China – Japonia – The journey

Prima zi,  Luni, 20 decembrie 2010

Ne trezim dimineaţa şi ne foim în mod tipic, făcând ultimele liste cu indicaţii pentru Ştef şi pentru noi înşine. Părem a fi “in control”, bifăm ce e de făcut. Plecăm spre taxi şi luăm un tip care pare de încredere. Dar să vezi aglomeraţie pe drum! Maşini “bumper to bumper” vorba testului 3! Deja mă alarmez, căci Bucureştiul nu se mai sfârşea şi noi înţepenisem într-o coadă  nepromiţătoare şi neprietenoasă. În sfârşit se “desfundă” traficul şi omul nostru bagă viteză … Eh, parcă e  ceva mai bine. Ultimele telefoane. Mara mă anunţă că se vede Otopeniul. Dar ce să vezi?! Ca ”Făt-Frumos din pădurea beată”, şoferul nostru mână şi mână, ieşim din Otopeni şi scrie Corbeanca… Mara îl întreabă timid: nu cumva am trecut de aeroport? El de colo, uşor jignit:  aa, nu..! Dar mai aveam puţin şi ne regăseam pe drumul spre casă. Măi să fie! Cum l-am găsit noi pe ăsta fără cap??  Şi nici măcar nu am ajuns în China, la echipa lor de şoferi fără cap! Întoarce şovăielnic cu aerul că ne face o favoare. Curând se vede indicatorul de aeroport. Pfiu! După ce că intram în criză de timp, mai şi făceam un tur de suburbii bucureştene în acelaşi preţ. În fine, în aeroport, cafea, check-in, avion. Prima tură, la Viena. De acolo, coşmarul de 13 ore spre Beijing. We shall overcome :)! Nu ne-a făcut pe noi un zbor peste continent! De fapt chiar începem bine, căci un domn amabil ne lasă să stăm una lânga alta, deşi aveam locuri separate. În jur chinezi, austrieci, lume grămadă. Prima escală,Viena. Pizza, paşapoarte, sala de aşteptare plină de chinezi, unii cu bebeluşi pufoşi ca nişte motănei cu ochi oblici, alţii bătrâni şi vorbind într-o limbă de nu ştii dacă se ceartă sau e de bine… acuşi ne îmbarcăm… curaj!

Ziua a doua,  Marţi, 21 decembrie

Iaca! ar zice Delia. Suntem în avion. Ne cam zghihuie de toţi banii. Nici pe aici nu au asfaltat ăştia norii. Dar mai moţăim o tură şi ne aduc mâncarea. Multă şi bună. Măcar atât! Campari orange şi alcoolicii anonimi…Pe Mara a mâncat-o peste tot şi a scos device-ul meu de butonat din suport de nu mai ştie să îl pună la loc. Acu zace cu maţele de fire atârnând şi nici că a vrut să intre la loc în lăcaşul lui. Mâh! Programul meu preferat e harta cu progresul călătoriei. Dar merge greu…doar 2 ore au trecut din puzderia toată. Eh, ceai, Campari-orange şi cafea… E noapte şi noi suntem undeva deasupra Siberiei. Taaare palpitant… Dar partea palpitantă abia acu’ se anunţă: nici nu aterizăm bine şi mesajele de la Toni sunt alarmante. Orchestra nu a putut decola spre Beijing (plecau din Londra şi Heathrow era închis). Deci ajung cine ştie când, nu ne mai întâlnim cu ei azi şi totul e un vis cam ciudat. Soldaţii de teracotă ne întâmpină în aeroport ca şi cum ar fi chiar ei, adevăraţi. În fine, recuperăm bagajele, schimbăm bani. Şi fac o descoperire de coşmar: nu sunt nicăieri cheile de la lacătele valizelor! Portfardul unde se aflau şi-a luat soarta în mâini şi a dispărut din viaţa noastră! Asta da, treabă bună! E clar! Lucrurile noastre sunt în deplină sigurantă!  Nici măcar noi nu avem acces la ele! Unde or sta cheile ălea acu şi or râde de noi? Pornim în cele din urmă spre Terminalul 2 la care ajungem după ce mergem o viaţă cu un autobuz. Suficient pentru a admira un bebeluş chinezuţ pufos şi scump, cu ochi ca nişte sâmburi de măr, cu un păr drept şi caraghios.  Adorabil!  Mama, tânără şi amărâtă, purtând băieţelul legat într-o pătură atârnată de ea, mi-l arată cu mare mândrie. Băieţelul mă studiază tăcut şi uşor încruntat, apoi îmi zâmbeşte. Dar noi tot într-un mare shit suntem… Cu greu scoatem de la un chinez informaţia despre autobuzul către oraş şi coborâm în downtown Beijing. Un adevărat New York, dacă nu şi mai tare! Mergem la un mall uriaş, ornat superb şi plin de magazine din cele mai vestite şi scumpe. O hot chocolate la Starbucks şi ceva shopping, să ne treacă supărarea! Dar nu zăbovim mult, că nu ştim cum ajungem înapoi la aeroport. Deja ne rânjeşte ghinionul, aşa că nu ne riscăm. Căutăm statia de shuttle. Dar întreabă pe cine poţi, căci nimeni nu vorbeşte aici decât chineza de un fel sau altul… Decidem pentru taxi. Cu primul om nu ne înţelegem căci dă din umeri cu un rânjet neinteligent pe faţă. Următorul! De data aceasta taximetristul e amabil, ne cere 100 de yuani pe drumul acesta (10 euro, ceea ce e ok, la urma urmei). Ajungem la terminalul nostru frânte bucăţi de oboseală. Se fac acuşi 26 de ore de nesomn. Ne punem pe gecile noastre în aeroport şi punem telefoanele să sune să ne trezim la 3. Avionul e la 5:30. Evident că diverşi chinezi şi chinezoaice îşi făceau reclamă la tot felul de mărfuri într-o limbă piţigăiată. Greu de integrat în vis…Dar ne răzbeşte oboseală şi aţipim. Ne trezim la timp, luăm valizele, le check-uim şi mergem să luăm oarece de mâncare şi un ceai la o ceainărie în aeroport. Luăm un ceai de iasomie şi chelnerul ne ajută să intrăm pe net. Reuşim să ne conectam la net. Nu şi la blog, aşa că îl delegăm pe Stef să facă postările (cică!). Găsim apoi poarta pentru avionul nostru şi ne îmbarcăm. Avionul foarte elegant, cu mâncare bună şi atmosferă plăcută. A fost un zbor uşor, două ore şi iată-ne la Nanjing. Recuperăm bagajele şi întrebăm de gară. Stăm destul de prost cu timpul. Plecăm spre gară la 7:30 şi trenul e la 8:41. Şi cine ştie cât e de mers de cei 20 de yuani de persoană… Culmea că tot întrebăm în maşină unde e gara şi primim răspunsuri diverse. În final un băiat isteţ şi simpatic se îndură să ne ajute şi alergăm spre gară. Ajungem cu 10 minute înainte de plecarea trenului. Dar ce sens mai are să ne târâim până la Hefei, în condiţiile în care e mai mult ca sigur că Toni nu ajunge în seara asta şi mâine dimineaţă ar trebui să luăm în zori trenul spre Shanghai? Luăm o decizie de moment şi cumpărăm bilete la Shanghai direct. Mai conversăm puţin cu tânărul care ne-a ajutat şi aflăm că e student masterand studiind ceva care se cheamă ştiinţele solului. E foarte amabil şi ne-a scos din impasul în care ne băgasem fără voie. Ne conduce să vedem lacul oraşului şi ne spune cât e de frumos Nanjing-ul, vechea capitală a Chinei.Pozele au ieşit cam aproximative… O nouă cursă spre peron, cu 10 minute înainte de pornirea trenului. E tren rapid, luxos, super tren. Într-o oră ajungem. Ne amuzăm cu un băieţel mititel şi simpatic călătorind cu tinerii lui părinţi spre Shanghai.

Să vedem ce facem cu hotelul. Doamne ajută! În gară la Shanghai sunăm la hotel şi ni se spune că au o cameră liberă şi în seara asta. Apoi ne acostează unii pentru taxi. După o târguială acerbă, se acceptă preţul meu, 60 de yuani, cca 7 euro, nu rău, mai ales că e ceva de mers. Chinezoaica–soferiţă  ne lasă în faţa hotelului. Nu ne vine a crede: Mamă, ce luxos e!  

Plătim camerele, evident cea rezervată înainte e mai ieftină un pic. Rezervarea a fost 75 de euro, plata pe loc, 90. Asta e! Dar arată super bine, avem o cameră imensă cu birou şi o masă separat,  e minunat. La culcare! Asta însă doar după ce am deschis cuforţa valiza Marei şi am desfăcut căptuşeala la a mea să pot să îmi iau lucrurile. Bună treaba, ce să zic… Somn uşor! Dar la 2 noaptea sună o prietenă. Să îmi ureze la mulţi ani şi alte alea. Asta după ce acum o săptămană i-am atras atenţia să nu mă sune după 20 decembrie că plec… Am să îi iau lecitină chinezească. Poate funcţionează!

Ziua  a treia, Miercuri  22 decembrie

Ne trezim la 8:45 şi ne târâm la masa. E îmbelşugată la maximum. De la supe până la cărnuri diverse, legume, sucuri, seminţe, tot ce îţi poţi dori.

