Ziua a şaptea – Emmen

Ne organizăm de plecare la ora nouă. Mic dejun şi ultime detalii. La fără zece suntem la şcoală. Copiii au venit, dar autobuzul nu e încă. Soseşte în final şi plecăm. Șoferul e mai vârstnic şi mai ursuz. Oprim la muzeul mormintelor megalitice.

Ghidul e pasionat de munca lui şi e pregătit cu tot felul de date.

Urmărim mai întâi un filmuleţ destul de needificator depre cum au fost create aceste morminte de către oameni acum mii de ani.

Sunt interesante, dar nu cine ştie ce.Vedem nişte figuri de ceară care încearcă să redea oamenii din acele vremuri.

Apoi vedem un mormânt real, transferat în muzeu şi apoi un mormânt creat de ei dupa cel real dintr-o zonă apropiată. Basically e un mormânt săpat în pământ şi acoperit cu pietre creând un tumul. Ghidul ne arată vasele găsite în mormânt, ceramică,vase de ritual şi poate chiar vase în care ţineau produse din mac (droguri uşoare).

Ieşim din muzeu şi vedem o altă formaţiune din  pietre sugerând un culoar, posibil tot un mormânt.

Se pare că pietrele acestea i-au tentat pe cei care întăreau digurile aşa încât multe au fost dizlocate şi folosite la îndiguiri. Guvernul olandez a sesizat distrugerea acum 200 de ani şi a dat una din primele legi pentru protecţia monumentelor istorice.

Părăsim site-ul preistoric şi mergem la Groningen. Ne însoţeşte şi ploaia… Oprim la turnul catedralei şi mergem mai întâi să mâncăm.

După masă ne întâlnim cu ghidul care ne preia să ne explice câte ceva – nu prea mult- despre istoria oraşului creat cca în 13oo-500.

Cel mai interesant mi s-a părut momentul vizitării universităţii, a amfiteatrului şi a culoarelor frumos decorate, cu vitralii ce spun povestea acestui loc de cultură.

Ghidul ne vorbeşte despre o clădire iniţial a taxelor oraşului, acum un restaurant frumos decorat şi cu o faţadă deosebită.

Turul nostru se cam încheie aici şi ne strecurăm printre picături de ploaie să  facem ceva cumpărături. O luăm sistematic: ”muzeul H&M “ şi altele ca el absorb rapid tineretul nostru dornic de cultură. Şi pe noi două deopotrivă. Descoperim străzi noi cu magazine mici şi pline de tentaţii.

Într-un plonjon final ne luăm două rochii identice, dar pe culori diferite. ”Surorile Sisters”!

Taare ne-am fi descurcat cu o ora în plus de cumpărături! Dar ne căutăm drumul spre autocar şi ne resemnăm. Între timp ploaia a stat şi pornim spre Emmen cu sentimentul datoriei împlinite; am cumpărat cu conştiinciozitate tot ce părea a ne lipsi. Copiii au fost punctuali şi nu putem să nu observăm cât de cuminţi şi liniştiţi au fost. Nu am avut nicio clipă de stres sau de nervi cu ei. Şi ei s-au simţit bine unii cu alţii, cel puţin asta concluzionăm noi după toate aparenţele. Ajungem în oraş la 6 .Soarele apune pe un cer roșiatic,cu părerea de rău  a zilei care se sfârșește .

Ne pregătim de masa festivă la un restaurant chinezesc “all you can eat”

Evident că mă lăcomesc şi îmi car în farfurie ca înecatu’ tot felul de chestii pe care nu le dovedesc. Unele sunt prea picante, altele sunt prea multe. În final îmi iau ceva fructe şi îngheţată. Încheiem cu un capuccino glorios  şi mergem înapoi acasă, în timp ce copiii se organizează să meargă la un pub. Sperăm că sunt în siguranţă şi ne asigurăm unii pe alţii că nu se poate întâmpla nimic, mai ales că sunt un grup mare. Noi mai aruncăm în bagaje ultimele lucruri şi ne pregătim de culcare, nu înainte de a scoate din bagaj hainele mai groase care vor fi purtate mai degrabă decât lăsate în valiză, în speranţa eliberării a cât mai mult spaţiu. Mereu e aceeaşi poveste palpitantă:  sunt prea multe kilograme? Trec cu toate? Cu optimismul în suflet încheiem acţiunea ”bagajul fericit” şi, odată cu ea, ziua plină de azi.

Ultima zi. Din fericire nu trebuie să ne rupem gâtul să fugim la gară. Trenul e la ora 9, deci e ok. Mic dejun şi impachetarea  mâncarii. Momentul tragic e coborârea bagajelor pe scările abrupte.Vai de noi!  Trage de colo, ţine de ici, dăm drumul la valizoi în grija gravitației. În final îl aducem la parter şi Jan Piet îl pune în mașină încurajator:  crezi că are mai puţin de 30 de kg?? Ajungem la gară pentru poza finală de grup.

Surpriza plăcută e ca Andre şi Ibolya sunt acolo, să ne ureze drum bun.

Cât de drăguţ din partea lor! Nişte oameni deosebiţi într-adevăr! Ne luăm rămas bun cu toţii, unii lăcrimează, alţii plâng de-a binelea.

Au fost foarte ospitalieri şi ne-am simţit grozav! Jan Piet vine cu noi până ce schimbăm al doilea tren. Privim peisajul care se desfasoara in mersul trenului…

Totul decurge lin, ne postăm la bagaje, nu avem probleme cu greutatea valizelor şi avionul ne poartă spre casă. Home sweet home!

Published in: on March 28, 2010 at 6:50 pm  Comments (4)  

Ziua a șasea – Emmen

Dimineata e liniștită şi prelungită. Un mic dejun calm şi copios. Casa lui Jan Piet e frumoasă şi elegantă, mai austeră ca cea a lui Andre.

Albul predomină şi totul e impecabil, ca şi la fam. Berg minus Moby. Suntem cazate tot în mansardă. Scările sunt abrupte şi urcăm cam târâș. Dacă nu ești  atent ai toate șansele să îţi rupi gâtul urcând în mansardă. E însa spatioasă şi avem chiuveta noastra “personală”. Jan Piet ne lasă la şcoală şi stăm puţin pe computer, bem o cafea şi apoi mergem la prezentarile copiilor.

Au muncit destul de serios în felul lor şi au facut proiecte interesante. Au fost 5 grupuri din fiecare ţară şi au avut de prezentat date geografice ale ţării partenere, apoi despre sistemul politic, steagul şi simbolul lui, populatie  si prejudecati. Al treilea proiect a fost despre personalităţi, date istorice tradiţii şi muzică. Grupul al patrulea a vorbit despre economie, Uniunea Europeană, mâncăruri tradiționale, muzica moderna si formatii cunoscute. În sfârşit, al cincilea grup s-a referit la sărbători laice şi religioase, sistemul educaţional, obiceiuri specific celor două naţiuni şi sporturi cunoscute. Fazele amuzante au fost când fiecare din grupuri încerca să pronunţe nume diverse ale celeilalte ţări şi evident o făceau greşit. All in all a fost interesant şi am aflat lucruri noi, iar copiii s-au străduit să nu se facă de râs. După prezentări, copiii au participat la o oră de desen şi alţii la una de sport. Cei de la desen nu au părut prea entuziaşti de ce li s-a întâmplat, în timp ce sportivii se pare că s-au distrat jucind fotbal, soft ball şi hockey pe iarbă. Au o bază sportivă deosebită  pentru că sportul e unul din profilurile şcolii. După ore, plonjăm în magazine, prada unui ‘shopping spree” dezlănţuit. Cadouri diverse, haine pentru toţi ai casei, chestii… Deja mâinile ni s-au lungit cu câte trei centimetri, cărând sacoșe peste sacoșe! Pornim spre casă cam nesigure de direcţia în care am luat-o. E minunat cum toată lumea ne salută. O micuţă drăgălaşă trece politicoasă pe lânga noi strigând “Hello”, un tip dintr-o grădină ne salută zâmbitor și el. Ce plăcut! Casele sunt una mai frumoasă ca cealaltă, cu gradiniţe cu flori şi ornamente exterioare.

Copacii dau să înflorească, e primăvară şi totul e atât de patriarhal ! Zeci de biciclişti trec sporovăind pe lângă noi şi  trebuie să fim atente să nu le blocăm calea!

