Vietnam & Cambodgia 2013

Ziua intai, vineri, 20 Decembrie 2013

Plecam devreme din Bacau, gata obositi si plini de bagaje, dar nu ne dam batuti. Ajungem sa luam vizele pentru orchestra si apoi la Stef pentru o mica escala de cateva ore. Stam noi ce stam linistiti, pana cand ne miscam sa luam un taxi spre aeroport. Dar ce sa vezi, inceput palpitant? Nu gasim nici un taxi, astia nu raspund si cand raspund, taxiul merge in alt loc. Panica, panica…si reusim sa detectam intr-un final masina, dupa ce o vanzatoare plina de umor, care ne vazuse trecand cu valizele, ne intreaba amuzata: “Gata vacanta? Tot mai bine acasa, nu-i asa??”
Si nici nu e cald! Ii iau niste urechi lui Stef ca e cu ale lui in vant si alergam in deruta sa gasim taxiul. Soseste in sfarsit si ce sa vezi, ca opreste la un par din trotuar si usa se deschide doar partial. Asta in timp ce Stef si Toni infig bagajele in portbagaj. E o aglomeratie de zile mari si incepem sa ne temem ca nu vom ajunge la vreme. Taximetristul se baga peste linii de tramvai in stil romanesc descurcaret si ne scoate din iadul blocajelor. Se vede aeroportul! Si aici, la cativa metri e o coada infernala. Ajungem la timp si apucam sa bem si o cafea chiar.
Iata-ne in avion spre Qatar!
Ca sa vezi ca avem 40 minute intarziere si incepem sa ne stresam ca am putea pierde legatura cu avionul spre Guangzhou.
Dar au filme faine si e ok. Motaim si ajungem pana la urma la timp. Nu ma lasa acesti oameni ai mei sa ma duc sa mai incerc parfumuri la duty free..:(( Si astia ne si imbarca, cu o ora inainte de decolare. Ma tot uit dupa Mara la gate ul 10 si deodata apare de nicaieri si familia e reintregita!
Ziua a doua, sambata, 21 decembrie, 2013
Drumul dureaza pana dimineata, dar o stewardesa romanca e f. amabila si ne sfatuieste sa mergem sa ne intindem pe cate trei scaune libere avand in vedere ca avionul e destul de gol. Bun sfat! Ne odihnim mult mai bine asa. Dimineata ajungem la Guangzhou si avem destule emotii ca nu reusin sa ne recuperam bagajele. Asta pentru ca nu avem viza de China! Dupa parlamentari cu diversi amploaiati, vorba lui Caragiale, reusim sa gasim un functionar dezghetat si eficient care ne obtine viza de tranzit si ne gasim si valizele curand dupa asta. O bagasem pe maneca la un moment dat: nu mai gaseam boarding cardul de la cursa Qatar-Guangzhou. Cine stie pe unde a cazut el, nefericitul! Insa nu a contat prea mult din fericire si primesc viza. Dar deja ma vedeam intr-o secventa din Kafka, fara bagaje, fara viza si fara speranta. Bine ca a durat foarte putin acest episod fantomatic!
Avem o tona de timp sa asteptam in aeroport. Ideea de a lua un taxi sa vedem orasul nu a fost incurajata de restul familiei care se tem sa nu ratam avionul spre Hanoi. Drept pentru care schimbam niste bani si mancam la un mic restaurant din aeroport, nu departe de cel unde ne aflam acum doi ani cand am petrecut un minunat Craciun in acest aeroport. Deja suntem legati sufleteste de locul acesta: am petrecut aproape doua Craciunuri aici!
Se face frig si ne mai plimbam prin aeroport sa ne incalzim. Urcam apoi la gate-ul nostru si ne imbarcam dupa ce toti oamenii care formau coada nesfarsita se inghesuie in avion. Adorm instantaneu! Noroc de faptul ca ne-au pus pe primul rand si e spatiu destul. Nici cand aduc mancarea nu reuseste Mara sa ma trezeasca. Si cand deschid ochii vad ca toti mananca si ma agit sa imi aduca si mie acea mancare. Meah, are acelasi gust nesuferit de mancare de avion, asa ca m-am agitat degeaba, pentru ca nu imi place.
Completam foile si asteptam sa ne dea viza. E o coada lunga si plina de toate natiile, iar noi suntem cam ultimii. Ne uitam la niste copilasi scumpi care se joaca fericiti si fara nici cea mai mica grija. Sunt fratior si surioara, copiii unui cuplu de francezi. Si deodata auzim pe omul de la vize strigand cu o voce pitigaiata “Pavel!”.Toni merge repede cu banii de viza si se intoarce cu viza si cu banii! Aparent au refuzat sa ne ia banii! Ce prietenos e Vietnamul cu noi! Nu am reusit sa intelegem de ce noua ne-au dat viza primii si, pe deasupra si gratis! Ne propunem sa folosim cei aproape 200 de dolari cu intelepciune :).
Ne luam valizele si intrebam la informatii despre firmele de taxi de incredere si apoi cat ar costa .Ne zic sa negociem de la inceput si luam un “taxi group” si negociem la 350000. Hanoiul e linistit noaptea, desi se circula haotic si cele cateva vehicole merg pe stanga sau pe dreapta, dupa cum apuca fiecare!

Soferul ne duce spre hotel pe stradute inguste pe care citim nume de hoteluri langa alte nume de hoteluri, unul mai “splendid” decat altul, cel putin dupa denumiri. Ajungem la al nostru, “Splendid Star Hotel”, ca sa nu fie mai prejos ca altele. Un oblon lasat jos are pe el o hartiuta care ne sfatuieste sa sunam la soneria laterala “next to the tree” daca ajungem prea tarziu. Ne deschid niste baietandri tunsi cocalareste, probabil titularii lor in acest sector social. Mai sunt si vopsiti usor roscat, ca sa para si mai jmecheri.
Unul din ei ne ia bagajul si ne duce la camera noastra de la etajul unul. E o camera spatioasa, cu doua paturi mari cu petale de trandafiri asezate sub forma de flori si cu prosoapele infasurate ca niste lebede pe mijlocul patului.
Niste fructe pe o masuta sunt tot ale noastre. Cadem rapusi de oboseala, dupa un dus relaxant. Pe la patru dimineata incep sa bata clopotele la catedrala St. Joseph, gard in gard cu hotelul nostru. Se bat cale de cateva minute bune. Care o fi ideea??
Dimineata e amuzant ca Stef si Mara se plang de sforaitul pe care eu nu l-am auzit nici o secunda, in timp ce eu ma plang de clopotele catedralei pe care ei nu le-au auzit de loc.

Ziua a treia, duminica, 22 Decembrie 2014

Ne trezim la noua si coboram la masa. Nu inainte de a constata ca furnici mici-mici au invadat dulciurile pe care le lasasem pe masuta, nestiind de existenta acestor minuscule colocatare. Incluse si ele in cei 16 dolari pe care ii platim pe noapte de persoana . Aici nu avem bufet ci ne alegem mancarea si o comandam de pe meniu.
Mara a facut un program clar de vizite drept pentru care plecam imediat dupa masa pe malul lacului Hoan Kiem, o plimbare splendida de duminica dimineata.
E o zi insorita si zeci de oameni au iesit si ei sa se relaxeze cu copii si carucioare, cu role sau nu, incantati de frumusetea zilei. Pana la lac mergem pe strazi sordide, cu oameni chirciti pe scaunele joase de plastic care mananca seminte sau orice altceva specific, beau si socializeaza. Strazile sunt pline de motorete zgomotoase si fiecare traversare e o mica aventura, dar de data asta suntem mai obisnuiti si ceva mai relaxati. Imi iau un card pentru aparatul foto si ne continuam plimbarea prin parc, pe malul apei. Au ornat foarte frumos niste trunchiuri de copaci cu orhidee, mai-mai sa credem ca sunt ale lor. Dar ne uitam cu atentie si descoperim trucul: sunt legate cu niste sfori maro, foarte discrete.
Pe lac sunt grupuri de insulite de nuferi si ne apropiem de podul rosu care duce la templul Muntelui de Jad sau al Broastei testoase. Trunchiuri mari de copaci se intind spre apa si multi tineri se catara pe ele sa faca poze. Pozam si noi pe una in fetele care se catarase cu agilitatea unei feline pe trunchiul unui copac si prietena ei se supara cand, dupa ce se urcase si ea pe copac noi nu o pozam. Ne intoarcem si ii facem si ei poza. Aici oamenii sunt foarte fericiti si maguliti daca ii pozezi. O ajuta si pe Mara sa se urce pe copac. Eu nu ma incumet deloc. Asta mi-ar lipsi sa pic in apa deloc promitatoare!
Niste fetite se pozeaza in timp ce sar in sus, cum au vazut ele ca se face.
Ne continuam drumul spre templu, admirand felicitarile de hartie maiestrit lucrate si reprezentand figurine sau cladiri din Hanoi.
Templul are mai multe sali, dar in templul central o familie se roaga aducand ofrande de fructe si lovind rimic o toba mica si un vas metalic. Suna a incantatie magica si iti da o stare de bine. O pisica lenesa sta pe marginea terasei si se lasa mangaiata de lumea care trece. E un adevarat punct de atractie pentru copii si nimic nu pare a o deranja. Zici ca au pus-o acolo anume sa accepte adoratia trecatorilor.
Aprindem betisoare de rugaciune si iesim din templu spre oras. Trecem pe langa o piata cu statuia lui Ly Thai To, splendid realizata in bronz. In scuarul din fata statuii o multime de copii si tineri merg cu skateboarduri mici, pentru fiecare picior. In coltul piatetei o femeie vinde felicitari si albume cu monede si bancnote. Ne tocmim ceva vreme sa scoatem un pret bun si luam cateva albume si felicitari. Reusim cu mare greu sa scoatem bani de la un bancomat si mergem spre cladirea operei. Seamana ca arhitectura cu cea din Saigon, in acelasi stil rococo, dar cu zidurile colorate galben si alb, in timp ce pe cea din Saigon mi-o amintesc alba.
In drum mai intram la niste magazine mici si luam stickere si insigne simpatice. Dupa care trebuie sa decidem unde am dori sa mancam. Si decizia e una inteleapta caci restaurantul Paris Deli Cafe s-a dovedit a fi super. Mancarea minunata si ieftina, serviciul foarte bun si restaurantul elegant. Asa incat decidem sa rezervam tot aici pentru Craciun. Rugam pe chelner sa ne cheme un taxi spre Templul literaturii, care e si locatia primei universitati in Hanoi. E amplasat intr-un parc splendid cu tufele taiate sub forma de animalute si cu diverse decoratiuni florale. Are structura tipica a templelor cu multiple porti care separa curti cu temple mai mici. Un clopot de bronz intr-o parte si o toba pentru alungarea spiritelor rele simetric asezat in temple mici de lemn. In ultima sala statui uriase de Buddha si zei suparati vegheaza lacasul. In mod specific, aici au pasari uriase de bronz ca niste creaturi de basme, ireale de altfel, dar asezate pe broaste testoase si purtand flori de lotusi in cioc. Broasca testoasa e simbolul intelepciunii si longevitatii in timp ce floarea de lotus e aducatoare de noroc.
Ofrande de fructe exotice sunt puse in fata zeilor pentru a-i imbuna. Ultimul templu are si un etaj cu statuile unor intelepti care au predat in perioada de inceput a universitatii.
Intalnim grupuri de studenti care se pozeaza aici aruncand in sus palariile. Cateva se vad ramase pe acoperisu uneia din portile templului, amintiri ale entuziasmului si bucuriei cu care au sarbatorit absolvirea colegiului. O fata frumoasa se intoarce si imi zambeste, incantata sa o pozez. Cand iesim pozam o mama cu doi baietei mici care se joaca si se fugaresc in spatele copaceilor frumos fasonati si pe crengile carora au fost puse figurine in forma de pescari si barcute ca si cum ar fi fost secvente din sate chinezesti.
Cand iesim din gradina templului mai dam de un grup de tineri cu familiile lor care ii pozeaza cum stau catarati pe ramurile groase ale unui copac batran.
La poarta templului ne asteapta femei cu tricouri si ne tocmim crunt caci vor musai sa ne vanda ceva si chiar cu multi bani. Eh, ne-au cam tzepuit, dar asta e. Si mai incolo pe trotuar o alta femeie incearca sa ne vanda niste fructe ciudate care arata ca niste kiwi mici si fara par care au inauntru un fruct ca un ochisor, usor gelatinos si dulce. Le lasam in lumea lor caci sunt prea insistente. Noi incercam sa ajungem la piata in aer liber, insa mergem pe strazi cam bezmetici si nu reusim sa ne orientam prea bine. Intram la un mic pub si luam niste fresh-uri de fructe si ne continuam drumul. Cand intrebam, fiecare are alta parere si ne arata alt sens, drept care mergem si mergem, si noi ca Harap Alb, pana ce oprim un taxi. Ne duce ieftin la hotel si acolo cerem sa luam o excursie in Halong Bay, vestitul monument natural pe care il stiam sub numele de Golful francezului. Tipa de la receptie vrea sa fie smechera si ne zice ca tururile de pret mediu sunt toate luate si au mai ramas doar cele f.f scumpe. Atunci decidem sa mergem doar o zi, fara sa ramanem pe vapor o noapte cum era planificat initial. Si ce sa vezi? Dintr-odata gaseste patru locuri pe un vapor asa cum voisem noi, la 500 de dolari doua zile si o noapte cu patru mese si transferurile respective pentru toti patru. Dar trebuie sa platim si nush ce taxa la guvern, 10% din costuri. Platim excursia si luam si o alta la un sat istoric si la unul unde se face matasea. Asta pentru poimaine.
Asadar la ora sapte dimineata plecam spre golf, cu doar o parte minima de bagaje, lasand restul la hotel.
Acestea fiind stabilite, Mara si cu mine plecam la piata de noapte sa vedem ce e interesant pe acolo. Nu nimerim din prima si mergem pe niste strazi paralele pana sa gasim ce cautam. Intre timp cumparam niste esarfe superbe de matase si Mara isi ia niste boluri de cocos sidefate. Cred ca imi voi lua si eu ca prea sunt frumoase.
Dar cand dam de piata, ramanem uimite de puhoaiele de oameni si varietatea de lucrusi care se vand acolo. Mii de oameni si sute de tarabe! Le luam la rand si cateva ore bune suntem prizonierele tentatiilor. Dar eu ma limitez la niste moturi de par, in timp ce Mara isi ia si ea niste fleacuri din tot tumultul pietei.
Ajungem acasa si organizez toate lucrurile ca maine sa n-am prea multe de facut. La sapte fara un sfert desteptarea si micul dejun.

Ziua a patra, luni, 23 decembrie 2013
Nu stiu de ce nu reusesc deloc sa adorm si ma sec pe masura ce timpul trece. Acum stiu ca bate clopotul la fiecare sfert de ora, iar la patru se straduiesc cel mai tare, batand cale de vreo cinci minute incontinuu. Pe la ora un cineva tipa in niste microfoane un mesaj aparent important de trebuia sa trezeasca pe toata lumea. Strada nu pare sa doarma nici noaptea. In schimb apa nu curge si  parca ne aflam in Bacaul anilor ’80 cand de la 12 la 13 ziua nu curgea fir de apa. Nu stiu ce au acesti oameni aici de nu au net si apa!

Ma foiesc, numar oi, incerc sa le vizualizez, le grupez, le pun pe culori…degeaba! Abia pe la 4 incepe sa ma razbeasca somnul, dupa tura de clopote de la catedrala.
Dimneata, evident cu somnul in suflet, ne taraim la mic dejun si asteptam autocarul sa ne ia de la hotel. Apare omul nostru, cam pacalici de felul lui, si ne duce la microbuzul cu pricina. Drumul dureaza o viata, dar profit sa dorm sa recuperez oboseala noptii nedormite. Intre timp cu noi sunt toate natiile lumii: doua daneze, un canadian ( la origine ungur-croat, care preda engleza in Japonia), un italian cu tatal sau, niste australieni originari din Fiji, vreo trei britanici si doua americance. in total vreo 20. Din cand in cand ma trezesc si mai arunc o privire pe drum. Trecem prin sate modeste, pe langa culturi de orez cu mormintele strabunilor in mijlocul lor, asa cum vazusem de altfel si in sud. Atata doar ca ghidul e un fraier plin de glume proaste spuse intr o limba engleza aproximativa si de care este foarte amuzat el insusi, dar nu ne explica absolut nmic. Noroc de ce stiam de acum doi ani de la ghidul din Saigon.
Pe la ora 13 ajungem la imbarcare. Noi eram cam sceptici. Mara se gandea cam ce fel de tzeapa am luat. Faceam supozitii despre vapor si conditii. Deja vedeam vapoarele si erau care mai de care mai mici si prapadite. O barca ne ducea pe rand la vapor. Urcam si, pe cand inaintam vedem un vapor care parea o epava si evident am ras: asta sigur nu e al nostru. Si ce sa vezi ca era el insusi! ! Ne-au cam luat fiorii!
Dar inauntru era surprinzator de ok, minus furnicile de la Hanoi. Camera noastra e mare, cu balcon si fotolii unde ne putem bea cafeaua. Nu e rau. Mancam peste si tot felul de alte combinatii. Mancarea nu e multa dar, in mod miraculos ne saturam si ne tine de foame multa vreme. Dupa masa plecam cu barca spre pestera cocotata pe una din sutele de insulite presarate in zona , in tot golful. Ceata s-a mai ridicat si e soare si frumos. Putem admira salbaticia peisajului si pestera in sine este deosebita de pesterile pe care le stim noi pentru ca e foarte uscata. Stalactitele si stalagmitele formate de mult par acum forme fantastice , luminate colorat ca niste lucrari ale lui Gaudi. Colo un dragon, dincoace o doamna in haine chinezesti, pasari fantastice si personaje de basme orientale, fiecare vede cat il tine imaginatia. Facem poze si plecam spre plaja de pe o alta insula (numita dupa astronautul rus Titop/Titov). Nu e suficient de cald pentru baie, desi vreo zece temerari se baga in apele recisoare. Noi alegem sa urcam cele vreo 400 de trepte spre varful insulei Titop pentru a admira de acolo un splendid apus de soare prelins ca o dara tremurata pe suprafata apei, printre zecile de vaporase parcate acolo.
Nu e o ascensiune usoara, dar ne incurajam unul pe altul si ajungem in varf in cele din urma. Facem zeci de poze iar si coboram pe malul apei. Pe la cinci luam iar barca si revenim la vaporasul nostru numit dramatic Dragon Pearl Cruise. Toate au nume din astea unele mai “minunate” si mai “splendide” decat altele.
Tipic oriental.
La sase se stabileste masa si primim iar peste, salate diverse si ne luam un vin super sa mearga la ele. Danezele stau la masa cu noi si ne imprietenim, schimbam impresii, si raman cu ele indelung de vorba, pana cand urc pe puntea de sus unde e Mara cu canadianul, italianul si cuplul australian. Sunt super amuzanti. Italianul e un haios si are o mare dilema: ce sa ii ia prietenei lui? De patru ani de cand sunt prieteni i-a cumparat tot ce se poate cumpara si acum are o mare problema ce sa cumpere sa reuseasca imposibilul: sa o multumeasca! Ne amuzam oe chestia asta si apoi ajungem la subiectul ” chineza, limba viitorului”. La care italianul se sperie: “Cum, m-am chinuit atat sa invat engleza, si abia ce am reusit imi ziceti ca e mai buna chineza?? Nu e drept! ”
Mai stam o vreme de vorba si eu ma retrag lasandu-i pe cei tineri sa isi continuie conversatia.
E deja tarziu. Maine mergem cu kayak-ul si inca nu stiu ce activitati, deci trebuie sa fim fresh!
Noapte buna!