Dar încă suntem moarte de oboseală şi revenim în cameră pentru o ora de somn. Interesant că ne-am chiar revenit. Când să plecăm, o tipă ne aduce în cameră mere şi portocale, pentru ora 11. Fain! Ne luăm inima în dinţi, mai schimb nişte bani şi pornim la drum. Constatăm că suntem în buricul oraşului.

Nici că se putea mai convenabil! Pe jos ne îndreptăm spre oraşul vechi cu magazine în formă de pagodă. E un mare furnicar, maşini, cerşetori, oameni diverşi cărând diverse. Peisaj tipic chinezesc.

   

Şi nicio regulă de circulaţie. E roșu, ce contează! ”Noi ne grăbim !”  Aşa că te uiţi de două ori, chiar dacă ai verde! Ne îndreptăm cu hotărâre turistică spre grădinile imperiale. Dar, ca şi pe bietul Ulise, sirenele ne abat din drum. Ele s-au transformat în chinezi şi chinezoaice care te tot imbie insistent să cumperi tot ce se vinde. Şi ispita e imensă. Nu ne putem abţine să nu luăm una şi alta. Parcă au pus ceva în aer de nu te poţi desprinde de ce vezi. Măi să fie! Aici criza nu există. Ce-i aia? Nooo, la noi nu s-a auzit de aşa ceva! Drept pentru care unii stau liniştiţi şi joacă cărţi la soare, într-o grămadă de jucători susţinuţi de chibiţi, alţii stau lungiţi pe paturi improvizate…   Strada e aici un loc unde se petrece totul. Unuia îi scoteau o măsea, sau ceva

Vorba Marei, parcă totuşi nu-i făceau trepanaţii pe creier, da o măsea,  două nu sunt o problemă. Pe un copil îl tundeau, o femeie cosea ceva la maşină,

un om repara ceva ce fusese o motocicletă.

Şi totul pe stradă. Revenind la oraşul vechi, aici se vinde orice, de la statui până la foarfece şi bijuterii. Dar noi pornim totuşi hotărâte şi trăgând de noi “şi nu ne duce pe noi în ispită”…!

 

peştişori adevăraţi  prizonierii până ce îşi găsesc un stăpân cu un acvariu mai permisiv. Dar până atunci… oare cât supravieţuiesc?

Zona grădinilor e plină şi ea de magazine şi spaţii  aglomerate, oameni făcând reclamă la marfurile lor, o scenă de teatru montată într-un loc unde părea că e un târg artistic, cu oameni care pictau umbrele şi făceau diverse alte obiecte.                Intrăm în grădini. Doamne cât pot fi de frumoase.. !

Şi anul trecut mi-au plăcut, dar ziua de azi, însorită ca o zi de primăvară, făcea locul şi mai frumos.

Gasim şi un mic magazin în incinta grădinilor… Curios cum, din spatele pagodelor se zăreau zgârie-norii, într-un contrast paşnic cu tradiţia şi ritmul lent de viaţă al unei culturi odinioară atât de puternică şi care azi şi-a regăsit forţa să renască şi să înceapă treptat să preia controlul economic în timp ce unii se răfuiesc şi se războiesc politic şi nu numai, meditând la soarta lumii…;)

 

Admirăm peştii roşii, unii pătaţi cu negru, alţii negri de-a binelea.Incă o poză cu dragonul cu bila în gură, pentru noroc! Ne rotim  până ameţim în jurul semnului de fericire, sănătate, prosperitateşi dragoste, să fim sigure că nu ne scapă nimică şi vor fi în cantităţi  suficiente, căci aşa se zice,  că e bine să mergi în cerc pe mozaicul acela ca să îţi fie bine .

Trecem prin tunele de piatră poroasă şi ne amuzăm de avertismente

Între timp primim mesaj că Toni şi orchestra, în noua variantă de turneu în jurul lumii, au ajuns de la Hong Kong în Beijing şi de acolo speră să ajungă în cenuşiul Hefei. Ce de mai aventuri pe capul lor! Revenind în grădini, noi aproape că nu am mai ieşi de aici. E atât de frumos şi plin de pace. Mult mai puţin aglomerat ca anul trecut. Revăd cu Mara cascadele, pagodele de rugăciuni, terasele şi podurile.

Pe una din terase doi chinezi au adormit la soare sprijiniți de stâlpii de lemn. E amuzant cum stau ei acolo şi dorm în soare.

Un motan roşcat şi grăsun se trezeşte mare vedetă, căci toată lumea îl bagă în seama şi îi face poze cum se răsfaţă pe dalele de piatră.

E tare drăgălaş! Parcă e o reîncarnare a vreunui chinez bogat al cărui spirit bântuie grădinile de vis, neîndurându-se, ca şi noi, să le părăsească. Dar noi avem treabă, aşa că ne vedem de drum, căutând o staţie de metrou. Mergem pe străzi pline de oameni care mai de care mai  ” ocupaţi”, de rufe atârnate, aglomeraţie haotică, tipică.  O călătorie iniţiatică, după cum veţi vedea, cu plăpumi şi evenimente stradale.

Asta însemnând un tur complet de oraş, până ce dăm de metroul care să ne ducă la Templul lui Buddha de Jad alb. Aici metroul e super curat şi îngrijit, modern complet, cu totul electronic. O ordine desăvârşită. Parcă nu e nicio legatură între izmenele pe care le văzusem atârnate în căutările noastre pe străzi insalubre şi mirositoare şi acest loc mirific, alb, imaculat.

Nu îţi vine să crezi! Femei de o eleganţă şi rafinament ce rivalizează  orice franţuzoaică (ca să luăm exemplele faimoase de rafinament european). Şi mai ăncolo o femeie grasă în pijama matlasată stă şi păzeşte un copilaş murdăric şi cu fundul ieşind din nădragii despicaţi. E aceeași lume, ori ne-am teleportat  noi? Dar  să nu zăbovim. Ieşim din metrou (ieftin ca braga, trei yuani şi mergi cât cuprinde! Asta calculând că la 100 de euro primeşti 800 de yuani). Dar suntem în panică: e destul de târzu şi cineva ne spune că templul s-a închis. Mergem o groază pe jos. E frumos, ce-i drept, clădiri mari, zgârie nori, o clădire foarte interesantă incastrată parcă în rocă,

magazine, lume, maşini. Ajungem în sfârşit şi e deschis, aşa că luăm biletele şi ne aruncăm! O trimit pe Mara să intre la Buddha de jad, să nu se închidă cumva. Dar până la urmă intru şi eu să îl revăd. E tot bine sănătos ca şi anul trecut. Vă transmite salutari 🙂 Merg cu Mara să vedem şi celelalte temple din curtea cea mare. În cazane mari se ard beţe uriaşe, ofrande zeilor.

La sfârşitul zilei, cenuşa e scoasă din vasele de ritual şi mirosul parfumat de betişoare chinezeşti se răspândeşte călduţ şi cenuşiu de fum. Plecăm mai departe, spre Bund, partea de Downtown care anul trecut era în renovare pentru expoziţia mondială din acest an. În drum, pe o tarabă, nişte peştişori uscaţi aşteaptă să li se întâmple ceva.

Ajungem cu metroul în zona comercială, plină de magazinele tuturor firmelor, lume selectă pe stradă, trenuleţe care te duc într-un tur de centru.

Ne plimbăm în lung şi-n lat, traversăm spre malul râului.

E o statuie acolo, ori e Mao ori o rudă, că e doar în chineză scris şi deja s-a lăsat seara. Oricum îl păzesc şi nişte politişti: ori că l-ar putea fura ori că l-ar putea înjura… care din două?!  Nu ne mai minunăm ci mergem să privim zgârie norii reflectaţi în apă în zeci de culori, reclame şi lumini.

E un vis! Şi ca să fie complet, se ridică şi luna printre clădirile uriaşe. Trec vapoare multicolor ornate din care se aude muzică de Crăciun. Noi decidem să mergem prin vestitul tunel pe sub apă, spre celălalt mal, cică “sightseeing”. Nu era sightseeing deloc, da era simpatic, cu cabine mini-metrou, într-un tunel cu lasere şi sunete.

Ieşim să mergem spre Pearl Tower. Felul în care au decorat oraşul pentru sărbători îl face ireal!

Doamne, în sfârşit am reușit să îl prind când devine roşu! Picură lumini din copaci, turnul se profilează cu sute de luminiţe care se succed în culori diferite, alteori doar câte una din culorile curcubeului. Mara urca in turn si eu merg in jur, facând fața fotografilor insistenti sau alora care vor sa imi vinda variante de plastic ale turnului. Cind vine Mara facem un tur al cercului din intersectie, pe linga mall-ul super elegant, apoi vedem luminitele albastre ale parcului de jos, cu copaci albastri si totul decorat in albastru. Revenim la tunelul nostru cu minimetroul care ne duce prin fundul pamântului inapoi pe malul apei.

Mai zabovim putin acolo si o pornim spre zona pietonala, oprindu-ne la cite un magazin. Luam niste dulciuri si ne ducem la un mall sa mâncam ceva.

Luam niste supa, dar teroarea e ca metroul merge doar pina la 10, asa ca rugam pe tipul de la restaurant sa ne puna supele la pachet. Zis si făcut! Omul nostru e inteligent, căci pune supa in pungă, punga in cutie si cutia in altă pungă. Altfel ajungeam doar cu taieteii acasă! Ne dă bețișoare și lingura si plecăm rapid. Prindem metroul si ajungem mult mai aproape de hotel, minus experientă “vera China” a mahalalelor prin care trecusem. Suntem rapid la hotel, cu supa gata de a fi mâncata. Mai ramin sa scriu pe blog. Mara e obosita frânta. Iar suna telefonul noaptea… Ihh! Adorm la loc.  La 7:30 desteptarea!