Ajungem acasă într-un final şi urcăm sus să depunem sacoşele nou achiziţionate. Bem un suc jos în sufragerie şi masa e curând gata: somon prăjit cu legume. Stăm de vorbă o vreme şi mă pregătesc să merg cu Jeanette la teatru. E un ansamblu internaţional de dansuri din diverse părţi ale lumii. Teatrul e încăpător şi prietenos.

Într-un oraş ca Emmen-ul toată lumea ştie pe toată lumea şi un spectacol ca ăsta e un prilej să se revadă şi să mai vorbească. Spectacolul e de vis! Începe cu  un dans rusesc şi apoi cu un ceardas pe muzică maghiară. Tema generală e “dragostea”. Ce e foarte frumos e că muzica e live, cântată şi interpretată de membrii grupului. Solista are o voce minunată. De la dansurile maghiare trec la cele “Gitanos’, şi cred ca e dialect gen muzica Amaliei Rodrigues. Dansatorii, două cupluri, se unduiesc în ritmul cântecului, cu gratie si eleganță, într-un dans spaniol ritmat şi îmbrăcaţi în negru, fetele cu flori roşii în păr. O chitară acompaniază vocea solistei. Ritmul se schimbă Apar toboşarii care realizează un moment foarte ritmat şi care devine umoristic prin pantomima care îl însoţeşte. Costumele se schimbă cu viteză, decorul lunecă tematic dintr-un continent în altul. Muzica macedoneană, foarte Goran Bregovici, muzică cehească şi acorduri familiare de drâmbă. Am constatat că trei din membrii grupului sunt români: doi din orchestră şi un dansator. Sunt formidabili. Coregrafia este de mare subtilitate si interpretarea te face să crezi că oamenii ăştia nu au limite la mobilitate şi energie. Muzica sud-americană, un balet mimind genial zborul cocorilor, apoi un dans al ploii, cu siguranţă sud-american. Sunetul ploii şi al furtunii sugerate doar de degetele artiştilor şi de mişcările lor creează o atmosferă cât se poate de reală a unei furtuni. După care se reia tema dragostei. Soliştii, o tipă şi un tip, sunt nu numai balerini dar şi acrobaţi şi atleţi şi mimi deopotrivă. Spectacolul e magnetizant! Înainte de pauză vedem un dans turcesc, un iureş formidabil de mişcare şi strigăte, de un dinamism incredibil. Te intrebai de unde au atâta energie aceşti oameni! Pauza include şi băuturi ăn acelasi preț…ce chestie! Spectacolul se reia cu acelaşi dans turcesc, de data asta costumele negre ale dansatorilor sunt identice, dar albe.

Urmează un moment splendid când solistul dansator caută cu o lanterna în public pe cineva, apoi caută între chipurile femeilor care apar încet pe scenă . O figură în lumina lanternei, apoi alta şi alta, chipuri diferite de femei si căutarea continua mereu si mereu. Foarte frumos realizat acest moment . Simțeai că nu vrei să se termine dansul şi muzica. Totul era aşa de unitar în curgerea secvenţelor spectacolului! În încheiere a fost un spectacol de jazz şi fox trot, America anilor ’30, într-o mişcare scenică plină de viaţă și culoare. Publicul a aplaudat şi a aclamat spectacolul cu mare entuziasm şi a primit un minunat bis. Cât a putut să îmi placă de mult! Am ieşit din sala de spectacole şi în aer plutea miros de ploaie de primăvară cu pământ reavăn şi copaci îmbobociţi.

În maşină şi înapoi acasă. Pentru un somn energizant. Mâine se pleacă la Groningen.

Published in: on March 28, 2010 at 6:40 pm  Leave a Comment  

Ziua a cincea Emmen

Începem într-adevar devreme.La 7:30 la şcoală. Ne luăm rămas bun de la Ibolya şi Andre. Au fost gazde minunate şi au avut mare grijă de noi. Ajungem la autocar şi treptat se adună şi copiii. Cam adormiţi, dar totul e ok. La familia lui Alice, din păcate bunicul a murit. Dar gazda ei a venit cu ea la Amsterdam şi nu ar vrea ca Alice să plece la altă familie. Şi nici Alice nu s-ar bucura să îşi schimbe gazda. Ceea ce înseamnă ca sunt mulţumiţi unii cu alţii.Drumul durează mai bine de două ore. Peisajul este divers: când case mici şi cochete, când păduri de mesteceni tineri şi conifere, când diguri sau lacuri printre petice de pământ ordonat cultivate.

Şoferul ne oferă o cafea. E amabil şi vesel. Se străduieşte să se simtă toată lumea bine. Jan Piet comentează că de obicei le dădeau şoferi bătrâni şi decrepiţi, dar acum avem noroc de un şofer mai eficient şi o prezenţă plăcută. Vorbeşte şi engleza, aşa că se descurcă bine să comunice cu toată lumea. Grupuri de copii pe biciclete se îndreaptă spre şcolile lor, grupuri vesele şi sporăvăitoare. Ce amintiri clădesc ei în aceste zile când obişnuiau să meargă cu toţii la şcoală vorbind şi râzând, fără griji şi apăsări majore…! Nimerim un blocaj de 8 km pe autostradă. Ceea ce la noi ar fi echivalat cu toată ziua pierdută într-o coadă nesfârşită de maşini aici se rezolvă în mai puţin de 15 minute. Pfui! Ajungem în Amsterdam şi ne oprim aproape de muzeul Anne Frank.     O puzderie de biciclete parcate într-o parcare specială par nişte schelete abandonate de sârmă şi metal.

Nu facem comparaţii, dar mă gândesc la locuri unde aceste biciclete nu ar rezista nici juma’ de zi fără a fi împrumutate “pe termen nelimitat” de diverşi” binevoitori”…

Aşteptăm o vreme în faţa muzeului şi după vreo jumătate de oră intrăm. Casa este doar locul în care familia Annei a stat în ascunzătoare, împreună cu alţi patru oameni, în spatele a ceea ce fusese biroul tatălui ei.

Aici şi-a scris jurnalul ultimelor luni de viaţă. Apartamentele sunt goale de mobilier. Doar documente mai există, marturie a dramei acestor oameni. Şi o machetă a casei aşa cum era, după descrierile lui Otto Frank, singurul supravieţuitor al Holocaustului din toţi aceşti oameni. Nu avem voie să facem poze, aşa că luăm amintirile cu noi în mintea noastră. Ne întâlnim afară, în faţa catedralei protestante.

Alergăm să facem nişte cumpărături în marea viteză. Luam şi nişte hot dogs iuţi şi nu cei mai fericiţi din viaţa noastră. Eh! Acum că sunt pe drum tot aş mânca, fără o explicaţie logică a acestei dorinţe. Şi bineînţeles că mă aleg cu tot soiul de junk-food. Serves me right! Luăm tramvaiul spre muzeul Van Gogh. Mi-l aminteam ca printr-un vis, dar revederea cu picturile lui e întotdeauna un regal. Aici au câteva autoportrete şi o variantă  de  Sunflowers.

Vase with Fifteen Sunflowers, 1888. A Still Life Painting by The Artist Vincent van Gogh. Even van Gogh himself suggested that the image of Sunflowers belonged to him. To Theo he wrote: “the sunflower is mine in a way”. The amazing images he created have forever bonded him with the flower. Van Gogh created the Sunflower series in 1887 – 88. He created nine paintings all together for the series – three with fifteen flowers, two with twelve in 1888 and a year earlier had created a series of four paintings. One was given to Paul Gauguin.

Created at a time in his career when he was experimenting with color and broadening his scope, van Gogh’s art was changing from a more somber color scheme into the vibrant and rich colors for which he is known. The paintings were interesting and innovative at the time for their use of yellows, especially a new pigment: chrome yellow.

Şi tot aici sunt “The Potato Eaters” şi multe din lucrările lui de început..

The Potato Eaters, completed in 1885, is considered by many to be Van Gogh’s first great work of art. At the time of its creation, Van Gogh had only recently started painting and had not yet mastered the techniques that would later make him famous. This could attribute to the interesting look of the piece as well as the overall feeling produced from the painting.Van Gogh wished to create his first masterpiece that could boost his reputation as a developed artist; his goal was to paint human figures that did not appear to be awkward, but rather existing naturally. Portraying the figures in a dark room with light from an oil lamp, however, proved to be a bit too extreme for his newly

acquired artistic skills. The outcome of all of these factors, in turn, made the painting more appreciated in the art community then if Van Gogh had succeeded in his original task.The painting that was completed consisted of 5 figures sitting around a square table eating potatoes; four of them are females and one male. Although the piece is laced in darkness, the mixed emotions residing in the faces of the occupants shine out brightly. These figures are so intense that one can nearly hear the conversations being spoken around the table. Perhaps this vibrancy layered with the darkness is what draws one closer to examine the smaller details of the painting. These details include but are not limited to:

  • The rafter boards in the back of the piece.
  • The soft gentle lines forming a window in the darkness.
  • The picture frame hung on a darkened wall.
  • The large platter of potatoes, and the boney fingers stretched out to obtain them.
  • The woman pouring a brew similar to coffee.
  • The large rectangular column behind the table that seems to hold the building up.
  • The weathered edges of the table.

