Ziua a saisprezecea, sambata, 31 decembrie

O zi de plimbare. Renuntam la insula Sentoris caci e un fel de Disneyland si am depasit etapa, plus ca am vazut originalul din Orlando. Luam un tur de oras, nu inainte de abajbai dupa statia de imbarcare. Prima oprire e la Little India. Nu mai sunt cladirile spectaculoase din centru. Casele sunt mici, modeste, nu e foarte curat si de peste tot se aud cantece tanguite indiene. Magazine cu produse indiene de tot felul, de la mirodenii la costume traditionale si artefacte. Vizitam moscheea verde cu alb, modesta in care credinciosii intrau cu respect sa se roage. E o caldura de te trazneste! Cel putin 36 de grade. Ne descaltam sa intram in moschee si asflatul ne arde talpile. Ne plimbam pe strazi inguste aproape uitand ca suntem de fapt in Singapore si nu in India. Intre timp pierdem autobuzul si trebuie sa mai stam o ora. Numai bine bem un suc intr-un pub care se vrea englezesc “the Prince of Wales”, dar are wireless si imi citesc si eu mailurile, in sfarsit!

Ne cam panicasem ca ne-au abandonat astia cu hop-on-hop-off-ul lor printre indieni. Dar, cand ne pierdusem orice speranta, apare si autobuzul nostru si coboram pe Asia Street. Ce usor parcurgi un continent aici in Singapore! E plin de arabi in strada lor. Dar e curat si se vede ca e un cartier mult mai bogat decat cel indian. Moscheea este uriasa si frumos decorata, cu cupola aurita. Moscheea Sultanului. Intram si aici si este evident ca aici oamenii au mult mai multi bani .strazile sunt unele ingiste si pline de magazine. Ca si la Indieni esti indemnat sa intri si poti negocia preturile. Intram itr-un magazin mare in cautarea racorii aerului conditionat. Ce salvare! Ne continuam turul de oras revazand prefectura, universitatea, muzeul de arta si cultura, curtea de justitie cu palaria ei caraghioasa. Oprim sa mancam langa Sky flier, intr-un pitoresc restaurant in aer liber, ca cel de aseara. Multinational, evident, cu tot felul de bunatati pe alese. Macar aici esti sigur ca totul e curat si nu risti nimic. Reluam traseul nostru turistic.
Trecem prin China town. Colorata, asteptand anul nou chinezesc, dar desigur ca in balcoanele blocurilor din spatele pagodelor flutura triumfator rufele, alaturi de niscaiva carnati si acarteturi gospodaresti .Ca-n China, nu?
Franti de oboseala, dar bucurosi de cate am vazut revenim la hotel si picam ca mustele. Ne trezeste brusc telefonul. Adrian ne astepta in hol sa mergem la cina de revelion la restaurantul japonez din hotelul invecinat.
(va urma)

E decorat elegant si e plin de lume. Mancam ce ne ofera ei, adica tot felul de raritati, incepand cu peste crud si terminand cu inghetata de susan negru si menta. Adrian ne explica ce mancam: peste spada, caracatita, peste galben, somon si urechi dulci. Ne aduc un homar urias cu branza si caviar. Supa era foarte buna desi de o culoare roz cam dubioasa. Permanent ni se umplu paharele cu ceai fierbinte. Mancam si niste tubusoare in care era impachetata niste carne misterioasa, dar gustoasa. Vinetele cu susan au fost delicioase, combinate cu patratele de carne de vita la grill. Toate se pot combina cu un fel de sos de hrean verde-brotac si soia. Daca nimereai cantitatile rezonabile, era buna combinatia. Adrian mai comanda niste ciudatenii nici dulci nici sarate, niste peste prajit si boabe de soia. Mdeh, nu cine stie ce aceste chestii. Ne descurcam si fara. Oferta casei insa a facut toti banii. Impecabil gatite toate si frumos prezentate. Ca de Anul Nou.!

Decidem sa plecam pe jos spre Marina bay sa vedem artificiile. Teama era ca dupa miezul noptii traficul va fi imposibil si va dura mult sa ne intoarcem. Drumul spre Cazinou e interesant pentru ca trecem prin locurile unde lumea petrecea si se pregatea de miezul noptii.Veselie peste tot, concerte, dans, inghesuiala. Unii mai extravaganti faceau bungy-jumping in niste scaune luminoase care erau monitorizate de camere video care inregistrau reactiile celor care erau proiectati in gol. Oribil! Cred ca le sarea stomacul din trup, asa de rapid erau azvarliti in aer. Brrr! Nici pentru tot aurul lumii nu as putea face asta. Dar lumea doreste un rush de adrenalina, si uite ca il capata. In locurile de dans exista aparate de conditionarea aerului exterior! Ca sa vezi tehnologie!

Trecem pe langa cheiul de marfa si cel de vapoare. Pe langa primarie si statuia lui Raffles, intemeietorul coloniei engleze in 1819. E forfota peste tot, lumea trece dintr-o parte in alta pe trotuare, iar noi incercam sa ne dam seama care loc e mai bun ca sa vedem artificiile. Traversam podul si apoi ajungem la concluzia ca tot in fata hotelului Fullerton e mai bine de stat. Ne gasim un loc bun pe gazonul moale si asteptam momentul. O voce incepe sa numere odata cu miile de oameni adunati la Marina Bay “six, five, four, three, two, one…!” si din toate piepturile a rasunat “Happy New Year!” Si nebunia artificiilor a inceput rasunatoare si spectaculoasa. Mingi de stele de toate culorile, spirale de foc, ploaie de stele, toate au luminat cerul imensului stat-oras, in uralele multimii. Foarte frumos! De vis! O jumatate de ora nu s-au oprit artificiile, pana ce orasul a fost tot acoperit de fum alb. Nu ne induram sa plecam… Am refacut drumul spre hotel, trecand pe langa lume petrecand zgomotos. Turisti, evident. Adrian ne spusese ca e o premiera pentru el jocul de artificii “live”. De obicei le vede la televizor. Epic!

Parasim zona petrecaretilor, nu inainte de a mai vedea niste aventurieri care se lansau in cabina de bungy -jumping.

In afara zonei de restaurante si pub-uri orasul era linistit si cald, luminat cu lumini galbui. Parca ajungem mai repede la hotel pe un drum mai direct. Era timpul. Maine la 6.30 aeroport scrie pe noi! Ne luam ramas bun de la Adrian si mergem la culcare.

Bun venit in 2012!

Advertisements
Published in: on December 31, 2011 at 8:38 pm  Leave a Comment  

Ziua a cinsprezecea, vineri, 30 decembrie, 2011

Ma trezesc derutata complet de ora. Pusesem ceasul sa sune la opt treizeci, dar era de fapt sapte. Ma contrazic cu Stef dar el are dreptate. Ne culcam la loc pentru scurt timp.

Dupa micul dejun ne vedem cu Adrian si programul incepe cu drumul spre metrou, printre magazine stradale, restaurante locale, cladiri monumentale, China Town decorat pentru anul nou. Mergem la muzeul national. Au expozitie cu piese de la Orsay. In sfarsit prind si eu Starry Night a lui Van Gogh. Taman in Singapore. Au aici preimpresionisti, impresionisti, prerafaeliti, o diverstate de tablouri. Monet, Manet, Gaugain, Berthe Morisot, chiar si un Toulouse Lautrec. Seurat si Signac, balerinele lui Degas sunt si ele cateva pe aici. E un regal sa vezi toate aceste tablouri aici! In partea a doua vizitam muzeul de istorie al tarii, de la perioada malaeziana pana la dominatia engleza, apoi japoneza (intre 1942-45). Momente de istorie sunt frumos prezentate si interpretate la castile pe care ni le dau pentru ghidul electronic. Sunt atat de bine realizate efectele sonore incat la un moment dat m-am trezit ca ma feream de gloantele imaginare care imi treceau pe langa ureche! Ne spun de Frquar si Raffles, cei care au facut Singapore colonie engleza in 1819 si au contribuit ca el sa devina un port important. Abia in 1965 a devenit Singapore stat independent! Un rol deosebit de important in progresul tarii l-a jucat primul ministru Lee Kuan Yew, cel al carui fiu este actualul prim ministru, fara a-i fi succedat. Se pare ca fiul e mai democratic decat tatal si tine mai mult cont de parerea concetatenilor.

Dupa atatea informatii socio-istorice luam o pauza de masa scurta insa si dam o raita pe la magazinele de electronice. Stef se capata cu un aparat foto performant si mergem mai departe spre Cazinou.

Surpriza mare in Singapore a fost sa nu avem net gratis. Si nu numai ca nu e gratis, dar mai e si foarte scump. Asa ca speram sa gasim un wifi mai prietenos pe undeva…

Podul care leaga cazinoul de uscat are forma unui lant ADN. Ingenioasa idee. Deja in micul golf creat artificial se afla sute si mii de baloane albe cu dorinte scrise in ele, care vor fi lasate sa pluteasca la miezul noptii. Cazinoul este urias. El este un complex de spa-uri, magazine, restaurante, un muzeu (in forma de floare de lotus), gradini care se construiesc inca. Tot acest uscat este recuperat din mare.

Peste tot se vad toate natiile posibile. Adrian ne-a spus ca Peranakan sunt locuitorii rezultati din casatoriile intre chinezi si malaiezieni. Arata ca si chinezii, dar nu vorbesc decat engleza sau limba malaeziana.

