Tropea, 2014

Ziua intai, duminica Floriilor, 13 aprilie, 2014

Flight mode: adica dormi prost sau mai deloc la gandul plecarii. Oare am pus haine potrivite? Ce ar fi sa mai scot o rochie si sa pun o bluza…? Am luat tot ce trebuie la medicamente?
Si asa de pe o parte pe alta pe un fundal prietenos de sforaituri lejere.
Cand suna ceasul sar ca arsa cu gandul la modificari in valiza, dar parca vad ca imi voi da pumni. Prognoza anunta 20 de grade si chiar si ceva stropi de ploaie.
Reusim sa iesim pe usa la vreme si cand ajungem la autocar e deja acolo. Mai cumparam ceva de mancare la perspectiva unei lungi diete pana a doua zi. Ma asez pe un loc ce pare gol, insa apare o tipa neprietenoasa care se aseaza langa mine si al carei loc era cel gol.
Masina e curata, eleganta, are wifi si soferul e foarte amabil si atent cu toata lumea. Pare ireal!
Dupa un popas la un fel de restaurant cu mancare ieftina si nu buna, ne continuam drumul si un domn corpolent si brunet constata cu neplacere ca si-a uitat actele acasa. Asta da veste buna pentru el!
Incearca diverse variante, dar nici macar avionul de la Iasi nu ii poate aduce pasaportul in timp util. Caut repede actele mele si il sun pe Stef sa nu uite ceva acasa. Pfui! Avem tot ce ne trebuie!
Ajungem repede la aeroport si abia am timp sa mananc o inghetata si ajunge si Stef. Ne check-uim si mergem sa mancam la restaurantul de la parter, dupa care ne bulucim la imbarcare caci nu sunt locuri alocate pe bilet si nu vrem sa stam pe fundul avionului.
Calatorii se impart in italieni, romani si fosti romani care cu greu isi mai amintesc limba materna. Cam tristi!
Zborul e lin si scurt, iar la aterizare romanii nostri se ridica de pe locuri ca disperatii. Stewardesa incearca sa ii convinga sa stea jos, insa o doamna nu pricepe si basta!
Avem emotii ca nu prindem trenul, asa ca insfacam valiza si luam rapid un taxi din fata garii. Soferul e foarte amical si vorbaret, peroreaza despre discriminarea napoletanilor, a romanilor si a romilor si bla bla bla…dar cand opreste ne tzepuieste cu vreo sase euro, asa, de napoletan ce era! Dar, vorba lui Stefan, asa o desfasurare de forta si argumente a crescut si pretul calatoriei. Cica pentru gara si bagaje! Ca si cum altfel cara parfumuri spre muzeele orasului! Napoli, ci siamo!
Macar suntem in gara din vreme, ba chiar avem timp de o cafea si o briosa si trenul nostru circula, in ciuda grevei care a blocat trenurile pe aici. Asta ne mai lipsea, sa stam prin Napoli, fiii ploii…
Mara probabil a si ajuns la fata locului, desi ea a pierdut trenul ei cu greva asta neasteptata.
Se anunta si trenul si ne urcam fara graba si precipitare. O doamna sta pe scaunul de langa noi si e foarte amabila. Are trei copii draguti si bine crescuti. Aflam ca e invatatoare si mai schimbam impresii despre sistemele respective de invatamant. Curios ca nu intreaba nici o clipa de unde suntem. Posibil sa isi fi dat seama cand ne-a auzit vorbimd.
Raman cam dezamagita cand pleaca fara sa zica macar “la revedere”, desi am stat de vorba atat de mult. Eh…
ajungem la Lamezia si incercam sa ne dam seama cine ne asteapta in gara aici. Nimeni nu pare a ne baga in seama. Un tip cu ochelari sta in fata garii fara a schita vreun gest. Sun la numarul pe care il am si ,cand vad ca isi cauta telefonul,inchid si ne indreptam spre el. El credea ca asteapta trei persoane, adica pe Toni cu trio-ul. Ne urcam in masina si plecam spre Tropea. Tipul e neprietenos si taciturn asa ca tacem cu totii vreme de o ora si mai bine, cat dureaza drumul spre Tropea. Doar cateva intrebari ne lamuresc cine este si cine suntem, respectiv. E deja intuneric bine si pe mare se zaresc lumini de vapoare undeva in porturi mici.