A fost interesant să revăd tablourile.

Almond Branches in Bloom  San Remy  c1890Almond branches

Nu sunt însă chiar sigură ca toţi copiii au apreciat vizita. Dar uneori cultura trebuie forţată pe gâtul celor tineri. Hopefully unii din ei se vor reîntoarce să aprofundeze sau măcar vor avea undeva în minte amintirea unei întâlniri cu o secvenţă de cultura. Evident anuntul ca mai vizitam un muzeu ii afecteaza profund pe citiva din copiii olandezi: iar muzeu?? Dar noi nu ne lăsăm.Volens nolens îi târâm la muzeul naţional. Avem un ghid şi turul muzeului e deosebit de interesant. Ne explică pasiunea colecţionarilor pentru Doll Houses şi vedem o casă de păpuşi superbă, dar de cinci ori mai mare ca cele construite de Ibolya. Munca ei însă a fost tot de atâtea ori mai grea. Apoi vedem porţelanuri aduse de olandezii colonişti din orientul îndepărtat. Oprim apoi la pictură şi ghida ne descrie un tablou de Avercamp, un pictor surdo-mut care a pictat o scenă de patinoar foarte mult în stilul Bruegel,cu miniscene de diverse feluri şi prezentând toate păturile sociale în interacţiunea lor. Mergem mai departe şi ne prezintă un faimos tablou de Frans Hals. E interesant cum mesajul tabloului e comunicat prin simboluri cu valoare arhetipală: viţa de vie, trandafirul, grădina dragostei pe fundal cu fântâna din care tâșnește apa (viaţă/ dragoste/ fertilitate).

Un cuplu pe fundal sugerează un contrast: bărbatul se află în stânga femeii, ceea ce arată că nu o iubeşte, deci contrastează cu perechea din prim plan, care reprezintă fericirea cuplului şi iubirea veşnică ce îi leagă pe cei doi (o familie înstărită, prieteni ai pictorului).

Un tablou de un alt pictor olandez necunoscut mie, Claesz, reprezintă o natură moartă în care sugestia de bogăţie vine din stridiile, fructele scumpe şi rare şi sarea care apar în tablou. Atât de bine pictate, fotografic, încât ai putea întinde mâna să iei ceva de pe masă. Ce mi-a plăcut e că, pe un vas metalic din tablou se reflectă ochiul pictorului. Se pare un obicei al pictorilor de a se ïnsera “discret” în lucrarea lor. Verspronck, alt pictor olandez ne este comentat. Autor de portrete. Ideea este că aceşti pictori sugerau condiţia socială a subiectelor prin valoarea bijuteriilor lor. Vechiul “status symbol”. Astăzi se cheamă Dolce e Gabbana, Nike şi tot aşa. Hainele vor continua să transmită mesajul statutului social, aşa cum făceau şi acum sute de ani. Rembrandt era şi el un pictor de portrete menite să facă publice calităţile unor tinere bogate care aşteptau să îşi găsească un soţ pe măsură. Subiectul portretului făcut de el e o fată bogată, nu neapărat frumoasă care a găsit un soţ cu 30 de ani mai în vârstă ca urmare a reclamei făcută prin portret. Biata de ea! Aparent soţul a avut ideea să moară la puţin timp după aceea şi soarta tinerei se pierde în negura vremurilor. Ghida ne prezintă şi portretele tată-fiu ale uneia din cele mai bogate şi influente familii în Olanda, atunci şi acum, the Bickers. Tatăl, demn şi îmbrăcat după moda tradiţională (cu gulerul alb, înalt) fiul, foarte gras şi -legenda spune- foarte fricos, îmbrăcat modern pentru acele vremuri,viu colorat şi într-o poză aparent degajată. Ni se explică un tablou de Jacov van Ruisdoel, cu o moară de vânt tradiţională şi a cărei locaţie, “poarta celor trei femei” e sugerată chiar de trei femei pictate la picioarele morii, mici şi dominate de măreţia ameninţătoare a peisajului.

Tower Mill at Wijk bij Duurstede, Netherlands, 1670.

Pentru mine pictura e o mare delectare. Evident să o admir, căci desenul nu e punctul meu forte. Le desenez celor mici diverse căsuţe şi animale. Cu căsuţele mă mai scot, dar când încep cu animalele, cei mici devin foarte toleranţi şi încearcă să ghicească ce reprezintă hidoşenia pe care am desenat-o. Cel mai trist a fost cu o cămilă care semăna cu un câine cocoşat şi cu o veveriţă care nu semăna cu nimic… Din când în când copiii se oferă să deseneze ei animalul respectiv. Şi acu ceva vreme unul mic a comentat  “acu parcă-parcă seamănă cu ceva desenul dumneavoastră”! M-a încurajat!

Dar, revenind la adevăraţii artişti, ghida ne-a făcut o frumoasă prezentare la tabloul în care Saskia (nevasta lui Rembrandt) reprezenta un personaj biblic şi autoportretul lui Rembrandt  tânar şi apoi la bătrâneţe, fiul lui întruchipându-l pe Sf. Francisc şi taboul ghildei postăvarilor. Evident piesa de rezistenţă e Rondul de noapte, cu mişcarea personajelor şi detaliile hainei unuia din soldaţi, conţinând simbolul oraşului şi al puterii.

Tabloul Rondul de noapte 1642, considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal. Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidenţă în acest uriaş tablou. Ori, Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acţiunii înseşi, decât asupra înfăţişării figurilor; pentru el tema este defilarea, mişcarea, acţiunea neobişnuită, şi nu tabloul colectiv tradiţional al unui grup. Puternicele contraste de lumină şi culoare, jocul fin al mişcării trupurilor, umbrelor şi rechizitelor înviorează excepţional scena, leagă figurile între ele, alcătuind parcă din acestea o compoziţie de lumini. “Vrăjitor, Rembrandt e capabil să facă din noapte zi.” (Eugène Fromentin). Prin analiza cu raze Roentgen realizată în 1975 s-a dovedit că lacul, menit să protejeze opera ce înfăţişează o acţiune care se desfăşoară la lumina unei după-amiezi târzii, se închide cu trecerea timpului, producând iluzia unei scene nocturne.

Chiar si Saskia apare in plan secund. Tabloul e plin de miscare si chiar de “zgomot”, sugerat de reactia oamenilor si a unui ciine la sunetul produs de tobosar. Terminam turul cu Vermeer si Jan Steen.Vermeer, pictorul care a murit necunoscut de contemporanii săi, la patruzeci si ceva de ani, pictind cam tot atitea tablouri, cu o arta si perfectiune incredibile. Aici au Femeie citind o scrisoare (cu acea faimoasa harta pe fundal, sugerind ca scrisoarea venea de departe)

,The Kitchen Maid,cu jocul de umbra si lumina ce cade pe tablou dintr-un geam spart intr-un colt si cu laptele ,singurul element de miscare,Scrisoarea de dragoste e al trilea tabou pe care il au aici,frumos realizat in detaliul; femeii care tine in mina o mandolina si scrisoarea ,intr-o comunicare contrarianta cu servitoarea.

Steen are picturi “fabule”cu scene din familii sarace,cu valoare moralizatoare.Detaliul si elementul comic il califica drept un talentat critic de moravuri,dar aparent nimeni in vremea lui nu era interesata de clasa de jos ca personaj de tablou,asa incit tablourile lui au ramas mai bine de un secol nestiute si neapreciate.

Parasim muzeul si ne ia o vreme sa ne adunam cu totii pentru calatoria cu barca.Ne mai bezmeticim o tura crezind ca ne e foame si cumparind niste hidosenii de la un turc. Bleah…iuti si rele si scumpe! toate calitatile! Plimbarea a fost interesanta,cu explicatii pentru cladiri si strazi,presarate cu glumele capitanului despre vremurile flower power cind lumea isi facea boat-houses sa locuiasca liberi in ele.