Ziua a patra, Joi 23 decembrie

Ne trezim cu nefericire in suflet ca a fost asa de scurta noaptea, impachetam si mergem la masa. Mâncam cât putem de bine, pe indelete, dupa care vorbim sa lasam bagajele la receptie pina la 5 cind avem trenul. Schimbam bani, luam si garantia (tot ma temeam ca ne ţepuiesc cumva, da nu a fost cazul). Trebuie sa cumparam o valiza, asa ca mergem intr-o vizita culturala in orasul vechi. Cumpăram in prostie tot ce ni se pare ca e musai. Vesnica psihologie cu care ne-am auto-obisnuit. We can’t help it! Ca sa nu mai vorbim ca ni se pare ca a ramas mult prea mult necumparat acolo in marele oras cu lume magazine si forfota.

inghețată la Haagen Dazs

hand painter

sigilii si stampe  se poate tricota si din mers…!

o masa frugală

din nou in piața cu umbrele si pestișori  (sic!)

unii joacă o carte,alții iși cară copiluții cu căruțul

Negociem la sânge pentru fiecare lucru, platind o treime din ce ni se propune. Trebuie sa ai tupeu caci pretul real e mereu undeva mai aproape de ce dai decit de ceea ce ei cer. Hopefully…! Da ce valize jmechere ne-am aplicat:)! Pacat ca nu am reusit sa intram in valiza mea. Ce tehnici ocolitoare folosesc sa ajung la lucrurile mele… Uof! In fine mergem si mergem, pozam, cumparam, admiram orasul forfotitor in toata splendoarea lui. E soare, e cald si frumos. Revenim la 12 la hotel, umplem valizele noi ca traficantii si coborâm in holul hotelului cu ele. Dupa care plecam iar in orasul vechi. Ajungem intr-o strada cu mâncare de toate felurile.

Dar ce mirosuri! Nu neaparat imbietoare. Dintr-un loc luam si noi taietei de-ai lor. Mai incolo observam ca timpul nu sta si nici oamenii: deasupra unor prajeli, unii reparau ceva la o casa. Ce UE fratilor?! Ce norme?! Noi muncim, noi nu ne-oprim ! In fata unui magazin doua raţe jumulite stau untr-un lighean, moarte de tot si asteptind sa fie gatite la un moment dat. In fata raţelor, un căruţ sta parcat cu un bebelus care se uita resemnat la cele doua mortaciuni care, pe vremea cind erau vii erau uriase, cu pene pe deasupra.

Ne amuzam de tot ce vedem. Tema izmenelor revine obsedanta peste tot. Adica la geamuri, la balcoane, pe drum. E un leit motiv pe aici

. Doriti un tablou pentru sufragerie?

câte am luat si tot au mai rămas o mulțime necumparate !

  o ultima privire holului acestui hotel prietenos…

In fine ne adunam la hotel si ne mai acordam citeva minute sa intram pe net si sa mai inghesuim ultimele achizitii in bagaje. Chemam taxiul si pornim spre gara.

Soarele apune rosu intre blocuri imense cenusii, parca intr-un accord cu un designer invizibil care a decis ca o nuanta de rosu ar fi foarte potrivita! In unele din acele blocuri imense locuiesc orase intregi de oameni!! Ajungem la gara. Ne costa 22 de yuani si-i dam omului pina la 25. Ne preia un tanar prin subteranele parcarii si ne cere sa platim o taxa. 40 zice. Eu ma uit urât la el. Nici nu era nevoie de mult efort ca oricum avem niste fețe de Halloween de atâta oboselă, asa ca putem oricind speria pe oricine! De la 40 omul scade brusc la 10. Fusesem convingatoare. Ne scoate din gara si ne duce la casele de bilete cu self-service.

Din acest moment incep sa se intâmple cele mai incredibile chestii: Nu mai sunt bilete azi spre Hefei. Ca fraiera de mine nu am acceptat sa mi le ia de la hotel cu 50 de yuani in plus. Foarte inteleapta eu la faza asta! Iaca acu’ ca ne-am trezit ca ramânem la Shanghai! Un om amabil opreste sa ne ajute traducind in engleza lui de lectia numaru’ trei. Bun si asa rau! Aflam ca putem lua un autobuz. Opt ore (doar!!) spre Hefei. Suna el la statie, biletele sunt cu 80 de yuani mai scumpe. Evident mă oftic. Da sa vezi ca suna iar sa negocieze si ne zice ca e ok, le putem la acelasi pret ca trenul. Ma rog, ce sa mai zici, parcă aveam de ales? Si omul cu bagajele ne duce in pas alert la o casa de bilete in felul ei. Un chinez adormit, încă nedezmeticit din somnul lui nu pricepe ce se intâmpla. Pâna la urma ne da un fel de bilet dubios si rezultă ca am platit biletul spre Hefei. Ne asezam si pare ca avem mult sa asteptam pina la autobuzul care cica pleca la 5, desi initial omul cu lectia trei de engleza zicea de ora 7. Bleah! deschid laptopul sa scriu, când,ce sa vezi! Chinezul adormit (care intre timp se trezise de tot si asculta ceva muzica pe computer) ne face semn sa ne grabim ca a venit masina,’Hefei’, ’bus” si semne disperate ca e târziu. Ne suie intr-o masina cu un tinerel la volan si plecăm.

Doamne fereste, vorba Marei, in Bucuresti nu ne-am fi urcat in veci si-n pururi in masini ale oamenilor straini sa mergem intr-o directie straina! Era de râs si de plâns. Tipul porneste in tromba si injura pe diversii biciclisti, soferi de masini si tot felul care ii stau in drum. Si ca semn de ospitalitate injura o tura si in engleza ca sa stim si noi ce zice.  Suna la telefon cu binecunoscutul Oie! Si zice ceva. Intelegem “Hefei”. Incerc sa imi imaginez ce zice” am aici doua tipe, cu bagaje pline. Le aduc sa le tranşati voi. Ele cred ca merg la Hefei”.  O intreb pe Mara daca mai stie Karate. Râde de mine: mai stie ea ceva da poate am uitat in ce tara suntem!! Astia ne dau gata in primele 2 minute dinainte de a incepe orice ostilitate! In fine traficul e infernal. Ne oprim fara speranta de a mai porni. Si ce sa vezi, baiatul nostru scoate un ou fiert, il curata pe geam si incepe sa manânce. Era ouşorul pe care îl avea de mâncat la ora 5! Doar nu era să işi schimbe programul pentru o amarâta de intersecţie aglomerată!Visez! Nu mi se intâmpla mie! Mara incepe sa râda necontrolat ! E cevaaa! Masinile pornesc si noi intrebam a zecea oara: bus? Hefei? El tot da din cap si ne arata intr-o directie oarecare, dupa colţ. Nu se stie care colţ  si in ce oras. Chestia ca am ajuns in niste cartiere marginase cu tot mai multe rufe, semn ca nu chiar erau locurile unde ne dorim sa fim. Lume, pieţe, fructe pe tarabe, plapumi in faţa magazinelor. Adica ”ai obosit de atâta cumparat la noi, nu vrei sa tragi un pui de somn?” Femei care merg pe strada tricotând, eventual cu un ochi la un copilas pe care il au in grija. E ireal de-a dreptul! Daca scapam cu viata si de data asta inseamna ca avem zile! Si ce sa vezi? Vedem un autobuz rosu oprit intr-una din strazile astea murdarici. Masina opreste si soferul autobuzului preia bagajele noastre. Niste grăsani vin spre noi bucurosi strigând ”hello”! Si sigur le spun celor din autobuz ca vin niste straine in masina lor ca, atunci când urcam se uita toti la noi ca la niste dihănii speciale. In cala autobuzului e un miros de zici ca merg cu mortu’ dupa ei. Mai stii ce atasati or fi?? Valeu, opt ore cu autobuzul asta comunal… ce hidosenie! Ca am fost eu econoamă si nu am luat bilet la un tren luxos si parfumat. Sa ma impuşc nu alta! Da’ ei saracii ne pun un film in engleză sa ne distreze, mai vin din când in când sa vada cum scriu eu pe laptop. Ce mai, in aceeasi bani au si distractie suplimentara! Dar a devenit evident ca daca soferul nu ne baga in vreo alta masina, nu suntem in alt pericol. Doamne ajuta!

Dar stai asa ca masina se opreste brusc si vreo ora tot porneste si se opreste. Vai, ma si vad stand aici intr-un decor sordid si sinistru pina nu se stie cand… Dar, minune, pornim! Dupa vreo doi km opreste iar. E pauza de masa. Intr-un loc hidos, murdar, scârbos cât cuprinde. Si ce wc au aici!! Nici nu pot descrie in cuvinte ca ar fi mult prea neplăcut. Gulag, ce mai! Ca in lagare! Cica vindeau mâncare acolo si puteai face ceai.

Cu apa fiarta dintr-o cisterna. Bleah! Vrem sa iesim dar e inchis cu o sârma. Da’ nici nu ne zic ca masina e incuiata! Si e un frig! Revenim la “restaurant” sa ne mai oripilam o tura. Se pleaca in sfirsit! Mergem ce mergem in timp ce la televizorul lor numai filme proaste cu bătălii si urlete. Date la maximum.

