Ziua 18-6 ianuarie 2010

Ora 3,00 dimineaţa. Sună telefonul. Asta după ce din oră în oră câte cineva a sunat din ţară pentru varii motive. Ce trist! Ne îmbrăcăm ca nişte roboți şi coborâm în hol. Ce zi! În autocar două ore, dormim buştean. Ieşim din autocar în frig şi intrăm în gară. O femeie, de pe o bandă, repetă obsesiv nişte cuvinte, spre disperarea noastră. Nu se opreşte deloc! Ce o fi zicând? „Luaţi-vă bagajele, fraierilor!” sau poate „nu faceți mizerie, că vă mănânc!” Orice ar zice, e îngrozitoare roboţica asta! Dar trenul e curat şi cald. Prea cald pentru câte haine am pus pe noi.

Ne aşezăm şi ne apucăm să mâncăm mâncarea ca să scăpăm de ea. Debora pune un film, dar fără succes. Fiecare stă cu câte un laptop în faţă. Până la urmă, Debora şi Roberto încing un joc de cărţi care pare pasionant pentru ei şi fără sens pentru noi… Restul lumii doarme. Afară sunt -130. O zi „călduroasă” azi! Care mai de care mai răciţi și tuşitori. Trenul traversează oraşe fantomă sau oraşe cu blocuri muncitoreşti, roz, verzi sau, mai des, cenuşii… Ne mai sucim, dormim pe rând. Când Debora, Roberto şi cu mine adormim, Toni începe un discurs cu Dorel şi alt coleg, tare şi răspicat. Bag acest discurs în contextul visului şi reuşesc să dorm o ora.

Când mă trezesc, contemplu peisajul, la viteza de peste 245 km/h.

Sate cu case amărâte, cu stoguri de paie depozitate în faţă. Probabil se încălzesc cu ele. Nu îţi dai seama unde locuiesc, pentru că sunt înghesuite şi mici. Îmi amintesc de „uşile” magazinelor: fie de material gros, evident nu curat de atâta frecuş, fie din fâşii late de plastic gros care te pocnesc în faţă de nu te vezi, dacă nu eşti atent să le prinzi de la cel care a intrat în faţa ta. 

Roberto decide să schimbe locul şi să se aşeze în faţa mea. O mişcare strategică, la înălţimea lui, deoarece şi el şi Debora nu încap cu picioarele lor lungi stând faţă în faţă, decât după mari chinuri. Se pornesc pe un şir de glume, aşa încât intenţia Deborei de a vedea un film păleşte în faţa amuzamentului general şi a glumelor spontane.

Evenimentul drumului nesfârşit e faptul că însoţitorul de tren are obsesia bagajelor noastre. Vrea cu orice preţ să le pună în altă parte. Poate îl plătesc ăştia în funcţie de numărul de mutări de bagaje pe oră? Încercăm să ne imaginăm cam câţi km am parcurs. Calculăm şi ne speriem: la 200 media pe ora, şase ore… Nu vreţi să ştiţi! În cele din urmă ajungem. Hamali, bagaje, gară. Ne urcăm în autocare spre hotel. Am decis sa mergem la zid, dupa masa. Nici nu mai urc în cameră. Găsim un taxi – după ceva târguială, fiecare în limba lui, pare că ne-am înţeles: 5 sute de ioani şi mai zice el ceva. Ne dăm seama ulterior că e vorba de plata autostrăzii. Deci 545. Merge, suntem trei.

Ieşirea din Beijing e un coşmar. Bară la bară minute în şir. Dar merită decorul. Zgârie-nori impresionanţi, clădiri superbe şi, din cand in cand, ţuşti! un om pe triciletă cărând paporniţe în direcţia lui secretă. Blocuri, birouri, hoteluri selecte şi… hop! case mici şi murdare în coasta lor. E ceva!…

Dar străzile sunt imense, cu patru benzi, cu pasarele care se împletesc, pentru a fluidiza traficul. Ajungem la zid, şerpuind uriaş pe culmea muntelui. Peisajul e însă dezolant din cauza zăpezii şi a frigului. Nici nu putem avansa prea mult din cauza zăpezii. Dar constructia e impresionanta, cu metereze si cu temple presărate pe ici, pe colo. Se înnoptează treptat, şi ne găsim, în liniştea zidului şi a muntelui, martori la atâta istorie de glorie şi suferinţă. 

Revenim la taxi şi ne întoarcem la Beijing. Parcă nu mai e aşa de aglomerat. Luminile s-au aprins şi oraşul pare invadat de reclame mişcătoare sau nu, colorate intens, anunţând săli de conferinţe, facultăţi, bănci şi fel de fel de alte instituţii şi magazine. Până şi un Carrefour. 

 Suntem frânti de oboseală. De la ora 3,00 dimineaţa e cam destul. Dar orchestra nu mananca in hotel si trebuie sa ajungem la acel restaurant.

Luăm un taxi şi, după ce descrie Shue Mei locaţia, taximetristul se porneşte, cam nesigur, însă. Îl găsim. E un restaurant foarte select, tipic chinezesc. Ne pun şorţuri, căci pot sări stropi din castroanele de pe foc. E simpatic cum cei din orchestră au şorţuri şi papioane. Culmea eleganţei. La fiecare masă e un mic aragaz şi pe el două recipiente: unul roşu, foarte iute şi unul alb, mai normal. Fiecare grup are la masă lui un chinez sau o chinezoaică ce se ocupă de meseni. Nouă ne-a picat o frumuşică! Pune mereu cărnuri în vasele ce clocotesc, ne pune în farfurie, ne arată cum să le punem în sosuri. Aduce ridichi şi le pune în vasele clocotinde. Apoi spaghetti din soia şi spaghetti normale pe care le-a „împletit” într-un spectacol, ca de lupte marţiale, un tânăr bucătar. Sper că nu le-a târâit prea mult pe jos. Aduc şi cartofi tăiaţi rotund pe care îi aruncă în vasul alb, că de cel roşu ne-am lecuit.  

Cartofi, ura! Vin şi fructele. Deja am ajuns să tratez roşiile mici drept fructe. A fost interesant să mâncăm aici. Shue Mei a vrut să ne trateze special în ultima seară şi i-am mulţumit. Era încântată. Eh, în felul ei s-a străduit, dar e o „slave driver”! Ne-a mânat ca pe noi. De fapt i-a mânat pe cei din orchestră… Într-un ritm diabolic. Dar orchestra a avut un succes enorm. Ieri seară, televiziunea era pe noi iar. Sunt atât de obosită încât nici nu pot adormi. Și iar pernele alea cu nisip, sau semințe, sau ce or avea în ele.