Ziua a cincea, marti, 24 decembrie 2013

Nu suntem foarte bucurosi sa ne trezim atat de devreme, dar ne extragem din pat si ne pregatim de noua zi. Am dormit foarte bine pe vaporasul nostru si ne-am odihnit bine. Deci suntem apti de kayak. Ne dau vestele si ne urcam in barca noastra credincioasa care sta legata de vapor. Ne duce la pontonul cu kayace si ne urcam in ele. Ne coordonam miscarile si trecem prin pasajul catre lacasul maimutelor. Evident nu inainte de a ne izbi o tura de zidul de piatra, actiune in care nici macar nu eram prea originali. Mai erau si altii la fel de fraieri ca noi. Ne temeam sa nu dam cu capul de stalactite si sa nu ne ciocnim de alte barci. Eram cam stresati, sincer vorbind, dar ne-am adaptat repede. Maimutele alergau pe stanci, isi ingrijeau bebelusii, isi cautau hrana si se bucurau de bananele aruncate de turisti. Si strigau ca disperatele scotand sunete ascutite. Mara si Stef stau mai mult, insa noi iesim relativ repede, nu inainte de a vedea cum niste romani au scris mare pe o piatra “Dolj, aprilie, 1989 Romania”. Vaslim spre ponton si ne scoatem cu greu din barca adanca. O multime de turisti echipati in vestele portocalii de salvare asteptau sa se imbarce spre taramul maimutelor. Doi catei cam flamanzi patrulau si ei cu speranta in suflet printre picioarele turistilor. Ne adunam cu totii si revenim pe vapor pentru micul dejun. Ne adunam bagajele si stam cu totii pe bord la soare, admirand splendoarea peisajului cu zecile de insulite rasfirate pe mare de parca cineva le-ar fi aruncat acolo intamplator, sau intr-o joaca.Fiecare cu forma si peisajul ei.  Grupul e foarte simpatic si ne-am imprietenit cu cativa dintre ei. Interesant cum, in momentl cand am pasit pe vapor si Stef si Mara si eu am avut senzatia ca incepe un nou serial in care Poirot va descoperi cine pe cine a omorat si de ce:)! Semn ca Agatha Christie e tot cu noi!
Ghidul nostru, Dung ( pronuntat Zung) face tot felul de scamatorii cu carti de joc si ghemotoace de hartie care dispar de unde le stii si apar unde nu te astepti. Eh, face si el ce poate…! Mergem la masa si avem surpriza ca pe masa au pus plicuri pentru bacsis! Cata discretie! Astia pun ca la nunta:))
Ne imbarcam iar sa mergem pe mal la microbuz. Asteptam pana vine si drumul spre casa e la fel de plin de gropi ca si la venit,desigur! Zici ca se rupe masina, iar noua ne sar hainele de pe noi. Astia sunt mult mai buni ca noi la capitolul drumuri fff.proaste. Dormim zgaltaiti de hartoape si cand intram in Hanoi suntem livrati la hotelurile respective. Noi suntem capsati pentru ca am descoperit ca ne au tzepuit cu pretul excursiei si ca altii au platit mult mai putin ca noi. Decidem sa luam masuri si sa le spunem ca plecam de la hotelul lor si le vom da reviews negative. Intram in hotel catraniti si tipa simte ca ceva nu e in regula. Ne ofera sucuri, e zambitoare, dar noi tot secati. Ne luam valizele si o intrebam daca prefera sa chemam managerul sau sa vorbim cu ea. Raspunsul e evident. Ii explicam care e trea ba cu alte preturi platite de oamenii din excursie, unele jumatate din al nostru si ii aratam poza uneia din chitante. E deja schimbata la fata si ne promite returnarea banilor, ne muta in hotelul din spate, evident mult mai bun, ne face reducere la pret si ne invita la masa de Craciun organizata pentru turisti. Acceptam toate aceste schimbari si lucrurile stau deja mult mai bine.
Drept pentru care iesim in oras la restaurant. Gasim un Paris Deli Cafe langa noi si mergem sa mancam acolo. Ce bine ca nu trebuie sa batem tot orasul pana la celelalt de langa opera. Mancarea e super si aici! Le intalnim si pe daneze si schimbam cateva vorbe cu ele, apoi incercam sa iesim in oras. E o misiune imposibila: mii de oameni si motorete au impanzit orasul. Merg si pe trotuare cu motoretele si aproape ca nu poti sa te misti de atata omenire. Revenim la hotel si incheiem o zi plina, multumiti ca am vazut locuri superbe si am cunoscut oameni interesanti.
Merry Christmas!

Ziua a sasea, miercuri, 25 decembrie 2013

Suntem mai relaxati si ne trezim de voie (… de nevoie:)) si plecam in oras spre mausoleul lui Ho Chi Minh. Taxiul ne lasa in fata complexului muzeal si intram pe aleea larga, frumoasa cu copacei pitici si flori ingrijite, atat de diferita de stradutele sordide care ne inconjoara. La mausoleu nu se poate intra decat pana la 11, ne spune un domn cu un zambet larg. Asa ca vizitam pagoda cu un picior si muzeul Ho Chi Minh care spune povestea gloriei comuniste care a salvat tara si poporul de la saracie. Ihhh, am mai auzit din astea si recunosc sloganele! Muzeul e frumos organizat si are tot felul de momente imortalizate din istoria comunismului vietnamez, insa nu reuseste sa ma impresioneze cine stie ce. Iesim agale din parcul muzeului si mergem in zona rezidentiala cu vile si strazi largi. Politistii de la palatul prezidential nu ne lasa sa pozam nici macar ornamentele de Craciun cu secera si ciocanul care atarna glorioase deasupra strazii. Mare secret de stat!
In plimbarea noastra ajungem la un parc micut dar curat si in fata noastra cade o insecta cu aripi multicolore, reflectand lumina soarelui intr-un curcubeu. E cam necajita si nu pare sa mai aiba mult de trait. E o combinatie ciudata de musca uriasa si paianjen cu multe picioare. O fi vreun paianjen zburator, zice Mara. O lasam in lumea ei colorata si traversam sa vizitam templul sfantului, un monument important al districtului Quan Thanh, construit in timpul lui Ly Thai To (1010-1028) si dedicata lui Vo, zeul protector al nordului. Restaurat in sec 19 , templul pastreaza o mare parte din constructiile initiale si statuia de bronz de patru metri inaltime si patru tone turnata in 1677 si care il reprezinta pe sfantul protector. Si aici vin oameni cu ofrande si lasa sume de bani in fata altarului din care se ridica misterios fumul betelor parfumate care alunga spiritele rele si aduc noroc. Din spate se uita la noi sever si incruntat insusi Vo, printre flori, sabii si pasari inalte  de paza. Imi plac elefanteii de straja din parcul templului si aranjamentul atat de tipic aici al copaceilor cu figurine care par ca fac parte dintr-o scena de viata reala.
La iesire luam un taxi spre Paris Deli Cafe, al treilea restaurant din seria aceasta, care se dovedeste a fi departe de tot, undeva in Downtown, dupa ce iesim din strazile mici, inguste, aglomerate si murdarele ale centrului. Aici, ca si in China, se mananca unde se matura si se construieste, fara nici o preocupare pentru igiena. Probabil sunt imuni la orice microb, caci ii vezi chirciti pe scaunelele de plastic albastru (care la noi se mai folosesc la gradinite) mancand din castroane de plastic tot felul de mancarici dubioase, sau pur si simplu band ceva nedefinit pentru noi si mancand cu indarjire seminte. Strada toata e plina de coji, pungi si gunoaie care nu par a deranja pe nimeni. La fiecare colt de strada e cate o astfel de aglomerare de oameni care ” mananca in oras”. Si procesul de preparare e la toata vederea, pe pungi sau pe masute slinoase unde femeile, stand pe vine, taie carnea, framanta aluaturi, taie zarzavaturi si amesteca in fierturi pe butelii speciale de parca ar fi vrajitoarele din Macbeth. Igiena e un termen cu conotatii diferite in aceasta parte a lumii. Ma strange in spate sa ma gandesc ca as putea manca ceva la aceste colturi de strada sau de-a lungul stradutelor inguste dintre cladiri. Soriceii sunt la ei acasa in aceste locuri supra aglomerate si murdarele. Dar noi observam din viteza taxiului magazine multicolore, oameni pe biciclete carand jumatate de magazin pe doua roti, femei vanzand gogosi si tot felul de dulciuri pe care le duc in panere uriase. Te urmaresc si canta un indemn de nedescifrat, stand cu insistenta in spatele tau, cu convingerea ca pana la urma tot ai sa cumperi ceva de la ele. Si mai agresive sunt femeile cu fructe ciudate de pe strada care te roaga sa iei fructe si incearca sa ti le vanda nu foarte ieftin. E o lume foarte pestrita, intr-o continua miscare in incercarea disperata de a supravietui. Dupa mult timp ajungem la restaurantul nostru. E unul nou, recent deschis. Elegant si  frumos facut. Mancarea e buna, dar parca tot era mai buna la celelalte doua la care am mancat.
Stef e obosit si ceva nu i-a picat bine din ce am mancat dimineata, asa ca luam un taxi inapoi si Mara si cu mine ramanem in cartierul francez de langa opera si ne intoarcem pe jos acasa. Mai cumparam cate ceva si studiem viata strazii. In fata noastra, pe aceeasi strada se petrec doua accidente. E drept ca cei implicati se aduna repede de pe jos, constata ca motoretele functioneaza si isi continua drumul. Nu pare sa ii enerveze nimic, si intregul trafic e o miscare ca cea a pestilor in apa. Trec unii pe langa altii, din toate directiile, fara reguli evidente, ci doar cu un grad maxim de toleranta si calm. ” Se ingaduie”, cum ar zice prietena mea, Coca. Si se circula cu viteze foarte mici. Aici pur si simplu incepi sa traversezi si mergi inainte fara ezitare, asteptand sa fii ocolit de cei care isi conduc vehicolele. Vezi in toata valtoarea cate un individ trecand agale printre motorete, lasandu-si viata la decizia lor de a-l cruta.
Mergem la o librarie de carte straina si gasim carti foarte faine in engleza.Ne continuam drumul pe langa lac si apoi intram pe stradutele aliniate cu magazine si  “restaurante”. La un moment dat parem a ne rataci, dar simtul de orientare al Marei ne salveaza si ajungem la hotel. Ne ducem si la magazinasul din spate de unde am cumparat o bluza draguta pentru o amica a lui Stef si de unde Mara si a luat doua rochii si o bluza pe nimic. Fata care vindea, studenta la contabilitate, e foarte interesata de alte tari si culturi, ne spune ca romana suna ca franceza. Ii explicam legatura si ii aratam pe harta unde e Romania fata de Franta. E tare dragalasa si se bucura mult de hartia de un leu pe care i-o dam la plecare.
Urcam sus la camera noastra. Si aici, a etajul 8 au ajuns furnicile si au invadat ciocolata copiilor. Cata tenacitate de la niste fiinte atat de mici! Stef si Mara vor sa se odihneasca. Ii dau lui Stef niste pastile pentru raceala care il incearca si ii lasam sa se amuze conversand cu lumea de acasa. Noi plecam sa mai inspectam orasul. Magazinele sunt deschise toate si recunosc pe unde fusesem cu Mara. De la un colt de strada am luat amandoua niste figurine metalice de vietnamezi carand cobilite cu fructe, o priveliste atat de familiara pe strazi aici, si doi oameni cu ricse. Cu doar 200 de VDN, abia cinci dolari toate. Si in aeroport le-am regasit cu 200 bucata!
Ne oprim la diverse negoturi, luam cate ceva si incercam sa gasim drumul din primele trei incercari. Strada e aglomerata dar nu e nimic in comparatie cu seara de Craciun cand erau om peste om si peste alt om! Suntem iar martorii unei ciocniri de doua motorete in mijlocul drumului, insa din nou cei doi se ridica si isi continua drumul linistiti. Iaca ca se poate, cum ar zice unii! Ne uitam la cafea si la varietatile pe care le vand pe aici, dar decidem ca nu caram cafea la Saigon ci o luam de acolo. Au cafea super in Vietnam.
Ajungem la Catedrala. Doamne cat de murdarel mai e pe aici si cum nu au nici o regula de igiena, spala tot felul de vase in galeti mizere. Poate sunt o idee mai curatei decat chinezii si am vazut mai putine izmene la uscat prin oras si nu am vazut carne pusa la soare, dar curatenia nu e punctul lor forte, cu siguranta. Urcam in camera si eu imi fac valiza sa nu am grija ei maine. Ne culcam devreme. Ori ca astia de la catedrala au intrat in vacanta, ori ca eu m-am obisnuit cu clopotele, dar nu le mai aud decat rar. In schimb la ora cinci incepe sa cante un cocos ragusit dar ambitios, cu o stralucita cariera muzicala in viitorul lui de cocos, daca nu ajunge curand bors. Cineva in reviews il mentionase ca pe un adevarat campion si nu isi dezminte faima.

Ziua a saptea, joi, 26 decembrie 2013
La sapte si jumatate incepem formalitatile de mic dejun si plecare. Cei de la hotel sunt in stare sa ne curete si pantofii ca nu cumva sa le scriem ceva de rau pe Trip Advisor. Dar pana la urma nu poti scrie ca a fost bine cand nu a fost, cand conditiile de cazare nu s-au ridicat la nivelui asteptarilor. E foarte adevarat ca ne-au dat si reducere la camera si am stat foarte ieftin, insa furnicile, internetul temporar absent, apa care se tot oprea si tentativa de tzepuire la excursie nu sunt usor de uitat. Si, uimitor, aveau o carte de oaspeti cu multumiri si superlative! Cred ca stateau cu pistolul in spatele lor sa scrie de bine. Nu imi explic…
Ne cheama taxiul si pornim spre aeroport. Ajungem in timp. Pe drum trecem podul peste raul Rosu si inca odata ma minunez de casele lor chicioase, late de patru-cinci metri si adanci de vreo zece care stau asa, independente pe cate un camp, la cativa metri de altele similare.  Ai impresia ca sunt niste biscuiti rataciti si fragili si te intrebi cum ar putea fi inauntru la asa o ingustime intre ziduri?
In aeroport ne foim sa gasim gate-ul si avem ceva de asteptata caci avionul are intarziere. Luam o cafea (fara gust la aceasta cafenea de aeroport) si ne imbarcam cu speranta ca vom ajunge si inapoi pe pamant. Majoritatea sunt calatori vietnamezi, necajiti, cu copii mici, dar si cativa albi rataciti ca si noi.

Aterizam in  urlete nefericite de bebelus agitat si un taxi VinaSun ne duce la hotel. Important e sa iei taxiul potrivit, fie VS fie Ma-linh, care sunt de incredere. Asta stim de acum doi ani. Hotelul nostru New Pacific ne asteapta la locul stiut, cu acelasi miros de lemn lacuit, dar curat si elegant, la cei 53$ pe camera pe noapte. Cu piscina, mic dejun indestulator si confort.
Ne cazam, dus si masa la micul restaurant de langa hotel. Apoi  pornim in explorare spre centru cu taxiul care nu e mai mult de doi-trei dolari. Spre nemultumirea totala a lui Stef si partiala a tatalui sau, ne avantam prin magazine, simtim pulsul orasului si mai cumparam  cate ceva. Trecem printr-un parc foarte animat, cu diversi tineri karatisti care fac demonstratii. Dupa care dam de piata de noapte. Totul aici e mult mai organizat si mai select decat la Hanoi. Cel putin asa am perceput noi starea de lucruri. Pana si haosul circulatiei e mai acceptabil. Macar se respecta culoarea semafoarelor. La Hanoi erau degeaba.

Ajungem acasa destul de obositi, dar o parte de familie e multumita de ce am  vazut si cumparat. Macar…
Receptionera e foarte amabila, vrea sa stie despre Romania si limba romana, despre felul cum ii percepem noi pe vietnamezi.
Incheiem ziua cu achizitionarea biletelor pentru tunelele Cu Chi  unde merg Mara si Toni. 20 $ de persoana pentru jumatate de zi.
Deci maine e planuit.
Somn usor!

Ziua a opta, vineri, 27 decembrie 2013

Turistii se trezesc mai devreme si pleaca la tunele, veteranii merg pe jos la templul cambodian din vecinatate. Dam de o zona mai crepusculara, peste raul Saigon, cam murdarel, care traverseaza orasul. Trecem un pod cu o zona pietonala metalica pe mijloc. La capat sunt niste locuinte modeste si  ateliere in fata carora cate cineva repara o motoreta, o curata sau ii monteaza ceva. Cu un nelipsit lighean de plastic cu apa neagra alaturi. Sau vezi o motoreta cu un om tolanit pe ea citind ziarul, butonand mobilul ori privind in gol cu intelepciune. Foarte ocupati oamenii pe aici! Foarte multi catei pe langa intrari. Uneori ma intreb cu un fior daca sunt pets sau ii tin sa ii manance de vreo sarbatoare? Caci mai au obiceiuri din astea. Cel putin asa ne-a povestit ghidul de la golf, caruia i s-a parut o gluma reusita sa isi pacaleasca un amic american spunandu-i ca mananca niste carne de crocodil cand de fapt il dusese sa manance carne de caine. Pfai, cred ca il si taiam sa imi faca o asemenea farsa mie!
Intr-o cusca un cocos alb canta de zor si isi inteteste cantarea dupa ce ii facem niste poze. Deh, se simte obligat! Nu prea am inteles chestia cu cocosii si gainile in custi de nuiele. Oare ii scot la aer sau acolo stau mereu, adica in drum? Mister…
Trecem pe langa o “selecta” frizerie intr-o fundatura, depasim un om “ocupat” pe motoreta lui si ajungem la templu. Ne pun sa ne descaltam. Asta ca sa fie siguri ca cineva ia praful lor pe picioare. O noua metoda de curatare a podelelor. Caci la sfarsit avem niste talpi negre de zici ca am batut tot orasul in picioarele goale.Templul e destul de recent restaurat si e categoric un templu al mortilor, dupa cate am dedus noi, caci erau zeci si zeci de poze, printre care si cea a lui Michael Jackson! Oare ce facea pe acolo?!
In alta parte a templului care are trei nivele sunt urne cu cenusa celor decedati, puse pe rafturi cu pozele proprietarilor pe ele. Amuzant cum Stef a crezut initial ca e un magazin de ceramica ceva! Ce mai magazin!
Ne intoarcem spre hotel si plecam pe jos spre centru. La un moment dat ne dam seama ca nu avem harta si facem poza unei harti de la niste turisti din Africa de Sud. Trecem pe langa tot felul de vanzatori: un batran care vinde pene de sters praful, o fata tanara are zeci de pestisori colorati in pungi mici cu apa si ierburi, atarnati de vesnica motoreta. Lumea de aici isi traieste viata pe motorete. Bebelusi mici calatoresc cu parintii lor pe motorete. Practic asta e casa lor, averea lor, mijlocul de locomotie si sursa de venit. Uneori vezi parintii cu cate doi copii inghesuiti intre ei, resemnati si obisnuiti sa fie transportati asa, agatandu-se cu manutele mici de parinti in lupta pentru supravietuire. Trebuie sa fie foarte riscant, mai ales ca cei mici nu au niciodata casti de protectie. La fiecare colt de strada oamenii stau la un suc, un ceai, o cafea. E devreme si unii isi pregatesc ziua: o femeie sta cu un lighean cu pesti taiati bucati. Ori ii vinde, ori ii va manca. Dar totul se petrece atat de aproape de nivelul trotuarului de nu iti vine sa crezi. Stau chirciti in pozitia preferata de munca ori de relaxare: pe vine. Daca nu vezi o “cafenea”, sigur vezi vreo doi oameni zidind ceva sau reparand cabluri.
Ne continuam drumul studiind viata strazii.  Stefan se orienteaza rapid si ajungem la Notre Dame de Saigon, dupa ce recunoscusem o serie din cladirile pe langa care am trecut si acum doi ani. Suntem in cartierul select cu zgarie nori din jurul Operei. Initial am vrut sa urcam la barul Saigon Saigon din varful hotelului Caravelle, dar deviem traseul si mancam la un Pho24, cel la care mancasem de mai multe ori acum doi ani. Foarte buna mancarea si incredibil de ieftina! Aici sa tot traiesti! De pe strada cumparam niste dulciuri de la o femeie, intram la o librarie superba cu tot felul de carti faine, postere si calendare, bem o cafea la o cafenea simpatica si moderna. Probabil e ora de masa, caci toti muncitorii care zideau, reparau sau curatau pe undeva, se aseaza comod pe jos si incep sa manance din caserole de plastic, mancarea livrata de compania la care muncesc. Parca a dat cineva un semnal de undeva si zdrang! toti au inceput sa manance pe jos pe trotuare. In toata agitatia pauzei de masa o femeie face manichiura unei cliente, langa trunchiul unui copac, tot pe marginea trotuarului. Are toata recuzita cu ea, oje, pile, foarfeci…Pur si simplu acolo e salonul ei: la radacina copacului nr. x din strada y in Saigon. Probabil asa da adresa: “numarati dumneavoastra zece copaci de la coltul strazii si cand ajungeti in dreptul celui de al 11 lea vedeti salonul meu drept pe marginea drumului”.
Dar noi ne continuam periplul oprind la cladirea postei. Din fericire Stefan e de acord cu aceasta oprire si nu protesteaza prea vehement pentru ca e o cladire cu arhitectura frumoasa. Norocul meu! Imi acord cateva minute bune de inspectat magazinele si ne reluam drumul pe jos spre casa. Femeia cu pestisori e tot acolo. Nu pare a fi vandut prea multi.
Ajungem la hotel la vremea cand ai nostri trebuie sa vina de la tunele si e foarte amuzant cum apare Toni cu palaria khaki pe care scrie Cu Chi Tunnels de parca era din “liga celor care au vizitat tunelele” si primisera un trofeu pentru asta!
Ii lasam pe baieti sa se bucure de piscina si noi plecam “cu treaba” la magazine. Revenim inainte sa ni se simta  prea mult lipsa. Puteam la fel de bine sa venim si a doua zi. Nu am detectat prea multa suferinta pe chipurile alor nostri.
Ne regrupam pentru o noua runda spre centru. Oprim la restaurantul cu lacuri mici cu broscute si porcusori de piatra pe care l-am identificat dupa monumentul impresionant din rotonda. Crezusem ca nu vom reusi  sa ne reamintim unde era. Iata ca am dat o noua lovitura imperialismului!
Dupa masa ne continuam drumul pe jos prin centru, trecem pe langa opera, dupa care urcam sus pe faimoasa terasa a hotelului Caravelle, de unde se vede orasul luminat multicolor. La bar e muzica, dans si antren. Fain!
Ne amintim cum, acum doi ani, ajunsesem la Caravelle cu valizele proaspat achizitionate din bazar si ne-am pozat de ziceai ca tocmai ne pregateam sa ne cazam in acest luxos hotel! Dar nu, noi am mers inapoi la Pacificul nostru unde cei de la receptie nu ne-au recunoscut desi stateam  la ei de cateva zile bune si, vazandu-ne cu valize, ne-au urat bun venit in hotelul lor. La inceput am crezut ca glumeau, dar curand ne-am dat seama ca ei ne intampinau cu toata sinceritatea. Nici vorba sa ne recunoasca!
Dupa ce am admirat orasul ne-am impartit in pareri. Stef si cu mine am fi mers pe jos, Toni si Mara au optat pentru taxi. Si taxi se facu!
Revenim la hotel si ne luam bilete pentru teatrul de papusi pe apa si pentru delta Mekong-ului. Dar vom merge in delta poimaine ca sa ne dam ragaz sa ne odihnim si sa mai vizitam Saigonul.