Dar deodata, fara nici un prealabil, vine unul din grăsani si ne zice ca am ajuns! Si noi care ne ingrozisem ca ajungem la 2 sau 3 noaptea. E 12.30 si am ajuns. Opreste autobuzul mirositor si murdarel  lânga un taxi. Taximetristul numai zâmbete tot! Se si vedea imbogățit peste noapte! Cere 100 de yuani. Dar eu ,categorică ii zic sa porneasca aparatul de taxat. Si ii sugerez ca altfel va trebui sa oprească. Il porneste urgent. Acu fa-l sa priceapa unde vrem sa ajungem Walla Gardens Hotel. Nu ii zice nimic numele. Oprim la alt hotel in drum si intrebam. Ne duce la hotel cu 15 de yuani, nu cu suta mult visata. Ii dau 16, treacă de la noi!:) ! Iata-ne la hotel, Toni ne asteapta in “prag” si revenim la civilizatie dupa acest episod horror. Chestia e ca din China nu poti accesa Facebook-ul. Ei nu au voie. Si nu au acces nici la google sau yahoo. Ca sa nu stie ei ce e in lumea “ailalta” sa fie dusi in ispite.  Asa ca nici blogul nu mi-l pot posta ca nici la wordpress nu am acces. Noroc de Carmen, buna mea prietena, care ma ajuta si imi “posteaza  zilele pe blog”. Asta poate fi o noua chestie: “ti-ai postat zilele pe blog? Nu, nu inca”. What are friends for if not for posting on blogs and being so very helpful?! Toni ne asteapta in “prag”,cum ziceam, ducem sus bagajele, mai vorbim de una de alta si Toni se minuneaza ce a fost in capul nostru de ne-am urcat intr-o masina străină, cu un om străin?? Păi nu era strain omu’.  Era chinez :))! Ceea ce imi aminteste de o intâmplare de demult, când eram in Italia, la cafeteria unui amic.  Mara se foia incolo si incoace, bucuroasă si mică pe lângă mese, cănd, ce sa vezi? O gasesc mâncând dintr-o inghețată lăsată pe masă.  Ii amintesc: ”Ti-am mai spus ca nu e voie sa manânci din farfuriile unor straini!” La care ea raspunde cu o mutriță ințeleaptă: ”Dar tanti Gabi nu e străină, noi o cunoastem!” Logic, nu? Asa si noi cu chinezu’.  Doar nu era strain! Rememorez drumul abia incheiat. Ma gindesc la faptul ca aici nici nu au nevoie de arme de distrugere in masa.  De cele biologice nu mai vorbim.  E de-ajuns sa pui 20 de chinezi sa se descalte si s-a produs efectul de doborire al dusmanului. Am simtit-o pe pielea/nasul nostru!

Revin baile perverse cu pereti de sticla si cu perdea …pe dinafara,sa te vada cine e in camera daca vrea! Hotelul insa e fain. Peisajul in jur e  cam anost. 

Ziua a cincea, Vineri, 24 Decembrie

Ne culcăm târziu, povestind din întâmplarile călătoriei.  Dimineața ne trezim mult prea brusc și ne pregătim de masă. Măcar o vreme nu trebuie să ne gândim ce avem de făcut. Ce bine! Mâncăm, dormim și ne trezim când ni se spune. Și ni se poartă de grijă. După masă încărcăm bagajele și urcăm în autobuz. În față, unde stăm noi, e rece de mori. La două scaune mai încolo e o căldură de zici că stau în cazanul iadului. Aceeași cantitate de căldură repartizată chinezește, ce mai! Drumul e cenușiu și moțăim frânți de oboseală. Se face o oprire din aceea tovărășească la un magazin sătesc cu acele wc-uri de vise urâte. Prefer să păstrez amintirea celui de aseară, și nu pentru multă vreme dacă ar fi posibil… Ne apropiem de Ma an shan. Pe alocuri drumul e frumos terasat cu piatră și între romburile de piatră sunt flori.

Arată foarte frumos și îngrijit. Intrăm în localitate, dar stai că ăștia nu găsesc hotelul. Orașul e din acela cu rufe multe și necăjit tare. Hotelul e același din lanul cu orez de anul trecut. Atât că nu avem vederea la lăcușorul din păpuriș. Parcă au mai făcut îmbunătățiri: au pus parchet laminat și la băi au mai revizuit una alta. Mancarea in schimb e atit de iute de mori instantaneu!   ouale faimoase tinute in pământ 62 de zile …. ! Pofta bună!

Ma rezum la o supa normală, ceva dovelac copt si taitei cu o carne oarecare. In acvariul din hol, acelasi model de pesti ca anul trecut: muribunzi sau chiar morti. Cred ca ni-i dau diseara la cina! Avem citeva ore de odihna. Ce bine! Dorm eu ce dorm, revine orchestra de la concert si mergem la masa. Cu tot fastul si mancare pe alocuri chiar buna. Cristi si fiica lui ,Ioana ,cu caciulile tip Mao! Ultima moda la Ma An Shan!

doua pisici …

Chiar si acvariul are mai putini pesti lesinati si unul apare pe farfurie la masa noastra. Cantam colinde si e foarte amuzant cum ei vin si fac poze cu noi si ne filmeaza.

Cei patru care au speriat orientul: Toni,Titi,Dino si Antonio .

Vedete de o seara! Bem un vin rosu si mancam si cozonacul plimbat atita parte din lume. Somn usor (si scurt) ca miine la 4 se pleaca iar. Craciun fericit tuturor!

Ziua a sasea, Sambata 25 decembrie

Trezirea e trista. Ne imbracam in ritm de armata (ca doar tot am facut-o si pe asta in studentie!) si ne târâim bagajele jos in hol. E frig si neplacut si toata lumea e adormita si nefericita din acest motiv. Shue Mei (nu ati uitat-o pe chinezoaica impresara a turneului, nu?) deci Shue Mei cum ziceam, ne da cite un pachet cu mic dejum din pâinisoare de orez si un ou fiert. Apa la discretie in autocar. Motaim pe drum.Dureaza ceva. Ma mai trezesc si ma uit cu un ochi la peisaj. Nu neaparat interesant.

Sate necajite, autostrada faina… Imi amintesc cum zilele trecute la Shanghai am vazut un catel dintr-o rasa sfrijită de felul ei, imbracat in trening de fâş albastru si cu adidasi minusculi in fiecare labuta!

Un spectacol! Mai târziu putin vedem altul imbracat in costumaş de lâna complet, cu picioruse de lâna trei sferturi.Vorba Marei: aştia chiar iubesc câinii,vii sau morti ! Atit de tare ca sunt gata oricând sa îi manânce! Continuam drumul. Soferul vorbeste cu soţul lui Shue Mei la modul ca racnesc unul la altul de parca ar fi surzi. Si lumea din autocar incearca de zor sa mai fure putin somn…Ti-ai gasit! Soferul claxoneaza ca inecatul la fiecare pas, spre disperarea tuturor: când nu ţipă, claxonează.Nici o diferentă! Ajungem la aeroport, check-in şi îmbarcarea. Zborul a fost foarte neplacut, caci tare ne-au mai zgâlţâit! Mâncarea in aluminiu nu m-a tentat deloc. Oare nu se zice pe nicaieri ca e asa de nesănătos sa foloseşti aluminiul în preajma mâncării? Mă rog, asta e… Ajunşi in Beijing recuperam patru din cele 5 bagaje pierdute pe drum. Al cincilea nu se stie unde a ajuns. Probabil intr-un morman de bagaje pierdute similar celui din care au extras acum cele salvate de pierzanie. Mergem la un autocar ce ne duce la Tianjin.

Ma mai intretin cu Shue Mei care s-a asezat langa mine. Observ ca are exact acelasi pulovar de anul trecut, aceeasi geanta si aceiasi pantaloni. Doar haina alba e alta haina, tot alba, si are o clama noua de par. Ceva tot s-a schimbat! Din autocar direct la masa am sarit. Hotelul e frumos, mâncarea e chiar normala si foarte buna. Si ne intampina cu un banner mare scris  Warmly  welcome European orchestra to our hotel! Happy New Year! ce dragut din partea lor.

De altfel sunt toti foarte bucurosi sa ne intâmpine, ne servesc cu de toate, ne tot multumesc pentru orice. Dar ce amuzant e scris peste tot in Chainglish! In ghidul hotelului aflam” Merchandise department: It lies near the lift oon(sic!) the first flor. It provides you with daily necessities, shopping gift services, etc!”  sau  “We provide you positive meal (cum o fi ala negativ, ma intreb??), large party, “buffet reception” (m-au cam pierdut. Probabil organizeaza chestiile astea). Asta e tare: Korean restaurant: It lies on the first floor of our hotel. It provides you pure, unadulterated Korean food”!!  Ei, mai aveti ceva de cerut la aceasta oferta unadulterata? Despre Movie Hall aflam ca dupa ce ca “lies on the second floor”, “The hall can hold 40 people for seeing film”. Iar pe usa zice “please use the safe chain”. A, si sa nu uitam serviciile saunei, printre altele “massage on the foot bottom!”  Suntem cazati drept in fata unui impresionant turn de televiziune plasat intr-n parc urias.

Si aici vezi de toate pe strazile aglomerate. Un chinez necajit pe o bicicleta se opreste, se da jos si ia de pe trotuar o bucata de carton. Se uita atent la ea si o pune cu grija in suportul bicicletei. Poate e nevoie de ea mai tarziu, mai stii? Dupa acest drum nesfârsit, cu autobuze, avioane si iar autobuze, dupa o masa copioasa si atit de binevenita, adormim, ce-i drept cu un mare sentiment de vinovatie fata de orasul mare de afara, care asteapta sa fie explorat.