Acum sunt scumpe  si numeroase dar zau daca m-ar ispiti in vreun moment al vietii mele sa locuiesc intr-o casa pe apa!

La capatul calatoriei suntem destul de obositi,copiii abia ar astepta sa intre in niscaiva magazine.Jan Piet e categoric:vine acus autocarul si nu ne riscam! Mormaieli nemultumite insotesc aceasta decizie “de sus”,dar totusi sunt dragalasi si nu se nemultumesc chiar la culme. Din autocar privim cum se indeparteaza Amsterdamul de noi ,cu un cer gri pe care apune soarele deasupra apei.

Pe drum oprim la un fast food deghizat in restaurant si mincam ceva ,ca sa nu terminam ziua schimbind traditia de hrana nesanatoasa… Ajungem acasa cam obositi dar cu multumirea ca am “injectat” ceva cultura in mintile participantilor…E vremea de culcare!

Published in: on March 27, 2010 at 4:31 pm  Leave a Comment  

Ziua a patra Emmen

Astăzi  programul începe la 8:45 şi prin urmare mergem mai repede la şcoală. Facem un tur al claselor şi constatăm că şcoala e modernă, curată şi foarte bine dotată. Laboratoare de toate felurile, săli de sport, un teren foarte frumos şi mare.

Deja copiii noştri se foiesc neliniştiti: noi ce le arătăm la şcoală?? Dar avem şi noi laboratoare şi mai avem câte ceva de arătat. Poate nu aşa de sofisticat, dar locaţia balcanică ne mai salvează. Asta e!

Mergem la o oră de engleză a unei profe englezoaică şi e foarte bine organizat, iar copiii noştri sunt implicaţi în oră la proba de speaking CAE. Clasa în general cooperantă şi liniştită.

Nu acelaşi lucru am putea spune de ora următoare de engleză! Mai bine ne duceam la sport cu grupul celălalt. Doamne, o profesoară ineficientă, elevi nesuferiţi şi impertinenţi, o oră de vise urâte!

Am ieşit cam traumatizata de atmosfera incarcata de negative vibes.Oribil! Andrei imi tot zice: vedeti?? Ce cuminţi suntem noi faţă de aceşti elevi! Corect! Vedem apoi filmul despre Anne Frank, impresionanta mărturie a unei vieţi curmate atât de devreme de un sistem necruţător. Mâine vom vizita casa muzeu a familiei Frank. Copiii vor rămâne (sper) cu ceva despre acest episod de istorie nazistă .
Eh, bine că avem o pauză mai lungă şi mîncăm relaxaţi din packed lunch-ul nostru personal. Orele următoare sunt dedicate unui research pe net despre aspecte politico-culturale ale istoriei celor două țări.

De asemenea despre personalităţi, tradiii, prejudecăţi, mâncăruri tradiţionale, muzică şi minorităţi. Joi vor face prezentarea power point. Suntem norocoşi că vremea ţine cu noi şi vom avea soare şi la Amsterdam mâine. Andre a plecat de la şcoală să îşi sape grădina de zarzavaturi. Jan Piet ne va “remorca” acasă pe la 3.30. Cam devreme, dar găsim noi ceva de făcut.

După amiaza a fost liniştită, cu bagaje şi pregătiri de plecare: Ne schimbăm baza la Jan Piet. Au fost tare drăguţi aceşti oameni care ne-au găzduit, ne-au oferit cadouri şi au avut grija noastră, desi practic nu aveau nicio obligaţie. Seara Andre a mers cu noi la bowling.Cu Andre la bowling

Aparent copiii se înţeleg bine cu gazdele lor olandeze şi chiar par a relaţiona destul de bine. La zece se termină activitatea şi familiile vin să îi ia pe copii. O parte merg pe biciclete înapoi acasă. Revenim acasă, mai bem un ceai şi ne culcăm.

Published in: on March 27, 2010 at 4:24 pm  Leave a Comment  

Ziua a treia – Emmen/ Amsterdam

Ne trezim la 7 să ajungem la timp pentru orele lui Andre, care azi începe mai devreme programul. Mic dejun şi plecăm . Lenke merge şi ea cu maşina cu noi. E răcoare dimineaţa, dar se anunţă  o zi însorită. Ne întâlnim la cancelarie cu directoarea adjunctă care e foarte prietenoasă şi zâmbitoare. O prezenţă plăcută. Apar alţi profesori. Locul se animează. Bem o cafea şi apare şi Jan Piet. Ne face cunoştinţă cu alţi profesori şi mai schimbăm impresii. La 9.30 ne vedem cu copiii în sala de computer. Nici la ei punctualitatea nu funcţionează chiar perfect. Copiii noştri par fericiţi şi nu numai din cauză că au fost departe de noi ci se pare că gazdele lor sunt de treabă, s-au ocupat de ei, le-au arătat zona, alţii au făcut petreceri pentru ei. S-au distrat destul de bine, deşi , în termenii lor cei de aici nu petrec cu dans şi antren ci stau şi pălăvrăgesc. Directoarea ne urează bun venit şi ne serveşte cu ceai, cafea şi biscuiţi. Copiii scriu un mic test despre aşteptările lor din acest proiect, despre cum au petrecut week-end-ul şi despre cum se împacă cu gazdele lor.

Am senzaţia că e cel mai reuşit proiect de până acum, mai ales din punctul de vedere al felului în care se comportă copiii olandezi cu ai noştri. Nu par a avea prejudecăţi şi sunt prietenoşi şi foarte atenţi cu musafirii lor. Să sperăm că aşa va continua. După ce înmânăm albumele şi adresăm şi noi câteva cuvinte direcţiunii şi celor prezenţi, plecăm spre primarie.

Copiii cu bicicletele, iar noi cu maşina. Ce experienţa pentru mulţi dintre ei să meargă aşa de mult pe biciclete! Se pare că în week-end s-au antrenat, au mai luat trânte, dar s-au obişnuit cât de cât.

Primăria e o clădire foarte modernă şi frumoasă. Suntem aşteptaţi cu prăjituri, ceai, cafea într-un cadru oficial, în sala mare de şedinţe.

Se ocupă de noi vice primarul, o doamnă care ne urează bun venit şi ne prezintă nişte filmuleţe despre Emmen.

În cea mai perfectă olandeză.  Tudor râdea din când în când, ”jmecher”. “Râd de poantele pe care ni le zic în film, în olandeză!” Şi aşa a tot ţinut-o o vreme, încât deja ne amuzăm de poante virtuale în olandeză. Just in case că cineva chiar le-ar face! După momentul oficial şi un film al nostru despre România, mergem în centrul comercial  unde fiecare e liber timp de aproape două ore.

Mâncăm cu Jan Piet la un mic restaurant şi apoi ne avântăm în nişte H&M şi C&A executând rapid niscaiva cumpărături ”la minut”. La 3 ne întâlnim în faţa grădinii zoologice.

Ne împărţim în două grupuri. Nico şi cu mine decidem să vedem Savana Africană. Aşa că începem cu maimuţele mici din copaci, apoi vedem  un grup de flamingo mândri şi roz ca nişte acadele, apoi nişte  lemurieni caraghioşi cu coada vărgată, parcă uitaseră să îşi schimbe pijamaua.

Până să mă trezesc eu nişte warthogi (porcuşori sălbatici) au şi tulit-o din faţa noastră şi s-au dus ca fraierii prin zona girafelor, încât au primit vreo două copite zdravene şi au fugit şi de acolo nemulţumiţi de ce păţiseră. Noi ne-am urmat drumul pozând gazelele graţioase şi nişte bizoni tolăniţi prin iarbă.

Am trecut de elefanţi şi am admirat pe micul elefănţel proaspăt născut şi cam derutat de mişcările imprevizibile ale mamei sale şi ale celorlalţi uriaşi din jur.

Am ajuns la nutrii şi ne-am delectat cu cât erau de caraghioase jucându-se şi fugărindu-se de zor.

Am trecut pe lângă tigrii care ne-au cam ignorat şi nu s-au lăsat impresionaţi de “pis” pis” -ul nostru răcnit peste gardul de plasă.

Iar trecem pe lânga girafe care sunt peste tot cu gâturile lor lungi şi privirile melancolice.