Ziua a noua, sambata, 28 decembrie 2013

Dezbatem planul de astazi si hotaram sa mergem pe jos la Templul de jad si apoi la Templul eunucului. E o plimbare interesanta, pe strazi aglomerate si agitate, cu intersectii pline de lume. Observ ca unele motociclete sunt mai lungi si pot incapea trei sau patru persoane. Altele sunt mititele, de doua persoane sau trei. Probabil cumpara motociclete de familie, de cuplu, de single. Pe o motocicleta alb cu negru fata care o conducea era si ea imbracata in alb si negru si avea pe cap o casca alba cu margine lucitoare. Deci poti lansa moda si pe motocicleta. Ma gandesc ce compuneri scriu copiii la scoala: “Motocicleta noastra, casa noastra”, sau “Motocicleta noastra e cea mai frumoasa”, “Descrieti motocicleta ideala”…
Noi continuam sa mergem studiind strada. La un colt o femeie taie ananasi stand chircita pe jos, cu o spatula in mana. Mai intai curata coaja cu miscari abile. Apoi scoate punctele maro si sculpteaza fructul dandu-i forma de spirala si la acest nivel il pune intr-o pungulita. Si o ia de la capat cu urmatorul. La alte colturi oamenii vand painite, fructe, jucarii de plus uriase, vase, ornamente…
Oamenii cu jucarii de plus sunt mai numerosi in zona asta si ma cutremur gandindu-ma la cat praf se pune peste aceste nepractice jucarii in timp…! Ursuleti, omide, catelusi si maimutele se uita la noi cu ochi galesi prin pungile care ii tin prizonieri. Ajungem pe malul canalului. Din cand in cand intalnim pescari amatori care prind pui de somn. Vorba Marei: “Am tras un pui de somn” ar putea zice tanarul care scoate din apa un pestisor negricios cu mustari rasucite. Privim apa. Pe alocuri se involbureaza si din adancuri se ridica bancuri de pesti roz care par sa danseze cateva secunde pe deasupra apei dupa care dispar in adanc.
Nu ne oprim din mers. Zona in care am ajuns e deja crepusculara destul si totul e o piata generala. Nu neaparat cu lucruri de calitate. Intrarea in templu e la cativa metri si o femeie incearca sa ne vanda broaste testoase care sa fie eliberate in bazinul de langa templu. Se supara ca nu vrem sa cumparam si nu ne lasa sa facem poze. S-a trezit cu fata la cearceaf dansa. O alta femeie vinde vrabiute care  si ele asteapta sa fie eliberate in templu. Sunt si tare inghesuite in cusca lor… O a patra vanzatoare are pestisori colorati in niste pungi si ii agita cu disperare de zici ca vor deveni cocktail foarte curand. Ma intreb ce parere au pestisorii de ce li se intampla? In interior templul e asa cum l-am lasat acum doi ani. Cam abandonat, cu bazinul central plin cu pesti uriasi inotand intr-o apa murdara deasupra careia plutesc bucati de paine. La broscutele testoase situatia e mai salubra. Apa tocmai e curatata si par bucuroase ciupind de frunzele care plutesc deasupra apei. Sunt mari si pe unele si-au scris numele oamenii care le-au donat templului. Ce idee simpatica! Cate o broscuta inoata agale purtand pe carapacea ei numele persoanei care a adus-o aici sa venereze zeii templului.
In interior fumul betisoarelor arse este atat de dens incat imi lacrimeaza ochii.
Si iata ca in sectiunea pentru femeile care isi doresc copii sunt  multi oameni care se roaga pentru familiile lor. Urc pe acoperis si admir tiglele verzi care au dat numele templului. Intr-un colt o femeie doarme toropita. Doamne, ce popor obosit!
Noi insa nu avem odihna. Plecam spre Templul Eunucului si lumea ne indruma spre acel loc, sfatuindu-ne sa avem mare grija de aparatele de fotografiat.

Si totusi nu pare prea periculos. Oprim sa bem ceva caci desi nu e soare, e cald si ne e sete. Foarte draguti oamenii de la magazinul mic de unde ne luam sa bem. Ne dau indicatii si se intereseaza de Romania si le explicam cam pe unde se situeaza in Europa.
Mai mergem cativa metri si dam de un magazin universal. Dar in afara de o mare inghesuiala nu e nimic interesant pe aici. Si iata-ne ajunsi deja la templu! Chiar era aproape. Nici aici nu e schimbat nimic de acum doi ani. Acelasi miros puternic de betisoare parfumate. Oamenii aduc fructe zeilor lor. Le mai lasa si bani, cumparand manunchiuri groase de batisoare pe care le scutura cu putere inainte de a le lasa unui om sa le arda. Un domn in varsta bate ritmic intr-un vas de metal, producand un zgomot de tonalitate joasa. Vede ca ma uit cu atentie la altar si imi da o brosura despre istoria templului. Locul nu e prea ingrijit si intram intr-o curte mica cu multe pisici si un catel mic printre ele, singurele stapane evidente pe aici.
Ne relaxam in parc si eu ma aventurez sa arunc o privire la targul care inconjoara parcul. Cam neinspirata idee! Doar multa mizerie si lume necajita. Nu iti vine sa iei nici un ac de pe aici…
Luam un taxi spre bazar si copiii pleaca pe jos spre hotel. Intrand in halele de mancare vedem doi sobolani cat niste pisici misunand nestingheriti printre tarabe si oameni. Simt cum mi se strange stomacul de neplacere. Ihhh! Lumea cumpara mancare de aici, Doamne, ce aiurea! Noi insa nu vrem sa luam de mancare si intram in magazinul de stat. Macar aici e mai ingrijit…  Cand iesim, o tipa, probabil americanca, incepe sa tipe: vazuse un gandac urias alergand grabit pe trotuar. Si el cu treaba! Bine ca nu a vazut sobolanii caci ar fi concurat sirena politiei, cu siguranta!
Revenim la hotel si o jumatate de familie vrea masaj si sauna, celalata jumatate are ambitii culturale. Asa ca Stef si cu mine luam informatii despre niste temple interesante de pe National Geographic si intrebam la receptie pana cand ar putea fi vizitate. Scotand informatia din stomacele lor incapatoare, tipele ne spun ca se inchid la ora zece. Ne urcam in taxi si mergem la nesfarsit. Mai sa ajungem la Bacau in fata casei! si ce sa vezi? Dupa tot acest drum ne trezim in fata portilor inchise ale unui templu intunecat! Ce sa mai comentam… rugam pe om sa ne duca in centru si gata! Se pare ca nu ne e dat sa ne culturalizam azi. Asa ca nu ne ramane decat sa admiram luminile orbitoare ale orasului pregatit sa intampine un An Nou importat de la culturile vestice. Dar totul e facut la superlativ. Caprioare  brazi, trenulete, globuri, lotusi, delfini, toate compuse din mii de luminite stralucitoare, muzica de sarbatoare, forfota si bucurie peste tot. Copiii mici sunt pozati cu fiecare Mos Craciun, cu personaje de poveste, toata lumea are in mana macar o acadea, daca nu si alte dulciuri care se vand peste tot. E o atmosfera de mare sarbatoare si ma impresioneaza cum stiu sa se bucure de tot ce e in jur. Stef si cu mine dam o tura pe centru si apoi pornim spre casa, nu inainte de a opri  la libraria noastra preferata de unde luam niste magneti cu afise propagandistice. Ce interesant cum valoarea lor s-a schimbat prin trecerea vremii si estomparea resentimentelor fata de epoca “de aur” a comunismului.
In drum spre hotel vedem in parc sute de oameni care stau pe bordura si mananca sau beau intr-un picnic general. Nimic nu ii deranjeaza, se bucura de simplitatea vietii lor si nu asteapta mai mult de la ea. Sunt relaxati si fericiti.
Pe drumul spre hotel cat pe ce sa ne calce un taxi care se indreapta vertiginos spre noi. Ne ferim la timp si suntem mai atenti la traversat caci aglomeratia generala creeaza haos si mai mare in trafic.
Ajungem in sfarsit la destinatie si stam cu totii de vorba despre ziua plina de azi si o planuim pe cea de maine. Va trebui sa ne trezim devreme sa mergem in Delta Mekongului. Nicio fericire cu trezitul devreme, of course… Dar baiatul de la hotel ne spune de enspe mii de ori sa fim in hol la ora sapte, asa ca punem ceasurile sa sune devreme. Noapte buna!

Ziua a zecea, duminica, 29 decembrie

Inca adormiti ne luam micul dejun. Suntem primii si ne bucuram de atentia celor cinci chelneri. Aici mai multi sunt cu servitul  decat cu mancatul. Un taxi ne asteapta deja in fata hotelului si ne duce la sediul agentiei. Asteptam in holul hotelului lor sa se adune grupul si plecam. Culmea e ca nici nu am urcat bine in autocar ca m-a lovit un somn de nu puteam sa imi tin ochii deschisi. O toropeala  maxima pe fondul careia auzeam de undeva de departe venind vocea ghidului. Si asta are poantele lui fixe si ticurile de exprimare. “Forever and ever” e preferatul lui si ruleaza “r” urile de fiecare data, incercand sa sune cat mai american. Dar pe de alta parte chiar ne spune lucruri interesante, spre deosebire de tipul din Hanoi cu glumele lui proaste.
Stiam de mormintele care sunt puse pe pamanturile lor ca sa marcheze proprietatea. Strabunii sunt cei mai importanti pentru ei. Ne spune ghidul ca pot uita copiii zilele de nastere ale parintilor, dar nu au voie sa uite zilele mortii strabunicilor, bunicilor sau parintilor. Atunci dau o mare masa pentru prieteni si vecini si cumpara hainele pentru persoana disparuta si le ard impreuna cu bani (falsi, desigur) in ideea ca in viata de apoi persoana se va bucura de ele. Ca budhisti ei cred in reincarnare si se roaga ca ruda lor sa se fi reincarnat intr-un corp uman, pe masura faptelor sale bune.
Prima oprire e la un mic restaurant cu mese si hamace, cu o baie modesta in fata careia o gaina in miniatura isi ingrijeste puisorii la fel de mititei, dungati si simpatici.

Ne comandam suc de cocos. E cea mai buna bautura la vremea si locul acesta. Stef se intinde in  hamac sa motaie putin.
Apoi plecam spre vapor, cu o oprire inainte sa urcam. Intram in apele raului si de o parte si de alta sunt locuinte lacustre necajite, cu rufe atarnate pe terase, cu copii jucausi imbracati modest care se scalda in apa in care nu mi-as baga nici picioarele! ( la propriu:))
Pe mijlocul apei sunt pietele plutitoare, barci mai mari cu materie prima de vanzare: fructe, orez, cartofi, pe care le vand clientilor de pe barci mai mici. Acestia le duc in orase unde le vand cu preturi mult mai mari. Mekongul, sau Raul Dragonului cum il numesc ei, curge lin, adunand plante de apa pe care acum ei le folosesc foarte eficient. Fac din ele saltele, perne, saci de dormit, sau le dau ca hrana la animale. Unele sunt rransformate in fibra pentru tesaturi. Din fundul apei scot nisip pentru constructii. Obisnuiau sa le exporte singaporezilor nisip pentru extinderea insulei lor, insa acum au redus acest export pentru a nu le dauna lor golirea albiei. Si cand te gandesti ca guvernantii nostri ar fi vandut si presul din fata usii pentru interesele lor personale! aici au mare grija de tara lor si de evolutia ei. Nu e de mirare ca au un ritm de dezvoltare foarte accelerat, concurand cu multe alte tari cu pretentii. Aparent sunt pe primul loc la productia de orez si destul de fruntasi la cafea. Sunt un popor tenace si muncitor si cu siguranta se vor ridica si social curand. Deja unele cartiere sunt mai civilizate. Dar mai au mult de lucrat pentru a educa lumea sa protejeze mai mult mediul si sa nu mai arunce toate gunoaiele oriunde. La reciclat sunt foarte buni. Nimic nu se arunca, totul se refoloseste.
Vaporul nostru opreste la o insula unde vedem cum se prepara vinul din orez. Pare a fi un proces similar cu distilarea alcoolului pentru a obtine tuica. Acest asa numit vin e destul de slab ca procent de alcool si are un gust ciudatel. Alaturi, orezul se expandeaza, rezultand “pop rice” . Resturile se dau la animale sau se folosesc ca ingrasaminte pentru pamant. Orezul se amesteca cu miere si alune si rezulta un fel de nuga de orez, foarte buna la gust.
Intr-o alta incapere ni se arata cum se scoate sucul din nucile de cocos, se transforma in caramel si apoi in caramici bune pe care le infasoara in foita de orez si apoi in hartie de ambalaj.
Dar din fructul de cocos se utilizeaza coaja pentru vase sidefate, firele maro pentru covoare, iar ce ramane dupa ce se scoate sucul de caramele se foloseste pentru ulei de cocos in cosmetice si sapun. Valorificare maxima!
Cumparam si noi un pachet de caramele. Poate servi si la scoaterea plombelor, daca insisti.
Dar ne grabim. Vaporul ne va duce acum la masa pe o insulita pe rau.Vedem viata reala aici, fara vreun luciu turistic. La coborare ni se dau biciclete sa pedalam pana la restaurant. Doamne, am ceva emotii. Nu cred ca am mai mers pe bicicleta in ultimii douazeci de ani. Noroc ca nu se uita. Si iata-ma temerara pe o bicicleta nu prea noua, pe un drum deloc drept si putin stresata de motoretele care vin sau ma depasesc. Trecem pe langa un grup de tinere si suntem aclamati de zici ca trece vreo delegatie oficiala. Ce amuzant! La un punct de drum cu hartoape am senzatia ca voi cadea, dar ma razgandesc repede si pedalez inainte. La pod e mai greu si suntem un numar de “tovarasi” de biciclete care preferam sa nu ne opintim la deal si mergem pe langa bicicleta peste urcus si coboras. Dupa care, tzusti! iar ne indrepta, vertiginos spre locul de mancare. Evident ca la intrare au, ca oameni care se respecta, o cobra uriasa intr-o cusca cu lacat. Se misca alene cativa centimetri, deloc impresionata de privitori. Ni se serveste masa. Peste de rau foarte bun,o supa la fel de gustoasa, fructe pe care le numesc Jack sau ceva ce suna la fel. Sunt dulci si aromate. Am vazut eu o femeie intr-o piata cum scobea un asemenea fruct mai mare decat o nuca de cocos, si scotea din el pachetele galbene ca cele de la masa . Cele mai interesante sunt fructele care arata ca niste grenade khaki. Astia si fructele le au sub forma de razboi!
Luam si o cafea si ne odihnim la soare. Descopar cu surpriza ca aici, in mijlocul nicaieriului au wifi. Mai bun ca cel de la hotel! De fapt il vad pe Serghei, rusul din grup, butonand de zor si aflu de net. Conversam si aflam ca e din Moscova, mare amator de calatorii exotice si pasionat de filme bune. Engleza lui e tare nostima, total KGB-ista! Asta e unul din farmecele acestor calatorii: intalnesti oameni noi, afli lucruri deosebite, te imbogatesti sufleteste. Oricat ar suna a cliseu, e adevarat.
Aflu cu usurare ca nu mai biciclim inapoi, ci mergem cu barcile pe un canal al raului. De data asta barcile sunt mai mari si mai stabile decat cele de acum doi ani. Si inca odata remarc autenticitatra calatoriei. E un canal mai lat decat cel pe care mai fusesem si avem mai mult timp sa simtim viata locului, sa vedem oameni in casele lor de pe mal. Si femeile care vaslesc nu sunt asa de agresive sa ceara bacsis ci accepta ce le oferim noi. Remarc insa ca una din ele ramane cam dezamagita cand doar Serghei din cei de pe barca lui ii da 10.ooo dongi. Cam putin totusi…
In acest loc nu mai e motoreta la cinste, ci barca. Ba chiar trecem pe langa o statie PECO pe un mal. Pare ireal cum se alimenteaza aici barcile ca masinile pe sosele. Asta doar pentru ca viata noastra se desfasoara pe uscat si in alti parametri.
Ghidul ne spune ca in delta traiesc 22 de milioane de oameni. Din totalul de 90 de milioane. Adica o Romanie intreaga se afla numai aici, pe rau.
Debarcam intr-o piata aglomerata de mancare, fructe, pisici si lume. Ne asteapta autocarul care ne duce spre Saigon. Au niste hartoape de ma tem ca se va rupe masina asta in doua! Parca sare de pe un deal pe altul. Hodoronc zdrong! Sarim ca niste popcorni pe locurile noastre! Dar apoi intram pe autostrada si parca e mai lin. Plus ca nu mai avem privelistea oamenior, caselor, motoretelor ci doar campuri de orez cat vezi cu ochii. Presarate de morminte.
Ajungem pe la sapte in Saigon si ne lasa de unde am plecat. E foarte aproape de un parc urias unde se canta, se manaca, se vand chestii, se face sport, se traieste din plin. Chiar se distreaza bine, cum ziceam, si ne integram si noi in fluxul de lume, primind sa degustam cafea, sucuri, dulciuri, ceaiuri, tot ce se da pe aici la feluritele chioscuri cu promotii.
Si pentru ca doar eu as mai sta, ne urcam in taxi spre New Pacific Hotel.
Nefiind prea tarziu decid sa imi ofer un masaj la etajul 11 . Zis si facut. Nu e rau masajul. Folosesc si pietre calde care iti dau o stare de confort. Apoi masajul la picioare e si el placut, insa ce ma enerveaza la culme e ca pur si simplu iti cer de la obraz bacsis care ajunge sa dubleze pretul serviciilor. Evident ca as fi lasat ceva, dar cand ti se impune suma nu iti pica bine.
E ultima data cand voi apela la serviciile lor, asta e clar.
Dar sunt relaxata dupa atata drum si activitati, asa ca un somn e binevenit.
Pe maine!