Ajungem la hotel dupa ce omul nostru cere indicatii de la oamenii de la un bar. E situat pe o colina, in partea de sus a orasului. Arata exotic, cu diverse cladiri care formeaza o incinta cu palmieri si flori diverse. Mara si Alastair coboara si ei la receptie sa ne intampine. Ne luam ramas bun de la omul care ne-a adus si urcam in camera. E frumos si elegant, iar noi suntem deja franti de oboseala. Ne mai povestesc detalii de calatorie si ce au mai aranjat in apartament la Barcelona si cadem adormiti dupa un dus scurt si relaxant.

Ziua a doua, luni, 14 aprilie 2014

Ne trezim la noua sa mergem la micul dejun. Mara observa ca avem demi pensiune si Toni ne spune ca pranzul il vom lua la un restaurant in sistem agroturism undeva “in campagna”. Bun si asa!
Plecam in explorare spre centrul oraselului. E soare, dar nu exagerat de cald, asa incat ne imbracam destul de bine si coboram spre mare. Miroase a fan cosit si a caprifoi…
Grupuri de elevi coboara din autocare, probabil adusi sa viziteze oraselul inainte de vacanta de Paste. Se raspandesc galagiosi pe strazi, stapaniti cu greu de profesorii lor.
Noi ne indreptam spre albastrul marii, reperul nostru aici. Corso-ul orasului e destul de mic, cu o strada pietruita de a lungul careia se aliniaza magazine mici si scumpe. In capat e o mica terasa care da spre albastrul incredibil al marii. De grilaj zeci de indragostiti au prins lacate de legamant. Jos, cativa temerari s-au pus la soarele cu dinti pe plaja de un alb galbui de nisip fin.
Ne plimbam pe stradute inguste. Cladirile sunt destul de abandonate, multe chiar in ruina. Ciudat pentru un loc atat de popular intre turisti! Vasto era mult mai bine intretinut ca oras, desi cu siguranta la fel de vechi.
In drumul nostru ajungem la o alta terasa, mai larga, de unde se vede in vale un fel de orasel pentru copii cu trenulete si un carusel, iar in dreapta lui e o biserica impunatoare in varf de stanca. Aceasta e in curs de renovare si nu poate fi vizitata. Stef, Mara si Alastair decid sa coboare treptele spre malul marii iar eu aleg sa ma plimb printre magazine cu specific local. Vanzatorii sunt foarte prietenosi si cat ai clipi aflam unii despre altii tot felul de lucruri: ce ne fac copiii, ce invata si unde anume. O doamna imi vinde niste ulei de masline facut in casa. Magazinul ei are produse alimentare naturiste. Imi ofera cu amabilitate o placinta facuta de ea cu gem si smochine. La magazinul de peste drum domnul imi da sa gust lichior de fistic si imi recomanda diferite alte produse. Cand vin cei trei de la plimbare, tocmai se pregatea sa inchida, dar se intoarce sa ne dea niste sos de ardei iute pe care Alastair il apreciaza in mod deosebit si cumparam si o sticla de vin pentru seara. Urcam la hotel si ne relaxam foarte putin caci vine Antonio, un amic al lui Emilio, sa ne duca la masa la restaurantul agroturistic la trei km departare. Antonio e un personaj foarte amuzant, cu sprancene groase de Mos Craciun, dar negre. Ne povesteste si el despre familia lui si despre fiica stabilita si ea la Barcelona. E amuzant la culme si ne spune ca pe ginerele lui il cheama fix ca si pe fiul lui, avand acelasi nume de familie: “Am senzatia de incest!” ne zice razand. Ne lasa la aceasta casa intr-o livada de lamai si portocali, un loc modest care la inceput ne-a dat senzatia de parasit. Oamenii ne indica o masa cu scaune de lemn si paie, destul de obosite in felul lor, dar peisajul este frumos, “back to nature” type .