Toată lumea se grăbeşte să le hrănească. Paznicul ne dă nişte prăjituri şi mere să le dăm. Dar asta însemna să te trezeşti că te ling când te aşteptai mai puţin, aşa încât trebuia să fii foarte iute să nu rămâi cu mâna în gura lor lipicioasă şi scuipăcioasă! Dar ele de treabă de altfel, blânde şi galeşe, cu mutriţele lor  uimite veşnic, cu corniţele pufoase şi gene lungi de primadone. Numai să nu te afli pe lângă picioarele lor, ne zice paznicul, căci, nebăgând de seamă pe unde calcă, visatoare şi absente, odată îţi troznesc o copită de ăla eşti!  Ca porcuşorul băgăcios care şi-a luat porţia de căpăceală în după-amiaza asta.

Cine ştie a câta oară!

Cu sentimentul datoriei împlinite şi al girafelor hrănite mergem mai departe. Tzac ! o poză rapidă ursului brun care se răsfaţă după o stâncă

şi o privire suricatelor şi mergem la rinocer. Ihh, murdăric rău sărăcuţul!

Un miros de îţi ia auzul! Copiii totuşi par a rezista eroic, ba chiar îl mai şi mângâie. Nu am răbdat prea mult în interior şi am abandonat lupta. Aştept afară cu Corina până ce grupul nostru iese din grajdul rinocerului. Mergem la hipopotam şi apoi la foci. Taaare drăgălaşe! Au făcut un show pentru noi cu îngrijitoarele lor. Au sărit şi au plutit, s-au tăvălit pe stânci şi au played dead.

Ca nişte adevărate actriţe! Ştiau că au public şi s-au întrecut pe ele însele să facă giumbuşlucuri. Am terminat vizita cu casa fluturilor, într-un mini rain-forest. Fluturi de toate mărimile şi culorile zburau printre flori colorate şi cascade, stăteau să ia sucul din pepenii şi portocalele puse pe tăviţe pentru ei. Era amuzant cum unii, mai fraieri, stăteau  foarte concentraţi pe nişte flori desenate pe sticlă crezând în sinea lor fragilă că sunt flori adevărate.

Şi haina mea roşie a zăpăcit un fluturaş bezmetic ce voia musai să se aşeze pe ea. Deh, încă nu li s-a spus că aparenţele înşeală! Şi în lumea satinată a fluturilor funcţionează legea crudă a iluziilor frumos colorate!

Ieşim din casa fluturilor şi mergem cu Jan Piet înapoi la şcoală să aşteptăm pe Andre şi Lenke de la vizita lor la dentist. Durează o vreme, timp în care vorbim cu un tânăr profesor de fizică, deziluzionat că tot mai puţini copii aleg fizica în ultima vreme. Treptat şcoala se goleşte şi rămânem doar noi două, mai mai să cunoaştem echipa de curăţenie în acţiune. Noroc că apare Andre şi mergem acasă să lăsam bagajele şi de acolo la o rundă de cumpărături pentru masa de prânz de a doua zi la şcoală. Înapoi acasă mâncăm o mâncare tradiţională foarte bună cu bobi şi carne tocată. Pentru Nico, Ibolya a gătit linte cu ciuperci, şi aceasta cât se poate de gustoasă. Andre îmi arată CD-ul cu Macbeth pe care l-a făcut când era în corul operei de amatori. Foarte reuşită punerea în scenă. O parte din soliştii principali erau cântăreţi profesionişti, dar restul, majoritatea, erau amatori, pasionaţi de muzica de operă şi de ideea de a face “altceva” în timpul liber. Între timp  Moby, tolănit în coşuleţul lui, se mai foia să atragă atenţia, nemulţumit că există şi alte lucruri care îi preocupă pe oamenii din jur, în loc să fie preocupaţi doar de prezenţa lui. Cât tupeu!

Moby tronând mulțumit deasupra tuturor,pe locul lui de joacă

Dar uite că a mai trecut o zi şi mâine avem program de şcoală şi proiecte. La culcare!

Published in: on March 23, 2010 at 3:20 pm  Comments (1)  

Ziua a doua Amsterdam – Emmen

Mă trezesc devreme şi constat că ploaia a continuat şi spre dimineaţă, după răpăiala de toată noaptea, cu tunete şi fulgere. Bineînţeles că am crezut că avem caloriferul deschis şi am dormit în frig de am făcut ţurţuri numai pentru că nu l-am deschis peste noapte. Şi toată casa era călduţă, numai la noi frigul pământului! Uff!

Mâncăm şi socializăm. Nu se anunţă nimic interesant de făcut şi cred că ziua va continua cam aşa … Poate măcar noi plecăm să ne plimbăm prin oraş la un moment dat. A ieşit totuşi soarele, ceea ce ne dă speranţa că va fi frumos în următoarea perioadă.

Ne retragem în mansarda noastră. Moby, motanul, are o tentativă de a inspecta camera. Intră încet şi începe să adulmece, dar e surprins la timp. Ni s-a spus că nu are voie în cameră, aşa că încep munca de lămurire “nu e voie aici.. hai afară pis pis”. Nu părea convins de acest discurs într-o limbă necunoscută,dar iese totuşi afară şi se uită la mine cu ochii lui de chihlimbar, parcă intrigat şi nu tocmai mulţumit de această deturnare. Ne foim şi ne răsfoim, aţipim o tură şi Ibolya ne cheamă să mergem în oraş, mai exact la magazinul de flori, singurul de altfel deschis duminica, şi asta în mod excepţional. Aici poţi să mori liniştit şi să îţi ţii lumânarea că magazinele sunt închise duminica orice ar fi. Ce boierie la noi că te duci la orice oră să cumperi ce ai uitat acu cinci minute! În Olanda, ai uitat să iei pâine sâmbăta, nu o mănânci duminica şi gata. Magazinul e plin de flori, plante, ornamente şi lume peste lume. Ne luăm şi noi seminţe de plante. Eu iau numai perene. Să le plantezi odată şi după aia ele să îşi vadă de treaba lor şi să crească liniştite, fără să îţi baţi capul în fiecare primăvară. La cât de eficienţi suntem noi în grădină, plantele ar trebui să aibă ele grija noastră! Îmi amintesc că într-un an ne-am muncit noi cu capul în jos în gradina noastră şi am tot plantat roşii şi castraveţi şi ridichi. Şi ce să vezi în toamnă: a ieşit un castravete mare şi diform, “physically challenged “ cum ar zice americanii ca să nu zică “handicapat” şi o ridiche mare şi aia şi lemnoasa de puteai să faci un element de mobilier din ea. ”Din lemn de ridiche de Luncani” ar fi fost marca. Aşa că am decis: nu luăm decât plante care sunt responsabile de soarta lor. Adică perene ca florile pe care le-am luat azi. Sper să şi funcţioneze ca atare!

Am revenit la bază şi am primit suc şi prajitură foarte bună. Dar noi deja eram cam flămânde şi nu se arăta nimic ce ar fi semănat cu vreun prânz. Aici se mănâncă prânzul la 6. Am stat puţin în curtea din spate. Moby a decis să facă o tură pe la soare. Îl pun în lesă şi îl lasă în curte. Asta ca să nu atace alte pisici şi să nu fie atacat de câinele vecinilor. Moby are atitudine de şef şi nu îi place să fie pus în umbră de alte pisici. Cu resemnare am urcat în mansardă în ideea să mai stăm pe aici şi să nu fim în calea oamenilor. Că şi aşa le umplusem suficient casa şi duminica. Dar Andre vine să ne invite într-o ieşire în zonă. Mergem vreo jumătate de oră. Peisajul este încântător.

Asta pentru că a ieşit soarele şi iarba e de un verde plin de viaţă. Totul e ordonat şi cochet, cu case parcă din poveşti, cu perdeluţe scurte, lăsând să se vadă totul în interior, cu grădini îngrijite, totul într-o simetrie relaxantă. Niciun fir de gunoi, nimic lăsat la întâmplare. Pădurea se pregăteşte să înverzească, în tensiunea aşteptării de primăvară. Mesteceni, stejari, brazi, pe marginea drumului, apoi câmpuri care pregătesc gazon pentru a fi vândut suluri celor care îl vor pune în curţile lor ori pe stadioane. Câtă rigoare şi disciplină! Nu, bineînţeles că nu facem comparaţii… Dar să nu ai perdele la casă şi să vadă tot omu’ ce ai înauntru, hmm cam riscant în alte ţări cunoscute de noi! Aici nimeni nu are grija altuia şi fiecare îşi trăieşte liniştit viaţa, zâmbind vecinilor, făcând ceva conversaţie cu ei despre vreme şi flori. După care îşi vede de lumea lui. Ajungem la Ortvelte, un fel de muzeu în aer liber, dar în acelaşi timp un sat viu, cu locuitori adevăraţi fără a altera cu nimic aspectul vechi al localităţii.