Dar maine turul de oras va fi binecuvantat, caci unde sa pornesti in imensitatea asta de unul singur cu copilul tau in doar trei ore? In fine, macar vom fi odihnite si vom procesa optim informatia! Ne trezim si asteptam sa vina orchestra la masa. Miine mergem si noi la concert si cred ca aici au o sala super la cum arata totul.Pe la 9 ma trezesc de-a binelea. Mara vine la mine in camera si decidem sa sunam pe Toni sa vedem de ce nu mai ajung. Sunam de pe skype si aflam ca autobuzul lor s-a stricat .Vorbim cu Shue Mei sa trimita altul. Intre timp mergem la masa.Tot mâncare buna si acum.

 

Ziua a saptea, Duminica 26 decembrie

Incepem cu micul dejun bogat.

Aici e foarte civilizat si europenizat datorita faptului ca are traditie veche portuara si au fost mereu comercianti aici cu diverse marfuri .Au facut un cartier european aici, cu catedrale si cladiri construite in stil european. La hotel baile in sfarsit nu mai au geam ca la Hefei si Ma An Shan. Au mai schimbat standardele. Ajunge si autobuzul al doilea. Toti obositi bucati. Miine e zi turistica. Ura! Ziua a opta, Luni 27 decembrie Am adormt foarte greu. Nu stiu daca din cauza cafelei, a fusului orar sau a sunetelor colaterale pe care cu greu reuseam sa le integrez in vis. Dar cine zice ca Toni sforaie? E un zvon subversiv, ia mai terminati :).Si cum se intampla de obicei, cand reusesti sa adormi, iaca suna ceasul si e dimineata de tot. Impachetam,mutam din valize, eliberam valizele mici, incercam sa fim eficienti si ni se pare ca reusim. Speram sa nu fie doar o iluzie… Micul dejun foarte bun, dupa care plecam spre orasul vechi. Tianjin e al cincilea oras ca marime in China, cu cca 11 milioane de locuitori.

Dintr-una jumatatea populatiei Romaniei! In ceata diminetii si in soarele care se ridica timid orasul se trezeste ca un cocon de future, miscator, cu biciclete, oameni, masini, cersetori, vânzatori ambulanti… fara nici cea mai mica regula de circulatie. De citeva ori soferul nostru a fost pe punctul de a mai reduce din populatia orasului si de a schimba modelul autocarului. Iar noi din interior il “incurajam” cu exclamatii de groaza si surpriza. Asa de dimineata ne-a luat cu adrenalina la maximum! Am ajuns la orasul vechi, inconjurat de cladiri de peste 45 de etaje. Acelasi contrast pe care l-am simtit si la Shanghai. Pare un sacrilegiu sau o sfidare…ori poate sa o luam ca pe o dovada de toleranta intre culturi contrastante?  Ne pozam cu un Buddha auriu zâmbitor.

pestisorii prizonieri Urcam in turnul clopotului.

La fel ca la Seul  si probabil ca in multe alte orase, au si aici clopotul care ii anunta ora pe locuitorii orasului. E amenajat ca un muzeu al orașului, cu tovarașul Mao facând diverse ”minuni” de-ale lui in grupuri cu alti tovarași pe care ii tot sfătuia de zor.

Coboram si pornim de-a lungul strazii. Intram in magazine cu tot felul de obiecte de arta.

Cumparam de la un om niste statuete cu animale care ne atrag atentia. Omul le impacheteaza tacticos in hartie de ziar, fara sa se grabeasca, le pune in doua cutii albastre de pantofi, cam prafuite de felul lor. Ne continuăm drumul, intram in alte magazine mici.La soare se rasfata un motan mare, gras si alb.

Parca simte ca i se da atemtie si incepe sa se tavaleasca, la fel ca cel din gradinile din Shanghai. Mâţele astea  chinezesti au in ele un aer de vedete! Ne uitam la cladirile uriase care marginesc orasul vechi. o poarta intre doua lumi…

Oare cum sa fie sa stai la etajul 45 si sa nu mearga liftul?! Nu ma pot gandi… In orasul vechi cladirile sunt ca niste bijuterii orientale, pagode minunate, ici si colo cite un templu, statui si multe multe magazine in care ne repezim sa mai luam câte ceva.E un frig de iti ingheață zâmbetul!

Evident, ca sa imi stric ziua, scap aparatul de fotografiat de pământ .O idée de-a dreptul rea! Uf, sa mor ,nu alta! Dar viaţa merge inainte. Si noi mergem la hotel, mai inghesuim una, alta si coborâm la masa. E interesant cum aici au separeuri pentru cite o masa mare, rotunda, de multe persoane. Se pleaca spre teatru. O cladire superba in stil occidental, ca un dom, intr-o zona comerciala aglomerata. Magazine mari, cu preturi la fel de mari si fara nici o speranta de negociere .Si noi care negociasem la sange in orasul vechi. Blestemul zeilor chinezi ne-a ajuns de am stricat aparatul foto. Probabil am negociat prea mult si le-am stârnit mânia! Ne luam niste pulovere si creme si cam atât la ce preturi au pe aici. Vorba cuiva din orchestra: preturi de Elvetia! Stam la repetitie caci ne-am rupt picioarele si ne-a  ajuns oboseala. Concertul e frumos, intr-o sală somptuoasa, păzită bine de plasatori, cite doi la fiecare usa. Nu au voie sa faca poze si plasatoarele au de lucru cu spectatori care incalcă regula. Domnul Balan are scheme noi in concert si a mai invățat cuvinte chinezesti. Chestia e ca atunci când zice ceva corect, publicul reactionează amuzat. Când nu au nici o reactie e clar că dl Balan zice ceva care nu inseamna nimic si ei ramân tacuti, in ceaţă. Dupa concert se pleacă spre Beijing in programul kamikaze conceput de Shue Mei. Stam la hotel câteva ore si mergem apoi la aeroport.

Ziua a opta,27 decembrie

Noi la Tokyo, ei la Xi’an. Unde trebuie sa ajungem si noi cu un tren de noapte, sperăm. Noaptea e super scurta, dar dormim tare bine in hotelul cu perne umplute cu seminte ori nisip ori cine stie ce, dar placute in orice caz. Si anul trecut mi-a placut sa stam in hotelul asta. Pe drumul spre aeroport vedem si doua masini pocnite in mijlocul intersectiei. Primul accident in haosul de aici, in afara de cele de la Jilin de anul trecut, cauzate de zapada si gheata de pe strazi, la cele minus 30 de grade de atunci. Orchestra ramine la terminalul trei iar noi plecam spre doi. Ne imbarcam destul de rapid desi ne-au scanat si scormonit valizele la toti de ziceai ca suntem in ceata lui Osama. Zborul dureaza mult, ne zgâltâie si personalul e neamabil si raspunde sec la intrebari. Clar, Delta nu e de refolosit!  In sfarsit coboram caci nu se mai opera din mers avionul. Un copilas mititel cu pantalonasi cu ursuleti pe fund mergea clatinindu-se somnoros dar viteaz spre ieșire. Foarte dragalas!La vamă ne iau amprentele și ne pozează de zici ca eram teroriștii șefi. Ce senzație neplacută! Ne check-uim si un japonez la controlul de bagaje e amabil intr-un mod teatral, urându-ne călătorie placută .Incerca să se comporte intr-un mod European! Gasim casa de bilete pentru  bilete de shuttle si metrou de o zi. Scumpe de mori, cica erau cu discount: 6200 de Yeni 2 persoane (mai bine de 60 de euro). Ieftin ca braga,ce sa zic! Autobuzul vine si calatorii urca disciplinati stând in rând. Mai frate si mergem si mergem cat Fat –frumos ,Scufita rosie,cei trei purcelusi si toate celelalte personaje laolalta! Parea ca nu vom mai ajunge vreodata… Am mers doua ore cel putin. Peisajul curat, ordonat, case frumoase, câmpuri geometric cultivate, ne apropiem de oras si apar blocuri inalte, constructii moderne si diverse ca stil. Trecem un pod mare si intram in orasul propriu-zis. Ne oprim langa Shinjuku Washington Hotel, o cladire mare alba, fără personalitate, inconjurata de zgârie-nori cu un design frumos. Ne cazam intr-o camaruta mica dotată cu tot ce e nevoie, dar nu putem intra pe net si nici telefonul nu are semnal. Suntem total izolati de lumea noastra. Lasam bagajele si plecam in oras. Pe jos mult,caci avem bilete de metrou restrictive, doar pe una din cele doua linii, care nu are statie linga noi. Ne-am rupt picioarele mergind, dar orasul e frumos, spectaculos, cu lume elegantă si amabila. E suficient sa te vada in impas ori sa ii intrebi o directie si lasa drumul lor ca sa ne arate unde sa mergem. Deja ne-am obisnuit ca ni se poarta de grija! Luam metroul si ne oprim la Akihabara sa ne luam aparate foto. Bâjbâim o tura, intram intr-un magazin despre care ne dam seama ca e second hand. Prea erau preturile bune la tot felul de aparate şmechere! Dar ne reorientam si gasim cel mai mare magazin de aparatura japoneza  si, cu ajutorul unui vânzător amabil ne dotam cu aparatele mult dorite si accesibile ca pret.