Urcam la etaj si luam bilete pentru esplanada. Totul este si aici organizat. Se pare ca angajatii sunt imigranti, deoarece sunt putin platiti si singaporezii nu ar accepta asemenea slujbe. Liftul ne duce la etajul 57. E pur si simplu incredibil de frumos!  Zgarie norii care se ridica reflectati in apa, cu cele mai ingenioase si moderne forme, furnicarul strazii, roata (the Sky flier), portul in spatele cazinoului, toate sunt fascinante si iti vine sa faci poze incontinuu. Treptat soarele apune si cerul capata o culoare ireala. Este de-a dreptul minunat. Un oras aproape utopic, creat in mare parte artificial, stralucitor si glorios, dovada marii tehnologii si civilizatii. Stam pe platforma pana se insereaza si se aprind luminile orasului. Lotusul muzeului capata culori diverse, luminat dinspre cazinou. Baloanele sunt toate rosii. Renii de lumina argintie vegheaza podul. Totul e o betie de lumini si miscare. Si totusi totul e atat de artificial. Saigonul era sincer in necajeala lui. Era el insusi, cu lumini si umbre, cu cultura si istorie. Aici e lumea creata dupa masura asteptarilor unei societati extrem de bogate si prospere. E interesant contrastul. Nu mai exista gardurile chinezesti la marginea drumului ca sa mascheze mizeria din spatele lui. Nu mai exista canalul Saigonului plin de mizerie si gunoaie aruncate peste tot. Si totusi dimineata Saigonul era curat nou nout, pregatit sa primeasca gunoaiele vietii cotidiene.

E interesant contrastul si te pune pe ganduri. Lumi diferite pe care le-am cunoscut succesiv si am putut sa le comparam.

Odata ajunsi la capatul Bulevardului Orchard Road oprim sa mancam la un fel de bufet in aer liber, cu felurite feluri de mancare, tot asa, ale tuturor natiilor de aici. Foarte buna mancarea, doar ca trebuie sa fii atent sa nu te iutesti de nu mai simti nici un gust. Am luat niste chestii indiene bune si pui chinezesc cu lamaie. Combinam sosurile si rezulta o mancare pe cinste. Ne-o bagam pe gat desi la un moment dat, de atata mers si cu atatea impresii noi uitasem si de foame. Incet, oboseala zilei isi spune cuvantul. Si totusi Adrian ne sfatuieste sa mergem la safari si sa vedem spectacolul nocturn al animalelor. Suna interesant si hotaram sa mergem.

Luam un taxi care merge o viata pana la Safari! Aici totul e foarte dirijat si organizat in aceasta lume prospera. Luam bilete si suntem indreptati spre o coada de lume de toate varstele si natiile. Dureaza o ora aproape pana sa intram, dar nici nu ne putem misca de aici pentru ca e ultimul spectacol. La 10.30 intram intr-un amfiteatru pe malul unui lac cu o stanca. Foarte Lion Kingish! Dresorii sunt in acelasi timp simpaticii prezentatori ai show-ului. Animalute mici traverseaza scena: suricate, nevastuici, bursuci, pe rand, fiecare avand o parte mica in spectacol. Un animal negru, cu o coada stufoasa traverseaza pe deasupra noastra tinandu-se de coada sau balansandu-se pe sfoara groasa. E o specie de oposum asiatic. Scena cea mai regizata e cu pitonul urias “gasit “intr-o cutie sub scaunele spectatorilor. Mic moment de panica rezolvat rapid. Cinci oameni scot sarpele imens din cutia unde fusese gasit si il duc pe scena, un “voluntar” din public se ofera sa participe la spectacol si i se pune sarpele in jurul gatului. Ba chiar e lasat pe scena cu animalul! Probabil unul din dresori, caci nu ar fi stat asa de calm cu ditamai constrictorul dupa gat.

Apoi pe stanca din fundal apare un leu, se plimba alene, probabil stiind ca il asteapta acolo ceva de mancare. Urmeaza o hiena, un leopard, o suricata, un tigru, prezentate de dresori. Spectacolul se termina si luam trenuletul spre jungla cu animale. Le vedem in habitatul lor, dar destul de greu caci lumina e foarte slaba si animalele nu au veleitati de vedete. Trecem pe langa elegfantii dansatori (par a dansa, dar isi fac de fapt siesta), pe langa lei, tigri, rinoceri, girafe, gazele, porcusiri barbosi si porcusori cu colti, flamingo. Din jungla intunecoasa, in linistea noptii se aud fosnetele vietii nocturne si se simte miros de salbaticiune.

E trecut de miezul noptii cand iesim. Sincera sa fiu, gradina zoologica din Emmen m-a impresionat mult mai mult, dar e si asta o experienta.

Inca o zi din 2011 ne-a ramas…

Published in: on December 30, 2011 at 8:20 pm  Leave a Comment  

Ziua a paisprezecea, joi, 29 decembrie 2011

Iar ma trezesc in miezul noptii. Cred ca pleaca un grup de turisti. Adorm la loc si foarte repede suna ceasul. Dar bagajele sunt facute, totul e strans. Micul dejun e lejer, mai facem poze la panorama orasului si o ultima pimbare in zona. Trecem canalul. Miroase a mâl si a mizerie. Gunoaie zac aruncate pretutindeni. Si de dimineata e o caldura doboratoare. Imi amintesc ce ne spunea Son, primul ghid: ca ei mananca sobolani, dar numai de tara care se hranesc cu orez, nu din cei de oras care mananca orice mizerie. Bleah, anyway!

Ne intoarcem la hotel. Personalul e amabil si, ca intotdeauna, ne deschid usile, ne cheama taxiurile, ne dau bagajele jos din masini sau le pun in ele. Foarte prietenosi si zambitori. Observ ca, cu cat un popor e mai amarat, cu atat e mai amabil si generos. Ca si cu oamenii. Ma gandeam „in simbolul meu”, vorba unei cunostinte care credea ca se exprima elevat, ma gandeam cum ziceam ca simturile sunt foarte importante la oameni. Cele cinci simturi, bunul simt si, mai ales simtul umorului. Fara el viata e destul de cenusie si unenjoyable. Chiar asa! Plus ca el reflecta inteligenta, flexibilitate si subtilitate. E important. Fiecare popor se caracterizeaza prin umorul propriu si asta spune ceva si despre nivelul de educatie.

Privesc orasul cum ramane in urma noastra, aglomerat, cu scutere si masini, cu saracie si opulenta. Mi-a placut mult aici. Poate intr-o buna zi ma voi intoarce sa il revad…

Foarte repede ajungem la aeroport si trecem prin formalitatile de imbarcare.

La Singapore ne asteapta Adrian Tan si ne va fi ghid. Zborul e scurt si placut. In avion, o fetita dragalasa penduleaza pe coridor in rochita ei cu fluturas, un fluturas ea insasi. Sophie. Doi baietei grasuni, blonzi si cu ochi albastri se agita si ei de zor. Tatal e si el voinic bine si parca seamana cu Fred din Epoca de piatra. Am impresia ca cei doi baietei sunt el insusi la respectivele momente din copilarie. Cel mititel se dovedeste a fi total nefericit de ideea de aterizare si urla de zici ca l-au sacrificat de sarbatori. Nimic nu il poate opri!

Debarcam si mergem si mergem pana la vama pierzandu-ne speranta ca vom ajunge. Dureaza mult verificarea pasapoartelor, e coada mare. Intr-un final trecem de control si recuperam valizele. La iesire ne asteapta cei trei prieteni singaporezi. Ne distribuim in doua grupuri si mergem o parte cu Adrian si alta cu Yan. Drumul ne poarta pe un bulevard splendid, ornat cu flori si strajuit de palmieri. Totul pare ireal. De fapt acesta este cuvantul pentru Singapore: ireal! Un fel de oras al lui Truman, si totul pare un Truman show, too good to be true! Hotelul este si el una din cladirile uriase care se ridica la tot pasul una mai impunatoare ca alta. Adrian imi spune ca multe astfel de cladiri sunt locuinte guvernamentale, un fel de ANL-uri pe care locuitorii le cumpara in rate. Familiile stau multe generatii impreuna, mai ales daca nu sunt casatoriti. Astfel, Adrian sta cu mama si bunica in acelasi apartament de cinci camere. Batranii stau cu cei tineri si casele de batrani sunt privite ca o rusine de singaporezi. Pentru ei, ca si pentru vietnamezi, batranii, stramosii, tot ce tine de familie se bucura de multa grija si respect. Adrian ne spune ca aici nu exista sa fii jefuit, inselat sau atacat. Nici macar nu se poate imagina sa arunci o hartie pe jos, daramite sa comiti vreun delict! Politia nu se face vazuta prea des pentru ca ideea de disciplina e ceva ce nu poate fi pus la indoiala. E o curatenie desavarsita, totul e organizat la cel mai mic detaliu. De curand a fost o blocare a metroului si acum se fac anchete peste anchete desi e primul astfel de incident in 25 de ani! Dar oamenii de aici sunt obisnuiti cu perfectiunea si sunt ultragiati de asemenea rupturi ale rutinei lor. Sa vina ei la noi sa vada cat de diversa si plina de surprize poate fi viata! Noi suntem inca sub socul motoretelor si lipsa lor ne intriga usor. Si nici un gunoi?? De la mormanele din Saigon la nimic?! Hmmm!

Aflu ca salariul mediu e de 3 milioane de dolari saigonezi. Acu alta! Abia ne-am obisnuit cu dongii  din Vietnam ca trebuie sa switch la alta moneda. Nu exista pensii decat la lucratorii guvernamentali. Restul lumii, de fapt toti chiar, depun un 30 % din salariul lunar intr-un cont de pensie pe care il pot incasa incepand de la 55 de ani. Varsta de pensionare este 60. Speranta de viata este 80!

Revenind la hotel, si aici dureaza sa ne cazam. E plin de lume, din cauza forfotei anului nou. Dupa mult timp primim camerele. Noi stam la etajul 12. E elegant, dar nu foarte spatios. Curat insa si ingrijit. Lasam bagajele si plecam cu Yan si Tia spre centru. Pe Orchard Road e plin de luminile sarbatorilor. Mergem intai de-a lungul strazii cu cladiri spectaculos de inalte, unele hoteluri, altele birouri. O cladire foarte excentrica, cu o palarie deasupra e palatul de justitie. Unele cladiri inalte sunt intrerupte la mijloc de spatii verzi si gradini pentru a da senzatia de aer curat si pentru a crea un ambient cat mai prietenos. Adrian ne spusese ca de multe ori are senzatia ca apar cladiri peste noapte, cu asa viteza se construieste aici.