Case cu acoperiş de paie, ca cele din Anglia, meşteşuguri păstrate vii – cizmari care mai fac saboţi tradiţionali, brutari care coc pâinea în cuptoare ca odinioară, o lăptărie. Fiecare casă are şi un mic muzeu alături de ea, după meseria tradiţională a proprietarilor, moştenită de la părinţi. Dar ei nu mai trăiesc neapărat din asta. E doar un hobby şi o fac pentru a menţine imaginea vechiului sat olandez. E frumos şi pitoresc.Intram la un magazin superb de pietre si bijuterii.

Evident că dincolo de aparenţe totul e modern în fiecare casă. Intrăm într-un muzeu de lucruri vechi: patefoane, cutii de ceai vechi, aparate de ras şi pămătufuri, tacâmuri vechi şi tablouri vechi. Şi muzica e cea a anilor 50. E o atmosferă veselă şi ai efectiv senzaţia că acolo, toate acele lucruri îşi regăsesc viaţa lor, ca într-un glob suspendat în timp şi spaţiu.

Părăsim locul, nu înainte de a ne poza în faţa unui camion din prima generaţie, din care aşteptai să coboare acuş acuş nişte nemţi în uniforme.

O pace nesfârşită pluteşte în aer. Păsările cânta vesele în copaci şi totul pare a fi o reîntoarcere în tunelul timpului, la vremea când mulţi olandezi plecau din ţară pe mare pentru a înfiinţa comunităţi Amish în America.

Lăsăm în urma noastră, în amurgul crud de primăvară, o lume frumoasă şi neîntinată de stresul cotidian şi de alergătura fără sfârşit a unui început de secol.

Andre ne duce înapoi în Emmen pe alt drum, să vedem şi alt peisaj. Sunt mai multe case pe drumul acesta, toate frumoase şi îngrijite. Poate şi ordinea asta şi curăţenia îi face pe oameni să fie mai relaxaţi şi mai zâmbitori, deşi nici ei nu sunt chiar lipsiţi de griji.

Ajungem acasă pentru un prânz delicious cu chiftele şi cartofi preparaţi foarte interesant, ca nişte crochete şi o salată genială de mere, mandarine, andive şi maioneză. Şi cu vin roşu. Atmosfera este deja mai plăcută, se vede ca ne-au integrat şi că ne plac. Ibolya a devenit mai vorbăreaţă, ne oferă o prăjitură foarte bună, facem ceai şi mai pălăvrăgim. Mă fascinează căsuţele ei de păpuşi. Îmi explică de unde a luat materialele, cum le-a construit pe fiecare. Moby zace auto-abandonat în coşuleţul său aproape neîncăpător pentru un uriaş ca el. Pare şi el dintr-o căsuţă de păpuşi, varianta maximizată. Dar stă ca un bebeloi gri şi pufos, deschizând alene câte un ochi portocaliu.

Încă o rundă pe messenger şi ne retragem în camera noastră să ne pregătim pentru a doua zi. Pe mâine!

Published in: on March 22, 2010 at 5:19 pm  Leave a Comment  

Amsterdam-Emmen/20-27 martie 2010

Deşteptarea a fost mult prea bruscă. Era 2.35 şi mai erau zece minute până să vină Cati să mă ducă la locul de întâlnire. Nu sunt adevărată! Să mai zici că n-am făcut armata: în zece minute eram îmbrăcată  cu noua variantă de haine (cu rezultatul că valiza era o mare răscoleală), spălată şi gata de plecare, cu amendamente de ultim minut pentru încălţăminte şi haină . Uf!

Grămezi în maşină şi direct în faţa hotelului. Lumea adormită ca la 3 dimineaţa, părinţi şi copii cu valize. Drumul spre Bucureşti a fost fără incidente de vreun fel şi iată-ne în aeroport şi de acolo în avion spre Amsterdam cu 15 copii după noi. Pentru unii o acţiune identică cu “pactul cu diavolul”! Îi duc pe copii spre pierzanie  în loc să îi lase la şcoală să înveţe tot ce se poate învăţa în 5 zile! Piei Satană! Aşa sunt unii… Nu reuşesc să înţeleagă cât de mult înseamnă o ieşire peste graniţe a unor tineri care vor trebui să exerseze responsabilitatea şi bunul simţ în afara controlului părinţilor. Un câştig infinit mai mare ca orice sfat sau povaţă. Şcoala e esenţială, dar să mergi să vezi o şcoală “altfel” decât a ta, să mergi la ore acolo şi să cunoşti o cultură diversă înseamnă să înveţi lecţia toleranţei, a adaptabilităţii şi a diversităţii. E o lecţie la fel de bună ca orice altă lecţie, predată sau nepredată, dar învăţată.

Pentru unii însă e greu să înţeleagă acest lucru şi nu le rămâne decât să hulească orice lucru nou şi ieşit din tiparele lor procustiene.

Avionul ne poartă lin spre începutul unei experienţe de o săptămână la Emmen. Copiii sunt liniştiţi şi amuzanţi, un grup care se anunţă simpatic şi plăcut. Good luck!

Aterizăm  la Amsterdam şi, după formalităţile de vamă, ne adunăm bagajele şi ieşim din aeroport.

Jan Piet şi soţia lui ne aşteaptă. Nu ştiu cum am fi reuşit să ne descurcăm fără ajutorul lor. Au şi găsit şi un “deal” nemaipomenit pentru bilete! La jumătate de preţ! Gara e în subsolul aeroportului şi au şi lifturi  între nivele, aşa că nu trebuie să îţi târâi bagajele ca înecatu’. Trenul e curat şi lumea prietenoasă. Jan Piet le pune o mie de întrebări copiilor despre călătorie, despre aşteptările lor, despre cum le place programul. Ne spune că a obţinut o sumă foarte mare de la primărie şi de la o organizaţie  europeană pentru sponsorizarea proiectului nostru. E simpatic şi inimos, un mare fan al României. A făcut cursuri de limba română şi citeşte literatura noastră în original. Soţia lui are aceeaşi pasiune pentru suedeză, pe care o şi predă de altfel.

Schimbăm încă un tren şi ne îngrozim cum plouă şiroaie de zici că e sfârşitul lumii! În gară la Emmen ne aşteaptă familiile şi, după ce fiecare identifică pe fiecare, gazdele îşi iau găzduiţii şi pleacă spre casele lor. Pe noi ne identifică familia noastră, Andre şi Ibolya, şi mergem spre casa lor. Pe drum ne arată teatrul (The Mouse Trap, după piesa din piesa Hamlet, ce interesant!), locul noii grădini zoologice, spitalul şi trecem pe lângă un liceu destul de mare, dar nu al înfrăţirii noastre.

Casa lor e terraced house (casa tip). E cochetă, frumos decorată, foarte curată şi cu o grădină minunată în spatele ei.

Au un motan grăsan uriaş, cenuşiu, cu ochi de chihlimbar, o frumuseţe de pisic!

Fiica lor, la cei 14 ani ai ei, e de o frumuseţe rară, cu ten alb de porţelan, cu ochi mari, negri şi buze frumos conturate. Nu seamănă neapărat cu ei doi, dar pozele familiei arată o bunică ce seamănă mult cu ea. Ibolya e unguroaică după tată şi păstrează cu sfinţenie lucruri tradiţionale ungureşti şi întreţine vie moştenirea paternă. Acum e şomeră şi încearcă să se recalifice ca asistent medical, după ce a lucrat o viaţă într-un  laborator medical. S-au mutat de curând în Emmen şi par a fi încă stingheri aici. Cred că tânjesc după sudul pe care l-au părăsit. Aveau acolo, se pare o viaţă activă: el cânta muzică de operă şi avea spectacole cu un grup de amatori. Mărturie stau afişele păstrate de Ibolya şi puse pe peretele  scării. Ea are o pasiune tot artistică: construieşte case miniaturale.

Superbe! Cu toate detaliile unui interior, de la mici vase de flori cu flori în ele, până la veselă şi farfurii ornamentale mici-mici pictate cu o migală de neînchipuit. Absolut minunate! Una din căsuţe are şi un “geam“ care dă într-o “curte”, de fapt o poză mică a unei curţi exterioare, cu gard cu flori. Câtă migală şi răbdare, dar şi ce talent şi imaginaţie!