Mara încă mai ezita ce sa isi ia. In drum spre parcul Ueno intram intr-un magazin de unde pana la urma isi ia un Cannon fain.Vânzatoarea se dovedeste a fi o chinezoaica frumoasa si care ne intreaba de unde suntem. Ii spunem ca din Romania si aflam ca ea e din Beijing. Conversatia se leaga si ii pomenim ca si noi venim din Beijing. Ne face un mic discount, sa ne reamintim cu nostalgie de China, discounturi si internet! Ca sa vezi cum acolo pina si la  Ma An Shan unde cadeai de pe glob, aveam Wi fi, iar aici, in inima electronicii suntem cut-off complet. Nici la Starbucks nu au wireless. Mai sa fie! Revenind la cumparaturile noastre, chinezoaica le impacheteaza frumos, ne da cadou doua pixuri frumoase şi incepem să plecăm. Luam ceva de baut si, pe jos, spre Ueno. Deloc aproape. Constatam ca nu au coşuri de gunoi! Oare ce fac cu gunoaiele pe strazi? Nu sunt pe jos, dar totusi unde sunt? Eh,dupa sute de metri gasim un coş, in sfârsit! Se insereaza si orasul se umple de lumini colorate si miscatoare. Parcul miroase a verde si in apa sunt plante galbene, uscate.

hârtiuțele cu prezicerile sorții,atârnate lângă templu tăblițele cu dorințe

Oare il curata primavara? Templul se reflecta cu luminile lui in lacul cu stufăriș. E un templu frumos, mare si inconjurat de statui. Una din ele e un Buddha cu halou de sfânt. Ciudat arată! Mergem apoi la un templu in apropiere, intr-un parc ornat de Craciun.Ce caraghios ca din animalele create din lumini facea parte si un cangur! Nu m-aş fi gândit ca si cangurul avea vreun rol in scena de Craciun cu iepurasi, ursuleţi si alte animalute! Un brad splendid luminat isi schimba culorile si formele. Doi indragostiti stau pe o banca, privindu-l.

Traversam in cautarea metroului. Mai oprim sa luam cite ceva de mâncare  si intr-un sfârşit gasim statia noastra.

E foarte bine explicata reteaua de statii, cu luminite care iti arata in tren unde te afli si care sunt statiile urmatoare. Dar nu e cel mai simplu sa  gasesti  statia cea mai apropiata de hotel. Plus ca avem o harta super necajita cu care se deruteaza si localnicii amabili care se ofera sa ne ajute. Ne-am invârtit de am ametit pâna sa dam de hotel. Si eram oricum moarte de oboseala! Intr-un final un tânar işi schimba total traseul  şi ne ajuta să ajungem. Pfui ce mult am mai mers! Un dus si la culcare!

Ziua a noua, Marti 28 decembrie

Deschid un ochi  si ce sa vezi? Ceasul lor din perete nu a sunat! De fapt noi uitasem sa il setam! Rapid ne imbracam, mâncăm si pornim spre metrou. Luam abonament de o zi pe ambele liniile: 10 euro de persoana! Dar ce mai conteaza acum ? De mâine activam JR passul si vom fi boieroaice! Hotelul nostru si holul principal valijoare cu fundițe

gara Shinjuku

Primul obiectiv: parcul national. E frumos, inconjurat de apa in care se reflecta cladirile uriase din jur.

O multime de lume vine cu copii sau cu caţei decorati cu fundite si hainuţe – si caţeii si copiii! Dau o bucatica de pâine sa vad ce se intâmpla. Corbii mari si cu ciocuri foarte coroiate incep sa strige aaa! aaa! Şi se aduna sa manânce. Apoi par a ne urmari să vada daca nu mai pica câte ceva. Vrabiute mici sporovaie si ele pe margini de pajisti. Mara remarca o liniuta sub ochişorii lor, parca ar avea ochi de japoneze! S-au integrat in aceasta cultură! Ale noastre nu au acest model pe pene, sunt europene! Uite ca si rimeaza! Copacii sunt infloriţi aici si e soare şi cald. Ne plimbam prin parc şi incercăm sa găsim muzeul de arta. Dar ce să vezi ca e inchis de sărbatori! Ihhh! Remarcam ca zeci de oameni, femei, tineri si batrani fac jogging pe trotuare si in parcuri.

“spiridusii” care duc oamenii in lectici prin oras,o priveliste parca venita in timp din istorie…

Mergem la Asakusa, partea mai veche a orasului, cu un templu vestit, infiinţat de Kume no Heinai (sec 17), un fost samurai care a devenit preot budist.

El a dedicat templul sufletelor celor pe care i-a ucis ca samurai si a facut nenumarate slujbe pentru ei. Inainte de a muri a cerut sa i se faca chipul din piatra si sa fie pus intr-un loc circulat din oras, in felul acesta oamenii sa calce pe el ca sa i se mai ierte păcatele. Templul are multe pagode. La el se ajunge pe o alee lunga de magazine unde se vând de toate.

Luam si noi ceva de mâncare: niste biscuiti răi la gust si apoi, incercarea urmatoare e mai reusită, luăm niste dulciuri in zahăr ars, un fel de cartofi dulci ori poate dovleac? Nu ne obișnuim cu faptul ca aici se circula pe stânga. Toate săgețile iti indică să mergi pe stânga. Ne mai trezim pe partea gresita! Si masinile au volanul pe stanga si circula ca in Anglia. Hmm! Apropiindu-ne de templu si trecând pe sub poarta catre el vedem ca lumea tot zornaie niste cutii.

Trag apoi un numar si scot dintr-un sertaras de lemn o foaie scrisa. E norocul lor. Si in indicatiile de folosire iti zice sa nu fii mândru ori mânios ci sa iti accepti soarta asa cum o dau zeii. Dar sa nu uiti ca o poti face mai buna. Interesant.

Mai incolo, la o fântână cu polonice, fiecare se spala pe mâini si isi clăteste gura .

in toate templele budiste există fântâni pentru ca oamenii să se spele    Yogodo Hall
E o apa sfânta. Ard multe bete  parfumate si fumul lor il dau spre ei, din cazanul urias, sa le poarte noroc. Fac si eu la fel dar imi intra in ochi usturator… M-a simtit ca nu-s de-a lor! La un templu mic, o statuie a unui zeu e lucita de cate miini au atins-o.

Doua femei ne arata sa atingem capul, mâinile, picioarele si spatele statuii si apoi partea noastra de corp corespunzatoare, pentru a fi lecuite. Mai incolo e un templu cu o arhitectura specială, in forma de hexagon, foarte rară constructie.

una din cele doua pagode din Asakusa

In alt templu un preot buddhist cânta o incantatie si bate intr-o toba, ritmat, intr-o cadenta parcă magică.

In partea stânga a acestui din urma templu e mormântul poetului Todoka, poet in stilul tanka.

Japonezii au si ei o Florence Nightingale, o femeie care a infiintat serviciile sociale, a educat femeile sa devina  asistente medicale si a luptat pentru emanciparea femeii japoneze.

E supranumita Jowa Buddha. Monumentul ei din bronz poate fi vazut in acest loc istoric al orasului.Alaturi e un monument dedicat unor poeti care scriau haiku.

Un alt templu are zeci de plăcute cu dorințe in toate limbile,  scrise pe lemn sau legate de tevi subțiri intr-o parte a pagodei.

Oamenii care vin sa se roage se apleaca si apoi bat din palme de doua ori.Să anunțe zeii că au venit.

In curtea templului un om cu ricsa tocmai carase doi pasageri si le mai explica ceva.

Mai pozam o fetiță adorabilă care se joacă prin parc. observăm un restaurant cochet cu design traditional Curios cum in partea asta a orasului sunt zeci de oameni cu ricse.

Tineri imbracati in haine traditionale si cu o atitudine umilă. După multe poze și mers pe aleile parcului de temple ieșim la metrou spre Ginza, The Fifth Avenue al Tokyo-ului. In metrou sunt expuse lectici traditionale,bogat ornamentate.

Magazine luxoase, restaurante elegante.

Mâncam si noi la un restaurant fain. Mâncarea e buna si atmosfera plăcută.

Dupa masa decidem sa vedem templul Tsukiji.  Luam cu entuziasm metroul .

Il gasim dupa ceva căutari si constatam ca e o cladire atipică, masivă, de piatră, cu turnuri intr-un stil mai degraba de moschee intr-un fel.

Dar e templu budist, cu arhitectura „mai emancipata”, cu scaune si orga, in timp ce altarul e ca o camera cu ofrande si candelabre.Vasul de ceremonie are indicatii  precise despre cum trebuie sa te apleci, sa aprinzi betisoarele, sa te inclini si sa te retragi respectuos si umil. Stam pe scaune si admiram sala, ne uitam la putinii oameni care se afla in templu. E ora inchiderii. Iesim pe strada si intalnim un vanzator de kaky, cu fructele mari puse in pahare de plastic. Preturile par mari, ori nu ne prindem noi cum le da. Incercam sa ajungem la Tsukudajima, un cartier vechi traditional, ramas intact din timpul razboiului. Dar, cu toata amabilitatea lor, trecatorii nu reusesc sa ne indrume asa ca renuntam. Căutăm o stație de metrou și în final o găsim.Metroul,fratele nostru!

Ne dăm jos la metrou aproape de casă.Ce noroc că avem bilete pe ambele linii și nu mai bâjbâim. Mai luăm ceva de mâncare de la „prietenul” nostru Family Mart si back home destul de devreme, la șase si jumatate.