Mergem la masa intr-un restaurant multinational. De fapt adevaratul ”melting pot” al lumii nu e America ci Singapore. Aici convietuiesc nenumarate natiuni, predominant fiind chinezii, apoi indienii si malaiezienii. Toti vorbesc engleza si fiecare isi vorbeste limba de origine. Exista armonie deplina intre fiecare natiune si se respecta traditiile fiecareia in mod egal. Daca se creeaza blocuri noi, apartamentele sunt distribuite procentual natiunilor existente. Singaporezii sunt aici  cam de 100 de ani, cei care apartin acun noii natiuni. Arborigenii erau malaiezienii peste care au venit chinezii, indienii si celelalte natiuni. Acum Malaiezia e oarecum „rivala” Singaporelui. Din exploatati, singaporezii au ajuns dominanti ca tehnologie. Malaiezia le dadea apa pentru alimentare. Dar apa primita e de proasta calitate. Ei o purifica si o revand Malaieziei cu profit! Acum au dezoltat o tehnologie capabila sa purifice apa de mare, apa de canal rezidual si cea de ploaie, aducand-o la parametri perfecti de utilizare. Veniturile tarii nu vin, cum s-ar crede, din turism. Sau nu acestea sunt cele care ii tin la acest nivel ultra ridicat de trai. Sunt tranzactiile financiare cele care le aduc veniturile majore. Plus cazinoul care acum ocupa locul doi in lume dupa cel din Macao. Las Vegas a picat pe locul trei.

Toate aceste lucruri le aflam de la prietenii nostri pe care ii asaltam cu intrebarile cele mai diverse.

Asadar, revenind la masa noastra de seara, ceea ce e impresionant e cum poti manca din orice tip de mancare traditionala a natiunilor care locuiesc aici. Luam din fiecare fel cate putin, dar sfarsim prin a avea farfuria plina. Evident ca am luat niste chestii iuti de mori si nu le pot dovedi. In schimb pachetelele de primavara (spring rolls) sunt superbe si ma bazez pe ele. Plus niste rata crocanta si alte delicatese. Mai descopar si niste feluri indiene bune, cu bame, si viata devine mai placuta. Yan ne aduce tot felul de fructe exotice, care mai de care mai ciudate si cu nume nemaiauzite. Unele sunt foarte bune, altele mai ciudatele. Ochiul dragonului e bun, dar fructul stea e cam acrisor si nu neaparat gustos. Niste ghemotoace rosiatice pe care la vazusem si in Vietnam se dovedesc a nu fi cactusi cum crezusem ci un fruct total neintepator.

Vorbind cu Tia si Yan ne spun ca au vazut prima data zapada in viata lor cand au fost in Bacau, in februarie anul acesta. A fost o mare minune pentru ei! Aici temperatura e constanta intre 26-28 de grade. Ce viata! E mai rece in mall-uri din cauza aerului conditionat care ne-a zapacit de tot, dar in rest, e cald si umed. O vegetatie luxurianta, totul verde si frumos. Ireal, cum ziceam.

Dupa masa revenim la hotel morti lati de oboseala.

Pe maine!

Published in: on December 29, 2011 at 8:03 pm  Leave a Comment  

Ziua a treisprezecea, miercuri, 28 decembrie, 2011

Ma trezesc mai devreme  in zgomot de usi trantite si lume care vorbeste tare. Ce- i cu oamenii astia? Incet se aude cum orasul se trezeste la viata,desi inca e intuneric. Se aude forfotul masinilor si sunetul claxoanelor. De jos, din cusca lui de dupa un copac, langa hotel un cocos mititel se simte dator sa anunte venirea zorilor. Mic, mic, dar ce plamani pe el!
Nu reusesc sa adorm la loc si ma tot gandesc la una si la alta.  Aseara, la magazin, in confuzia si oboseala mea, tot numarand restul la ce platisem, am uitat lucrurile acolo. Ne-am aruncat in taxi si abia acasa mi-am dat seama de cruda realitate. In urma noastra magazinul se inchidea treptat ca o cetate ale carei porti cadeau cu zgomot de grilaje,  izoland-o de restul lumii.
Ma oftic la culme de cat am fost de nauca, ba il gasesc vinovat si pe Stef ca nu se implicase sa aiba si el grija de bagaje, ca doar pentru ziua lui ii luasem cate ceva. Dar ma razgandesc si decid ca pe lume sunt lucruri mult mai grave si mai importante decat niste haine oarecare.

Se lumineaza de ziua, si dupa micul dejun plecam spre magazin. Nimerim din prima standul cu pricina si nu apuc sa zic nimic ca vanzatoarea se si repede bucuroasa sa imi dea sacosa mea uitata. Draga de ea alergase dupa noi aseara, da noi, nu si nu, eram chititi sa gasim taxi spre hotel.
Ii multumesc mult si concluzionez ca vienamezii sunt un popor foarte corect. Nimeni nu a incercat sa ne pacaleasca sau sa ne insele in vreun fel. Au fost mereu amabili, s-au oferit sa ne ajute si s-au tinut de cuvant. Chiar si cand am schimbat excursia au avut grija sa ne trimita la hotel diferenta de bani. Si era clar ca noi nu am fi avut de unde sa ii mai gasim. Ne-au gasit ei insa si chiar m-a impresionat faptul asta. Cu toata saracia lor sunt un popor onest, cel putin asta a fost impresia noastra. Si venisem cam speriati de avertizari sa ne pazim gentile, sa fim atenti pe strada, sa avem grija ca putem fi atacati si sa ni se smulga lucrurile din mana. Doamne ajuta insa, noi personal nu am avut parte de incidente neplacute deocamdata. Bat in lemn!
Ne extragem din labirintul magazinului mare si oscilam intre a merge in Cholon, orasul chinezesc, sau a ramane in cartierul francez. Decidem ca oricum China e patria noastra deja si nu am mai putea descoperi nimic deosebit intr-un cartier chinezesc in Vietnam. Mergem de-a lungul bulevardului Don Khoi, cu magazine de firma si preturi pe masura. Spre norocul meu, desi intru foarte neconvinsa intr-un magazin de matasuri, ies cu doua rochii super, la preturi nesperate, dupa ce astept sa imi faca ceva ajustari.
Ajungem in piata independentei care e la fel de frumoasa ziua cat era si seara. Parca ceva mai putin aglomerata, in mod straniu. Deja suntem experti in traversat strada: incepi sa mergi, ridici o mana sa opresti masinile si motoretele si, ca prin minune reusesti sa fii ocolit si sa ajungi pe celelalt trotuar. Ce magie!
Mancam mancare traditionala foarte buna intr-un restaurant micut dar nesperat de bun. Si mergem sa ne bem cafeaua langa Notre Dame. E o caldura disperata! Dar pe terasa adie un vant usor si ne relaxam privind viata strazii. Vanzatoare ambulante prepara tot felul de mancaruri specifice in vase mici, cu mirodenii, in foi de orez.

Ne intrebam oare cine cumpara de la ele, dar nu duc lipsa de clienti. Din cand in cand isi iau pravalia in spate, agatata de o parte si de alta a umerilor, ca doua ciubere pline de mirodenii si ingrediente, si se aseaza pe un scaunel (si el in dotare) la alt colt de strada, in cautare de vad. Alte femei fac un fel de pancakes bune si dulci si niste pernite de aluat pe care le ambaleaza in pungi de celofan si le vand trecatorilor interesati. Gustam si noi, dar nu ne decidem sa cumparam. Mai pendulam in piata catedralei, facem poze, intram in cladirea frumoasa a Postei centrale si zabovim si acolo dupa niste magneti si fleacuri diverse.  Ar trebui sa angajam pe cineva sa ne mai dea peste maini cand mai vrem sa cumparam cate ceva. Nu de alta dar vom fi cat elefantii la vama si nu e o idee buna neaparat. Dar,  dupa ce filozofam la aceste realitati ne oprim direct in Diamond Mall. Aer conditionat, preturi prohibitive, dar e fain. Decidem ca ne-am conditionat destul si meritam un taxi spre hotel. Nu ca l-am gasi prea usor… Intr-un sfarsit il gasim si trecem pentru ultima seara prin baia de multimi de scutere. Parca vad ca o sa ne lipseasca! Adevarul e ca, desi la inceput Saigonul ni s-a parut un loc nu prea primitor, acum ne simtim foarte bine aici, ne-am familiarizat cu strada si cu stilul oamenilor, ne-am calmat din spaimele cum ca e periculos.

Facem bagajele si pregatim toate actele pentru maine. Macar nu mai trebuie sa plecam in zori. Viata noastra e simtitor mai buna!

Pe maine!

Published in: on December 28, 2011 at 7:23 pm  Leave a Comment  

Ziua a doisprezecea, marți, 27 decembrie 2011

Iar ne trezim devreme…Urasc ora sase…dar cu toata ura somnului meu ne miscam spre masa si la 7 suntem in hol ca sa nu intarziem. De data asta insa intarzie ei. Vine un taxi care ne ia spre o agentie turistica improvizata mai mult. In drum deodata se opreste circulatia brusc. Mai sa dam cu capul de parbriz! Trece un convoi militar. Intr-o intersectie mare scena e de filme SF: fara nicio regula, masini si scutere se bulucesc precum fluturii in jurul unui felinar invizibil, ocolindu-se unii pe altii si, in mod miraculos, reusind sa nu se pocneasca asa cum era foarte previzibil.

