii de ei cât s-au mai deranjat să ne simţim bine!! Au cântat pentru noi, ni l-au prezentat pe responsabilul cultural al regiunii, au venit reprezentantii televiziunii şi ai radioului.

A fost o seara reusitā, în care gazdele s-au dat peste cap sā ne facā sā ne simtim bine.

Published in: on December 22, 2009 at 10:21 am  Comments (1)