Ne aduc niste branza foarte buna cu un fel de legume conservate, apoi o branza afumata cu lamaie rasa si asezata pe frunze de lamaie.
Urmeaza niste paste cu sos de rosii si carnati de casa cu salata. Suficient de mult, nu ne putem plange. Dupa mai bine de doua ore vine si Antonio si ne duce la casa lui de deasupra orasului unde ne serveste cu un digestiv foarte bun si cu cafea. Dar deliciul il fac povestirile lui despre calatoriile in Anglia si cum nu reusea sa se inteleaga cu cei de acolo, plus ca bancomatul i-a inghitit cardul si nu reusea sa isi plateasca biletul de autobuz de la aeroport spre centrul orasului. Cum engleza lui e foarte aproximativa, a adunat in jurul lui un intreg grup de oameni care incercau sa desluseasca “center of London” din ceea ce zicea el. Pana cand cel mai rasarit dintre ei a inteles ca de fapt el dorea sa ajunga in centrul orasului! Dat felul in care povestea ne-a facut sa radem cu lacrimi!
Am admirat panorama orasului, cerul albastru si marea nesfarsita si ne-am bucurat de compania sa. Sotia a aparut si ea pentru scurt timp sa vorbeasca cu noi.
Aflam ca nu e nici o ambarcatiune care sa ne duca in vreun fel la vulcanul Stromboli. E inca in afara sezonului turistic, asa ca nu sunt sanse de vizitare…
Ne duce la hotel si ne relaxam la soare, pe marginea bazinului pana cand se face de masa de seara. Intre timp ma conversez cu barmanii si constat ca lumea pe aici nu are prejudecati referitoare la romani caci au ei destule bube in cap cu toata criminalitatea autohtona ca sa nu mai judece pe altii. Macar atat!
Nu pare a fi mult pana ce mergem la masa. Se mananca bine aici, desi supa de legume e ocna de sare si friptura putea fi mai bine prajita, insa, per total nu ar trebui sa ne plangem, evident.
Dupa masa, Alastair, Stef si cu mine decidem sa ne plimbam sa mai dam jos din cat am mancat. Hoinarim pe stradute pustii cu cladiri darapanate. Ici si colo razbesc rasete din case unde probabil familiile sunt adunat la cina. Dam un mare ocol, ajungem la terasa de deasupra marii si ascultam zbaterea apei aproape nelinistitoare, venind din intunericul de jos. E foarte putina miscare. Doar ca peste tot miroase a flori parfumate si asta da orasului un aer prietenos.
Revenim acasa la hotel si e deja vremea de culcare.
Somn usor!

Ziua a treia, marti, 15 aprilie, 2014

Incepem sa ne simtim mai odihniti si ne trezim cu soarele stralucind pe cerul albastru, in ciuda prognozelor de ploaie.
Micul dejun si plimbarea pe strazile Tropeei par a deveni un ritual. Intram la magazinul doamnei cu prajituri si cumparam un limoncello pentru acasa. Ne luam inghetate uriase de la o gelaterie pe coltul terasei si cautam apoi locul unde este pizzeria unde urmeaza sa mancam. Cum Tropea nu e Londra si deja incepem sa stim strazile, gasim rapid locatia si ne latim la soare pana cand decidem sa intram sa comandam pizza. E un restaurant modest, cu pizza nu strasnica, dar suntem invitati asa ca ne multumim cu ce primim. Ne infrumusetam viata cu cate o bere (Alastair si cu mine) si admiram agitatia pietei in care ne aflam.
La intoarcere luam niste apa pentru camera si ne taram alene spre hotel. Ce viata buna! No worries, no work!

Si cum nu resusesc sa adorm, ma alatur lui Stef la piscina. Se aud pasarile din padure cantand pe tonuri diferite, ca in paradis probabil. Si niste flori mici, albe, raspandesc un miros care concureaza cu Burberry Weekend. Aproape imi vine a crede ca cineva s-a dat cu parfum. Dar nu, florile sunt cele care emana acest miros superb.