Ziua a unsprezecea, luni, 30 decembrie 2013

Azi e program de voie, asa ca dupa un mic dejun tihnit plecam sa luam biletele de autobuz spre Cambodia. Astia nu au tren asa ca ne vom prelinge pe drum sase ore bune. Numai bune pentru spatele nostru proaspat masat de toti banii!
In drum intalnim un filipinez care vorbeste bine italiana dupa ce a lucrat ca bucatar acolo 12 ani. Ne spune ca viseaza sa se specializeze in Japonia, invatand sa faca sushi, si apoi sa lucreze ca sef bucatar in Manila.
Ii uram succes si ne continuam activitatea care combina magazinele cu drumul spre agentie. Spre nefericirea celor doi barbati ai familiei la partea cu magazinele. Asta-i viata!
Gasim agentia, luam biletele si negociem activitatea urmatoare. Inainte de asta stam sa ne uitam la niste tineri care repeta un dans pe o scena deschisa. Probabil pentru spectacolul de anul nou. Dupa care aflu ca sunt singura care vrea la magazine. Intr-un final gasesc un aliat in Toni si ii taram si pe copii la cumparaturi. Evident cu proteste si maraieli. Imi fac numarul si in sfarsit mergem la Pho24 pe Dong Khoi. E deja locul nostru preferat de mancare pe care il recomandam oricui. Cu 15 dolari mancam toti patru  meniuri fixe pe care cu greu le dovedim. Mancare din belsug! Plus trei nuci de cocos cu suc proaspat si bun.
Apoi la librarie si cafeneaua anexa. Si de aici in jos spre vechea cladire a postei unde mai achizitionam cate ceva. Eu as merge pe jos spre casa. Dar nu am adepti si protestele sunt vehemente. Deci luam taxiul… Baietii merg sa se odihneasca, Mara si cu mine mai inspectam odata magazinele de langa hotel. Aici totul e atat de necostisitor si frumos incat e pacat sa nu faci cumparaturi. Stef e insa alergic la cuvantul shopping si trebuie sa am un motiv foarte bun sa vreau sa fac cumparaturi. 😦
Toata lumea se odihneste inainte de plecarea la teatrul de papusi pe apa. La sapte ne ia taxiul din fata hotelului.
Dupa o ora de odihna coboram in holul hotelului si rugam receptionera sa ne rezerve pentru seara de anul nou. Dar cum o masa la etajul 50 al celui mai inalt hotel ni se pare cam scumpa, respectiv 100$ de persoana, luam patru locuri la Grand Hotel Saigon, in plin centru. E drept ca e “doar” la etajul 12, dar si de trei ori mai ieftin, cu bufet, bauturi la discretie, muzica si antren. Why not?
Deci suntem pe drumul cel bun. Maine vedem Muzeul Vestigiilor Razboiului. Initial am zis ca ne ajung Tunelele Cu Chi , dar un australian cu care am vorbit ni l-a recomandat cu convingere si il vom vizita. Cat despre muzeul Ho Chi Minh, deja am parcurs glorioasele Congrese cu tot tam-tam-ul aferent la cel din Hanoi si nu ne dorim alte flash-back-uri din vremuri de trista amintire comunista.
Asadar iata-ne in taxi pana la Teatrul de Papusi pe Apa. E unul din “must-do-urile” experientei vietnameze. Pentru 10 dolari biletul ( asta daca cumperi prin hotel, caci altfel e  7.5 $ direct de la surse, desigur) merita pe deplin sa mergi. La intrare suntem preluati de un plasator care ne conduce la locurile noastre. Nimerim langa un australian (cel care ne recomanda vizita  la muzeu), o noua cunostinta de drum.
Se sting luminile si incepe show-ul. E un fel de evocare a vietii pe Mekong, cu dragonul omniprezent care urmareste fiintele care traiesc pe langa apa. Scena e o pagoda in fata careia “curge apa”, iar personajele vorbesc prin vocile cantaretilor de pe margine, trei intr-o parte si trei in cealalta, care isi insotesc recitarea rolurile cu sunete de toba si de instrumente specifice care suna asemanator unor drambe. In fiecare grup sunt doi barbati si o femeie, imbracati in costume populare aurii. Papusile apar pe apa, jucand scene inspirate din folclorul vietnamez, teama de spiritele raului intrupate de dragoni, munca campului de orez, pescuitul, fiecare sub forma unui conflict simplu intre om si aceste vietuitoare reale sau imaginare. In cele 45 de minute ale spectacolului vedem “dansul Dragonului”, “La prins de broaste”,” Dupa vulpi si rate”, “La pescuit”, “Dansul leului”, “Intrecerea intre barci” si cel mai frumos dans, care a fost cel al  zanelor si spiridusilor.
Ma tot intrebam cum manuiesc papusile sub apa. La sfarsitul spectacolului au aparut actorii din apa. Ei stau sub apa si de acolo misca papusile. Si pastreaza cu sfintenie, printr-un limbaj codificat, secretul modului in care reusesc sa faca spectacolul fara a vedea nimic. Aparent  muzicienii de pe margine au si ei un rol important, strigandu-le artistilor indicatiile pentru miscari, tot printr-un limbaj secret. Impresionant cum se sincronizeaza in timpul spectacolului si reusesc sa miste papusile cu mare precizie si abilitate.
A fost foarte interesant acest inedit spectacol si iesim incantati de la teatru. Ne plimbam pe strada si ajungem la parcul de aseara, la fel de animat si cu spectacole in fiecare colt al sau. Ma repet spunand ca ma impresioneaza pofta de viata si entuziasmul acestui popor care a trecut prin atatea de-a lungul istoriei lui zbuciumate. Bogatiile cu care i-a binecuvantat natura nu le-au adus decat ghinion, caci au atras colonialisti dornici sa ia cat mai mult de la ei.
Mai mergem pana la un alt parc, cu alta scena unde se desfasoara ceva ce pare un concurs de talente. Un baietel micit, de vreo zece ani, canta de zor o melodie traditionala, gesticuland maiestuos. Are numarul de concurs 49. Poate ii poarta noroc! Insa grupul meu iar vrea sa mearga acasa, ba chiar cu taxiul. Nu ar rezista ei pe jos nici de frica! Asta e. Nu pot face opinie separata si revenim la hotel in taxi.
Somn usor spre ultima zi a anului!

Ziua a douasprezecea, marti, 31 decembrie 2013

O cafea pe terasa de deasupra hotelului incheie un mic dejun copios. Din nou la drum prin oras. Primul obiectiv e pagoda calugarului Quang Duc, cel care in anii ’60 si-a dat foc in centrul Saigonului in semn de protest fata de persecutiile budistilor de catre conducatorul  de atunci al Vietnamului de sud, Diem, in fapt o marioneta a americanilor si care era catolic convins. Povestea spune ca inima sa nu a ars si a fost depusa in acest loc, unde se afla pe atunci o pagoda veche. Dar acea pagoda a fost distrusa de adeptii catolicismului si inima preotului a fost si ea furata. Pagoda de acum e total reconstruita si e dedicata lui Quang Duc. Acesta a vrut prin gestul sau suprem sa atraga atentia lumii asupra evenimentelor din tara sa. Intre timp americanii s-au dezis de favoritul lor si l-au lasat prada unei lovituri de stat, caci deja prezenta lui nu mai era dezirabila.
Muzeul Razboiului e urmatorul nostru obiectiv. Ziua e insorita si calduroasa, spre deosebire de zilele trecute cand cerul a fost cenusiu, iar aseara chiar incepuse sa picure.
Cum insa muzeul are o pauza la pranz si e deja 11.30 intram doar in curte unde e expozitia de tunuri, tancuri, avioane, si grenade din razboi. Putem vizita celulele inchisorii si vedem custile “tigrilor” cum erau poreclite niste custi oribile din sarma ghimpata unde erau inghesuiti zeci de oameni, unii peste altii. Citim despre atrocitatile la care au fost supusi vietnamezii patrioti din trupe de gherila. De neimaginat! Nu poti cu gandul gandi ce diabolici erau americanii cu acesti oameni care nu faceau decat sa isi apere tara. Si la urma urmei ce cautau ei aici?? Evident, ciolanul scapat din mana francezilor care timp de un secol s-au bucurat de bogatiile Vietnamului!
Cat e inchis muzeul mergem in apropiere sa mancam la un mic restaurant si revenim dupa 13.30 sa ne continuam vizita. Intrarea e 15 ooo dongi de persoana, adica nici un dolar. La parter sunt prezentate toate miscarile de protest generate de razboi. Zeci de tari, printre care si Romania au manifestat impotriva acestui razboi nefericit.  Intr-o vitrina sunt medaliile unui soldat american, donate poporului vietnamez cu cuvintele “For the people of United Vietnam, I was wrong, I am sorry!” De fapt sute de americani au protestat impotriva razboiului, iar trei si-au dat foc in fata Casei Albe, sacrificandu-se pentru a demonstra cat de gresita era aceasta “cauza” a americanilor.
Dar razboiul a continuat tot mai crancen, cu victime si distrugeri de ambele parti. Cel mai zguduitor aspect e cel al folosirii armei chimice. Bombele cu napalm si the orange agent au distrus viata acolo unde au fost folosite. Mii si mii de oameni nevinovati, femei, batrani si copii au fost ucisi fara mila, unii prin impuscare ori schingiuire, altii ca efect al armelor de distrugere in masa. Efectele in timp sunt cumplite. Poze cu copii nascuti cu diformitati te ingrozesc pur si simplu. Si inca se mai nasc astfel de copii, caci agentul portocaliu distruge genetic cinci generatii… Reporteri, fotografi, cineasti au cazut si ei victime colaterale in aceasta lupta.

Iesim din muzeu cu aceeasi stare pe care am avut-o  cand am iesit din cel al Holocaustului: o stare de rau si revolta ca asa ceva s-a putut intampla intr-o lume in care toti oamenii au dreptul la viata.
Mara si cu mine asteptam sa coboare si restul familiei. Ne intrebam unde or fi stand atata? Intr-un final Mara da o raita prin hol si constata ca ei statusera pe scaunele din spatele coloanei unde stateam noi! Stan si Bran in vacanta!
Dupa muzeu noi doua plecam in oras iar ei doi merg la hotel. Bagajele trebuiesc facute caci maine plecam la ora sase din hotel. Hoinarim prin magazine, facem ultimele cumparaturi si comisioane si ne intoarcem sa ne pregatim pentru revelion la Gran Hotel Saigon. La ora 8:30 luam taxiul spre hotel dar strazile sunt ticsite de lume. Soferul nu stie adresa si ne lasa la Rex. De acolo incepem sa cautam, intreband un politist. Pe strada este o aglomeratie de nedescris! Motoretele merg si pe trotuare, iar oamenii si pe strada. Lume, motorete, biciclete, vanzatori, baloane si harmalaie cum nu am crezut ca voi vedea vreodata!
Hotelul nostru e foarte frumos si elegant, cu mancare, dulciuri, fructe si bautura la discretie si cu o terasa de unde se vede raul curgand linistit, reflected panouri mari de reclame verzui. La inceput sunt destul de putini oameni. Un domn ne surade amabil. Aflam ca e un neo-zeelandez care locuieste in Australia si ca a venit aici in vacanta cu familia. Abia mai tarziu ne dam seama ca cele doua fete blonde si inalte pe care le remarcasem la inceput sunt “copiii” pe care ii mentionase. Par destul de iesite din peisaj si plictisite, lucru de inteles pentru doua fete de 14 ani venite la revelion cu parintii si fara sa cunoasca pe nimeni. Vorba Marei, suntem ca la o nunta unde nu cunoastem pe nimeni! Dar bine ca suntem patru, ne amuzam si ne distram  bine impreuna. Grupului nostru i se alatura un vietnamez stabilit in Canada, cu prietena lui si o familie de australieni. Sunt veseli si comunicativi si schimbam impresii despre ce am vizitat, cum a fost, lucruri legate de vacanta. Catre ora 12 lumea se aduna pe terasa si ne pregatim de intampinarea Noului An. Cu pahare de bautura in mana, gata sa ciocnim si asteptand artificiile. De jos razbate, peste 12 etaje, forfotul strazii. Masinile si motocicletele  claxoneaza salutand Anul care se apropie in secunde. Pe cer, deasupra apei, artificiile se rostogolesc formand globuri de lumini, venind tot mai aproape de noi, deschizandu-se in zeci de culori si forme, curgand in ploaie de stele peste rau. E cel mai frumos spectacol pe care l-am vazut vreodata la un Revelion! La care se adauga bucuria si fericirea pe care o au toti cei din jur, exuberanta momentului si felul in care stiu sa impartsseasca aceasta stare. Pe strazi se revarsa toata populatia Saigonului, cu mari si mici, pe jos sau pe motorete si peste veselia generala razbate obsedant cantecelul masinutei de inghetata, ca un leit-motiv omniprezent. Pornim pe jos catre New Pacific pentru ca circulatia e practic blocata de miile de oameni care merg in toate directiile. In parcul de langa Notre Dame lumea sta pe borduri, ca de obicei, dar acum au pe jos puse ziare, ca deh, e zi speciala si mancarea este insirata in vase de plastic. Stau in cerc si mananca si par extrem de fericiti! Cat de putin trebuie pentru asemenea momente de bucurie simpla.
Simt o stare de bine si de liniste cand ma uit la oamenii acestia, cum stiu sa traiasca tihnit si nepretentios. Trotuarele sunt pline de tarabe care se vinde ceva, se gateste  ceva din care iese abur, se bea ceva. Un cuplu sta asezat pe un afis privind la lume. Se vede atata lumina pe fetele lor incat nu conteaza ca stau pe jos, pe o hartie si ca traiesc vanzand te miri ce si mai nimica pentru a supravietui.
Cand drumul se mai elibereaza de lume, catre casa dinspre catedrala, reusim cu greu sa prindem un taximetrist suparat pe viata care ne duce la hotel.
Bun venit 2014!

Ziua a treisprezecea, miercuri, 1 ianuarie 2014

Ne incepem anul devreme dimineata. Cam obositi, ce-i drept, dar taxiul ne duce la agentia de unde luam autobuzul Mekong Express spre Phnom Penh. Adica sase ore de mers! Autobuzul arata super kitsch: are un fel de candelabre drept lumini, are perdelute si dantelute visinii si peste tot lipite abtibilduri cu desene animate. Cat de uratel! Are insa wifi si wc in interior. Nu ca ar fi prea ingrijit, orice s-ar zice… Ne dau apa si mancare pe drum. Dar aerul coditionat ne face sloi si muzica il nemultumeste profund pe Stef care e foarte selectiv.
Il convingem pe sofer sa opreasca aerul inghetat si e ceva mai bine. Drumul trece prin sate amarate cu case suspendate pe tarusi de lemn. Ma intreb de ce si imi imaginez ca poate sunt serpi sau alte animale care ar putea altfel sa intre in case. Din cand in cand, pe apa care ne insoteste o mare parte a drumulu,i sunt lotusi superbi, de culoare roz intens care par nelalocul lor in salbaticia si praful general.
La granita ne dam jos din masina si ne striga pe rand sa dam pasapoartele. Asta la vietnamezi. Cand ajungem la cambogieni iar ne dam jos, si ni se dau pasapoartele, dar ne iau amprentele electronice la ambele maini. Gata, am trecut!
Autobuzul se opreste la un fel de restaurant intre tufe unde comandam o supa surprinzator de buna pentru locul inedit unde a fost pregatita. Practic sunt doua “restaurante” (adica ceaunuri cu supa) in concurenta. Iti alegi ingredientele si ei iti toarna zeama peste ele.Un catelus mic si fraier isi cauta si el de mancare printre mese. Ii dam si lui din carnea noastra, dar trebuie sa ii indici clar unde se afla mancarea. Cred ca are nasul infundat! Mai sa plece autobuzul si eu nu terminasem de mancat. Infulec in graba si suntem iar la drum.Vorbim cu alti calatori ca si noi, niste canadieni din Vancouver care veneau sa iai viziteze fiica in Phnom Penh. Lucreaza ca misionara si sotule ei preda la o scoala in oras. Banuiesc ca e ceva pe baza religioasa, dar nu intrebam si nu ni se zice.
Cand ajungem luam doua tuk-tuk-uri spre hotel. Sunt niste motorete care au atasate in spate doua banchete si deasupra au un fel de acoperis. Si uite asa, tranca-tranca prin Phnom Penh cu valizele dupa noi. Numai cu acest vehicul nu mai mersesem. Ne ia cate cinci dolari de transport la doua persoane. Tocmai ma obisnuisem cu schimbul de dongi, douazeci de mii la un dolar, cand acum trebuie sa dau un restart si sa fac un calcul de 4000 de rieli la dolar. Si aici cara tot cu motoretele. La Saigon ultima chestie a fost un motociclist ducand un dulap cu el.
Locul unde tocmai am ajuns pare foarte sarac. Cu 50 de ani in urma Vietnamului:  mai saraci si mult mai murdari. Casele sunt prapadite, dar din cand in cand zaresti si cate un conac elegant si masini de lux.
Cand oprim la hotelul Kolab Sor, baietii de la intrare sar sa ne ia valizele, ne servesc cu suc, ne dau parola de la wifi. Cand, ce sa vezi? Intr-o engleza aproximativa receptionera ne anunta ca nu are camerele pe care le rezervasem si ca ne transfera la alt hotel. E ok, e chiar mai ieftin, 40$ camera. Se numeste Salita hotel.
Ne instalam in camere si plecam pe jos catre muzeul Genocidului sau  S-21. Orasul arata mai mult ca un sat pe unele strazi. In departare insa se vad niste zgarie nori. Muzeul e aproape de noi si mergem pe jos. E mare mizerie peste tot. Sunt haine expuse in fata caselor, dar nu stii daca le-au spalat sau le vand… Nimic nu arata prea convingator din ceea ce pare de vanzare. In magazinele mai centrale au preturi foarte mari la fructe. Mai scumpe ca in vestul european.

In Cambodia regulile sunt (cica) mai stricte. Nu poti face poze oamenilor daca nu le ceri permisiunea. Nu ai voie sa atingi vreo persoana pe cap pentru ca acesta este sfant. Nu ai voie sa lasi betisoarele in farfurie in forma de V sau vertical in orez caci gestul are conotatii funebre. In fata oamenilor mai in varsta trebuie sa te inclini. Femeile nu pot atinge un calugar budist. Nu ai voie sa arati cu degetul. Daca vrei sa chemi pe cineva, trebuie sa faci gestul de chemare cu privirea plecata pentru a evita conotatiile sexuale. Complicata viata oamenilor astora!
Decidem sa tinem minte toate aceste reguli si plecam catre muzeu care este in cladirea unei foste scoli. Arata deprimant, cu patru cladiri ce pot fi vizitate si care au celulele, camerele de tortura, modalitatile in care erau chinuiti prizonierii pentru a marturisi crime pe care nu le comisesera. Din 1975-79 au avut parte de un regim de teroare absurda pe care khmerii rosii, comunistii cambodieni, l-au impus populatiei. Pur si simplu erau arestati cu familiile lor si interogati si pusi sa recunoasca cum ca ar fi membri CIA sau KGB, sau ca au facut cine stie ce fapte oribile. In fata lor erau ucisi copiii si sotiile. Nimeni nu scapa cu viata. Marturie stau sutele si sutele de poze ale victimelor. De toate varstele. Khmerii rosii nu aveau mila de nimic si de nimeni. Din inchisoarea S-21 au scapat cu viata doar vreo 12 oameni. Doi dintre ei pot fi intalniti azi in curte, povestind vizitatorilor despre ce au indurat aici. De doua ori pe zi erau torturati sa marturiseasca ce nu au facut, mancarea era doar o zeama de orez, iar noaptea insectele si scorpionii erau prietenii lor. Cumparam cartea semnata de unul din supravietuitori, Chum Mey, acum un om de 83 de ani, destul de in putere, cu fata arsa de soare si cu ochi verziu, neobisnuiti. Ii spunem ca si in familia noastra tatal meu si bunicul au fost detinuti politici ai regimului comunist. Intelege, credem, ce i-am spus si se inchina umil in fata noastra. Dupa muzeu ne indreptam spre centru in speranta ca vom gasi vreun restaurant mai de incredere. Ceea ce nu se intampla. Luam niste tartine de la un fel de cofetarie, nu cele mai bune posibile, si revenim la hotel, de data asta cu un tuk-tuk negociat la 2$. Ne balangane si ne poarta smucit pe strazile desfundate pana in fata la Salita hotel. Suntem franti dupa o zi de mers cu autobuzul si de mers pe jos in caldura orasului. La ora sapte eu inchin steagul si dorm pana la sapte a doua zi.