Dar frânte bucăți dupa atâta mers. Odată ajunse  la hotel, Mara descoperă secretul netului si reușește să seteze laptopul pe Japonia, și nu pe China. Doamne,ce viață bună!

Mica noastră cameră și tehnologia băii. Tipa de la receptie ne ceruse 10 euro pe un adaptor. Dar noi am fost mai istețe si ne-am luat unul doar cu un euro de la Akihabara. Ha! Ne pregatim de culcare. Culmea ca acum nu mai pot adormi dupa ce am moțait pe mine cât a scris Mara pe laptop. Dar număr oi și tot felul  de animale și adorm.  Somn usor!

Ziua a 10-a, Miercuri 29 decembrie

Ne trezim la 7 si ne grabim spre gara sa activam JR passul. Dar ce sa vezi? Abia la 9 se deschide ghiseul. Mai sa fie! Aflam intre timp ca trenul spre Nikko tocmai a plecat la 7:30 asa ca decidem sa mergem spre Matsumoto, o statiune in munti. Pina la deschiderea ghiseului mai conversam cu un cuplu de americani si aflam site-ul pentru informatii de tren. Aici in gara tipul de la informatii intelege  greu pâna la deloc ce vrem noi de la el… De engleza,ce sa mai vorbim! Toti s-au oprit la lectia doi. In cele din urma se face ora noua, activam passurile, luam de mancare si o cafea buna pe peron. Trenul e deja tras la linie.

Cautam vagonul fara rezervari si ne instalam. Drumul nu e scurt: Kofu, Chino, Kami, Suwa. Peisajul devine tot mai muntos.

Muntii sunt ca niste felii de sandvici triunghiulare asezate ordonat, cu margini intunecate. Foarte interesant. Trecem peste vai de ape, terenuri ordonat cultivate, localitati cu care frumoase (au si niscaiva rufe si plapumi prin balcoane, dar ceva mai rare totusi).

Controlorul se inclina de câte ori intra și iese din compartiment, cu o politețe umilă. După doua ore trenul ajunge in gara Matsumoto.

Incercăm sa aflăm informatii dar la ghișeu e inchis așa ca intrebăm la alt ghiseu. Trenuri de intoarcere sunt numeroase. Deci, relaxate pornim spre castel.

In drum citim istoria lui si a clanului Ogasawara care l-a construit in 1504.

Trecem printr-un sir de gherete cu diferite articole de vanzare, de la dulciuri la flori asezate frumos, ikebana la ea acasa.

Templul de alaturi are ca element nou trei clopote legate cu sfori groase de care oamenii trag sa alunge spiritele cu zgomotul lor.

Statuile sunt impodobite cu hainute rosii, de sarbatoare. Arata simpatic, parca niste copii s-ar juca imbracându-si jucăriile. Orasul e cochet si elegant, cu magazine mici si restaurante discret „advertised” de farfurii cu diverse feluri de mâncare expuse pentru ca sa isi dea seama călătorul ce ar vrea să aleagă.

Cladiri cu arhitectura interesantă…

In câteva minute ajungem la castel.

       

E ca un templu supraetajat solid construit, inconjurat de un lac splendid cu rate colorate, lebede gratioase si multi, multi pesti grasi si colorati, unii mai mofluzi, gri spre negru.

  

Toti ies din cand in cand la suprafata pentru o gura de aer, spre deliciul copiilor care ii urmaresc de pe mal. Un pod rosu traverseaza lacul, o pata de culoare in sobrietatea castelului cu acoperisuri negre si ziduri gri.

La intoarcere pozam ceasul orasului, de fapt o pendula uriasa pe peretele unei cladiri.

Mergem de-a lungul raului si, surpriza! Un cocostarc intarziat sta intr-un picior, ganditor, in mijlocul apei: ”oare ce-i cu mine pe aici, in mijlocul iernii?!” Si poate uimit de aceasta dilema isi ia zborul tocmai cand sa ii facem o poza. Se aseaza insa ceva mai incolo asa ca al nostru e! Poza!

Nu departe de gara, in drumul de intoarcere e templul Joringi, decorat cu bete rosii si statuete imbracate.            

E foarte colorat si arata de sarbatoare. Il vizitam si apoi decidem sa mancam la un restaurant cu mâncare specifica, foarte bună si foarte rezonabilă ca preț.

          

Mai facem cativa pasi prin oras si apoi luam trenul.

 

Luam trenul de 2:49 si pornim, prin munti, inapoi spre Tokyo.

       Muntii arata ca niste sandvisuri uriase, cu zapada pe ei,usor mov in lumina filtrata a zilei… Ninge si vantul sufla puternic fulgii de parca ar alerga grabiti inapoi, spre Matsumoto. Motaim in tren, am intors doua scaune fata in fata (ce smecherie!) si ne lăfăim confortabil. Doua ore de odihna sunt binevenite, dupa ce mai pozam in dreapta si in stanga o vale, un munte. Inainte de Tokyo, la un apus de soare palid, se zareste Fuji-san. Din el iese alene un fir de fum. E „ocupat” dumnealui! Speram sa il vedem mai bine in drum spre Osaka. Ajunse din nou in metropola decidem sa mai mergem odata in Akihabara dupa ce incercam fara rezultate sa vizitam templul Harajuku. E inchis. Dar Akibahara  e acolo, ne asteapta.

  in metrou ,un baietel scump pe care il si pozam!

       

Mai sondam preturi, ne foim si ne rasfoim privind la aparatele de fotografiat, la iPhone4 si alte minuni tehnice. Dar optam in final pentru niste masti de fata macar sa aratam mai relaxate pe bani mai putini. Ne propunem sa vedem un cartier vechi cu arhitectura din anii 20 si pentru asta mergem pret de o ora intreband din cand in cand. Mai luam ceva de mancare sa ne intarim fortele si continuam drumul. Ma dispera ca nu au cosuri de gunoi nicaieri. Esti prea norocos sa dai de vreunul la un km. Asa ca plimbi cite o hartie de ti se uraste.Vedem si niste homeless-i pregatindu-se de culcare. Unul a facut rost  de cartoane „bune” cu logo-ul Nikke. Ei da,confort sporit! Pe jos mai vezi ceva mucuri de tigari, câte o cutie aruncata, dar in general e curat si se simte disciplina si educatia. Nu se compara cu haosul strazii din China. De masini  nu mai vorbim: regulile sunt sfinte. Nu i-ai vedea trecând pe orice culoare si oricând ca in China unde elementul surpriza e la ordinea zilei!

 

In drumul nostru gasim si un templu superb

           

Ajungem intr-un sfarsit in Ningyocho si se simte atosfera de inceput de secol trecut. Cladirile vechi, cu arhitectura simpla, joase ca inaltime sunt flancate de cladiri mai noi, dar nu foarte inalte nici acestea. Lampadare albe de hartie strajuiesc strada   principala.

         

Din localuri „retro”  se aude muzica acelor ani si ai senzatia ca rasetele care se aud vin de departe in timp, de atunci cand oamenii traiau si petreceau in acest loc, intre cele doua razboaie mondiale. In multe din vechile cladiri sunt acum restaurante scumpe si super elegante. Intr-unul din ele cu numele lui Toshiro Mifune si cu portretul lui la intrare e foarte multa lume eleganta, pe masura preturilor afisate la intrare.

     

Oprim sa luam fructe.

In drumul nostru gasim o piatra din cele pe care e scrisa cite o secventa din istoria locului. Pe asta scrie The History of the Name of the Nyngyocho. Foarte amuzant ca doar atât e in engleza.

Urmeaza istoria respectiva in  cea mai corecta japoneza!

  Ursul de pe trotuar 🙂

O luam alene spre metroul nostru. Suntem foarte limitate de JR si trebuie sa ne gasim statia de la care putem lua trenul. Mama ce mai mergem! Parea ca nu mai ajungem niciodata. Nu putem sa ne plângem ca nu am batut strazile Tokyo-ului in lung si in lat! Intre timp analizam privelistea strazii japoneze. Tipele toate merg câş pe tocuri, ca niste girafe care au decis sa işi puna pantofi. Doamne cum mai merg de incrucişat. Mai că ne intrebam daca ele merg normal şi noi nu am prins tehnica acestui tip de mers.Unele sunt imbracate foarte elegant, cu rafinament, altele ca niste sorcove, cu fundite roz si powerpuff –girls-like. Au agatate de telefoane mii de zdranganele, caci pare a fi o moda aici. Ne amuzam cum in metrou majoritatea dorm, altii citesc carti ingrijit invelite in hartie, altii butoneaza telefoanele (majoritatea). La inceput ne-am gandit cu duiosie ca au multi prieteni si uite ce dragut cum keep ei in touch cu toata lumea. Ca sa constatam ca de fapt tot intr-o lume „estranged” traiesc, caci joaca jocuri pe telefoanele lor performante. Oriunde si tot timpul. Ce prieteni, ce nimica! Am lamurit misterul telefoanelor. O mama cu un baietel adormit gramada pe ea are in mana doua telefoane si joaca de zor ceva pe unul din ele. Din cand in cand mangaie parul pufos si negru al baietelului. Ne  intrebam cum poate sta el asa de incomod in bratele ei. Mai remarcam ca multi au masti albe pe gura, aparent pentru a-i proteja pe ceilalti de racelile lor si nu invers. Impiedica raspindirea gripei de un fel sau altul. Interesant punct de vedere. Noi insa ne petrecem o groaza de timp in metrou studiind societatea japoneza… Dar distantele sunt uriase si nu ai ce face. Si ei par a-si petrece vietile in metrou caci dorm confortabil chiar si in picioare. Nu e usor sa te descurci si resimtim bariera lingvistica, desi multe chestii sunt scrise si in engleza. Dar numele ne omoara. Masachosa, micomora, machiosuma, sanchome si tot așa,   sunt rude unele cu altele de te zapacesc. In metrou la un moment dat ne fâstâcim si tot vrem sa mergem spre „exit”, o clipa parându-ni-se ca e o statie. La atâta oboseala!