Curand coboara si Mara  cu Alastair si stam la plaja o vreme.  Ba char Alastair se incumeta sa inoate, desi apa nu e cea mai calda posibila. Mi se pare ca mai e infinit de mult pana la masa… Urc in camera si butonez televizorul unde nu ai de vazut decat programe stupide si pana la urma se face 7:30 si coboram sa mancam.
Alastair e foarte inspirat si ia o supa foarte buna, in timp ce eu iau niste vinete pane deloc bune si, mai ales uriase, incat nu le dovedesc si las in farfurie jumatate din experiment.
E inca devreme cand terminam masa si deja mi-e somn, asa incat renunt la plimbarea de seara in favoarea somnului. Pe la 11:30, cand atipisem mai bine, suna telefonul. E Emilio, gazda noastra care imi comunica programul pentru maine. Ca prin vis il retin si adorm la loc. In miez de noapte ma trezesc de tunete si fulgere, urmate de zgomotul ploii care cadea cu repeziciune. Uf, deci prognoza era adevarata…vom avea ploaie!
Ziua a patra, miercuri, 16 aprilie, 2014Ne trezim cu greu de parca nu am fi dormit ca disperatii. Dar afara e soare si senin, ceea ce face deja viata muult mai frumoasa!
Mic dejun si o plimbare lunga de explorare intr-o parte noua a orasului. Ajungem la Sfanta Maria de Romania, cea care a salvat orasul Tropea de bombe. Deci asa se explica de ce lumea aici ne primeste bine! Terasa din aceasta parte a orasului da spre port dar si spre dealurile din spatele hotelului nostru. E o zona de verde cu azurul marii si al cerului, cu un parau care alearga printre fanetele dintre dealuri.
Mergem pe niste stradute inguste ,pe langa cladiri ruinate alternand cu altele refacute, pana ajungem la alta terasa spre mare pe langa o cladire complet abandonata dar pe care par a dori sa o restaureze, dupa schelele care o inconjoara. Aici e o lume ascunsa a pisicilor care intra si ies pe geamuri inexistente, nepasatoare la chemarile noastre. De pe terasa se vede marea, evident, dar si o parte de port si case destul de vechi, jos, la poalele malului. Doua soparle mici si verzui stau ganditoare, parca ascultand mesaje secrete de undeva dinspre mare… Plecam spre centru trecand prin piatete mici unde zac abandonate pungi de gunoaie, intr-un peisaj trist de familiar.

In fata unei case sta trist un Akai abandonat. La vremea lui facea furori si cine avea o asemenea combina muzicala era mare sef! Acum iata ca nimeni nu o mai vrea, ba chiar au lasat si ultima caseta ascultata in combina. Vremurile nu mai sunt pentru asemenea aparatura…iata!
Drumurile inguste si intortochiate ne poarta spre centru ca si cand  o vraja nu te lasa sa te ratacesti, oriunde ai merge in acest orasel. Lumea pare grabita, masini trec in viteza, oamenii se saluta. Aici si daca se ciocnesc masinile, probabilitatea e ca sa dea vecinii unii peste altii, sau rude diverse, la cat de mic e locul si cum toata lumea cunoaste pe toata lumea. Macar te calca cineva cunoscut!
Ne intoarcem la hotel si mai lenevim o vreme, asteptand ora doua cand Emilio ne va intalni. Stam la piscina, pe pozitii, asteptand un semn. La 2:30 suna si ne zice sa venim in piata unde am mancat ieri si de acolo ne ia el. Insfacam vinul rosu pe care l-am cumparat de la domnul cu fata care studiaza chineza (hehe, deja cunoastem lume si povestile lor pe aici!) si coboram in oras. Nu peste mult timp vine si Emilio, imbracat ca de concert. Asa va face oficiile de gazda, spre grija mea ca o sa-si toarne niscaiva ulei pur de masline ” fatto in casa” pe hainele lui bune. Dar se descurca in cele din urma, cautand mereu cate ceva care pare misterios ascuns in bucatarie, de la tirbuson la palnie. Singurul care nu se lasa descoperit e un fund de lemn pentru  taiat carnaciori.