Ziua a paisprezecea, joi, 2 ianuarie 2014

Dupa micul dejun de la etajul opt al hotelului ne intalnim cu Sam, ghidul nostru de o zi, care ne duce in tuk-tuk-ul lui prin oras si ne explica monumentele pe care le vedem. E recomandat de o prietena a Marei si vorbeste engleza foarte clar, asa ca e de folos. Pretul turului de oras e de 30 de dolari pentru noi toti.
Prima data oprim la monumentul independentei, construit de Norodom Sihanouk in 1958, la cinci ani de la independenta tarii fata de Franta. E facut dupa planul arhitectului orasului, Vann Molyvann, si evoca unul din simbolurile templelor de la Siem Reap. Are cinci capete naga, semn de respect si pace. Nu departe se afla monumentul dedicat regelui Norodom Sihanouk, mort anul trecut la 15 octombrie. A trait asadar intre 1922-2012. A fost foarte jelit de popor si guvernul a cheltuit un milion de dolari pentru a cladi un pavilion special pentru oaspetii veniti la inmormantare. Si aici coruptia e infinita, ca si in alte locuri binecunoscute de noi. Totul se poate cumpara cu bani, banii se spala prin asa zise investitii de genul acestui pavilion. Sam ne spune ca cei care traiesc in vile luxoase si conduc masini foarte scumpe sunt mafiotii lor care castiga bani din droguri si prostitutie, sau din alte afaceri necurate. Cazinoul, de alfel toretic interzis in centrul orasului se afla, ironic, langa curtea de justitie!
Populatia de rand nu o duce strasnic. Salariul mediu al unui profesor, de exemplu este de 200$, insuficient unui trai decent. El insusi a lucrat ca profesor de engleza necalificat insa. A face studii universitare este inaccesibil unui om de rand. Ne mai spune ca studentii saraci care vin de la tara si nu au rude in oras sunt ajutati de preotii buddhisti care ii gazduiesc in manastirile lor pentru a-i scuti de plata cazarii. Cat despre preotii budisti, aflam ca acum sunt mult mai deschisi spre cele moderne, nu mai trebuie sa respecte reguli rigide si au acces la tot ce reprezinta noul si tehnologia.
Exista 70 de mii de temple in tara la o populatie de 15 milioane. Trecem pe langa monumentul prieteniei cu Vietnamul. De fapt ajutorul dat de vietnamezi in timpul guvernului Pol Pot a avut substrat politic. Vietnamezii cam ravnesc la teritoriile cambogiene, ca de altfel si thailandezii care vor sa aiba ei templele din Angkor Wat ca proprietate. Intotdeauna relatiile cu tarile de granita pot deveni tensionate, desigur.
Primul ministru actual, Hun Sen, e antipatizat de popor si e foarte corupt. Cambogienii si-ar dori ca regele sa iasa din pacea si nepasarea lui si sa se implice mai mult, sa aiba un cuvant in mersul tarii. Actualul rege, fiu al lui Norodom Sihanouk si cu o mama pe jumatate italianca (Monique Izzi), are 60 de ani si nu este casatorit. Va fi o problema succesiunea la tron.
Ma uit la fetele oamenilor de pe strada. Unii au trasaturi asiatice, altii arata mai mult a indieni. Au nenumarate minoritati in Cambogia, asa ca asta explica marea diversitate de fizionomii.
Prima oprire este la templul de pe deal, Wat Penh, un templu roz, dedicat protectoarei orasului, la care se roaga pentru noroc si bunastare toti cei aflati in momente de rascruce in viata lor. Superstitia spune ca nu e indicat sa se plimbe pe acolo cupluri caci protectoarea devine foarte geloasa si nu le merge bine. Sam insa nu crede asta si spune ca el a venit aici cu sotia sa si sunt fericiti impreuna cu cele doua fete ale lor.
In fata cladirii se afla un copac in care atarna sute de lilieci. Ce neobisnuita priveliste. Se tot foiesc pe crengi, asezandu-si aripile, ca niste pasari negre atarnate cu capul in jos.
Urcam treptele templului foarte animat de lume venita cu ofrande, fructe, mancare, pasari carora sa le dea drumul apoi, eliberandu-se de energii negative. Toni cumparasi el doua vrabiute cu jumate de dolar si le elibereaza. Una zboara repede, cealalta pare cam indecisa si se tot foieste. Ne temem ca o va prinde una din pisicile care populeaza si ele locul. Una din pisici deja are o vrabiuta in gura. Lupta pentru existenta e acerba peste tot.
Ne descaltam si intram in sala de rugaciune. Peste tot statui ale lui Buddha pe care oamenii au pus bancnote sa imbuneze spiritele si sa isi castige favorurile lor. Bani si  fructe. Peretii templului sunt plini de picturi cu scene din viata de apoi, pedepse la care pot fi supusi cei care incalca legile omenesti.
Afara langa sala mare sunt trei dragoni cu carne pusa in gurile lor de piatra. Pentru a le domoli orice urma de dusmanie.
Dupa templu, mergem sa vedem monumentul doamnei Penh, fondatoarea orasului, cea care a gasit in scoarta unui palmier de cocos, potrivit legendei, patru statui  mici ale lui Buddha, langa rau.
E plasat langa ambasada americana a carei costructie a costat 100 de milioane de dolari. O suma cu care se putea cumpara intreaga tara, ne zice zambind amar Sam. Trebuie sa fim atenti la felul in care facem pozele caci americanii pot deveni suspiciosi.
Langa statuie e un tanar, homeless care isi are ” locuinta” intr-o nisa de la picioarele monumentului.
Trecem pe langa cladirea postei, in cartierul francez. Aici nu e voie sa se darame nimic decat daca se construieste ceva pastrand stilul arhitectural al zonei.
Vedem o piata de fructe si ne indreptam spre malul apei unde se afla si restaurantul unde vom manca. Tot pe mal e si un alt templu care aduna multi credinciosi. Asta explica numeroasele ofrande care se vand in apropiere. Nucile de cocos par a fi cele mai cautate. Un sir de palmieri se intinde de-a lungul apei si vedem printre alte steaguri si steagul romanesc.
Mancam la Khmer Saravan, un restaurant recomandat de ghidul nostru. E amuzant ca peretii localului sunt acoperiti cu afise scrise de diversi turisti din cele mai diferite parti ale lumii. Descoperim si un afis scris de niste romani. Mancarea e buna, nu foarte ieftina comparativ cu Vietnamul. Cinci oameni platim 40 de dolari, dublu fata de Saigon.
Dupa masa oprim la Muzeul de istorie nationala care contine artefacte din toate epocile istorice ale tarii, statuete, simboluri religioase, personaje istorice reale si imaginare, obiecte de cult, lectici, barci traditionale etc. (intrarea e 5$ de persoana). In curtea din fata doi cocosi mici canta de zor si par a avea o comunicare buna unul cu altul. Parca stau la taifas.
Curtea interioara este mirifica, cu patru lacuri simetrice cu nuferi si pesti viu colorati. Arhitectura cladirii este deosebit de frumoasa, cu acoperisul de un rosu inchis, cu ornamente de jur imprejur.
Printre alte informatii citim despre “Mahaparamasaugatapada”, insemnand  “he who has gone where the great followers of the supreme Buddha reside” cum se spune despre regele JayavarmanVII ( inceputul sec.13) , simbol al compasiunii fata de cei suferinzi, pe care ii punea mai presus de propria suferinta.
Vizionam si un film cu inmormantarea regelui Sisowath, mort in 1922. Trupul sau este incinerat si cenusa este imprastiata in  raului Mekong, o simbolica reintoarcere in natura.
Intr-un loc din muzeu unde e un mic templu un domn amabil imi ofera un betisor cu flori de tuberoze cu un mot din trifoi rosu sa il adaug la buchetul de ofrande depuse de fiecare din oamenii din grupul in care m-am nimerit.
Ne continuam periplul prin oras cu vizitarea palatului regal. Aici biletul de intrare e 6,5$ de persoana.
Este unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat vreodata. Gradinile sunt ingrijite, cu flori si copaci exotici, totul perfect aranjat. O incantare pentru privitori. Cladirile care alcatuiesc complexul palatului regal sunt splendide si nu iti vine sa te opresti din a le poza. As vrea sa pot tine cu mine imaginile astea, asa cum ai sentimentul de regret cand apune soarele si ai vrea sa pastrezi clipa mereu cu tine.
Nu avem voie sa pozam interioarele salilor palatului. Pe terasa uneia din cladiri trece agale o maimutica, nestingherita de nimeni si nimic. E calma si relaxata. Cu siguranta o prezenta familiara pe aici.
In templul pagodei  de argint ramanem uluiti de cata bogatie vedem etalata. Podeaua templului e in intregime de argint. In casete pe margine sunt obiecte de aur si argint masiv, iar pe mijloc troneaza un Buddha de 90 kg aur si batut in 2086 diamante. Un alt Buddha pe un tron inalt e din jad superb, transparent. E greu de descris fiecare din nenumaratele bijuterii, casete, statuete si ornamente migalos lucrate in aur, argint si impodobite cu pietre pretioase. Ne reluam incaltarile pe care tot trebuie sa le scoatem la fiecare templu. Gradinile templului sunt o capodopera de arhitectura florala, cu havuzuri cu nuferi minunat colorati, cu copacei tunsi ingrijit si, parca in armonie cu locul acesta atat de armonios construit, niste mierle se intrec cu porumbeii in a scoate sunete speciale. La inceput cred ca sunt niste vase din acelea ca la noi, in care sufli si scoti triluri. Dar de fapt sunt chiar pasari adevarate, sarind bucuroase de pe o creanga pe alta. Trei tineri preoti budisti se plimba si ei in parc si pozeaza cu un smartphone florile. O imagine care combina atat de ironic traditionalul cu extrema tehnologie.
Cladirile sunt frumoase si unele au la stalpii de sustinere statuete de inspiratie folclorica, zei si demoni budisti.
Ne plimbam in continuare prin gradina palatului si in spatele templului vedem o macheta a tempului de la Angkor Wat cu detalii despre el.
In alt lacas de rugaciune unde se afla urma talpii primului Buddha domnul care e de paza ne indeamna sa pozam fiecare din statuete, ne indica ce sa mai pozam. E foarte amabil si generos. Unor fete venite sa se roage le ofera betisoare parfumate sa arda in fata altarului. La iesire din palat sunt niste cantareti care canta cantece traditionale. Intram in templul elefantului alb care poarta o lectica pe spate. Nu departe o femeie tese la un razboi traditional. Ultima parte a palatului pe care o vizitam este cea dedicata incoronarii lui Norodom Sihamoni.
Cu regret parasim acest colt de rai si revenim la realitatea strazii: cersetori, copii sau infirmi populeaza locul rugandu-se de turistii straini sa le dea bani. Noi nu ne lasam impresionati, mult prea obisnuiti cu ai nostri.
E amuzant cum Sam ne lasa in fata fiecarui obiectiv si cand iesim si ne uitam dezorientati in jur dupa el, apare de nicaieri cu zambetul pe buze ca un salvator din poveste.
Ultimul “obiectiv” e piata centrala unde insa nu petrecem prea mult timp. Luam cate ceva, insa nu ne impresioneaza prea multe lucruri pe aici. Mai greu e sa ne dam seama pe ce parte am intrat. Ca si Ben Than-ul din Saigon si aceasta piata e circulara, cu multe intrari. In cele din urma iesim pe unde intrasem si dam de Sam intermediind negocierile unor bulgari cu un proprietar de microbuz sa ii duca la Siem Reap. Nu stim la ce concluzii au ajuns caci noi revenim la hotel. Facem poze cu Sam si convenim sa ne duca maine la autocarul cu care ne deplasam la Siem Reap si care a costat 16 $ de persoane pentru cele 7 ore de drum. Aparent e foarte buna compania cu care mergem, Giant Ibis.
Nu mai iesim la masa ci mancam la restaurantul hotelului. Destul de buna mancarea si rezonabila ca pret. Macar nu am mai iesit in tumultul orasului.
Incheiem aceasta zi plina si ne pregatim de o noua zi de calatorie.
Somn usor!

Ziua a cinsprezecea, vineri, 3 ianuarie , 2014

Micul dejun la oamenii acestia e cam saracut si nu ai multe de ales, asa ca nu dureaza mult. La sapte ne insfacam bagajele si, dupa ce asteptam la nesfarsit liftul, reusim sa coboram, oprind la fiecare etaj. Sam e deja in fata hotelului. Nu e usor sa ne punem toate valizoaiele in tuk-tuk-ul lui, dar reusim pana la urma. Nu e foarte aglomerat dimineata, dar mirosurile de mancaruri si peste ne doboara  la fiecare noua piata pe care o depasim. Sam ne spune ca in Phnom Penh circulatia e mai putin haotica decat in Vietnam pentru ca sunt mai multe masini si mai putine motociclete. Plus ca populatia e mai putin numeroasa. Insa si aici vedem familii intregi pe o motocicleta. insa se respecta lumina semafoarelor mai mult decat in tara vecina. In drumul nostru spre autogara de vreo doua ori am avut senzatia ca niste motociclisti se vor izbi in noi, insa au trecut milimetric de tuk-tuk, in ultima secunda. Pfui! Ajungem la statie la si 28, platim 5$ lui Sam si ne luam ramas bun de la el.
Oricine ajunge in Phnom Penh il poate contacta cu incredere la adresa sambropak@hotmail.com. El, la randul sau ne-a recomandat un prieten la Siem Reap, care ne va prelua imediat ce ajungem.
Asteptam sa plecam. Autobuzul companiei Giant Ibis este mult mai bun si confortabil decat Express Mekongul pe care nu il recomandam si altora. E ingrijit, aerisit, aerul conditionat e reglabil si inainte de plecare trebuie sa ne punem centurile de siguranta. Deja suntem la alt nivel al jocului!
In drum trecem de centrul mai ingrijit si ajungem in cartiere cu lume amarata, inghesuindu-se sa cumpere niste gogosi de la un chiosc. Par a fi muncitori care ies din schimb. Pe o motocicleta, o doamna in pijama se grabeste si ea undeva. Pijamaua e o tinuta des intalnita pe strazi. La urma urmei de ce sa te mai derajnezi sa te schimbi in alte haine, cand tot se va face seara si va trebui sa revii la pijamale!
Din loc in loc, gramezi de gunoaie aruncate cu nepasare: sticle, resturi de mancare, orice. Ar avea sanepidul de lucru in aceasta parte a lumii care nu a auzit de protectia mediului ori de igiena. Probabil ca si-au si construit in timp un sistem imunitar care ii ajuta sa reziste la microbii de pretutindeni. Cei mai puternici au supravietuit si iata-i acum vioi pe strazi, impreuna cu toate neamurile lor rezistente.
Mai iau o aspirina, apropo de rezistenta, caci ne-am dat cu generozitate tusea de la unii la altii si acum e randul meu sa ma bucur de ea.
De nicaieri un cocosh zboara cu nebanuit entuziasm in parbrizul autocarului si cade naucit pe marginea drumului. Cu siguranta in drum spre oala de supa.
Trecem pe langa o moschee verde care se numeste Moscheea Km nr. 9. ce mai nume pentru un asezamant religios!
In dreapta noastra se construieste un pod urias peste Mekong. Pe marginea soselei sunt zeci de magazine care vand lemn de bambus, cosuri de paie, mici temple de pus in casa, cabluri si tot ce vrei si nu vrei. Un fel de tuk-tuk cu scanduri drept scaune serveste la transportarea mai multor oameni odata.
In aceasta regiune au multe iazuri in care cresc pesti. Saracia pare lucie. Locul e cenusiu si prafos. Uite si o moara de orez, cu o vila eleganta in termenii lor kitsch, roz, evident, probabil birourile fabricii. Niste vaci slabanoage incearca sa supravietuiasca cu putina verdeata din jur.
Un templu somptuos creeaza un contrast izbitor cu necajeala din jur. Ca si delicatetea unui nufar de un mov intens care s-a deschis poate pentru a da culoare peisajului. Stingher in frumusetea lui, inconjurat de tristetea abandonului  general in care s-a deschis
Prima oprire e pe marginea unor orezarii. Stam doar zece minute si ne luam de un dolar o pungulita de ananas pentru drum.
Saracie peste tot. Intr-un targ satesc o femeie matura de zor praful pe langa lighene cu mancare. Niste copii mici alearga cu ghiozdanele in spate prin drumul prafos, probabil spre scoala.  Vaci scheletice pasc putina iarba pe care o gasesc. O poarta mareata de templu  duce spre nicaieri, deschizand calea spre un drum desfundat. Si nu e singura.
Dupa ceea ce a parut un drum nesfarsit plin de hurducaturi, ne opresc la un asa-zis restaurant plin de muste, cu mancare proasta si scumpa. Am contribuit la prosperitatea locului, neindoielnic.
Satele au case suspendate inauntrul carora se vede doar o camera uriasa, destul de goala, pentru toata familia.

Adorm si ma trezesc intermitent, doar ca sa mai zaresc cate un sat sarac, cu animale sfrijite, copii alergand fara griji si oameni facandu-si de lucru pe langa drum.
Siem Reap nu pare prea mare oras. Unde ne lasa autocarul e o periferie foarte saracacioasa si murdara. Ne asteapta Zhoung, amicul lui Sam, un tanar de 27 de ani, cu un Tuk-tuk cam subred pentru claia noastra de bagaje. Le echilibram cumva si ne duce la hotel. Drumul nu e tocmai scurt si circulatia e la fel de haotica si aici. Dar se “ingaduie” si nimeni nu se infurie pe drum, sunt calmi si permisivi. Clatinindu-se din toate incheieturile, masinuta se opreste in fata somptuosului nostru hotel, Somadevi Ankor Resort Spa. Suna foarte impunator, costa foarte mult si nu e pe masura banilor nici pe departe. Deci nu il recomandam. Am vazut un altul, VIP Star hotel care in primul rand era la jumatate de pret si arata foarte ok. Daca vreodata vom reveni aici probabil ca vom rezerva la acela.
E drept ca ne asteapta in hol cu un ceai bun si servetele umede, insa imediat ce faceai dus baia se umplea ochi de apa si chiar daca am anuntat de cateva ori la receptie, situatia nu s-a schimbat. Internetul merge foarte greu (la noi in camera, la copii pare sa mearga ok) si asta iar ne nemultumeste. Dar sa fim pozitivi. Negociem cu Zhoung cele doua zile de vizita  la temple, unele aproape si altele la 37 de km, asta incluzand si dus la aeroport o data pentru Mara si alta data pentru restul clanului. Ajungem la suma de 80$, care e rezonabila comparativ cu preturile altor oferte. Ne sugereaza sa cinam la Koulen Restaurant in apropiere unde au mancare specifica si spectacol de dans apsara, traditionalul dans ilustrand prin gesturile dansatoarelor povesti din Mahabharata si Ramayana. (am gasit un clip youtube cu cateva minute cu acest dans: http://www.youtube.com/watch?v=7_YPnjo_O9E )

Facem rezervare si, dupa ce ne instalam, coboram la piscina. Asta e intr-adevar splendida, poti sa iti comanzi la barul de la marginea apei ce doresti sa bei si au si un mic jacuzzi in bazin. Ne luam de baut  nuci de cocos si ne taie nucile de cocos pe marginea barului, in timp ce in apa sunt scaune ca la un bar adevarat. Chiar e fain!