Uite ca ajungem la un hotel si asteptam o vreme sa se intample ceva. Cam mare confuzia generala. In cele din urma ni se spune ca nu mai e loc in turul pe care il rezervasem, ci doar in cel care ducea la insule.
In fine, nu aveam de ales si urmam un tip spre alt loc, printre oameni si motorete. Mai sa ne si pierdem. Odata ajunsi la noua locatie urcam intr-un microbuz si asteptam sa vina ghidul. Cam harababura azi la tipii astia… Apare si ghidul cu glumele lui pe care probabil le repeta pentru fiecare grup. Il cheama Cun si ne explica despre sistemul de invatamant, cu cele trei niveluri, relativ asemanator celui de la noi. Dar facultatea dureaza sapte ani pentru ingineri si doctori. Masterul e de doi ani si jumatate si se face o prima parte in Vietnam, a doua in alta tara asiatica. Aflam acum ca nam din numele tarii inseamna “de sud”, deci numele tarii este poporul din sud. Ne prezinta apoi care este situatia productiei Vietnamului. E pe locul doi in lume la productia de orez, dupa Thailanda, pe locul doi la cafea, dupa Brazilia, si pe locul unu la piper negru.
Deci cum ziceam, vietnamezii au o tara foarte bogata, dar nu pe masura de organizata. Suna cunoscut… Cun ne spune ca se practica mult nepotismul in sistemul politic. Si asta suna cunoscut… Cat de universale sunt toate chestiile! Eternul uman nu se dezice!
Microbuzul opreste la o manufactura, ca si ieri. Acesti oameni care lucreaza in asemenea manufacturi sunt victimele asa numitului “agent orange”, arma biologica folosita de americani. E vorba de o substanta chimica de tip “ierbicid” , transportata in butoaie cu dungi portocalii, de unde si numele de ” Agent Orange”. Infestarea recoltelor cu aceasta arma chimica ii modifica genetic pe descendentii celor care le consumau, până la a cincea generaţie. Cumplita cruzime! Interesant cum, in acelasi timp cu aceasta distrugere a populatiei de aici, in America acelor ani, un contraceptiv a generat aceleasi malformatii care au afectat cinci generatii urmatoare. Ironic, nu?
In drum spre Delta  trecem pe langa lanuri imense de orez. Unele sunt cu apa, inca nu a crescut planta, altele de un verde crud amintind de graul nostru de mai, iar in alte campuri deja se recolteaza boabele si sunt treierate.
Din loc in loc vedem morminte mari pe lanul de orez. Sunt un fel de a marca teritoriul. Odata ce strabunii sunt inmormantati pe pamant, acesta e considerat a apartine acelei familii. Dar de cativa ani legea nu le mai permite vietnamezilor sa isi ingroape mortii in curte sau pe campul cultivat. Fiecare parcela de orez e marginita de un dig pe care merg oamenii spre locul unde vor sa lucreze  campul. Cu binecunoscutele palarii tuguiate pe cap, taranii sunt la munca neobositi. Nu acelasi lucru se intampla in orase unde de dimineata ii vezi ca sunt deja obositi si se relaxeaza la un pahar de ceva, citind ziarul ori vorbind in jurul unei mese pe care se mai afla si cate ceva de mancare. Nu par a avea mari griji ale zilei de maine. Si totusi Cun ne spune ca in Vietnam nimic nu e subventionat de stat. Nici invatamantul si nici sanatatea. Totul se plateste, si nu este ieftin deloc. O familie normala are doi copii. Daca un functionar la guvern are mai mult de doi si ultimii nu sunt gemeni, el risca sa fie concediat. Nu acelasi lucru e valabil pentru angajatii din firmele private. Cea mai numeroasa familie vietnameza are 16 copii. Cea mai varstnica femeie din Vietnam are 121 de ani si traieste in orsul Hoe.
Apropiindu-ne de delta aflam ca Mekongul e al 12 lea in lume ca lungime, iar delta sa e egala cu suprafata Slovaciei, de 42 000 de km. Ca populatie,cele 23 de milioane sunt cat populatia Australiei. Fluviul strabate cinci tari dupa ce izvoaraste din  Tibet: China, Burma, Laos, Thailanda, Cambodgia si Vietnam. Barajul din Thailanda a scazut simtitor volumul apelor. Este un fluviu cu flux si reflux si diferenta de nivel a apei este de 1,5 metri.
Si engleza lui Cun e suparata tare si abia pricepi ce zice. Au ei un stil de a taia ultimele silabe de la cuvinte, dar mai rau e ca nici alea care raman nu sunt aidoma realitatii. Aproape ca nu am inteles ce a vrut sa zica despre faptul ca Vietnamul nu va mai exista pe harta in anul 2050, dupa estimarile specialistilor. Ori ca din cauza ca va fi acoperit de ape ori ca va fi erodat terenul. Una din ele sigur. Ajunsi in delta luam un vaporas destul de simpatic, cu scaune din paie de orez si mergem spre insule. Oprim pe insula unicornului. Apa e maronie si destul de involburata. Aici ne asteapta aventura barcilor care ne duc de-a lungul canalului. Pare cam infricosator sa stai in barcuta mica vaslita de o femeie si un barbat, fiecare la celalalt capat al ei. Ne echilibram cumva si incepe drumul printre liane si palmieri de apa. Raul emana un miros amestecat de peste si noroi. Din cand in cand cascade revarsa apa in canalul pe care ne deplasam. Alte barci cu turisti, cu localnici ori cu diverse marfuri pe care le transporta se intersecteaza cu barca noastra. Ca si cu scuterele, ele se ingaduie si trec usor unele pe langa altele, fara sa isi faca rau. In drum se vad case amarate, vai de steaua lor, cladite din lemne si tabla, cu rufe murdarici atarnand pe franghii. Una din barci e un fel de casa pentru barbatul pe care il vedem muncindu-se sa restabileasca echilibrul “casei” scotand apa din ea. Langa el o femeie tanara cu un copil mic, ale carui hainute mici atarna vinetii pe o ata, la uscat.Asta in ipoteza palida ca ar fi fost spalate…
Se aude doar zgomotul vaslei care impinge apa si inainteaza barca spre un port de barcute similare. Nici nu indraznim sa miscam de teama sa nu rasturnam ambarcatiunea fragila. Dar e un sentiment nou, ca si cum am fi in jungla. E o jungla vietnameza de hatisuri si ape, salbatica si tacuta. Nu stim exact ce urmeaza si calatoria se opreste intr-un loc plin de barci, cu un doc improvizat. Dar ne este clar ca nu vom putea cobora pana nu dam cate un dolar barcagiilor. Asteptam grupul si mergem pe jos printr-o parte destul de mlastinoasa, pasind pe niste dale de ciment, prin stufaris si trecand pe langa morminte de strabuni viu colorate care semnifica “pamantul asta e al stramosilor mei si deci al meu”. Locul nu pare prea curat, dar curand ajungem la un mic retaurant unde mancam fructe ale caror nume nu ne sunt cunoscute, oricum e clar ca unul e mango, altul e ananas pe care il mancam cu praf de chilli (ce combinatie interesanta) si primim si ceai de lamaie. Niste muzicanti ne canta cantece traditionale, dupa ce le auzisem si de la celealte mese. Nostim cum cantau la fel fiecarui grup de turisti de ziceau ca sunt colindatori. Ba chiar strecurasera si un “if you’re happy and you know it” in varianta de englezo-vietnameza in care doar vreo doua cuvinte puteau fi recunoscute.
La final au adus cosulete cu cate un dolar sugestiv pentru ceea ce aveam noi de facut.
Mergem mai departe la stupii de miere. Albinele lor sunt mici aproape cat mustele si nu sunt agresive. Nu le da prin cap sa te intepe ca la ale noastre. Stau acolo si isi vad de viata lor fara sa se ia de oameni.
Ne dau un ceai bun de miere cu lamaite mici mici stoarse in el. Si niste polen. Intr-un vas mic pun fructe confiate si ne conving sa cumparam si noi.. Ce stil au! Dar sunt bune si avem ce rontai pe drum.
Urcam iar in vaporas si mergem la insula Dragonului, la Ben Tre. Aici ne intampina cu bomboane de cocos cu alune. Vedem procesul prin care cocosul e spart, sucul este fiert si ingrosat.
E nuca de cocos de apa, diferita de cea de uscat. Legenda spune ca aici a trait un calugar care se hranea doar cu nuca de cocos si de aceea specificul acestui loc este prelucrarea cocosului. Dupa ce fierbe este luat de pe foc asa caldut cum este si se prelucreaza in benzi pe care le taie si fac un fel de caramele de cocos. Ne luam si noi doua cutii, pe langa doua tricouri si o degustare de vin de  cobra. Trec peste chestia cu cobra moarta in vasul de sticla si imi fac curaj sa beau din vinul de sarpe. E ca un fel de tuica foarte slaba.
> Aici au si ceva crocodili pe aici dar nu sunt de vazut. Doar pieile lor se regasesc sub forma de posete si portofele. Mai bine asa!
Se pare ca am cam intarziat cu diversele negocieri pe la tarabe. Se pleaca spre restaurant, intr-un decor feeric, cu flori superbe care atarna in arcada debarcaderului, cu gradini pline de verdeata, case suspendate pe apa, cu acoperis de paie, poduri de bambus sau de trunchiuri de copac. In mijocul acestui decor se afla terasa pe care vom manca. Ne dau ei din partea casei carne de crocodil cu orez si pachetele de legume, o supa destul de buna. Crocodilul mai bine lasati! Nu prea bun. Cel putin asa mi s-a parut mie. Comandam o supa coreana. Mai bine nu ne venea ideea asta caci era cam rauleana si abia am reusit sa alegem ceva comestibil din aglomerarea de legume si verze de prin ea. In schimb pestele elefant era super bun. Tot in foite de orez, cu verdeata. Singurul lui defect era ca nu era prea mult si abia daca ne-am saturat din el!
O cafea incheie actiunea si decidem ca nu ne palpita chestia cu turul de biciclete pe insula. Un fluture mare ne tot da tarcoale. Am crezut la inceput ca e o pasare, dar unduielile  aripilor erau clar de fluture. As fi vrut sa il pozez dar el parea a ne ispiti doar si tzusti, disparea! Era frumos si negru dar nu l-am putut vedea mai de aproape.
Revenim la vaporas si parcurgem distanta spre uscat, la My Tho, de unde pornisem. Plecam spre Ho Chi Minh. E foarte frumos drumul. Acum stau chiar in fata, langa sofer, caci masina s-a umplut si de alti oameni, asa ca era sa ramanem fara loc, sa venim cu cercul inapoi!
Ghidul ne mai da niste sfaturi utile despre taxiuri pirat si ne spune cat sunt de periculoase.
Ramanem in partea comerciala, la piata Saigon si de acolo, dupa ceva cumparaturi, luam taxiul spre casa. Un dus si coboram in oras, ne plimbam putin si traversam strada cu aceeasi teroare in suflet, dar scapam si de data aceasta cu bine. Intram iar la restaurantul vecin unde ne primesc deja ca pe prieteni. Un suc si la culcare! Maine e program de voie. Deci nu mai trebuie sa ne trezim in zori si sa ne conformam vreunui program. E ultima zi la Saigon.
Somn usor!

