Iar ma trezesc in miezul noptii. Cred ca pleaca un grup de turisti. Adorm la loc si foarte repede suna ceasul. Dar bagajele sunt facute, totul e strans. Micul dejun e lejer, mai facem poze la panorama orasului si o ultima pimbare in zona. Trecem canalul. Miroase a mâl si a mizerie. Gunoaie zac aruncate pretutindeni. Si de dimineata e o caldura doboratoare. Imi amintesc ce ne spunea Son, primul ghid: ca ei mananca sobolani, dar numai de tara care se hranesc cu orez, nu din cei de oras care mananca orice mizerie. Bleah, anyway!
Ne intoarcem la hotel. Personalul e amabil si, ca intotdeauna, ne deschid usile, ne cheama taxiurile, ne dau bagajele jos din masini sau le pun in ele. Foarte prietenosi si zambitori. Observ ca, cu cat un popor e mai amarat, cu atat e mai amabil si generos. Ca si cu oamenii. Ma gandeam „in simbolul meu”, vorba unei cunostinte care credea ca se exprima elevat, ma gandeam cum ziceam ca simturile sunt foarte importante la oameni. Cele cinci simturi, bunul simt si, mai ales simtul umorului. Fara el viata e destul de cenusie si unenjoyable. Chiar asa! Plus ca el reflecta inteligenta, flexibilitate si subtilitate. E important. Fiecare popor se caracterizeaza prin umorul propriu si asta spune ceva si despre nivelul de educatie.
Privesc orasul cum ramane in urma noastra, aglomerat, cu scutere si masini, cu saracie si opulenta. Mi-a placut mult aici. Poate intr-o buna zi ma voi intoarce sa il revad…
Foarte repede ajungem la aeroport si trecem prin formalitatile de imbarcare.
La Singapore ne asteapta Adrian Tan si ne va fi ghid. Zborul e scurt si placut. In avion, o fetita dragalasa penduleaza pe coridor in rochita ei cu fluturas, un fluturas ea insasi. Sophie. Doi baietei grasuni, blonzi si cu ochi albastri se agita si ei de zor. Tatal e si el voinic bine si parca seamana cu Fred din Epoca de piatra. Am impresia ca cei doi baietei sunt el insusi la respectivele momente din copilarie. Cel mititel se dovedeste a fi total nefericit de ideea de aterizare si urla de zici ca l-au sacrificat de sarbatori. Nimic nu il poate opri!
Debarcam si mergem si mergem pana la vama pierzandu-ne speranta ca vom ajunge. Dureaza mult verificarea pasapoartelor, e coada mare. Intr-un final trecem de control si recuperam valizele. La iesire ne asteapta cei trei prieteni singaporezi. Ne distribuim in doua grupuri si mergem o parte cu Adrian si alta cu Yan. Drumul ne poarta pe un bulevard splendid, ornat cu flori si strajuit de palmieri. Totul pare ireal. De fapt acesta este cuvantul pentru Singapore: ireal! Un fel de oras al lui Truman, si totul pare un Truman show, too good to be true! Hotelul este si el una din cladirile uriase care se ridica la tot pasul una mai impunatoare ca alta. Adrian imi spune ca multe astfel de cladiri sunt locuinte guvernamentale, un fel de ANL-uri pe care locuitorii le cumpara in rate. Familiile stau multe generatii impreuna, mai ales daca nu sunt casatoriti. Astfel, Adrian sta cu mama si bunica in acelasi apartament de cinci camere. Batranii stau cu cei tineri si casele de batrani sunt privite ca o rusine de singaporezi. Pentru ei, ca si pentru vietnamezi, batranii, stramosii, tot ce tine de familie se bucura de multa grija si respect. Adrian ne spune ca aici nu exista sa fii jefuit, inselat sau atacat. Nici macar nu se poate imagina sa arunci o hartie pe jos, daramite sa comiti vreun delict! Politia nu se face vazuta prea des pentru ca ideea de disciplina e ceva ce nu poate fi pus la indoiala. E o curatenie desavarsita, totul e organizat la cel mai mic detaliu. De curand a fost o blocare a metroului si acum se fac anchete peste anchete desi e primul astfel de incident in 25 de ani! Dar oamenii de aici sunt obisnuiti cu perfectiunea si sunt ultragiati de asemenea rupturi ale rutinei lor. Sa vina ei la noi sa vada cat de diversa si plina de surprize poate fi viata! Noi suntem inca sub socul motoretelor si lipsa lor ne intriga usor. Si nici un gunoi?? De la mormanele din Saigon la nimic?! Hmmm!