Intre timp Toni isi da seama ca si-a uitat frumusete de palarie de la tunelele Cu Chi in autocar. Suparare mare! Se cauta vinovati, se gasesc, dar asta nu rezolva situatia. Suna Mara la statia de autocar si ne spun ca au gasit-o si sa mergem sa o luam. Bine ca am rezolvat-o si pe asta cu bine!
Dupa o ora de relaxare la bazin ne pregatim de masa de la restaurant. Zhoung ne asteapta in fata hotelului, foarte punctual. Restaurantul e la nici cinci minute de mers pe jos asa ca il asiguram pe soferul nostru ca ne descurcam sa revenim pe jos.
In interior e o sala imensa, cu mese puse pe randuri, in timp ce in spate sunt sase mese cu mancaruri pe alese, fructe, dulciuri si  mini bucatarii unde poti sa iti comanzi supe foarte bune. Nici nu stii ce sa alegi din atatea bunatati toate gatite exceptional si prezentate la fel. Fructe nemaivazute, dulciuri si creme de fructe pe care fiecare se straduieste sa le identifice si care sunt extrem de gustoase. All you can eat pentru 12$ de persoana. Plus spectacolul care si el este deosebit. Dansurile apsara sunt spectaculoase, cu miscari ample, lente si, cum spuneam, povestind prin fiecare miscare a mainii o secventa din Mahabharata etc. Dansatoarele au pe cap o decoratie care evoca ornamentele templelor lor si sunt foarte colorat si stralucitor imbracate.
Pe langa dansurile apsara un alt grup danseaza dansuri cambodgiene care ilustreaza muncile campului, pescuitul si flirturile dintre tineri si tinere, cu micile siretlicuri pentru ca fiecare baiat sa atraga atentia fetelor si invers. Sunt amuzante, foarte ritmate si acompaniate de muzica lor traditionala, in care instrumentele principale sunt xilofoanele si un fel de dramba care scoata sunete inalte si tobele cu sunete grave.
La sfarsitul spectacolului dansatorii stau minute in sir sa faca invitatii poze cu ei.
Plecam incantati, aproape nevenindu-ne sa credem ca saracia si starea populatiei pe care am vazut-o pe strada si pe drumul spre Siem Reap sunt totusi ale aceluiasi  popor care a creat o arta atat de speciala si de delicata.
Suntem obositi si incheiem ziua cu imaginea frumoasa a spectacolului pe care tocmai l-am vazut.

Ziua a saisprezecea, sambata, 4 ianuarie, 2014

Acum incepe partea cea mai spectaculoasa a calatoriei noastre: templele, adevarate minuni ale lumii, e adevarat, create in sec.12, dar cu o arta si o maiestrie pe care contemporaneitatea cu greu le-ar putea repeta. Dupa parerea unor specialisti, daca s-ar porni constructia unor temple similare in zilele noastre, cu tehnologia moderna, ar dura 300 de ani sa se obtina acelasi rezultat!
Suntem gata de marea aventura.
La opt si jumatate plecam spre templele cele mai indepartate, adica la circa 37 km de Siem Reap.E ceva de mers in aerul rece al diminetii. Ne zgribulim si asteptam sa se ridice soarele. Ajungem pe malul unuia din lacurile care se intind pe langa temple. Pe marginea lui maimutele simpatice se plimba, matinale si ele, ca si turistii. Unii din acestia sunt pe biciclete, altii in tuk-tuk uri, ca noi, iar altii, mai pretentiosi, in microbuze. Ajungem la casele de bilete. Nu sunt deloc ieftine, 20$ pe zi, de persoana si 40 pentru trei zile. Luam bilet de 40 si ni se face poza pentru fiecare bilet. Sunt extrem de bine organizati. Cat ai clipi ni se dau biletele ca niste carti de identitate  pe care nu ai voie sa le transmiti altor persoane si  si le prezentam politistilor de la intrarea in marele parc de temple. Trecem printr-o padure prin care sunt pitite case suspendate, se vand diferite produse, ca pretutindeni, doar ca odata intrati pe teritoriul templelor totul e curat si ingrijit, oameni string permanent hartiile si gunoaiele, se da mare atentie sa nu ramana nimic in urma turistilor. Se pare ca o companie japoneza a concesionat toata suprafata si o organizeaza cum stiu ei mai bine, facand sume exorbitante de pe urma culturii khmere. Ce aiurea ca nici macar nu beneficiaza ei de acesti bani! Au politicieni la fel de buni si devotati ca si ai nostri, evident.
Ca religie, hinduismul a avut cel mai mare impact asupra istoriei cambogiene, iar dintre filosofii, cea brahmana si hindusa. cambodgienii de astazi,  in numar de 15 milioane, sunt cea mai omogena populatie a Asiei de Sud Est ( 90% sunt de etnie khmera, restul fiind cham, chinezi si vietnamezi.). Khmerii moderni sunt descendenti ai poporului mon-khmer, despre care se crede ca au ajuns in Cambodgia cu 3000 de ani in urma, populand Regatul Funan, statul succesor Cenla si mai apoi regatul Angkor. Limba vorbita azi nu e mult diferita de cea vorbita de stramosii lor, iar agricultura si pescuitul sunt  ocupatiile lor de baza. Religia principala e budismul theravada, amestecata cu diverse alte practici animiste, hinduse si de venerare a spiritelor. Muntele Meru este lacasul zeilor  si centrul universului in hinduism, locatia sa pe pamant nefiind cunoscuta (sa zicem ca e un fel de echivalent al muntelui Olimp pentru religia lor) . Hinduismul e centrat pe trinitatea Brahma, Vishnu si Shiva, respectiv Creatorul, Ocrotitorul  si Distrugatorul. Vishnu si Shiva sunt adeseori intruchipate de creaturi jumatate Vishnu, jumatate Shiva, binele si raul.
Se aduce inchinaciune si pietrei falice “linga”, simbol al fertilitatii si prosperitatii, canalizand puterea zeilor. Fondatorul imperiului angkorian, Jayavarman al II lea (802-850) initiaza un cult mult-disputat, pentru zeul rege “devaraja”, bazat pe venerarea pietrei “linga” care adapostea pe zeul Shiva, dar si a regelui in functie. In al secolul XI-lea, cultul lui Vishnu ( reprezentat de avatarul sau cu sase brate) devine predominant, el fiind cel care echilibreaza fortele binelui si ale raului pe pamant. Regele Suryavarman al II lea (1113-1152 ) construieste Angkor Wat-ul in cinstea lui Vishnu, lucru neobisnuit pentru o vreme in care majotitatea templelor erau inchinate lui Shiva.
Budismul, pe de alta parte, isi are originile in invataturile printului Siddartha Gautama ( 563-483 B.C) caruia i s-a prezis ca va deveni fie un mare comandant militar, fie un lider spiritual. Crescut in lux si bogatie, el este socat sa descopere saracia care exista in afara sferei lui si isi abandoneaza sotia si fiul nou-nascut plecand in lume sa gaseasca leacul impotriva suferintei si mortii. Dupa diferite incercari el apeleaza la meditatie si este supus unor teste, inclusiv la tentatiei demonului Mara (sic!). Pamantul accepta roadele acestor realizari si Gautama descopera iluminarea devenind Buddha. Devine vesnic si incepe sa predea si altor muritori Cele Patru Adevaruri Nobile. Pentru multi, budismul Mahayana a ajuns in Cambodgia inaintea budismului Theravada. Primul sprijina conceptul de iluminare universala si permite adeptilor sa isi imbunatateasca statutul vietii viitoare. Jayavarman al VII lea insereaza notiuni budiste in principiul de guvernare a tarii. Il angajeaza pe Bayon sa impodobeasca templul cunoscut sub acelasi nume azi, faimos pentru reprezentarile chipului plin de compasiune al lui Bodishava Lokesvara (zeul care priveste in jos), care va insoti fiecare fiinta pe drumul spre nirvana.

Dupa un drum destul de lung oprim la Banteay Srei sau Orasul femeilor. Constructia sa a inceput in anul 800 si s-a terminat in 1000. Fiind facut dintr-o piatra moale, rosiatica, a putut fi lucrat minutios si podoabele lui sunt cele mai elaborate comparativ  cu toate templele.
Pe drum trecem si pe langa alte temple, nu toate restaurate ori in conditii de vizitare, dar privelistea lor prin frunzisul copacilor pare misterioasa si plina de secrete nespuse.
La marginea asezarilor, pe malul baltilor stau bizoni de apa, cenusii de la malul in care s-au “scaldat”.
Informatiile despre templu arata ca e posibil ca numele sa fi fost de fapt Banteay Sri, adica “Orasul binecuvantat”, dar nici acest nume nu pare a fi cel adevarat ci, conform unei inscriptii recent descoperita, “Isvarapura”, orasul lui Shiva. Intreaga structura, cu un singur nivel, e orientata pe o axa est-vest. Era un lacas de rugaciune si in acelasi timp oferea adapost si ospitalitate pelerinilor, diferentiati ierarhic dupa locul unde erau gazduiti.
Descoperit in 1914, numeroase basoreliefuri au fost furate in 1923, pana cand Scoala franceza de studii asiatice a implementat un program de restaurare intre anii 1931-36, la care s-au mai adaugat lucrari de restaurare in 1952 si mai tarziu, in 2002-2005 prin grija guvernului elvetian si a organizatiei  nationale APSARA.
Templul se intinde pe o suprafata mare, cu alei si coridoare, cu trepte pe care le urcam in ciuda dificultatii datorate eroziunii pietrei. Dar nu ne lasam, urcam tot ce vedem in fara ochilor si suntem rasplatiti de privelistea minunata. Templul are nenumarate statui si portile sunt decorate cu motive florale, cu capete de zei si divinitati hinduse, in foarte mare detaliu. Se vede cum restauratorii au asamblat parti din bucatile de piatra gasite, respectand modelul gravurilor.
Planul templului este complicat, cu curti interioare, un lac cu nuferi magenta.

O legenda spune ca regele ordonase unui gradinar sa omoare pe oricine va incerca sa fure un castravete, dar chiar el intra in gradina si e omorat, caci gradinarul nu il recunoaste. Acel rege nu avea urmasi si atunci elefantul regal e cel desemnat sa aleaga noul rege. Si ce sa vezi? El il alege chiar pe gradinar! Cam idilica povestea asta! Noul rege nu e agreat de aristocrati si se retrage intr-un turn izolat (varianta lor a turnului de fildes as zice), dar reuseste sa isi domoleasca dusmanii si domneste peste un taram pasnic.
In plan real, regele Suryavarman al II lea imprejmuieste templul cu un zid de sase metri inaltime, cu intrarile principale pe pasarele suspendate.
Sanctuarul central are galerii concentrice cu usi false, sculptate minutios cu simboluri mitologice, capete de serpi naga si reprezentari ale lui Vishnu.
Curtile interioare adaposteau biblioteci rectangulare si turnuri din caramida care protejau “linga”. Bibliotecile dovedesc o functie importanta a templelor, si anume aceea de centre de cultura si educatie.

Pe aleea de intrare inspre templu, un grup de cantareti pornesc cantarea de indata ce vad turisti apropiindu-se de ei, in speranta ca vor primi ceva bani.
Revenim la tuk-tuk si pornim spre urmatorul templu, Banteay Samré. E mult mai afectat de trecerea timpului, insa e foarte impresionant prin dimensiune. Urcam numeroase trepte abrupte, unele macinate de intemperii si ani, ajungem deasupra curtilor interioare si de acolo vedem privelistea padurii si a turlelor care compun acest templu care odinioara a servit drept lacas de invatatura. Banteay Samré adaposteste cateva imagini ale lui Buddha fara cap datand din sec.13 si pietre linga. Flori salbatice, muschi verde  si iarba infrumuseteaza pietrele cenusii legate unele de altele prin rasini si lianti necunoscuti. Turnul central este incadrat de de biblioteci si galerii laterale.
In aventura noastra de a ne catara pe turnuri cat mai inalte, intalnim o doamna care se chinuia si ea sa treaca de la o poarta la alta, in timp ce sotul ei deja mersese mai inainte. E italianca si ea asa ca ii spun ca o ajut eu si trece si ea pragul mai dificil de urcat. La care sotul, glumind: “Era ultima mea sansa sa scap si am ratat-o!”
Ne bucuram de privelistea salbatica, Mara si Stefan se urca si ei cu mare abilitate de pe un turn pe altul. Un sir inalt de scari nu pare a duce nicaieri si gasim o parte de zid pe care putem trece dincolo de acest turn spre interior unde sunt statuiete de Buddha fara cap. Ne -am cam aventurat caci la un moment dat urcusul a fost cat de cat rezonabil, dar marea aventura a fost sa coboram treptele injumatatite.Wow!
La iesire ajungem pe o terasa unde fiecare dintre noi simte nevoia sa repete gesturile figurinelor din basoreliefuri. Unii din noi ( nu vom preciza care anume!) arata ca niste elefantei gratiosi ridicand un picior intr-un echilibru relativ. Stef se imbarliga si el intr-o pozitie amuzanta. Mara si cu mine incercam figuri de dans apsara.
La capatul templului ajungem intr-o padure si revenim spre aleea de la intrare unde ne asteapta cu disperare vanzatoarele de esarfe, bluze, obiecte din hartie asemanatoare cu niste origami. Isi dau nume si repeta numele noastre daca ne aud strigandu-ne intre noi. Unele sunt chiar simpatice, daca nu devin agresiv de insistente in disperarea de a-si vine marfa. Prietena noastra e Lily, cea care vinde camasi si care nu se lasa pana nu luam ceva de la ea. E greu sa scapi de ele si ai senzatia  ca nu vor pleca niciodata daca nu esti foarte categoric in a le refuza.
O luam pe un drum prafos iesind iar pe aleea principala la cantaretii care se indeamna sa mai traga o cantare in speranta vreunui ban. Slabe sperante. Aici fiecare incearca sa vanda ceva, vreo forma de talent macar, pentru a castiga cat de putin.Vanzatoarele striga dupa noi sume derizorii, doar doar vom cumpara vreun tablou, o esarfa, un pantalon. La fiecare templu se repeta povestea.
Prietenul nostru Dzhoung motaie in tuk-tuk si se invioreaza cand ne vede venind. Ne duce la un restaurant intr-o parcare uriasa plina de tuk-tuk-uri si tarabe care vand marfa diversa. Pana sa vina mancarea dam o fuga sa vedem ce sa mai da pe acolo. Ne alegem cu niste rochii si esarfe. Insa mancarea tot nu a venit. E un local tip terasa, umbros si placut. Mancarea nu e cea mai reusita si nici nuca de cocos a lor nu se compara cu cea de la hotel, dar ne adaptam si, dupa masa plecam spre ultimul templu pe ziua de astazi, si cel mai spectaculos in acelasi timp: vestitul templu unde s-a filmat Tomb Raider, Ta Prohm. Pe drum zarim bizoni plini de noroi zacand lenesi pe malul lacurilor unde s-au scaldat.
Ajungem la templu si urmam aleea spre intrare. Liane si cantareti, vanzatori ambulanti, peisajul obisnuit.
O straveche inscriptie sugereaza ca pe acest loc exista un templu inca din era Funan.
Arborii Srolao sunt la fel de spectaculosi ca si templul in sine. Radacinile lor par monstri pietrificati, prelingandu- se pe piatra aleilor, infasurandu-se pe ziduri, apasandu-le sub greutatea lor. Trecem pe un podet metalic spre un lac in care copacii stau scufundati pana la jumatate, impacati cu soarta lor acvatica. Si aici lianele atarna peste pod formand o bolta subtire de lemn. In drum intalnim niste artisti locali pictand peisajul si multi turisti facand poze, ca si noi de altfel, disperati sa surprindem cat mai mult din frumusetea care ne inconjoara… O scorbura spectaculoasa ne ademeneste sa ne pozam in interiorul ei. Sunt si niste gandacei misunand pe acolo dar nu putem rata totusi ocazia de a pastra amintirea ei. Un catel plictisit a decis a se intinda in colbul de la intrare sa se relaxeze. Lasa sa se streseze turistii cu problemele lumii!
Zidurile templului sunt pline de basoreliefuri  cu teme mitice, serpi naga si dansatoare alternand cu luptatori. Evident, atractia principala e zidul pe care se revarsa radacinile unui arbore Srolao, vechi de 800 de ani, locul unde Angelina Jolie joaca o secventa a faimosului film dupa care s-a facut la fel de faimosul joc pe computer Tomb Raider. Spectacolul radacinilor este unic. E incredibil cum copacul a ajuns sa domine piatra si sa formeze impreuna cu ea o si mai uimitoare imagine, parand a fi o fiinta fantastica, puternica si indrazneata, pietrificata in timp. Mai incolo, dupa o bolta, o alta radacina se incolaceste, uriasa, ca un piton, peste templu. Acest templu este mai putin pastrat in timp si multe din cladiri sunt inca in ruina, dar impletirea dintre lucrarea naturii si cea a oamenilor a rezultat intr-o capodopera arhitecturala. Intre multii turisti (aici am auzit vorbindu-se ruseste de catre un grup foarte numeros) sunt si preoti budisti de varste diferite, toti inarmati cu Ipaduri, pozand si ei cu aceeasi frenezie, tot ce vad. E parca ironic sa ii vezi in vesmintele lor portocalii, simple, cu sandale in picioare si manuind cu indemanare ultima tehnologie! Lumea acum le face poze lor cum pozau templul!
Una din micile turnuri ale templului atrage multa lume pentru ca are o acustica deosebita si se pare ca e locul unde se crede ca dorintele se indeplinesc. Incercam si noi, mai stii?
Un alt copac superb atrage atentia. Are radacinile ca o plasa impletita de trunchi, o tesatura fascinanta de liane, si ele parca pietrificate in timp. Adauga semnificanta frumusete zidului pe care l-a  cotropit si pe care se inalta sa fie mai aproape de cerul devenit albastru intens.
Foarte multe pietre adunate gramezi arata ca aici inca se lucreaza la reconstituirea templului si a basoreliefurilor. Sunt schele  pe pietre si plase de constructie, semn al eforturilor arheologilor cambogieni si indieni care colaboreaza la lucrarile de restaurare.
Cand sa iesim, Stefan observa ca un tanar dintre turisti seamana foarte bine cu el si ne amuzam de aceasta asemanare. Mai sa incercam sa le facem o poza impreuna, dar renuntam pana la urma. Tipul e italian si e cu tatal probabil. Foarte multi italieni peste tot. Si australieni.
In drum spre tuk-tuk-ul nostru nu ratam o noua piata cu femei insistente si copii care vand si ei vederi.  Dzhoung ne intreaba daca mai vrem sa mergem la un templu, insa majoritatea grupului este in favoarea relaxarii. As mai fi mers  sa mai vizitez ceva, motorizata cum eram sa vad cat mai mult. Drept pentru care masinuta noastra ne duce pe langa lacuri si padurici inapoi la hotelul nostru. Ne pregatim de o baie in bazin. Cunoastem un cuplu de francezi mai in varsta si se uimesc de franceza noastra si ne tot intreaba despre Romania. Nu scapa ocazia sa mentioneze tiganii care ii deranjeaza prin agresiune si delincventa si ne intreaba de ce se numesc rromi. Greu de explicat cum ne-am procopsit cu aceasta analogie suparatoare. Tot inotand si vorbind, devine evident ca in mintea lor Romania e de fapt Bucurestiul si presupunerea ca restul tarii e format din sate sarace. Cam limitati. Le explic faptul ca nu suntem din Bucuresti si ca exista numeroase orase frumoase in tara mea. Nu stiu cat i -am convins. Parca surprind in privirea lor compasiunea ca suntem romani. Grea boala ignoranta!
Dar noi ne simtim bine, cumparam cocos si il bem la barul din bazin, ne bucuram de  jacuzzi si de toata frumusetea locului plin de palmieri, flori exotice, pestisori rosii si lotusi in bazinele de pe marginea bazinului central. Apa nu e foarte calda insa ne obisnuim cu ea si inotam care mai de care in lung si in lat. Boierie!
Pe dupa amiaza mergem la mall si luam niste carti pentru copii in engleza si ne mai plimbam pe strazi. O multime de pestisori din aceea care curata picioarele si oferte de masaj aproape gratis. Dar apa aceea arata cam baltita si nu nu ne-a atras oferta. Plus ca la piata de noapte am ajuns si deja nu mai aveam chef de negocieri si cumaparaturi asa ca am revenit foarte repede acasa. Mai ales ca a doua zi la patru dimineata trebuia sa ne trezim sa plecam la Angkor Wat la ora cinci. Deci trezirea la ora patru…!
Mancam pe terasa bazinului de inot meniul lor fix, bun si necostisitor. Culmea ca, desi ne asteptam Cambodia sa fie o tara mai ieftina in privinta mancarii, am avut surpriza sa constata, ca nu era deloc asa. Intr-adevar hainele si cartile sunt foarte accesibile ca pret, in schimb mancarea nu.Stand la masa am beneficiat si de show-ul oferit de hotel, cu dansuri si muzica traditionala.
Ne retragem devreme si deja la noua suntem pe cale sa adormim. Bazinul si -a facut efectul.
Somn usor!