Published in: on December 27, 2011 at 11:07 am  Leave a Comment  

Ziua a 11-a, luni, 26 decembrie, 2011

Am început cam agitați. Tânărul de la recepție ne-a zis 9 ca oră de întâlnire și era 8:30… Ne cerem scuze celor din grup și pornim spre templul Cao Dai. E o religie nouă, fondată la începutul secolului 20, mai precis în 1926, de un funcționar mistic Ngo Van Chieu. Împreună cu adepții lui a înființat Cao Dai, “palatul înalt”, o credință care e un amestec de toate religiile lumii, având ca simbol ochiul. Cam masonică treabă!  Și unde mai pui că unul din sfinți e însuși Victor Hugo, mason convins!

În drum aflăm despre ghidul nostru că se numește Son, are 60 de ani și doi copii mari. Engleza lui e cam necăjită și fac efort să îl înțeleg, dar mă obișnuiesc. Are simțul umorului și ne spune că în Vietnam, dacă ai scuter , ai și prietenă. Dacă ai mașină ai patru prietene! Despre fiica lui ne spune că e căsătorită și are și un copil, iar fiul de 29 de ani are …scuter!

Aflăm de la el că sunt 54 de etnii în Vietnam, iar predominantă e cea Kinh.  În 1980 o statistică plasa Vietnamul între top 10 cele mai sărace țări din lume. Son ne spune că acum Vietnamul e în procesul de trezire la civilizație, dar e un proces lent și va mai lua timp.

Ne povestește despre religiile din Vietnam. Budismul, confucianismul și taoismul sunt religiile specifice, dar francezii au adus catolicismul. Noua religie Cao Dai este unică prin combinația ei de religii și principii. În drum spre templu oprim la un atelier de artă în care lucrează persoane cu deficiențe fizice. Cu o migală de neimaginat acești oameni tăiau și lipeau, șlefuiau și finisau vase, tablouri, pietre semiprețioase, realizând obiecte de o mare frumusețe.  Nu erau nici prea ieftine, ca să fim sinceri.

Revenim la mașină și drumul ne duce pe margini de plantații de orez, crescătorii de rațe și gâște, iar pe marginea lanurilor zăreai din când în când câte un bizon de apă, cu coarne mari, răsucite.  Am trecut prin păduri de arbori de cauciuc pe care îi recunoșteai după faptul că sunt crestați și au castronașe mici agățate de ei pentru a adună latexul alb din care se face apoi cauciucul. Doar trei zile se scurge seva, după care copacul e lăsat să își adune noi cantități pentru a fi crestat.
Vegetația devine tot mai luxuriantă, e ca o junglă de liane și palmieri. Oprim la templu. Temperatura a ajuns la 35 de grade!  Ne topim.  Porțiunea unde se află templul central este plină de temple diverse. E ca o mare piață cu clădiri viu colorate și cu grădini perfect îngrijite, pline de plante exotice și copăcei ornamentali. Templul în sine e ca o clădire Disney, predominant roz, cu decorații de originile cele mai diferite.  Are coloane ca o catedrală catolică, are dragoni ca o pagodă, te descalți ca să intri și cupolele reprezintă bolta cerească , după islamici. Este foarte mare și în interior este foarte mult spațiu. Dar nu ai voie să calci pe oriunde. Până la 12 poți circula în partea de jos a templului. După slujba de prânz acest lucru este interzis.  Numeroși credincioși îmbrăcați în alb stau cu picioarele încrucișate și se pregătesc de slujbă. Femeile în stânga altarului, bărbații în dreapta, dar la intrare, departe de locul principal de rugăciune. Urcăm sus pe balconul templului și asistăm la slujbă. Patru bărbați cântă la un fel de viori cu sunet ascuțit, în timp ce un cor de femei cântă slujba, ca o incantație, însoțită de sunete de tobă și de bătăi de clopot. Ca la un semn, cu păși mici și repezi, credincioșii se aliniază împreună cu preoții în prima parte a bisericii-templu, stând jos pe marmora podelei și făcând un semn ca de cruce cu ambele mâini strînse împreună. Apoi se apleacă până la pământ din poziția lor așezată.  Îi lăsăm rugându-se la zeii și divinitățile lor multiple și ieșim în curtea exterioară. Din templu răzbate în continuare incantația slujbei, insotindu- ne ritmată de viori și rare bătăi de tobă. E interesant cum au reunit ei atâtea credințe într-o comuniune de principii care nu se contrazic, aparent. Asta da, toleranță.

E foarte cald și răcoarea mașinii ne face vizita mai suportabilă. Mergem doar câțiva metri până la un mic restaurant cu chioșcuri în copaci unde mâncăm și socializăm cu un cuplu de olandezi. El e designer de exterioare și ne povestesc de Hanoi și, ca și studentul olandez care e vecinul meu de scaun, ne confirmă că Hanoiul e mai haotic și mai sărăcăcios decât Saigonul, dar spune că oamenii sunt mai amabili. Masa e ok, prețurile foarte mici aici. Odată adunați, grupul se îndreaptă spre tunelurile CuChi, cele care i-au protejat pe luptatorii de guerila și i-au înspăimântat pe americani.

Pe o suprafață de 150 km pătrați și pe trei nivele de adâncime, tunelurile erau ca un labirint de șobolani. Un adevărat oraș subteran, în care primul nivel e la 3,5 m, următorul la 6,5 m și cel mai adânc, la 8-10 m adâncime. Aveau săli de ședință, bucătării, ascunzători secrete și depozite,  guri de aerisire care se amestecau cu decorul junglei, în așa fel încât nu știai dacă e gaură de șarpe sau e gura tunelului. Intrările sunt perfect mascate de frunze, capcanele, de o cruzime nemaintalnita erau menite să îi ucidă pe loc pe soldații americani care se încumetau să vină aici. Nu aveau nicio șansă! Odată intrați în tunel erau pierduți: șerpi, scorpioni, termite, un întuneric beznă și tunelul care era când larg când îngust. Nu aveai cum să mai poți ieși. Doar luptătorii știau  drumul, aveau semne secrete și nu se rătăceau. Grupul nostru intră în tunel și iese la câțiva metri. A fost foarte greu, chiar și pe o porțiune de 5-6 metri! Trecem pe lângă un tanc american, pe lângă bucătăriile bine camuflate ale căror mirosuri erau înlăturate prin arderea ierburilor și gunoaielor, iar fumul era redirecționat la distanță de sursă prin tuburi de bambus. Tot din bambus făceau țepușele puse în capcane, în care cădeau soldații americani. Un film documentar ne vorbește despre anii de război și de felul în care deveneau eroi cei care ucideau cel mai mare număr de americani. O adevărată vânătoare de oamenii de ambele părți ale frontului. No mercy!  Cumplită realitatea acestui război  absurd!  În coridoare era beznă completă și doar ofițerii superiori aveau lanterne. Restul oamenilor trebuiau să se descurce cu lămpi de gaz sau fără.  80 000 de oameni puteau încăpea în tunele. Cu o abilitate incredibilă, vietnamezii au luptat să își apere țara, folosind strategii ingenioase, reușind să aducă apa în tunele pentru mâncare și să le amenajeze să fie funcționale că locuri de dormit, de organizat luptele etc. Son ne spune că un soldat vietnamez putea parcurge cei 6 km până la Saigon, cu armament și mergând pe jos, în doar 2 ore.

Aici obuzele și bombele cădeau de zeci de ori pe zi, creând cratere uriașe. Și astăzi mai sunt victime ale bombelor ascunse de pe vremea războiului.
Locul este amenajat bine ca muzeu, cu marionete care refac activitățile soldaților de guerila. Cu mare tenacitate ei lucrau pământul cu o mână, ținând arma în cealaltă. Orice armă sau muniție sau obiect de îmbrăcăminte găsite de la inamic erau prelucrate să devină de folositoare pentru vietnamezi. Primim și noi o porție de mâncare de război:  tapioca fiert, cu gust de cartof, cu sare, zahăr și alune pisate. Foarte bune la gust. Ceaiul era făcut din frunzele arbuștilor din decor. Orice era folosit pentru supraviețuire.

Turiștii pot să tragă cu armele de vânătoare din dotarea muzeului pe un poligon din apropiere. Evident că toți băieții din grup se înscriu să tragă cele zece gloanțe adevărate. Ștefan e foarte încântat de experiență, deși zgomotul și recului nu sunt chiar plăcute. Îmi amintesc prea bine cum, atunci când am mers la poligon prima dată am crezut că am surzit! Iar umărul mai să îmi iasă din loc.  O pisicuță roșcată se cuibărește în brațele olandezei și apoi își face loc în brațele lui Ștefan. Foarte prietenoasă și scumpă. Își face loc cu pernuțele să stea cât mai comod. Dar noi ne grăbim și mai vedem câteva bunkere și alte tipuri de adăposturi inteligent camuflate. Am senzația că am călătorit în timp. Slavă cerului că nu am trăit așa vremuri cumplite de cruzime, ură și distrugere!