Asta imi aminteste de o intâmplare foarte amuzanta in Anglia cu ceva ani in urma cind vizitam galeriile nationale. Unul din  turistii din grupul nostru iese foarte nefericit ca nu intelege de ce  la pictorul asta Closed nu  a reusit sa intre sa vada nici un tabou! Si cu siguranta e unul faimos ca are atitea sali dedicate lui, nu?? Si toate inchise! Am ras de nu ne puteam opri! Cand in sfarsit am reusit sa ne potolim hohotele i-am explicat ca de fapt Closed era Inchis, si nu un pictor. De aceea nu gasise nici o sala deschisa unde scria Closed. A fost gluma excursiei!

Noi insa ne imbârligăm o vreme prin acest metrou care pare foarte vechi, probabil in concordantă cu vârsta cartierului. Stăm la stația noastra, urcăm in tren și decidem să nu coboram la statia Tokyo ci la urmatoarea. Când, ce sa vezi ca ne aduce inapoi de unde plecasem. Ca tot era 9 seara si voiam sa ajungem odată acasă. Asta nu e nimic, dar cât am mai bâjbâit să găsim hotelul! Ca un făcut găseam The Cocoon Tower, unul din repere, dar nu dădeam de hotel si pace.

Noroc de hărțile de la fiecare colt de strada care iti arată unde te afli. Chiar si asa nu e usor sa te orientezi.Ori poate suntem si noi cam obosite. Cert e ca ne ia mai mult decit scontasem sa ne gasim drumul. Pe strazi multe grupuri de japonezi si autocare. Se pare ca au excursii organizate si se aduna sa plece. Zgomotosi si numerosi. Ne strecuram cu greu printre ei. Ajungem acasa, dupa ce mai luam ceva de mâncare. Interesant că tot ce am  mâncat aici a fost foarte bun si nu foarte ciudat. Ce drag ne-a devenit  Shinjuku Washington hotel!  Duş, mâncare, computer si somn.

Miine la 6 desteptarea caci trenul spre Nikko e la 7:30 😦

 Ziua a 11-a, Joi 30 decembrie

O desteptare tip Shue Mei! Ihh ce trist! Ne miscam rapid si ajungem in gara la timp sa ne interesam de linie, sa luam un mic dejun si o cafea marca ”peronul garii”. Urcam in tren si constatam ca nu sunt vagoane decât cu locuri rezervate.Vai, ce aiurea. Sper sa nu ne dea astia jos din tren. Ne asezam unde gasim liber. La microfon o tipa tot anunta ca tot trenul e cu locuri rezervate si vor verifica locurile libere. Bah! Ce ne vor face astia? Vine controlorul, se frăsuie, ne intreaba de bilete, aratam pasul si ne spune sa mergem la vagonul 4. Dar el tot nelinistit e. Ne intreaba daca vorbim japoneza. Uite ca nu vorbim! Ca sa vezi! Norocul nostru ca bariera lingvistica ne ajuta acum. Ne lasa in pace in locurile noastre dobandite fara rezervare. Si totusi rezervarea e gratis, nu stiu de ce ar fi o problema caci trenul nu e plin. Eh,ce sa-i faci? O japoneza mica si zambitoare trece cu caruciorul de cafea si mâncare. Toate au o voce subtire parca se alinta. Exact vocile din desenele lor animate! Si mai observ o chestie: foarte multe au ochelari cu rame groase dar fara sticla, doar asa, de ornament.Or fi nefericite cu forma fetelor lor si le mai schimba in felul asta. Trenul ne poarta spre Nikko.Vom ajunge la 9:30. Ajungem dar ne asteapta o mare surpriza si nu placuta: trebuie sa platim 1900 de Yeni (20 de euri) ca nush ce tren nu am luat pentru JR. Ce nefericiti! Pfui! Trebuie sa fim foarte atente ca uite ce se poate intâmpla. Luam harta din gara si pornim vitejeste spre banca in primul rand ca ma tem sa nu ramânem fara bani si sa se inchisa de sarbatori.

   

E un frig cumplit! Si o zi mohorata.Una din ele…! Ajungem la banca si o japoneza amabila imi explica la cât se schimba azi. Ce sa mai conteze că nu schimbam decit 200 de dolari si e musai. Completez o hartie si dispare sa aduca banii. Mamăă, nici daca imi dadea o parte din tezaurul national nu dura atât! Apare cu banii intr-un final si, cu un nou chef de viata ne continuam drumul prin pitoreasca localitate catre locul sacru.

 

Care mici, traditionale, restaurante si magazine, toate parca desprinse din reviste vechi.

                   

De undeva se aude muzica japoneză la un instrument ca o mandolina care îngâna cu tristete si regret note picurate. Ne uitam la diverse chimonouri, la obiecte traditionale.

Le pozam ca e cel mai ieftin! Ajunse la podul de la capatul orasului si la statuia samuraiului care veghează  podul purpuriu (Shin-kyo, peste râul Daiya gawa) mai zăbovim puțin pe malul apei involburate, furioasă parcă pe pietrele care ii stau in drum.

 

Dar frigul, tot cu noi! Podul a fost construit in 1636 si legenda spune ca preotul Shodo Shonin, sec 8, a traversat apa călare pe doi șerpi uriași. La inceput nu stim incotro sa o luăm.

Urcăm abrupt, se zăresc ceva pagode dar nimic prea special. Apa se aude gâlgâind pe sub dalele care acoperă drumul. La inceput nu imi dau seama de unde se aude zgomotul atit de puternic. Suntem ca intr-o pădure la munte.

Dar curând dăm de un grup de turisti care au preferat sa urce cu autobuzul. E amuzant ca o doamna cu figura asiatica se apropie de mine sa ma intrebe cum sa ajunga la templu. M-a gasit pe mine cunoscătoare! Dar impreuna cu totii gasim calea catre casa de bilete. Scurt : 2000  de yeni (10 euro de persoana).

   

Prima data urcam pe treptele templului celor 3 Buddha, Rinno ji. Avem si un ghid care nu vorbeste decit japoneza asa ca ne uitam si ne minunam in limba noastra. El explica ceva in felul lui. Oricum stim ca templul a fost construit in 1648. Cei trei Buddha de 8 metri inaltime fiecare stau impunatori pe flori uriase de lotus Buddha  Senju-Kannon (cel cu o mie de mâini), Buddha Amida Noyrai si Buddha  Batoh Kannon, cu cap de cal, protectorul animalelor, reâncarnare a zeitei compasiunii. Ghidul explica si explica, apoi suna un clopot metalic si lumea se roaga cu mâinile impreunate. Continuam sa mergem pe coridoarele templului, trecem pe lânga 2 statui ale lui Buddha, unul intr-o lectica, altul pe o floare de lotus. Intr-o vitrina pe marginea  culoarului, 8 statui ale lui Buddha in diverse ipostaze, unul cu dragon de foc, altii pe lotus ori calare pe animale imaginare. Din nefericire nu putem face poze … Ihhh! Iesind din templu ajungem in fata coloanei uriase de bronz pe care sunt scrise 10 000 de sutre.

 

Intram apoi intr-un templu mai mic in care un calugar in haine galbene recită o incantatie si suna dintr-un clopotel in mirosul patrunzator de betisoare parfumate. De aici coborâm spre celelalte temple, nu inainte de a ne opri sa ne mai incalzim la un mic magazin de suveniruri.

         

Decidem sa luam 2 magneti minusculi si doua semne mici de carte. Jbang! 1900 de yeni! Aici nu e de noi, hotarât lucru. Dar sunt frumoase si am tremurat destul de frig sa le meritam. Inapoi la cultura! De data asta vizitam templul marelui shogun Tokugawa Iezasu, care a murit in 1616 si a ales sa fie ingropat fara mare fast in acest loc, in inima muntilor.

Dar nepotul sau a decis sa construiasca in 1634 un complex de temple de un fast uluitor, la care au lucrat 15 mii de mesteri. Numai sa te gandesti ca sunt 2,5 milioane de frunze aurite in acest templu  ca sa iti dai seama ce mult a costat si ce ornamentat este. Constructia a fost criticata pentru stilul roccoco inspirat de dinastia Ming din China.departe de simplitatea sobra a artei Japoneze. Intrarea in templu se face pe sub o poarta uriasa cu insemne speciale.

 

In partea stângă e o pagoda cu cinci nivele, o adevarată bijuterie de sculptura si pictură.

 

E copia celei din sec 17 refacută insă dupa un mare incendiu  asa incât vedem varianta din 1818.

Altarul Tosho gu e in continuare. Nu am de lucru si decid sa intru. Mare greseala! Trebuie sa ne descaltam si e un frig de nedescris, in ciorapi pe podeaua templului. Cine m-a pus?! Plus ca totul dureaza o infinitate. Preotul buddhist le tot explica drept in japoneza tot felul de lucruri, tine o predica, loveste niste bete si le arata ce ecou se creaza. Iar eu simt ca racesc, ce-i drept pe altarul culturii universale…