Ziua a saptesprezecea, duminica, 5 ianuarie, 2014

Nu e usor sa te trezesti la patru, dar ce nu face turistul pentru un moment deosebit! Ne luam mancarea la pachet si Jun e deja in fata hotelului. N -am imbracat gros caci ne asteptam sa fie rece dimineata, mai ales din mersul motocicletei. Infofoliti si adormiti, pornim la drum.
In noapte zeci si zeci de tuck-tuck-uri, taxiuri si microbuze, biciclete si motorete se indreapta spre acelasi loc. E rece, intr-adevar. Noroc de hainele groase. Stef o face pe viteazul si nu are decat un tricou pe el. Pregatim paracetamolul…!
Jun ne lasa in apropiere de templu. E bezna de iti dai in ochi. Acum oamenii locului se ocupa sa vanda lanterne. Foarte adaptati.Nu ne luam si orbecaim alaturi de alti turisti pe dalele de piatra care duc spre locul de unde vom vendea rasaritul de soare.Curios cum niste domni in varsta si chiar cu ceva probleme locomotorii se aventureaza pe culoarul spre marginea lacului. O multime de oameni sunt deja catarati pe cladirea unei biblioteci a templului, in asteptarea momentului cand soarele se va ivi de dupa cele cinci turnuri ale celui mai mare templulu din lume.
Un om ne abordeaza si ne invita la localul lui unde vinde cafea si mic dejun pentru doritori. Ne spune sa il cautam la localul 007, James Bond. Foarte simpatice numele localurilor aliniate unul dupa altul cu mese si scaune de plastic. Unul e Angelina Jolie, altul e Lara Croft si tot asa.
Ne amuzam si decidem sa luam o cafea si un ceai la James Bond si incercam sa aflam care e locul ideal unde ar trebui sa stam. Sunt sute de oameni adunati pe malul lacului si pe masura ce se crapa de zori locul devine neincapator. Mara si cu mine ne punem intr-un loc de unde credem noi ca nu von scapa nici n detalui. Stef si Toni stau pe o mica ridicatura, cu aceeasi speranta. Si cum Mara tot penduleaza intre locurile de asteptare. Langa mine un pasionat fotograf isi aseaza cu mare atentie aparatul pe trepied, il verifica, se uita sa vada cat de bine poate prinde momentul pe pelicula sa fotografica. Se uita la noi cum vorbeam, parca tresarind, dar isi continua minutioasa munca de fixare. Dupa cateva minute, o tanara se apropie de el si ii aud vorbind romaneste! Sunt primii romani pe care ii vad in aceasta pare a lumii in cele 17 zile de calatorie. Intru in vorba cu ei. Sunt brasoveni si au planuit o superba calatorie de sapte saptamani in Laos, Thailanda si Cambodia. Aceasta era a cincea saptamana de drum. Schimbam impresii si ne povestesc despre ce au vazut si i-a impresionat in calatoria prin Laos si Thailanda. Ramane sa tinem legatura pentru a mai afla lucruri importante daca reusim sa ajungem si noi in aceste tari.
Intre timp cerul devine tot mai rosu si mai intens intr-un loc intre turlele templului. Natura freamata, lumea adunata freamata si ea in asteptarea razei de soare. Alerg catre punctul mai inalt pe platforma de pe malul lacului si prima raza strapunge cenusiul cerului si isi face loc printre siluetele maiestuoase ale celui mai mare templu budist din lume. Impasibil, puternic, vesnic.Nu ma pot opri din pozat. Fiecare noua crestere a soarelui ramane pe pelicula pana cand soarele devine orbitor si dezvaluie intr-o lumina rosiatica sute de chipuri adunate la spectacolul naturii. Aparatele de fotografiat nu se opresc din a memora momentul incredibil al aparitiei razelor de dupa turnurile intunecate.treptat soarele se inaltatot mai sus si in oglinda lacului se reflecta copia templului, presarata cu nuferi magenta. Evident ca nu ne putem opri din facut poze si intr-un tarziu ne decidem saintram pe podul care ne duce in interiorul templului. Undeva,vag, in mintea de ora cinci dimineata ne amintim ca parca Jun ne spusese sa revenim la parcare, dar nu pare o idee stralucita, asa ca ne continuam drumul spre templu. Lacul pare si mai frumos acum , asa malos cum da senzatia.Si asta datorita nuferilor presarati pe toata suprafata lui.
Intram in curtea templului. O parte e in reconstructie, ca majoritatea lor. Prima structura are nenumarate coridoare laterale care apoi se se deschid in curtea interioara nde se profileaza o biblioteca fantomatica, cu geamuri si coloane, cu trepte abrupte. Pe margnea cladirilor in ruine sunt platforme ca niste terase dim lespezi de piatra. Ierburile au crescut pe ziduri si acum fac o priveliste comuna de gri si verde.Ne aventuram cat de sus putem pe treptele mancate de timp. De sus se vede si mai bine grupul de cladiri. Si aici, sus, pe colturi regasim basoreliefurile cu lupatatori sau dansatoare gratioase.
Templul e urias, cu nenumarate cladiri, intrari, balcoane, coridoare si creneluri pe turnuri, coloane de portaluri.Fiecare din ele pastrind secretul vietilor de oameni traite aici,in lacasul de rugaciune si invatatura.
Un turist s-a catarat intr-un varf de turn si acum se gandeste cum sa revina la realitate si sa coboare de acolo. Unele scari sunt pacalicioase si nu duc nicaieri asa ca ne trezim si noi aventurieri la inaltime si nu mai stimpe unde sa iesim. Cineva se jos ne indica o lespede laterala si ajungem in interiorul cladirii ,pe coridoare nesfarsite, ca in jocurile pe computer. Cata imaginatie au avut sa faca asemenea jocuri si sa le dea ca locatie templele de la Angkor!Parca cei care le au construit s au intalnit in timp cu modernii creatori de jocuri.Interesanta intersectare peste veacuri.
Catarati sus, pe trepte nenumarate, ne aflam in interiorul unei constructii impresionante de la balcoanele careia vedem pana in zare, catre intrarea in tamp,e, pe deasupra copacilor uriasi. Ziua se insoreste tot mai mult si pietrele templului devin aramii verzui. Urcam la templul principal unde trebuie sa fii imbracat foarte decent, cu umerii acoperiti si cu pantaloni pana la genunchi. Cativa turisti se vad obligati sa renunte la aceasta importanta parte a vizitei din cauza tinutei. Mara , mai sa se ofere sa dea o haina de a noastra, dr, evident e nerealist caci nu putem astepta ore sa coboare careva inapoi cu haina .O mama cu o fetita mititica nu e lasata sa urce din cauza fetitei, caci copiii sub 12 ani nu au voie sa mearga pe un traseu considerat periculos. Si pana la urma , intr adevar scarile sunt extrem de abrupte si inalte, asa incat poate fi riscant pentru un copil mic.
In jur e plin de turisti coreeni si japonezi. Dintre europeni predomina italienii.In aceasta constructie uriasa unde ne aflam sunt doua statui ale lui Buddha, una asezat pe tron, celalata, culcat. Ambrle sunt imbracate in vesminte portocalii si inconjurate de obiecte de cult.Fumul betisoarelor se ridica misterios catre bolta lacasului unde sta impasibil Buddha.Cele doua statui sunt simetric asezate, la distanta una de alta si mai sa ratez pe Buddha culcat. Noroc de Mara ca imi atrage atentia ca trebuie sa ma intorc incealalta parte a curtii interioare. Asa si fac si cand revin ne pozam pe o lestede insorita la inaltimea turnului la care am ajuns. Stefan e deja jos si il vedem mic si verde stand pe o banca si asteptand sa coboram. Il strigam dar suntem prea sus ca sa ne auda. La coborare, un grup de asa zisi dansatori, imbracati colora asteapta sa fie platiti pentru a se poza cu turistii. Acestî oameni scot bani din orice se poate.
Inconjuram templul principal si ajungem la un altul cu coridoare, curti si terase. Pe una din terase un preot buddhist ii citeste ceva dintr o ” carte” din placute de lemn,unei femei venita cu copila ei sa se roage aici.E un fel de ” deschis ” cartea”, cum fac preotii la noi. Am impresia a ii citeste ce i se va intampla ,ori ceva similar, caci femeia asculta cu mare atentie si supunere.
Urmam coridoarele si, spre iesire descoperim splendidele basoreliefuri care spun povestea bataliei de la Kurukshetra, evocata in Mahabharata,descriind momentul cand clanurile Pandava si Kaurava au dus batalia finala . Aceste basoreliefuri sunt dedicate lui Suryavarman II, sec. 12, deasemenea numit Paramavishnuloka, dupa moartea sa. Basorelieful se intinde pe doua parti ale zidurilor.Care de razboi trase de elefanti, conducatori de osti, momente de atac asupra dusmanului, toate sunt minunat redate de aceste basoreliefuri ca niste bijuterii in piatra,o carte care evoca pagini de istorie in imagini sculptate. Parodii ale vietii umane apar prin chipuri de maimute petrecand, dansatoare si animale fantastice se regasesc pe bolta de la unirea zidurilor in forma de L.Basoreliefurile templului acopera o suprafata totala de 1000de metri patrati.
Legenda spune ca Angkor Wat a fost construit intr-o noapte de un arhitect divin.

ce ne spune Wikipedia in mai mare detail

Angkor Wat was first a Hindu, then subsequently, a Buddhist temple complex in Cambodia and the largest religious monument in the world. The temple was built by the Khmer King Suryavarman II in the early 12th century in Yasodharapura (Khmer, present-day Angkor), the capital of the Khmer Empire, as his state temple and eventual mausoleum. Breaking from the Shaivism tradition of previous kings, Angkor Wat was instead dedicated to Vishnu. As the best-preserved temple at the site, it is the only one to have remained a significant religious center since its foundation. The temple is at the top of the high classical style of Khmer architecture. It has become a symbol of Cambodia,[1] appearing on its national flag, and it is the country’s prime attraction for visitors.
Angkor Wat combines two basic plans of Khmer temple architecture: the temple mountain and the later galleried temple, based on early Dravidian Architecture, with key features such as the Jagati. It is designed to represent Mount Meru, home of the devas in Hindu mythology: within a moat and an outer wall 3.6 kilometres (2.2 mi) long are three rectangular galleries, each raised above the next. At the centre of the temple stands a quincunx of towers. Unlike most Angkorian temples, Angkor Wat is oriented to the west; scholars are divided as to the significance of this. The temple is admired for the grandeur and harmony of the architecture, its extensive bas-reliefs, and for the numerous devatas adorning its walls.
The modern name, Angkor Wat, means “Temple City” or “City of Temples” in Khmer; Angkor, meaning “city” or “capital city”, is a vernacular form of the word nokor which comes from the Sanskrit word nagara (नगर).Wat is the Khmer word for “temple grounds”, derived from the Pali word “vatta” (वत्त).Prior to this time the temple was known as Preah Pisnulok (Vara Vishnuloka in Sanskrit), after the posthumous title of its founder.
Angkor Wat lies 5.5 kilometres (3.4 mi) north of the modern town of Siem Reap, and a short distance south and slightly east of the previous capital, which was centred at Baphuon. It is in an area of Cambodia where there is an important group of ancient structures. It is the southernmost of Angkor’s main sites.
According to one legend, the construction of Angkor Wat was ordered by Indra to act as a palace for his son Precha Ket Mealea. According to the 13th century Chinese traveler Daguan Zhou, it was believed by some that the temple was constructed in a single night by a divine architect.
The initial design and construction of the temple took place in the first half of the 12th century, during the reign of Suryavarman II (ruled 1113 – c. 1150). Dedicated to Vishnu, it was built as the king’s state temple and capital city. As neither the foundation stela nor any contemporary inscriptions referring to the temple have been found, its original name is unknown, but it may have been known as “Varah Vishnu-lok” (literally “Holy Vishnu Location”, Old Khmer Cl. Sanskrit”) after the presiding deity. Work seems to have ended shortly after the king’s death, leaving some of the bas-relief decoration unfinished.In 1177, approximately 27 years after the death of Suryavarman II, Angkor was sacked by the Chams, the traditional enemies of the Khmer. Thereafter the empire was restored by a new king, Jayavarman VII, who established a new capital and state temple (Angkor Thom and the Bayon respectively) a few kilometres to the north.
In the late 13th century, Angkor Wat gradually moved from Hindu to Theravada Buddhist use, which continues to the present day. Angkor Wat is unusual among the Angkor temples in that although it was somewhat neglected after the 16th century it was never completely abandoned, its preservation being due in part to the fact that its moat also provided some protection from encroachment by the jungle.
One of the first Western visitors to the temple was António da Madalena, a Portuguese monk who visited in 1586 and said that it “is of such extraordinary construction that it is not possible to describe it with a pen, particularly since it is like no other building in the world. It has towers and decoration and all the refinements which the human genius can conceive of.”In the mid-19th century the temple was visited by the French naturalist and explorer, Henri Mouhot, who popularised the site in the West through the publication of travel notes, in which he wrote:
“One of these temples—a rival to that of Solomon, and erected by some ancient Michelangelo—might take an honorable place beside our most beautiful buildings. It is grander than anything left to us by Greece or Rome, and presents a sad contrast to the state of barbarism in which the nation is now plunged.”
Mouhot, like other early Western visitors, found it difficult to believe that the Khmers could have built the temple, and mistakenly dated it to around the same era as Rome. The true history of Angkor Wat was pieced together only from stylistic and epigraphic evidence accumulated during the subsequent clearing and restoration work carried out across the whole Angkor site. There were no ordinary dwellings or houses or other signs of settlement including cooking utensils, weapons, or items of clothing usually found at ancient sites. Instead there is the evidence of the monuments themselves.[11
Angkor Wat required considerable restoration in the 20th century, mainly the removal of accumulated earth and vegetation.Work was interrupted by the civil war and Khmer Rouge control of the country during the 1970s and 1980s, but relatively little damage was done during this period other than the theft and destruction of mostly post-Angkorian statues.
The temple is a powerful symbol of Cambodia, and is a source of great national pride that has factored into Cambodia’s diplomatic relations with France, the United States and its neighbor Thailand. A depiction of Angkor Wat has been a part of Cambodian national flags since the introduction of the first version circa 1863.From a larger historical and even transcultural perspective, however, the temple of Angkor Wat did not became a symbol of national pride sui generis but had been inscribed into a larger politico-cultural process of French-colonial heritage production in which the original temple site was presented in French colonial and universal exhibitions in Paris and Marseille between 1889 and 1937.Angkor Wat’s aesthetics were also on display in the plaster cast museum of Louis Delaporte called musée Indo-chinois which existed in the Parisian Trocadero Palace from c.1880 to the mid-1920s.The splendid artistic legacy of Angkor Wat and other Khmer monuments in the Angkor region led directly to France adopting Cambodia as a protectorate on 11 August 1863 and invading Siam to take control of the ruins. This quickly led to Cambodia reclaiming lands in the northwestern corner of the country that had been under Siamese (Thai) control since 1351 AD (Manich Jumsai 2001), or by some accounts, 1431 AD. Cambodia gained independence from France on 9 November 1953 and has controlled Angkor Wat since that time.