El sta intr o casa veche, istorica, cu pereti construiti cu secole in urma. Are doar o camera, o baie si o mica bucatarie continuata de sufragerie. Totul arata exact asa cum e de asteptat de la un artist: boem si intr -o usoara dezordine nesuparatoare de altfel. Si pranzul e cat se poate de placut, presarat cu povesti amuzante despre concerte si muzicieni, despre admiratia lui nesfarsita pentru dl Balan si pentru ce face el pentru orchestra, pentru Toni si turneele care au ridicar orchestra din Bacau la un nivel incredibil.
Si la un moment dat suna telefonul. Zice Emilio: “e mama. Ma suna a doua oara. Pana la o suta de ani daca ar trai tot asa m-ar suna sa ma intrebe ce fac si sa ma controleze”. Radem cu totii si ii amintesc lui Stefan ca i se poate intampla si lui! E in fisa postului de mama!
Ne retragem dupa o vreme si ramane sa ne revedem pe seara si sa mergem maine la muzeu caci un prieten e curatorul muzeului si, desi e teoretic inchis, il deschide pentru noi. Ne promite si sa incerce sa ne ofere posibilitatea de a vizita manastirea de pe stanca, tot asa, cunoscand persoana care se ocupa de reconstructie. Avem pile pe aici!
In drum spre casa intru intr-un magazin unde au toate meseriile animate prin papusi de ceramica. E foarte frumos realizat si minutios redat fiecare detaliu. Plus ca au si ceramica faina la preturi mai bune decat la alte magazine similare.
Voi reveni.
Evident ca mai sa adorm cand Stef se pune sa faca dus asa incat zgomotul dusului ma tine treaza. Se aude ca si cum ar fi curgand peste perna mea, nu in alta incapere. Atata se foieste ca imi sare somnul. Si se face deja de cina. Afara se aduna ceva nori iar pasarile canta pregatindu-se de culcare. Poate se decide sa ploua iar noaptea ca noi sa ne bucuram ziua de soare.
Intotdeauna e prea multa mancare la cina si cad toropita dupa ce mananc atat. Am sa imi iau pseudonimul Moby in curand…
E doar 9:30 dar eu ma retrag la culcare. Somn usor!
Ziua a cincea, joi, 17 aprilie, 2014Si astazi se anunta o zi insorita, desi nu cea mai calda, dar soarele e pe cer. Dupa micul dejun mergem  sa ne intalnim cu Emilio care ne duce la muzeul catedralei. Vizitam incaperile cu exponate din epoca bronzului, apoi cele din secolele 17-18, cu picturi religioase  si cu icoane si obiecte de argint. Gasim usile de argint care acopereau Madonna de la Romania si pe care sunt sculptate doua scene: una a vaporului care a adus icoana in aceasta parte a lumii si alta cu preotul care aude vocea ingerului care prezice ca icoana va salva orasul, odata de la dezastrul cutremurului si apoi prin felul miraculos in care bombele cazute in timpul razboiului nu au explodat. Si in felul acesta Sfanta Maria de Romania a devenit sfanta patroana a orasului Tropea. Dupa muzeu pornim sa exploram orasul in partea de jos, la port. Coboram scarile abrupte si apoi mergem de-a lungul falezei pana in capat, pe langa pontoane mobile. Valurile izbesc puternic digul si apa razbate pana pe faleza. Daca nu prindem momentul potrivit, ne uda valul.
Ne intoarcem in oras pe drum, pe sub stancile Tropeei, pe langa peninsula unde se afla o frumoasa biserica in stil romanic cu elemente arabe . Din pacate e in renovare si nu se poate vizita, ne spusese Emilio. Admiram conul vulcanului Stromboli care fumega discret, parca tragand dintr-o pipa nevazuta si urcam scarile spre terasa.

Venim agale spre centru si luam cate o inghetata intr-o cofetarie ai caror proprietari sunt foarte amabili si prietenosi. Ne  povestim vietile, ne servesc cu pricomigdale si dezbatem diverse probleme ale lumii, de la tigani la criza economica. Doar Alastair e in afara conversatiei noatre si se plimba in josul strazii cu Stefan, lasandu-ne pe noi doua sa ne exersam italiana. Pe la 1:30 ne apropiem de casa lui Emilio. Pare ca nu a ajuns acasa si ne pregatim de asteptare, insa ne vede de la geam si ne invita inauntru. A pregatit spaghete si branza cu rosii. Are un vin bun si ne da si o sticla acasa. Nu stiu cum se face ca iar suntem plini de mancare si avem noroc de drumul in urcus spre hotel ca mai speram sa scapam de ceva kilograme…sau grame!