Aflu ca salariul mediu e de 3 milioane de dolari saigonezi. Acu alta! Abia ne-am obisnuit cu dongii din Vietnam ca trebuie sa switch la alta moneda. Nu exista pensii decat la lucratorii guvernamentali. Restul lumii, de fapt toti chiar, depun un 30 % din salariul lunar intr-un cont de pensie pe care il pot incasa incepand de la 55 de ani. Varsta de pensionare este 60. Speranta de viata este 80!
Revenind la hotel, si aici dureaza sa ne cazam. E plin de lume, din cauza forfotei anului nou. Dupa mult timp primim camerele. Noi stam la etajul 12. E elegant, dar nu foarte spatios. Curat insa si ingrijit. Lasam bagajele si plecam cu Yan si Tia spre centru. Pe Orchard Road e plin de luminile sarbatorilor. Mergem intai de-a lungul strazii cu cladiri spectaculos de inalte, unele hoteluri, altele birouri. O cladire foarte excentrica, cu o palarie deasupra e palatul de justitie. Unele cladiri inalte sunt intrerupte la mijloc de spatii verzi si gradini pentru a da senzatia de aer curat si pentru a crea un ambient cat mai prietenos. Adrian ne spusese ca de multe ori are senzatia ca apar cladiri peste noapte, cu asa viteza se construieste aici.
Mergem la masa intr-un restaurant multinational. De fapt adevaratul ”melting pot” al lumii nu e America ci Singapore. Aici convietuiesc nenumarate natiuni, predominant fiind chinezii, apoi indienii si malaiezienii. Toti vorbesc engleza si fiecare isi vorbeste limba de origine. Exista armonie deplina intre fiecare natiune si se respecta traditiile fiecareia in mod egal. Daca se creeaza blocuri noi, apartamentele sunt distribuite procentual natiunilor existente. Singaporezii sunt aici cam de 100 de ani, cei care apartin acun noii natiuni. Arborigenii erau malaiezienii peste care au venit chinezii, indienii si celelalte natiuni. Acum Malaiezia e oarecum „rivala” Singaporelui. Din exploatati, singaporezii au ajuns dominanti ca tehnologie. Malaiezia le dadea apa pentru alimentare. Dar apa primita e de proasta calitate. Ei o purifica si o revand Malaieziei cu profit! Acum au dezoltat o tehnologie capabila sa purifice apa de mare, apa de canal rezidual si cea de ploaie, aducand-o la parametri perfecti de utilizare. Veniturile tarii nu vin, cum s-ar crede, din turism. Sau nu acestea sunt cele care ii tin la acest nivel ultra ridicat de trai. Sunt tranzactiile financiare cele care le aduc veniturile majore. Plus cazinoul care acum ocupa locul doi in lume dupa cel din Macao. Las Vegas a picat pe locul trei.
Toate aceste lucruri le aflam de la prietenii nostri pe care ii asaltam cu intrebarile cele mai diverse.
Asadar, revenind la masa noastra de seara, ceea ce e impresionant e cum poti manca din orice tip de mancare traditionala a natiunilor care locuiesc aici. Luam din fiecare fel cate putin, dar sfarsim prin a avea farfuria plina. Evident ca am luat niste chestii iuti de mori si nu le pot dovedi. In schimb pachetelele de primavara (spring rolls) sunt superbe si ma bazez pe ele. Plus niste rata crocanta si alte delicatese. Mai descopar si niste feluri indiene bune, cu bame, si viata devine mai placuta. Yan ne aduce tot felul de fructe exotice, care mai de care mai ciudate si cu nume nemaiauzite. Unele sunt foarte bune, altele mai ciudatele. Ochiul dragonului e bun, dar fructul stea e cam acrisor si nu neaparat gustos. Niste ghemotoace rosiatice pe care la vazusem si in Vietnam se dovedesc a nu fi cactusi cum crezusem ci un fruct total neintepator.
Vorbind cu Tia si Yan ne spun ca au vazut prima data zapada in viata lor cand au fost in Bacau, in februarie anul acesta. A fost o mare minune pentru ei! Aici temperatura e constanta intre 26-28 de grade. Ce viata! E mai rece in mall-uri din cauza aerului conditionat care ne-a zapacit de tot, dar in rest, e cald si umed. O vegetatie luxurianta, totul verde si frumos. Ireal, cum ziceam.
Dupa masa revenim la hotel morti lati de oboseala.
Pe maine!
Jurnal de calatorie 
Leave a comment