Detailed plan of the central structure
Angkor Wat, located at is a unique combination of the temple mountain, the standard design for the empire’s state temples and the later plan of concentric
galleries. Unlike most Khmer temples, Angkor Wat is oriented to the west rather than the east. This has led many (including Glaize and George Coedès) to conclude that Suryavarman intended it to serve as his funerary temple.Further evidence for this view is provided by the bas-reliefs, which proceed in a counter-clockwise direction—prasavya in Hindu terminology—as this is the reverse of the normal order. Rituals take place in reverse order during Brahminic funeral services.The archaeologist Charles Higham also describes a container which may have been a funerary jar which was recovered from the central tower. It has been nominated by some as the greatest expenditure of energy on the disposal of a corpse. Freeman and Jacques, however, note that several other temples of Angkor depart from the typical eastern orientation, and suggest that Angkor Wat’s alignment was due to its dedication to Vishnu, who was associated with the west.
A further interpretation of Angkor Wat has been proposed by Eleanor Mannikka. Drawing on the temple’s alignment and dimensions, and on the content and arrangement of the bas-reliefs, she argues that the structure represents a claimed new era of peace under King Suryavarman II: “as the measurements of solar and lunar time cycles were built into the sacred space of Angkor Wat, this divine mandate to rule was anchored to consecrated chambers and corridors meant to perpetuate the king’s power and to honor and placate the deities manifest in the heavens above.”[23][24] Mannikka’s suggestions have been received with a mixture of interest and scepticism in academic circles.[21] She distances herself from the speculations of others, such as Graham Hancock, that Angkor Wat is part of a representation of the constellation Draco.
Style
Upper gallery at Angkor Wat
Angkor Wat is the prime example of the classical style of Khmer architecture—the Angkor Wat style—to which it has given its name. By the 12th century Khmer architects had become skilled and confident in the use of sandstone (rather than brick or laterite) as the main building material. Most of the visible areas are of sandstone blocks, while laterite was used for the outer wall and for hidden structural parts. The binding agent used to join the blocks is yet to be identified, although natural resins or slaked lime have been suggested.[26]
Angkor Wat has drawn praise above all for the harmony of its design, which has been compared to the architecture of ancient Greece and Rome. According to Maurice Glaize, a mid-20th-century conservator of Angkor, the temple “attains a classic perfection by the restrained monumentality of its finely balanced elements and the precise arrangement of its proportions. It is a work of power, unity and style.”
Architecturally, the elements characteristic of the style include: the ogival, redented towers shaped like lotus buds; half-galleries to broaden passageways; axial galleries connecting enclosures; and the cruciform terraces which appear along the main axis of the temple. Typical decorative elements are devatas (or apsaras), bas-reliefs, and on pediments extensive garlands and narrative scenes. The statuary of Angkor Wat is considered conservative, being more static and less graceful than earlier work.Other elements of the design have been destroyed by looting and the passage of time, including gilded stucco on the towers, gilding on some figures on the bas-reliefs, and wooden ceiling panels and doors.The outer wall, 1024 by 802 m and 4.5 m high, is surrounded by a 30 m apron of open ground and a moat 190 m wide. Access to the temple is by an earth bank to the east and a sandstone causeway to the west; the latter, the main entrance, is a later addition, possibly replacing a wooden bridge.There are gopuras at each of the cardinal points; the western is by far the largest and has three ruined towers. Glaize notes that this gopura both hides and echoes the form of the temple proper.Under the southern tower is a statue of Vishnu, known as Ta Reach, which may originally have occupied the temple’s central shrine.Galleries run between the towers and as far as two further entrances on either side of the gopura often referred to as “elephant gates”, as they are large enough to admit those animals. These galleries have square pillars on the outer (west) side and a closed wall on the inner (east) side. The ceiling between the pillars is decorated with lotus rosettes; the west face of the wall with dancing figures; and the east face of the wall with balustered windows, dancing male figures on prancing animals, and devatas, including (south of the entrance) the only one in the temple to be showing her teeth.
The outer wall encloses a space of 820,000 square metres (203 acres), which besides the temple proper was originally occupied by the city and, to the north of the temple, the royal palace. Like all secular buildings of Angkor, these were built of perishable materials rather than of stone, so nothing remains of them except the outlines of some of the streets.Most of the area is now covered by forest. A 350 m causeway connects the western gopura to the temple proper, with naga balustrades and six sets of steps leading down to the city on either side. Each side also features a library with entrances at each cardinal point, in front of the third set of stairs from the entrance, and a pond between the library and the temple itself. The ponds are later additions to the design, as is the cruciform terrace guarded by lions connecting the causeway to the central structure.
Central structure
Miniature model of the central structure of Angkor Wat. In the foreground the cruciform terrace which lies in front of the central structure.
The temple stands on a terrace raised higher than the city. It is made of three rectangular galleries rising to a central tower, each level higher than the last. Mannikka interprets these galleries as being dedicated to the king, Brahma, the moon, and Vishnu. Each gallery has a gopura at each of the points, and the two inner galleries each have towers at their corners, forming a quincunx with the central tower. Because the temple faces west, the features are all set back towards the east, leaving more space to be filled in each enclosure and gallery on the west side; for the same reason the west-facing steps are shallower than those on the other sides.
The outer gallery measures 187 by 215 m, with pavilions rather than towers at the corners. The gallery is open to the outside of the temple, with columned half-galleries extending and buttressing the structure. Connecting the outer gallery to the second enclosure on the west side is a cruciform cloister called Preah Poan (the “Hall of a Thousand Gods”). Buddha images were left in the cloister by pilgrims over the centuries, although most have now been removed. This area has many inscriptions relating the good deeds of pilgrims, most written in Khmer but others in Burmese and Japanese. The four small courtyards marked out by the cloister may originally have been filled with water.North and south of the cloister are libraries.
Beyond, the second and inner galleries are connected to each other and to two flanking libraries by another cruciform terrace, again a later addition. From the second level upwards, devatas abound on the walls, singly or in groups of up to four. The second-level enclosure is 100 by 115 m, and may originally have been flooded to represent the ocean around Mount Meru.Three sets of steps on each side lead up to the corner towers and gopuras of the inner gallery. The very steep stairways represent the difficulty of ascending to the kingdom of the gods. This inner gallery, called the Bakan, is a 60 m square with axial galleries connecting each gopura with the central shrine, and subsidiary shrines located below the corner towers. The roofings of the galleries are decorated with the motif of the body of a snake ending in the heads of lions or garudas. Carved lintels and pediments decorate the entrances to the galleries and to the shrines. The tower above the central shrine rises 43 m to a height of 65 m above the ground; unlike those of previous temple mountains, the central tower is raised above the surrounding four.[36] The shrine itself, originally occupied by a statue of Vishnu and open on each side, was walled in when the temple was converted to Theravada Buddhism, the new walls featuring standing Buddhas. In 1934, the conservator George Trouvé excavated the pit beneath the central shrine: filled with sand and water it had already been robbed of its treasure, but he did find a sacred foundation deposit of gold leaf two metres above ground level.
Devatas are characteristic of the Angkor Wat style.
The bas-relief of the Churning of the Sea of Milk shows Vishnu in the centre, his turtle Avatar Kurma below, asuras and devas to left and right, and apsaras and Indra above.
Integrated with the architecture of the building, and one of the causes for its fame is Angkor Wat’s extensive decoration, which predominantly takes the form of bas-relief friezes. The inner walls of the outer gallery bear a series of large-scale scenes mainly depicting episodes from the Hindu epics the Ramayana and the Mahabharata. Higham has called these, “the greatest known linear arrangement of stone carving”.From the north-west corner anti-clockwise, the western gallery shows the Battle of Lanka (from the Ramayana, in which Rama defeats Ravana) and the Battle of Kurukshetra (from the Mahabharata, showing the mutual annihilation of the Kaurava and Pandava clans). On the southern gallery follow the only historical scene, a procession of Suryavarman II, then the 32 hells and 37 heavens of Hindu mythology.
On the eastern gallery is one of the most celebrated scenes, the Churning of the Sea of Milk, showing 92[39] asuras and 88 devas using the serpent Vasuki to churn the sea under Vishnu’s direction (Mannikka counts only 91 asuras, and explains the asymmetrical numbers as representing the number of days from the winter solstice to the spring equinox, and from the equinox to the summer solstice).It is followed by Vishnu defeating asuras (a 16th-century addition). The northern gallery shows Krishna’s victory over Bana (where according to Glaize, “The workmanship is at its worst”and a battle between the Hindu gods and asuras. The north-west and south-west corner pavilions both feature much smaller-scale scenes, some unidentified but most from the Ramayana or the life of Krishna.
Angkor Wat is decorated with depictions of apsaras and devata; there are more than 1,796 depictions of devata in the present research inventory. Angkor Wat architects employed small apsara images (30–40 cm) as decorative motifs on pillars and walls. They incorporated larger devata images (all full-body portraits measuring approximately 95–110 cm) more prominently at every level of the temple from the entry pavilion to the tops of the high towers. In 1927, Sappho Marchal published a study cataloging the remarkable diversity of their hair, headdresses, garments, stance, jewelry and decorative flowers, which Marchal concluded were based on actual practices of the Angkor period.
Construction techniques
The stones, as smooth as polished marble, were laid without mortar with very tight joints that are sometimes hard to find. The blocks were held together by mortise and tenon joints in some cases, while in others they used dovetails and gravity. The blocks were presumably put in place by a combination of elephants, coir ropes, pulleys and bamboo scaffolding. Henri Mouhot noted that most of the blocks had holes 2.5 cm in diameter and 3 cm deep, with more holes on the larger blocks. Some scholars have suggested that these were used to join them together with iron rods, but others claim they were used to hold temporary pegs to help manoeuvre them into place.
The monument was made out of enormous amounts of sandstone, as much as Khafre’s pyramid in Egypt (over 5 million tons). This sandstone had to be transported from Mount Kulen, a quarry approximately 25 miles (40 km) to the northeast. The stone was presumably transported by raft along the Siem Reap river. This would have to have been done with care to avoid overturning the rafts with such a large amount of weight. One modern engineer estimated it would take 300 years to complete Angkor Wat today.Yet the monument was begun soon after Suryavarman came to the throne and was finished shortly after his death, no more than 40 years.
Angkor Wat viewed from across the moat
Virtually all of its surfaces, columns, lintels even roofs are carved. There are miles of reliefs illustrating scenes from Indian literature including unicorns, griffins, winged dragons pulling chariots as well as warriors following an elephant-mounted leader and celestial dancing girls with elaborate hair styles. The gallery wall alone is decorated with almost 1,000 square metres of bas reliefs. Holes on some of the Angkor walls indicate that they may have been decorated with bronze sheets. These were highly prized in ancient times and were a prime target for robbers. While excavating Khajuraho, Alex Evans, a stonemason and sculptor, recreated a stone sculpture under 4 feet (1.2 m), this took about 60 days to carve.[46] Roger Hopkins and Mark Lehner also conducted experiments to quarry limestone which took 12 quarrymen 22 days to quarry about 400 tons of stone.The labor force to quarry, transport, carve and install so much sandstone must have run into the thousands including many highly skilled artisans. The skills required to carve these sculptures were developed hundreds of years earlier, as demonstrated by some artifacts that have been dated to the seventh century, before the Khmer came to power.

Bine ca macar Khmerii Rosii nu au avut cand sa distruga aceasta parte a tarii. Erau prea ocupati sa ucida populatia ca sa aiba timp de Angkor Wat.
Revenim pe pasajul de piatra pe care am orbecait in zori sa ajungem la rasarit. Daca as fi stiut ca este apa de o parte si de alta cred ca as fi fost mai putin relaxata! Acum admiram nuferii superbi si ma indignez ca cineva a putut arunca o sticla de plastic in apa, peste un nufar delicat. Oameni needucati sunt pretutindeni, nu ai ce face! Valuri de turisti se indreapta spre templu in timp ce noi mergem impotriva curentului, cautand parcarea masinutei noastre.
Il gasim pe Jun al nostru si urcam in trasurica spre templul chipurilor. Trecem pe marginea lacurilor care au devenit o priveliste comuna a locului. Intrarea in aceasta parte a sitului se face pe un drum marginit de statui care tin in maini serpi uriasi, parca formand un lant. Calea se largeste si in stanga zarim templul cu chipurile parca adormite, impasibile, toate asteptand infinitul sa treaca pentru a se trezi la viata. Prin colbul rosiatic al drumului grupuri de turisti cauta intrarea spre lacas. Alene, pasind calmi si usor leganat cativa elefanti negri si grasuti poarta pe spinare scaune cu trei-patru turisti catarati desupra tuturor. Iar noi, cei de jos ne grabim sa facem poze acestor inedite ” vehicole”. Si totusi nu cred ca mi-as dori sa ma catar pe elefant. Sunt cam trisiti si nici colti nu mai au… Oamenii au exploatat tot ce se putea de pe urma lor si acum ii mai si calaresc, la propriu!
Intram in incinta templului si admiram chipurile diverse, unelele triste, altele zambind, insa toate cu ochi inchisi. Si aici intalnim grupuri de calugari budisti cu tablete, pozandu se cu turisti. Si ce sa vezi, ne intalnim si cu tinerii din Brasov care ne povestesc despre maimuticile care s-au urcat pe bicicletele lor si au inceput sa caute mancare in rucsace. Ce obraznice! Dar neagresive si simpatice, deosebit de insistente si ele, ca si vanzatoarele. In incinta templului sunt altare numeroase si oameni care vor sa iti vanda betisoare si bratari din ata. Mara si cu mine ii ignoram si ne continuam drumul facand poze turnurilor care au pe fiecare latura un alt chip.
Deodata observ ca Stef si Toni au la maini niste ate din cele pe care le vindeau la fiecare mic altar dedicat lui Buddha femeile localnice. Toni poarta mandru o ata rosie si Stef are una galbena. Si, ca in bancul binecunoscut, atunci m-au apucat nervii: cum de numai pe ei ii pacaleste lumea?? Cred ca pacalitorii au un detector special pe care apar cuvintele “fraier usor de pacalit” cand sunt in preajma unor oameni ca ai nostri, de exemplu. Dar Toni si Stef sunt foarte linistiti: atele lor nu au costat decat un dolar, ce mare chestie?! Da, dar erau zeci de altare si ce ar fi fost sa iti pui mintea si sa iti fie rusine sa ii refuzi pe care mai de care? Ma enervez si mai tare la acest gand si dupa ce le fac panarama (pe care ei o gasesc total absurda) ii las sa mearga inainte .
Ma dedic exclusiv istoriei ca prezentul ma enerveaza.
Toate aceste constructii se intind pe o suprafata de 9 km patrati si poarta numele de Angkor Thom, The Great City”), a fost ultima si cea mai puternica capitala khmera,infiintata de regele Jayavarman VII la sfarsitul sec 12. In centrul orasului se afla Bayonul, templul de stat al lui Jayavarman cu alte situri majore adunate in jurul Pietei Victoria, imediat la nord.
O inscriptie gasita in oras se refera la Jayavarman ca fiind mirele orasului Angkor.
Si totusi Angkor Thom pare a nu fi fost prima capitala khmera. Yasodharapura, datand cu trei sute de ani mai devreme era asezata ceva mai in nord, iar Angkor Thom s-a suprapus unor parti ale sale.

The most notable earlier temples within the city are the former state temple of Baphuon, and Phimeanakas, which was incorporated into the Royal Palace. The Khmers did not draw any clear distinctions between Angkor Thom and Yashodharapura: even in the fourteenth century an inscription used the earlier name.[1]:138 The name of Angkor Thom—great city—was in use from the 16th century.

Plecam spre pavilionul elefantilor, traversand drumul de colb rosiatic, ferindu ne din calea elefantilor care par linistiti, dar nu se stie niciodata.In stanga e un templu activ Preah Ngok Pagoda,cu preoti si dreptcredinciosi care aduc ofrande statuii uriase a lui Buddha, asezata intr-un fel de chiosc acoperit si el insusi fiind ornat in culori vii.
Trecem pe langa Baphuon Temple, cu un pasaj de piatra ce separa doua lacuri mici cu nuferi. A fost construit in sec.XI si e dedicat lui Linga.Desi acum intr o stare inca destul de precara, se incep deja lucrarile de restaurare si pietrele sunt reasezate in incercara de a re-crea imaginea sa initiala.De fapt lucrarile incepusera la initiativa francezilor on 1970-71, dar situatia politica a facut ca refacerea sa fie abandonata ani buni.Un muson puternic in 1971 a raspandit si mai mult pietrele ,facand reconstituirea si mai dificila, E ca un puzzle care trebuie rezolvat. Vor reusi istoricii sa o faca?
Dar si asa demolat, templul e o minune arhitecturala, cu arcade in partea de sus, dand impresia unui Parthenon al Asiei.Portalul de la intrare ii da maretie, iar verdele ierbii crescuta printre pietre creaza senzatia de stampa, de ireal.La fel de ireal ,ireal de dificil e urcusul pe scari abrupte, pana sus in varful constructiei. Rasplata e panorama pe care o avem odata ajunsi in capatul scarilor. Oamenii se vad mici, printre pietrele raspandite ca si cum niste copii si ar fi abandonat joaca de-a constructia si ar fi plecat la scaldat poate in lacurile din jur.
In partea din spate a templului, pe unde coboram noi se afla statuia lui Buddha culcat,unica ipostaza a lyi Buddha, destul de greu de recunoscut din cauza gradului de deteriorare la care a ajuns, afectat de timp si fenomene naturale. Statuia a fost creata in sec.16 prin refolosirea unor pietre ale templului initial, datat in sec.11, si ale carui pietre risipite au fost reorganizate in aceasta imagine a lui Buddha.
In drum spre templul urmator admiram din nou arhitectura naturii. Acei copaci incredibili, modeland piatra cu radacinile lor vii si in acelasi timp pietrificate,ca niste balauri incolaciti in jurul unui dusman creat de om: zidul.
Palatul regal si templul Phimeanakas, sau mai bine zis ce a ramas din el, piatra rosiatica, cladita ca o piramida, este de nevizitat pentru ca refacerea lui e practic neinceputa iar scarile sunt tocite, facand urcusul periculos.Ne multumim cu o poza in fata lui.
In drum spre Terasa Elefantilor, printre copaci serpuiti si inodati, un efect deosebit il creaza lacu limpede in care de reflecta copacii drepti si inalti . Aici, jocul intre real si reflectia sa in apa realizeaza o amplificare a frumusetii prin repetarea ei in oglinda limpede a lacului. Nu ma pot desprinde de aceasta imagine parca de poveste, ma simt fascinata de linistea si maretia ei. Aproape ca nu poti gasi cuvinte sa descrii frumusetea locului..
Terasa Elefantilor e o incantare de fresce si statui bogat ornamentate ce redau ceremonii , lupte si momente importante din viata conducatorilor vremii. Frescele spun o poveste, simbolizeaza lupta fortelor binelui si raului, aduc viu dansul ritual apsara.Paro incremenire a momentului  de lupta ori dans intr-o secventa de basorelief splendid realizat.Fiecare chip e unic si nici unul nu seamana cu celelalt, intocmai luptatorilor din Xian care formeaza o armata pietrificata de persoane distincte.
Mergem de-a lungul coridorului de basoreliefuri, cu regretul ca nu avem suficient timp sa putem studia fiecare scena in parte, sa intelegem mesajul gesturilor si expresia chipurilor. Aici trebuie sa stai zile in sir sa descrifrezi paginile de istorie incremenita in piatra.
Dar noi deja suntem treji din puterea noptii si caldura ne copleseste.
La capatul drumului printre temple e alta piata in aer liber. Mai negociem cate ceva si ne indreptam spre parcarea de tuk-tukuri cautandu-ne ghidul. Il gasim dormind intr-un hamac pe care l-a intins rapid si practic intre barele masinutei pentru cateva ore de odihna. Cat de inspirat! De fapt si alti soferi motaie agatati in masinutele lor in paturile improvizate.Se dezmeticeste cat ai clipi si ne intreaba daca nu mai vrem sa vedem alte temple si se ofera sa ne duca la un sat pe apa,nu departe de aici.
Spre marea mea dezamagire oamenii mei nu mai vor sa viziteze altceva.. Ce ma seaca! Eu as fi mers cu cel mai mare entuziasm,dar sar cu gura ca deja e tarziu, Mara trebuie sa plece la patru la aeroport si invoca bagajele si oboseala. Nu sunt prea convinsa, dar nu am cum sa imi mpun punctul de vedere,asa ca plecam spre hotel. In drum oprim sa hranim maimutelele care sunt fostte prietenoase si se lasa granite si pozate. Sunt caraghioase si au gesturi caricatural umane. Ma tem ca Mara si Stef se apropie cam mult de ele si pot deveni periculoase. Dar nu se intampla nimic rau si plecam mai departe, amuzati de reactia maimuticilor mici care se fugaresc ca niste copii obraznici.
La Hotel Mara se duce sa se organizeze cu bagajele si coboram cu totii la o ultima baie in piscina, cu suc de cocos si relaxare. Cat poate fi de bine! Ba chiar ne vedem si cu francezii care se mira ca pin Romania aparent sunt si orase, nu numai sate sarace cum credeau ei. In imaginea lor de oameni marginiti Romania are o capitala, Bucurestiul si in rest …sate sarace! Si eventual oameni care traiesc in pesteri.
E foarte greu sa gasim sezlonguri caci niste tipi le au monopolizat pe toate. Pana la urma ne aduc si noua un pat si reusim sa mai gasim unul ca sa stam la soare dupa ce inotam.
Ne strangem lucrurile si mergem sa mancam la un restaurant indian langa hotel.  Super mancarea si serviciul! Chiar foarte fain la ei. Mara alearga dupa ultimele cumparaturi la magazinul central si mai ia un puzzle si niste carti magnetice. mai e putin si trebuie sa plece. Tuk-tukul deja asteapta si Toni pleaca sa o duca la avion. Avem ceva emotii cu schimbul de la chinezi, cu bagajele si transferul la avion. Pentru mai mare siguranta raman la noi lucrurile cele mai valoroase si ea isi ia strictul necesar.
Suntem obositi si ne facem bagajele cu atentie. Ca deoicei e inghesuiala si avem emotii cum vom trece cu ele. Dar asta nu ne impiedica sa mai dam o tura pe seara in piata de noapte sa luam ultimele perechi de pantaloni cu elefanti si sa mai vedem ce se mai da. Insa oboseala invinge pofta de cumparaturi si ne taram spre casa .
Noaptea insa nu ne putem odihni calumea. Ceva ce pare a fi un animalut nevazut se foieste prin camera si  baga frica in noi. Asa ca dormim cu lumina aprinsa de teama sa nu ne trezim pe intuneric cu vreo chestie ciudata pe noi. Macar sa vedem cu ce ne confruntam! Nu am vazut nimic dar nici nu am dormit bine…
Dimineata, dupa micul  dejun ne pregatim de plecare. Apare si coreanca entuziasmata cu care vorbisem zilele trecute. Promite sa tina legatura, insa nici pana in aprilie nu a dat vreun semn. Si probabil nici ca va da.
Noi ne incarcam bagajele in tuk-tuk si foarte repede ajungem la aeroport. Mai luam un suc de cocos de adio si admiram magazinele din aeroport. O ultima masca cu lingurite de amintire si urcam in avionul spre Guangzhou.
Ajungem dupa-amiaza si ne chinuim mult sa punem bagajele la bagaje de mana, pe o multime de bani si nervi si luam metroul spre centru. E chiar ieftin fata de tzepele pe care ni le ofereau asa zise agentii din aeroport. Si iesim undeva in centrul orasului. E frumos si plin de cladiri uriase, impunatoare. Dar se simte poluarea destul de puternic pe aici.
Reusim sa intrebam cum sa ajungem la turnul de telviziune si luam un taxi sa ne duca. E intr adevar departe. Deja se intuneca. Intram in incinta turnului si mergem pe la diverse magazine. Ne razbeste foamea si gasim un restaurant scump unde mancam relativ bine, cu chinezi care se hlizesc uitandu se la noi ca la niste aratari.
Afara din restaurant, deasupra noastra turnul e o splendoare de culori care se rotesc si se schimba. Nu ne tenteaza sa urcam in el. Una ca e fosrte scump si a doua ca nu avem chiar tot timpul din lume. Asa ca luam metroul spre aeroport si asteptam avionul nostru spre Doha. Nu avem sansa de la venire sa avem unde dormi confortabil caci se ocupa toate locurile si un arab se lateste pe ultimele scaune libere, spre idignarea multora.
Doha. Avem si aici de asteptat asa incat, spre indignarea lui Stef decid sa  imi iau un laptop nou, de altfel chiar foarte ieftin, mai ales ca al meu chiar e pe ultima suta de metri.
Si, dupa ce mai iau si o cafea cu ultimii marunti si reusesc sa incarc cat de cat ipadul, urcam in avionul care ne duce ACASA!

Advertisements
Published in: on December 24, 2013 at 4:07 pm  Leave a Comment