La întoarcere ne oprim la un magazin de cafea și suntem serviți cu diverse fructe confiate și comandăm sucuri din fructe mai ciudate. Eu iau suc de Durian și Ștefan ia o chestie care se cheamă Sapodilia. Foarte diferite de ce mai băusem. Cumpăr cafea de nevăstuică, o nouă găselniță de-a vietnamezilor. E cea mai scumpă cafea ever și e produsă de nevăstuică, evident prin mijloace foarte personale.

http://en.wikipedia.org/wiki/Kopi_Luwak

Mă gândesc eu bine oare chiar vreau să beau cafea din caca de nevăstuică?? Ștefan vine cu argumente filozofice despre ce mănâncă omul destul de des la figurat, așa că ce mai contează dacă îl și bei? Hmm, mă rog, dacă toată lumea se dă în vânt după această cafea, hai și noi să ne aliniem. Mâine poimâine o să mâncăm și cafea de oaie, că doar și seamănă producțiile respective, mai știi? :))

Mașina ne lasă la hotel și ne despărțim de grupul nostru. A fost un grup simpatic, mai ales familia din Australia, de origine din Sri Lanka, cu o fată și un băiat. Erau foarte veseli și prietenoși și am vorbit mult cu ei.

Dar e încă devreme. Mergem să inspectăm cartierul și achiziționăm încălțăminte mai comodă pentru mersul în deltă. E amuzant cum traversăm strada: portarul hotelului ne însoțește, parcă printr-o vrajă oprind mașinile cu mâna. Face asta de câteva ori, căci trebuie să ajungem la bancomatul de vizavi și înapoi. Parcă am fi orbi. Dar e infernal să treci strada. În finalul serii oprim la restaurantul de lângă hotel și descoperim că e foarte bun. Cel mai interesant fel de mâncare e cel pe care îl comanda Dan, cu foițe fine de orez, peste care se pun niște foițe mai groase și umede, iar în ele se rulează carnea și salata. Ca o sarmală care se moaie apoi într-un sos picant. E foarte bună chestia asta. Și sucul e un fresh de portocale. Iar serviciul e prompt. Incearcă ei să ne învețe să mâncăm cu bețele, dar nu prea ne iese. Tot la furculițe ajungem. Sunt foarte amuzați de stângăcia noastră, dar sunt amabili.
Hotărâm să revenim la restaurantul lor și mâine. Și a mai trecut o zi plină de întâmplări și locuri noi.
Noapte bună!

Published in: on December 26, 2011 at 10:37 am  Leave a Comment  

Ziua a 10-a, duminica, 25 Decembrie 2011

Pentru micul dejun trebuie să urcăm la etajul al 9-lea. Acolo e o piscină de vis și se vede panorama orașului. E cald și soare și orașul ni se oferă cu vegetație luxuriantă și clădiri din cele mai diverse. De la mizeria maximă la luxul opulent. După mic dejun decidem să ne înscriem pentru două excursii de câte o zi. Mâine la templul Cao Dai și tunelele Cu Chi, iar poimâine în delta Mékongului. Am negociat prețul cu bell-boy-ul care răspunde de excursii și am ajuns la 45 de dolari de persoană pentru amândouă excursiile. Omul se dovedește deosebit de amabil și util, ne da sfaturi bune să luăm bani de la ATM mai degrabă decât să schimbăm nerentabil la hotel și ne arată și pe unde să pornim către catedrala Nôtre Dame construită de francezi pentru a-și crea o bucată de Paris aici. E construită în 1877 de arhitectul Jules Burard, cu cărămizi aduse chiar din Franța. Are o înălțime de 56 de metri. Interiorul său este destul de auster.

Străzile sunt deprimante, cu trotuare desfundate, câini, lume săracă, oameni care mănâncă orez cu castraveți din vase mici puse pe mese improvizate în mijlocul trotuarului. Nu prea vedem pe nimeni muncind. Toți mănâncă, beau sau stau pur și simplu cu priviri neinteligente pe fețele for, privind în gol. Unul își face de lucru cu o motoretă, o curăță într-un lighean, pe părți. Doamne, aici e o populație care pur și simplu trăiește pe motorete. Mame, tăți și copiii lor sunt pe motorete, ca lăcustele, sute și sute, venind de peste tot și nerespectand nicio regulă. De obicei ne alăturăm unui grup de localnici și traversăm cu ei, să fim mai mulți printre vehicolele de toate soiurile și printre motorete. La un moment dat ne-a scos la liman (adică la trotuar) o vietnameză cu o față distinsă și frumos îmbrăcată care ne-a “protejat” să traversăm în stilul kamikaze, sfidând traficul. Fiecare traversare e o aventură, chiar dacă ești pe trecerea de pietoni și e verde. Ne rătăcim, încercăm să aflăm în ce direcție e catedrala. Nicio reacție de nicăieri. Stef preia conducerea cu mare competență și ne duce la catedrală după harta de la hotel. Magazine necăjite, dar și câteva luxoase se văd peste tot. Alăturarea de sărăcie lucie și bogăție maximă, așa cum ziceam, e uluitoare.

E foarte cald și ne dăm seama că trebuia să ne îmbrăcăm și mai subțire de atât. Catedrala e o clădire de cărămidă roșie, oarecum amintind prin stilul ei grandios de modelul după care a fost făcută. La prânz o găsim închisă. Decidem să schimbăm direcția și să mergem la Pagoda Împăratului de jad. Am mers de ne-au sărit capacele, și prin zone necăjite maxim… Cel mai greu a fost să traversăm o imensitate de bulevard! Dar am reușit și am ajuns la pagoda construită în 1909. Este un templu taoist suprarealist, cu numeroase statui din lemn. Fațada este mov, iar tiglele sunt de culoarea jadului. E lume peste lume peste tot, unii vând flori, alții niște vrăbiuțe mici mici în cuști, sau broscuțe țestoase, ori peștișori aurii. Constat că ele sunt vândute ca să fie oferite că ofrande, căci am surprins cum o femeie dădea drumul unor vrăbiuțe în incinta templului, iar alții eliberau peștii și broscuțele în eleștee. Un eleșteu în formă de semilula are sute și sute de broaște țestoase de toate dimensiunile, hrănite cu pâine sau portocale de credincioșii veniți în număr mare. Sunt diferite săli în interior. Într-una din ele femeile pun bețișoare parfumate la statui reprezentând zeități ale fertilității pentru a le proteja sarcina sau a le ajuta să aibă copii. În altă sală se aflau doi cai cu clopoței pe care oamenii îi sunau, mângâiau capul cailor de lemn și își treceau mâna pe cap apoi. O fi și asta ceva! Fac și eu la fel, just in case, că doar rău nu poate să facă (vorba românului)! Foarte multe fructe sunt aduse ca ofrande de credincioși și lăsate în templu. Urcăm pe terasă și vedem de sus curtea interioară și eleșteele. Mirosul de bețișoare arse e foarte puternic și înecăcios. Abia mai pot respira. Tot în curtea pagodei e și un copac uriaș, ca o împletitură de crengi care se ridică spre cer. Am văzut mulți copaci la fel pe aici. Ciudați! Păr chinuiți și chirciți și totuși se ridică înalți și plini de frunze.

Ne odihnim pe o bancă și studiem fețele celor din jur. Locul e foarte sărăcăcios și pagoda dezamăgitor de neîngrijită și abandonată. Chinezii ar fi făcut zece magazine în jur, ar fi pus taxe și ar fi amenajat-o super. Aici nu plătești intrare, dar locul arată jalnic. Ieșim și căutăm un taxi spre templul Le van Duyet. Un taximetrist de la o firmă de stat ne atrage atenția să nu luăm orice taxi căci e periculos. Într-adevăr e foarte corect cu noi și învățăm și noi o chestie pe ziua de azi. Templul eunucului se află într-o parte săracă a orașului, cu tarabe cu haine, fructele cele mai ciudate, fețe de oameni cam neprietenoi, aglomerație, bleah! Dar templul în sine e magnific. O ceramică superbă constituie dantelăria de țiglă a acoperișurilor sălilor diferite ale templului. E o splendoare! Statui frumoase, așezate pe fructe diverse (probabil din ceramică, dar imitând atât de bine realitatea de ziceai că sunt fructe adevărate!) Totul viu colorat, regăsesc motivul cailor de lemn (au mărime naturală), un tigru împăiat care îl protejează pe Van Duyet de dușmanii săi, animale mitologice, statui de zeități. În altar se află statuia viceregelui eunuc și la ea se închină oamenii și ard bețișoare. Un preot bate cu un lemn într-un vas de alamă, poate un fel de toacă pentru ei, căci crează un moment solemn. La intrare se află patru fildeși uriași de mamut, așezați pe postamente speciale, două din ele fiind puse ca adevărații fildeși ai unui animal din piatră neagră, că un elefant pitic.

Van Duyet a fost un eunuc care a trăit între 1764-1832 care a conceput strategia unei victorii navale împotriva lui Tay Son, ajutându-l pe prințul Nguyen Anh să devină împărat. A devenit vicerege și nu s-a supus ordinelor lui Minh Mang de a-i persecuta pe creștini. El și soția sa au fost înmormântați în două cavouri circulare la intrare în templu. Minh Mang acesta (cam agitat omu’!) a ordonat distrugerea  cavourilor originale și astăzi ele au fost restaurate ca niște semisfere. De altfel și templul așa cum arată el acum datează din 1925 când a fost refăcut după modelul original.

Stam in parcul minunat din jurul templului si admiram arborii uriasi. Unii au flori rosii extraordinar de frumoase, ca niste orhidee, iar de ramuri atarna niste fructe lemnoase maronii, mari cat nucile de cocos. Se pare ca pot ajunge la greutatea de 5-7 kg. Nu stiu cum se cheama acest copac, dar e foarte interesant.