Sunt amabili şi conversăm o bucată de vreme. Andre intră pe google maps şi ne localizează şcoala şi casele unde locuim. După un duş rapid mâncăm şi ne culcăm devreme, epuizate după atâtea ore de călătorie.

Published in: on March 21, 2010 at 6:36 pm  Comments (2)  

Anglia, cu și fără Sherlock Holmes

Totul se anunța calm și plăcut, în ciuda faptului că eram trei adulți la 29 de copii, porniți la un drum atât de lung.

Am mers mai întâi la Stonehenge, să ne încărcăm cu energie…unii chiar cu prea multă…

Ştefan coborând de la ruinele castelului lui Arthur, cu un grup de fete drăgălașe și frumoase

Dar șederea la familii în North Devon a fost de vis… Cursuri pentru copii dimineața, de la 9 la 12, excursii după- amiaza… un rai pe pământ!

Tintagel

Hmmm, la mine se uită copilul meu aşa  “prietenos” ??

Peisajul, de o sălbăticie impresionantă, cu stânci mușcând din întinderea mării, cu un cer mereu senin și fără nori, ca viața noastră acolo, la familii.

Desigur existau oricând episoadele Mike la plajă, Mike alergând bezmetic unde nu-l voiai…

Cu Mike la plajă…

Clovelly, my love…

cumpărind sabii la castelul lui Arthur şi fluturându-le în ochii celorlalți copii, Mike cumpărând de toate de peste tot, Mike luând înghețată si scăpând-o pe jos, Mike luând  fish and chips pe care pescarușii obraznici i-au mâncat cât ai clipi din ochi, Mike mergând pe marginea trotuarului, mai să fie agățat de o camionetă. Cu ochii pe el ca pe butelie, ar zice cineva… Dar să recunoaștem, isteț și neastâmpărat, a fost elementul de culoare. Fără el  ne-am fi plictisit prea tare… mai știi??

Dar pacea noastră a dispărut complet odată ajunși la Londra! O acțiune kamikaze.Vorba lui Toni: am întinerit cu zece ani la Bideford și am îmbătrânit cu 20 la Londra! Numără copiii, organizează-i pentru muzee, ia bilete de metrou în fiecare dimineață, supraveghează-i la hotel unde mișunau tot felul de ciudați. E adevărat că fost frumos şi interesant. Ne-am cățărat în London Eye și am admirat Londra de sus, am hoinărit prin Turn (evident pierzându-l pe Mike pe acolo…), am mers la Westminster Abbey, am văzut schimbarea gărzii la Buckingham,

am mâncat înghețată în parc și am admirat veverițele. Nu am ratat nici Madame Tussaud’s sau Galeriile Naționale. Muzeul Britanic a fost un mare challenge, căci de la ultima mea vizită au renovat tot de nu mai știai unde te afli și de ce!

Frumos a fost când, în aventurile noastre în metroul londonez,cu toți copiii după noi, numai odată ce își dă seama Toni că eram unde nu țineam să fim. Într-o clipită se dă semnalul ”Coborâm la prima stație!” Și buluc, grămezi, ieșim din metrou în mare viteză. Odata cu noi ies și trei spanioloaice, nedumerite și buimace, luate de valul acestei acțiuni spontane. Ajunse pe peron întreabă speriate ”Che passa? Bomba?! Bomba?!”   Aaa, nu, ce bombă?? Am greșit drumul! Și țin-te râs!  Au râs de s-au prăpădit, explicând că la ei, când ies din metrou doi, cinci, zece, înseamnă ca au ajuns la destinație. Da’ când sar deodată 20, e sigur bombă! Și uite așa le-am “deturnat” noi viața cale de o dimineață!

Am decis să ne organizăm înțelept: fiecare copil mare avea în grijă unul mic. Așa încât la numărătoare ei trebuiau să răspundă la întrebarea cheie: are fiecare copil mare copilul mic? De aici cei mici au început să “dezvolte” scenarii care îi secau pe cei mari. Îi strigau “mami” ,“tati”,”unchiu” . Deh, conflictul dintre generații deja înflorea la cei 4-5 ani diferență dintre ei!

În fine, după ce am vizitat tot ce se putea vizita în cele 5 zile , am semnat și noi “in memoriam MJ”,

și copiii au cumpărat cam tot ce puteau găsi și la tarabe la Slănic, dar muuult mai scump și “pe lire”. Vine și momentul bagajelor. Horror! Cei mici aveau de n+1 ori mai multe bagaje decât cele inițiale. Așa că a înfige lucrurile noi și vechi în valizele existente a fost o adevărată provocare. Doamne, ce putea fi în camera celor trei băieței mici nu vreți să știți! Șosete cu  biscuiți, cu prosoape și adidași, într-o convieţuire imparțială în care ecuația “proprietar-obiect posedat” devenea un mare mister. Și bietul Sherlock Holmes nu părea a fi acasă când am ajuns în Baker Street zilele acelea! Cu chiu cu vai am reuşit să reconstitui ce era al cui și să bag în respectivele valize proprietățile fiecărui copil. Oricum Mike a reușit să ajungă acasă în mod miraculous cu un singur adidas şi fără prosop. Noroc că avea totuși două perechi de încălțări la el! Deodată, în timp ce împachetam de zor, unul din cei trei băieți mici se trezește că nu știe unde îi este pașaportul. Îl pun să caute și, după ceva suspans, îl găsește. Îi spun “Pune-l te rog bine!”, crezând că am transmis un mesaj clar și că lucrurile sunt sub control. Dar ce ar mai fi râs Einstein ghiduș să afle că teoria relativității se verifică pentru a enșpea mia oară prin acest nevinovat sfat. Mă rog, să faci 29 de copii de vârste între 11 şi 18 ani să doarmă sub argumentul ca “mâine dimineață la 6 ieșim din hotel, copii, puneți-vă hainele pregătite deasupra bagajelor făcute” s-a dovedit un reușit episod SF în care doar noi credeam cu tărie.  A păzi iepuri e o acțiune infinit mai ușoară decât a pune la culcare un grup de copii în excursie…! Până la urmă, la un moment dat au căzut răpuși de oboseală, slavă Cerului!

Dimineața, în zori de zi am sărit ca arși să trezim copiii și să îi adunăm la autocarul indianului care ne ducea la aeroport. Am numărat bagajele, am aruncat o ultimă privire în autocar și indianul a ambalat motorul. Deodată un gând fulgerător ne salvează în ultimul minut: băieții mici!! Cei trei băieți mici nu erau nicăieri! Nico și Toni sar din masină, aleargă în hotel și bat la ușa lor cu pumnii până când reușesc să îi smulgă din vis. Evident, Mike pusese telefonul să sune… Cu rezultatul că ei tot duși dormeau. Pe rând, ca niște musculițe adormite, târâți de propriile bagaje, cei trei  “eroi” au apărut încă visând și s-au trântit pe scaunele libere. Nico şi Toni, ca în serialele poliţiste “Lege si Ordine”, au inspectat încă odată camera, au mai strâns din gunoaie și au recuperat ultimele pistoale de plastic uitate pe sub paturi… Lăsam în urmă o Anglie golită în mare parte de toate fleacurile care acum stăteau înghesuite în bagajele grupului nostru.

Drumul spre aeroport a fost scurt pentru noi. Ne uitam însă la șirul de mașini bară la bară care veneau spre Londra. Nu puteai arunca un ac. Era luni dimineață…