Plecam, nu inainte de a lua niste valize mici din targul din jur. Acum avem ce cara dupa noi! Taxiul ne duce la cartierul francez, la restaurantul pe care il ochisem in drum spre obiectivele noastre culturale. Se dovedeste a fi foarte bun, cu mancare traditionala bine pregatita si gustoasa. Si decorul e interesant, cu motive traditionale. Un grup alaturi sarbatoreste o zi de nastere si canta la chitara cu mare veselie. E placuta atmosfera.

Dupa asta mergem la Notre Dame si asistam la slujba de Craciun. In vietnameza. E plin de lume cat vezi cu ochii. Afara, in fata catedralei, alte zeci stateau la slujba pe motoretele lor. Cu evlavie. Cel mai emotionant a fost cand toata omenirea aceea a inceput sa cante cu preotul odata in imensitatea aceea de catedrala. Mi-au dat lacrimile!

Am stat o vreme si am ascultat predica, de fapt sunetele unei limbi necunoscute care reuseau sa transmita emotia chiar si asa.

Am plecat spre centrul modern cu teatrul, hotelurile de lux si fantanile strajuite de palmieri. Am urcat la etajul al 9-lea al hotelului Caravelle la barul Saigon, un loc tipic pentru europenii care vor sa admire panorama orasului. Stam acolo pana se intuneca si se aprind luminile. Arata superb! Nu se mai vad slum-urile, ci doar luminile glorioase ale lumii civilizate. Cu cladiri maiestuoase si ultra modern alaturi de cele coloniale, stilate si elegante. Ne plimbam prin piata Palatului Independentei, inconjurata de hotelurile cele mai cunoscute (Hilton, Rex etc).

Ce trist ca pagoda imparatului de jad e abandonata in modestia ei si nu se investeste mai mult in pastrarea cladirilor de patrimoniu!

Luam un alt taxi care ne duce la hotel, serpuind printre luminile masinilor si ale motoretelor.

S-a terminat inca o zi intr-un oras care aduna atata cultura, distrugere, lupte, ura si dorinta de renastere dintr-o istorie atat de zbuciumata, generata tocmai de bogatia tarii care a fost ravnita pe rand de europeni si americani.

Maine vom vedea urmele sangeroasei perioade a razboiului din Vietnam.

Somn usor!

Published in: on December 25, 2011 at 8:50 pm  Leave a Comment  

Vietnam, ziua de Crăciun

Am hălădiut în aeroportul acestui oraș o zi întreagă. Mara deja și-ar fi făcut prieteni jumătate de populație. Noi am stat grămadă, keeping ourselves to ourselves până ce ne-am dus să ne check-uim din nou. Numai că fata de la bagaje nu a fost mulțumită de etichetele puse de chinezul george și a pus unele noi. Sper să îmi revăd valiza în Vietnam.

Putem zice că am petrecut cel mai aviatic Crăciun ever, dintr-un aeroport în altul și dintr-un avion într-altul. Avionul, evident, pleacă cu întârziere și mă tot gândeam că toate piedicile astea au fost un semn. Mă luase frica… Și se mai și zgudiue din toate încheieturile! Dar e spațios, avem la economic plus, adică aproape business class. Mâncarea e hidoasă dar ne dau măcar sucuri. Sesizez că limba vietnameză e silabică, fără intonație, cum ar citi un elev repetent o poezie, silabisind-o cu oarece dificultate. Chineza e un cântec de leagăn pe lângă această limbă trăsnită. Măcar scriu cu caractere latine.

Pomul nostru de Crăciun e făcut din luminile multicolore ale Saigonului. Aterizăm și constatăm că totul e modest, stil comunist. Luăm bilet de taxi de 10 dolari de la aeroport și ne buimaceste circulația în oraș. Motociclete sar de peste tot de zici că sunt de la jocurile mecanice. Nu există reguli de circulație. Vorba Adrianei, China era boboc pe lângă ce e aici. Mă feresc instinctiv de motocicletele ca niște roiuri de albine. Orașul pare super murdărel și modest. Hotelul e model vechi, colonial, cu geamuri de cristal și mobilă grea, sculptată. Deschidem o sticlă de busuioacă de Bohotin și o închinăm acestui Crăciun inedit. Suntem frânți. Stabilim planul de bătaie pentru mâine: orașul Saigon. După aceea luăm niște excursii în delta Mékongului și la tunelele de pe vremea războiului cu americanii.

Crăciun fericit!

Published in: on December 24, 2011 at 8:02 pm  Leave a Comment  

Ziua a opta, sâmbătă 24 decembrie, 2011

Italienii ne confirma schimbarea de zbor, dar chinezii din hotel nu au printer. Fir-ar! Chemam un taxi si plecam. Uitandu-ma la Adriana care isi cauta hartiutele galbene de iesire din China, vad biletul ei de valize lasate la Beijing. Ma strafulgera un gand napraznic: aruncasem aseara hartia la gunoi, crezand ca se referea la valizele din cala shuttle-ului cu care am venit din aeroport la hotel. Ei bine, nu era! Spun soferului sa intoarca. Noroc ca eram la cativa metri de hotel. Intoarce, cobor, bag programul “descinderea” si insfac cheia, iau liftul, alerg la camera, ca sa ajung in fata ei odata cu fata care venea sa faca curatenie! Intru in viteza, rastorn cosul, gasesc hartia si fug la lift, receptie, taxi. Ca-n filmele cu fraieri. Imi asum un rol principal… Bine ca ingerasul de pe umarul meu a functionat si de data aceasta, dragul de el!
La aeroport cerem sa ne duca la terminalul 1, ceea ce se dovedeste a fi gresit. Ne da un tip un bilet nou pentru zborul de la 9.55 cu China Eastern. Mai sa il pierdem si p-asta, la cum se miscau oamenii astia pe aici. Si ce mirosuri de peste si soia peste tot! Tocmai se facea imbarcarea. Suntem singurii albi pe toata raza cat vezi cu ochii!
Avionul avea oarece ezitari, s-a zguduit de vreo cateva ori de am zis aleluia! Dar a reusit sa aterizeze la Guangzhou (ma uit pe bilet sa vad cum se cheama orasul si ce vad ? Shanghai Volkswagen! Sigur nu e asta orasul in care ne aflam! :)) Si pe bilete au reclame! Ma amuz, dar situatia e cam cenusie. Astia sunt in stare sa nu ne lase sa plecam de aici. Dureaza o viata sa gasim unde trebuie sa rezolvam problema zborului anulat. Ne trimit de la un ghiseu la altul cale de un kilometru de aeroport. In sfarsit gasim locul cu pricina .Dar chinezoaica de la informatii se misca cu viteza melcului turbat si pare ca nu va termina niciodata cu tipul din fata noastra. Ori cauta impreuna petrol, ori ii face formele de mostenire. Am un deja-vu de cand am asteptat cu Mara la o banca in Beijing sa schimbam bani timp de vreo 2 ore si nici ca am reusit!
Intr-un final se ocupa si de noi. Dar nu avem rezervarea, pe net nu se poate intra decat daca ai card de China (adica nu noi), si parem a ne invarti in jurul cozii. Tipa ne trimite la liniile aeriene vietnameze, aia ne spun sa revenim la ea. Intre timp, panicati, sunasem si pe Cami sa intre pe mailul meu sa vada rezervarea.
Apare si salvarea: o functionara competenta care ne gaseste pe net, si ne da biletele. Nu credeam ca se va mai intampla. Deja ma gandeam cum vom ramane in veci si in pururi la Volkswagenul asta! Luam biletele si, alta belea. Mergem la check in. Un tip care imi amintea de George cu intrebarile pe care le tot punea, ne da palpitatii ca nu avem vize bune. Alta acu! Dar avea el viziuni, eram in ordine. Ia doar valiza mea si i se arata ca e prea devreme pentru celelalte. Poate ma lasa fara bagaje! Hotaram sa mergem sa mancam ceva, acum ca rezolvasem si cu biletele si ne revenise tensiunea in parametri normali.
Intram intr-un restaurant foarte chinezesc, plin de zgomot, lume si in spatele caruia se faceau lucrari. Ne mutam la vreo trei mese pana sa decidem sa iesim de acolo. Pana la urma alegem un loc mai select, Dan ne face cinste de Craciun si ne refugiem pentru desert si cafea la o ceainarie frumoasa. Avem de asteptat o viata! E abia 4 si avionul e la 9:30! Aeroportul nostru, casa noastra!