Ajungem la aeroport. Copilul cu pașaportul începe să se foiască. E cam neliniștit. Deodată îl aud zicând că nu îşi găsește pașaportul. ”Păi nu l-ai găsit aseară?” Îl găsise.”Și unde l-ai pus?” Pare a nu-și aminti din prima. L-a pus bine… Unde credeți că înseamnă “bine” pentru un copil de 12 ani?? Din trei încercări! Ei bine…sub pernă! Perna de la hotel! Să facem atac de cord! Era clar că înapoi nu se putea ajunge să mai și prindem  apoi avionul… Am telefonat la hotel. A răspuns ceea ce părea a fi un asiatic de vreun fel sau altul în prima lui zi în Anglia. Și nici nu aveam șansa de a ne înțelege prin semne. Cu chiu cu vai am reușit să îi convingem pe cei de la hotel că e musai să trimită pașaportul de sub pernă cu un taxi la aeroport. Din clipa aceea a început acțiunea “Superman reloaded” cu Toni în rol principal, asistat îndeaproape de Nico… ! În timp ce noi toți ceilalți ne-am făcut check-in-ul și am trecut prin vamă (mini episodul confiscarea pistolului de plastic al lui Mike), Toni şi Nico au rămas să recupereze pașaportul. Recuperatorii. Ajunge șoferul de taxi și sună. Dar și el e un fel de pakistanez care a sărit din avionul lui din Pakistan drept în taxi, la volan. Nu părea a înțelege engleza. Deloc. Începe conversația care putea oricând să fie începutul literaturii absurdului dacă nu apucaseră alții să o inventeze. ”Where are you?” Răspunsul era ceva între un lătrat și un grohăit. Era el undeva da nu puteam noi afla unde. Criptată treaba rău. Și de aici o scenă demnă de filme cu Stan şi Bran. Sus pe scări rulante, jos pe scări rulante! Nicoleta și Toni faceau din mâini unui șofer imaginar, doar doar ar fi putut fi recunoscuți, în timp ce vorbeau cu el la telefon. După nenumărate încercări de a scoate de la șofer ceva logic, englezul de la check-in, amabil şi calm, se oferă să vorbească el la telefon. Cu greu își dau seama că omul nostru se află în afara aeroportului. Ca să vezi ce întâmplare că nu îl puteau vedea! I se spune să intre în spațiul aeroportului, să parcheze acolo și să intre totuși în aeroport. După momente palpitante și tensionate, apare în sfârșit “minunatul “și odată ce se reped și Nicoleta și Toni să înșface nenorocitul de pașaport. Domnul de la check-in, îngerul lor păzitor, îl ia și fuge cu el, ca la cursa de ștafetă, să facă formalitățile în timp ce ei rămân să  plătească șoferul. Care nu ajusese la lecția cu cifrele în engleză și nu reușeau să își dea seama câți bani voia pentru acest moment dramatic. Dramatismul e scump. De suspans nu mai vorbim! Odată plătit șoferul, panică iar! Unde e pașaportul?! Cât pe ce să alerge după șofer, când își dau seama că era la vamă… Transpirați și în pragul disperării, reușesc să treacă de toate formalitațile și  să ne adunăm cu toții la îmbarcare. Fericiți în sfârșit! Numai un băiețel mic stătea acolo cam confuz, trezit în sfârșit la realitate în acea dimineață, după ce produsese atâta panică și nervi… Doar el știuse dintotdeauna că lucrurile importante se țin sub pernă… Ce-i cu oamenii ăştia??

Published in: on March 12, 2010 at 9:47 pm  Comments (2)  

Spiridusii

In ziua aceea insorita de mai se hotarise ca noul bebelus al familiei va fi crestinat, si toata suflarea casei, inclusiv bunicii români si cei francezi, prieteni si rubedenii erau pregatiti de evenimentul emotionant. Singurul nepasator era insusi bebelusul ce declansase toata aceasta agitatie. Scump si grasut,o provocare pentru cine isi propunea sa il tina in brate mai mult de jumatate de ora,dormea imbracat elegant, cu candoarea si dragalasenia celor citeva saptamini de viata. Fratii lui si inca alti cinci copilasi cu virste intre unu si cinci ani simteau cumva ca e pe cale sa se petreaca ceva mai special –ca doar nu degeaba se muncisera cele doua bone toata dimineata  sa ii imbrace asa frumos ! Tot alaiul de parinti si copii,cu noi in rol de nasi,impreuna cu ceilalti nasi, am purces spre biserica,fericiti si incintati de momentul special. Aglomeratie pe strazile orasului ,masini grabite,unul ne pocneste sa nu cumva sa ne fie prea bine in acea zi oricum memorabila.Dar trecem peste inconvenient,binecuvintind cuvintul “asigurari” si pe cel care le-a inventat.

Ajungem la biserica.Ar fi fost amuzant ca cineva sa fi marcat momentul cind toti eram odihniti si zimbitori,increzatori si nerabdatori sa inceapa slujba.Preotul catolic avea de crestinat si alt bebelus si a durat o bucata pina cind ne venea rindul.In sfirsit intram in biserica :toti acei copii dragalasi curati,super eleganti,cu hainute colorate frumos,cu parintii lor multumiti si zâmbitori.Treptat insa ,fiecare dintre mititei a inceput sa se inghesuie cu fiecare,alergind printre banci,pocnindu-se pe rind de diverse obiecte din jur.Bonele inca aveau zimbetele pe buze,ridicind pe unul,linistind pe altul,alergind dupa al treilea.Doar mama statea calma cu bebelusul in brate ,urmarind cum ceilalti trei baieti  ai ei cind cadeau,cind fugeau,cind se fugareau cu cite un var .Din cind in cind situatia parea scapata de sub control dar lucrurile reveneau la normal de la sine.La urma urmei cit poti sa plingi cind cazi sau te lovesti de banci??Nu mult,mai ales ca viata mergea inainte si ceilalti copii se distrau foarte bine ,asa ca nimeni dintre ei nu isi putea permite sa jeleasca prea mult .Partea amuzanta era ca preotul nu parea citusi de putin deranjat de plinsete sau chiuituri de copilasi odata inceputa slujba.Din cind in cind un mititel agitat mai peste masura era “luat pe sus” de cite un bunic si scos afara din biserica  pentru un trecator moment de liniste.Parintii déjà dadeau semne de iritare dar reuseau eroic sa isi pastreze calmul.

La finalul slujbei a reinceput sarabanda micutilor ,care au profitat de momentul de relaxare al parintilor pentru a se distra o tura in curtea bisericii. Asta spre disperarea bonelor carora le disparuse zimbetul amabil in eforturile de a scoate cind pe unul cind pe altul de pe sub cite o banca .

Cind am parasit lacasul,aveam cu totii sentimentul crestinesc ca bebelusul isi primise numele iar in urma noastra biserica ramasese lucioasa si curata,stearsa in fiecare colt de hainute curate si elegante.In timp ce copilasii aratau ca dupa o mare batalie ,cu papioane rasucite si hainute tavalite,dar fericiti si plini de energie ca si cum toata acea dimineata nici nu se petrecuse in viata lor!

Urma provocarea partii a doua:petrecerea acasa! Bonele erau déjà ofilite de atita alergatura .In casa frumoasa ,plina de musafiri se petreceau doua actiuni simultane: adultii conversau unii cu altii si cu preotul,cind in franceza ,cind in romana,in timp ce micutii,ca niste spiridusi,incercau  pe rind sa se urce pe masuta de cristal din sufragerie.Prindeau ei cumva momentul de conversatie mai incinsa si tzusti! vreo trei reuseau sa ajunga pe masa.Bunicii sareau sa ii dea jos,parintii,cu un calm de invidiat le explicau ca nu e frumos si nici nu e bine a se urce pe masa.Doua minute lucrurile pareau clare si conversatia era reluata de unde ramasese.Dar tiptil,tiptil, alti temerari mititei se catarau pa masuta de cafea ,fericiti ca au ajuns in locul interzis.Si totul reincepea :bunicii ii certau,parintii le explicau si conversatia ingheta pentru un scurt ragaz.Aveai senzatia de ‘action replay’,cu aproximativ alte fetisoare mici si ghiduse. Dar, dupa o vreme,masuta si-a incetat atractia fascinanta.A devenit mult mai interesant sa cinte la pian.adica un micut lovea clapele in timp ce vreo doi incercau sa dea drumul capacului peste clape.Asta da provocare! Dar bunicii ,vigilenti au intervenit in forta:capacul a fost tinut sub strinsa supraveghere pina cind “obiectivul “ si-a pierdut din atractie si gemenii au decis ca e mai interesant sa se tirasca pe marginea canapelei ,dind palpitatii celor din jur. Curind insa centrul de atentie s-a mutat spre scari.Cineva din grupul celor opt copii a descoperit marea aventura a coboritului scarilor prin pravalire de pe o treapta pe alta. Asa ca au pornit cu entuziasm actiunea,mai ciupindu-se ,mai pocnindu-se ,in asa fel incit pe rind era macar un “solist”,daca nu char doi care plingea din tot sufletul dintr-un motiv sau altul .

Fusese o zi frumoasa si plina.Afara era inca soare .O zi de primavara cu copaci infloriti si miros de flori de mar.

img_0087

Cind usa s-a inchis in urma noastra a lasat dincolo de ea un grup fericit de copii  dragalasi si zgomotosi ,multumiti de aventura acelei zile de neuitat ,un bebelus proaspat crestinat si parintii lor ,obositi, dar inca zimbitori.

Published in: on March 4, 2010 at 9:36 pm  Leave a Comment