Published in: on December 24, 2011 at 8:26 am  Leave a Comment  

Ziua a saptea, vineri, 23 decembrie 2011

La 8:30 ne asteapta soferul. Cat p-aci sa ne pacalim si sa ne urcam intr-o alta masina, crezand ca e cea platita. Ne-am salvat la timp!
Dimineata orasului e cetoasa si destul de aglomerata. Oameni pe biciclete, masini conducand haotic, un grup de oameni facand gimnastica langa un parc, doua femei framantand cu ciuda un aluat alb pe care il aruncau apoi intr-o tigaie, si tot asa. Trecem prin aria cuprinsa de zid, o parte selecta a orasului, apoi ajungem in zonele cenusii cu garaje in care mereu se petrece ceva important, fara sa intelegem exact ce ii tine pe acesti oameni asa de ocupati. La marginea orasului zeci de blocuri masive, in constructie sau construite. Un peisaj repetitiv pentru orasele mari de aici. Ne oprim la satul neolitic Xpan Bampo, excavat in anii ’70 si care atesta asezari omenesti de tip matriarhal datand de acum 6000 de ani. Casele din lut si bete adaposteau familii destul de numeroase, pe o suparafata foarte mica. Exista urme de sacrificii in alimente sau animale pentru imbunarea unor forte supreme. Ba chiar si maini sau falange de la degete erau se pare ofrande. Exista un cimitir in care mortii erau ingropati cu vase de lut puse la picioare, in timp ce copiii erau incinerati si cenusa pastrata in urne. Amuzant cum era scris la un moment dat ca desi copiii nu erau ingropati, o fetita de 3-4 ani “s-a bucurat de propriul ei loc de ingropaciune”. Asta da mare bucurie! Asezarea era inconjurata de un sant de aparare plin cu apa, pentru a impiedica atacurile dusmane. Muzeul e frumos organizat, cu ecrane care recreaza momentele construirii caselor si structura lor, ori ritualul funerar. Intr-o alta sala se afla o perspectiva a unei scene de vanatoare, extrem de realist facuta, cu figurine de ceara si copaci, caini si intreaga vale care iti da impresia de acum. Interesanta aceasta incursiune in neolitic.
Plecam spre soldatii de teracota, nu inainte de a vizita o fabrica de ceramica si de a vedea etapele turnarii statuilor. Tot aici e si un magazin cu tot ce vrei, de la jad la covoare persane.
Dar hotaram sa nu stam prea mult pe aici si mergem la masina. Ajungem in Li shan, locul unde se afla soldatii. Pana la bilete ne inconjoara vreo cinci femei, toate dornice sa fie ghidele noastre pentru sume variabile de la 200 la 100 de yuani. Nu ne conving. Nici vanzatoarele din magazinul cu albume despre soldatii de teracota si incredibila poveste a chinezului care sapa o fantana si a dat de soldati. Acum el e la mare cinste, sta pe un scaun la intrare si semneaza cartile scrise de altii, da mana cu presedinti de tari si savanti ori cercetatori si are o viata indestulatoare. Ce inseamna sa sapi unde trebuie!
Luam biletele si parcurgem o suprafata destul de mare cu tarabe si restaurante, cu vanzatori ambulanti de mancaruri chinezesti. Nu am avea mare curaj sa ne avantam si sa luam ceva de la ei. Cat despre ispite, eu ma setasem de ieri pe niste cocostarci de bronz asezati pe broaste testoase (simbolul fericirii, respectiv al longevitatii).Trebuie sa imi iau si eu din astea ca sunt tare simpatice.
Intram, dupa vreo doua controale de securitate in site-ul excavarilor. Ziceai ca suntem teroristi veniti sa aruncam soldatii in aer. Nu m-am prins de ce ii controlau asa de mult pe vizitatori…
O luam sistematic cu vizita, de la sala cea mare, cu sute de razboinici si caii lor, la salile mai mici, nu in totalitate excavate. In sala cea mare aflam ca fiecare soldat avea arme de bronz in maini, iar hainele si caciulile indicau rangul fiecaruia. Separati intre ei de ziduri de caramida si lemn, soldatii se insirau in randuri aliniate perfect. Impresionanta privelistea. Si fiecare soldat are alt chip si alta expresie! Genial!
Wikipedia
The Terracotta Army or the “Terra Cotta Warriors and Horses”, is a collection of terracotta sculptures depicting the armies of Qin Shi Huang, the first Emperor of China. It is a form of funerary art buried with the emperor in 210–209 BC and whose purpose was to protect the emperor in his afterlife.
The figures, dating from 3rd century BC, were discovered in 1974 by some local farmers in Lintong District, Xi’an, Shaanxi province, near the Mausoleum of the First Qin Emperor .
The figures vary in height according to their roles, with the tallest being the generals. The figures include warriors, chariots and horses. Current estimates are that in the three pits containing the Terracotta Army there were over 8,000 soldiers, 130 chariots with 520 horses and 150 cavalry horses, the majority of which are still buried in the pits.[1] Other terracotta non-military figures were also found in other pits and they include officials, acrobats, strongmen and musicians.
According to historian Sima Qian (145–90 BC), work on this mausoleum began in 246 BC soon after Emperor Qin ascended the throne (then aged 13), and the full construction later involved 700,000 workers.[In addition to the warriors, an entire man-made necropolis for the emperor has also been found around the first emperor’s tomb mound. The tomb mound is located at the foot of Mount Li as an earthen pyramid, the First Emperor was buried with palaces, towers, officials, valuable artefacts and wonderful objects. The tomb remains unopened, one possible reason may be concerns about the preservation of valuable artifacts once the tomb is opened.

In salile mai mici se afla soldati si cai, diverse alte obiecte si mai ales locuri necercetate inca, pe care arheologii le analizeaza inca. Unii soldati din alte pit-uri sunt fie ingenunchiati, fie in pozitii de lupta. Aparent ei erau colorati, dar in contact cu aerul si lumina culorile s-au sters si ei au ramas la culoarea initiala a teracotei.
Legenda vorbeste de cei sapte cai magici din armata uriasa, iar un sculptor modern i-a reprezentat cu mare expresivitate. Sunt expusi intr-o sala speciala.
Iesim incarcati de imaginea chipurilor aspre si incrancenate ale soldatilor. Se spune ca imparatul i-a ucis pe toti cei care au creat aceasta armata. Iar lui si-a construit asa cum spune enciclopedia, un adevarat oras pentru viata de dupa moarte. Mormantul lui e localizat undeva in munte, dar, de teama alterarii obiectelor in contact cu aerul, el nu a fost inca deschis.
In drumul de intoarcere reusesc sa imi negociez cocostarcii si sa ies multumita din crancena tocmeala. Dan isi ia un stol intreg! Adevarul ca si sunt foarte frumosi. Cam grei insa pentru bagajele noastre si asa incarcate .Dar nu ne stresam de pe acum.
Gasim masina si soferul ne recomanda un mic restaurant local. Luam doua portii de supa de vita cu taitei. Noroc ca nu am comandat mai multa! Erau portii gigant din care am mancat toti patru. Nu era rea.
Ultimul popas e la izvoarele termince Hua Quing

Situated at the northern foot of Mt. Lishan in Lintong County, 30 kilometers (18.6 miles) from Xian City, Huaqing Hot Spring is famed for both its dainty spring scenery and the romantic love story of Emperor Xuanzong (685-762) and his concubine Yang Guifei in the Tang Dynasty (618-907).King You built a palace here during the Western Zhou Dynasty (11th century BC-711 BC)

Locul aminteste de gradinile imperiale din Shanghai, poate mai putin colorat si mai rece ca temperatura. Izvorul are o temperatura constanta de 43 de grade celsius si lumea vine aici sa faca bai, tratament, sa se vindece de diverse boli, band apa, sau stand cateva minute in baile termale dupa care fac masaj cu jad. Imparati la rand au venit in acest loc, acum presediti si oameni importanti chinezi, dar si oameni de rand.
Intram in pestera canstruita de imparat pentru concubina lui preferata. Ghida ad-hoc pe care o gasim in drumul nostru ne spune ca aceasta concubina Yang Guifei era cam grasuta si de aceea prefera sa se scalde intr-un loc ferit de restul lumii. Statuia ei domina un complex de pietre prin care curge apa. Un efect deosebit! Luam si noi apa de la izvor, intram in pestera si, daca nu era asa de rece, am fi facut o mica baie la picioare.
Atingem copacul de rodie, simbol al dragostei eterne dintre imparat si frumoasa lui concubina. Intelegem din engleza chinezeasca a ghidei ca de fapt concubina aceasta fusese initial sotia fiului imparatului, dar acesta din urma s-a indragostit de ea, a “recomandat” fiului sa se desparta de ea, a trimis-o la manastire si, doi ani mai tarzu a adus-o la palat. Barfe de culise istorice!
Frumos complexul balnear. Aici se dadeau si spactacole de dans si muzica. Ba chiar aici a fost atacat generalul nationalist Cian Kai She si luat ostatec din patul lui, la 5 dimineata. Desi s-a ascuns in padurea din spatele cladirilor, dupa trei ore a fost gasit. Dar Ciu En Lai a dispus eliberarea lui. Adevaratul erou al chinezilor era se pare generalul Ciu en Lai. Era modest si temperat. La moartea lui familia avea doar 100 de yuani! Chinezii cred in el mai mult chiar decat in Mao.
Revenim la masina si plecam spre Xi an. Ajungem la 4 si lasam bagajele la hotel. Plecam intr-o plimbare pe strada din spatele hotelului nostru.

Magazine luxoase splendide, hoteluri si cladiri vechi luminate de-a lungul acoperisurilor arcuite spre cer. In cautarea muzeului cu tablitele lui Confucius si ale altor intelepti trecem printr-o straduta comerciala cu noi ispite. Rezist eroic. Doar vreo doi magneti. Ajungem si la muzeu, taman cand se inchidea, asa ca ne multumim cu o poza a curtii interioare. Se intuneca treptat.Vanzatorii isi strangeau marfa alene. Intrebam de esarfele pe care le vazusem la dus si ajungem pe fundatura unde te puteai gandi ca ne transeaza si ne pun in pungi, dar supravietuim si iesim si cu esarfe negociate bine.
La hotel luam ultimele informatii pentru maine, cum luam taxiul si cum recuperam banii depusi garantie. Parem a fi in control. Masa o luam la bufetul restaurantului, cu bunatati si raritati, rechini si sushi, care mai de care.
Ultima strigare la facut bagaje. Ordonez (cred eu) totul. Arunc hartiile inutile si, franta de oboseala, dupa un dus bun, ma pregatesc sa adorm. Dar brusc aud mesaj pe telefon. Toni ma anunta ca s-a anulat zborul de maine!! E ora 22 si astia ne anunta ca s-a anulat zborul! Nu pot sa cred!
Sun la Dan si el, buimac de somn, crede ca e desteptarea si repeta somnoros “thank you, thank you!”. Incep sa strig “Dane, sunt eu, trezeste-te, s-a anulat zborul!” Vine Adriana la noi si amandoua incercam sa rezolvam problema. Sun la agentia de rezervari in Italia si le explic cum ca acceptam amanarea zborului la alta ora. Adica la 11 in loc de 8. E trecut de miezul noptii si ne linistim relativ… Adorm obosita bucati. Stefan avea o conversatie cu el insusi, repetand ingrijorat “nu stiu unde este iesirea”! Incerc sa ii explic ca viseaza, dar se supara. Il las sa isi gaseasca singur drumul.
Somn usor!

Published in: on December 23, 2011 at 8:15 am  Leave a Comment