Pana la cinci cand mergem sa vedem icoana sfintei Maria, Stefan si cu mine ne batem pe net, fiecare incercand sa stea cat mai mult sa isi verifice FB urile si mailul. La cinci ii trezim pe Mara si Alastair si mergem la Catedrala. Nu e multa lume adunata inca si reusesc sa pozez icoana. Apoi coboram pe strazi , mai intram in magazine, mai admiram vitrine si mergem in cautarea unui supermercato de unde Mara vrea sa cumpere ciocolata. Am mers destul de mult, ba chiar am descoperit un magazin  cu ceramica foarte frumoasa, ieftina fata de cea din centru si vedem maine ce gasim in targ ca apoi sa venim aici sa mai luam niste farfurii. Avem deja un plan de actiune 🙂
In drumul nostru cel nou spre hotel trecem pe langa o cofetarie in fata careia erau doi papagali mari, verzi care strigau cat ii tinea pliscul ” Ciao! Ciao!” si faceau un mare tambalau. Cred ca erau preferatii vecinilor!
Imediat ajungem la strada care duce spre hotel. E atat de mic locul incat toate strazile se intretaie si e imposibil sa te pierzi. Numai eu m-am ratacit primele doua zile in hotel de am ajuns pe unde nu voiam sa fiu. E ca un labirint si mie nu mi-a luat mult sa ma orientez pe coridoare pana la camera noastra.
Pana imi citesc eu mailul se face de cina. Unul din chelneri, amabil, imi ofera doua chiftelute pe care le avea pe o tava la bar. Si ma intreaba de unde sunt. Repeta derutat Romania de parca nu mai auzise acest nume si apoi zice ca el a crezut ca suntem argentinieni! De unde si pana unde??
Decid sa manac mai putin seara si ma felicit pentru initiativa. Ma simt mult mai bine fara sa fi indopat toate felurile acelea nenumarate!
Si iata ca iar e ora zece si de data asta chiar trebuie sa ne culcam devreme ca maine avem treaba: luam trenul spre mercato.
Somn usor!
Ziua a sasea, vineri ,18 aprilie, 2014E o dimineata devreme astazi caci mergem la Parghelia la mercato. Ne miscam eficient, ajungem din vreme la gara. Ce amuzant ca trenul face trei minute pana la destinatie si noi asteptam vreo 15 minute intr-o gara prapadita de tara. Ca acasa! Un tip elegant imbracat ne vorbeste in spaniola si are nevoie de un creion sa scrie data pe bilet. Culmea ca nu avem nimic de scris. Dar aflam ca e danez si lucreaza in Spania, la Madrid, pentru o fabrica de mobila. Urcam in tren si se aseaza in celalalt compartiment. Nordic!
Noi coboram in gara mititica a uui orasel aproape pustiu. Mercato-ul e la capatul celelalalt, nu mare lucru. Prosoape, branza si cam atat. De roata unei masini sta legat un cocos viu, sarmanul . Undeva il asteapta o oala pentru ciorba!
Noi mergem agale inapoi spre gara si decidem sa mergem pe jos pana la Tropea. Nu sunt chiar super fericita la acest gand, dar macar ajuta la slabit. Mara crede ca ar fi bine sa mergem pe malul marii, insa nu vad pe unde am ajunge acolo. O luam pe drum si mergem vreo zece minute, pozam niste maci pe camp si deodata o doamna opreste masina si ne intreaba daca vrem sa ne duca la Tropea. Ce sansa! Ne lasa drept in fata hotelului. Cat sunt de amabili oamenii aici! Nimeni nu ne ar fi luat cu masina in tara, asta e clar!
Il astept pe Stef sa vina de nicaieri sa deschida usa si noi doi coboram in oras sa facem ceva cumparaturi. Luam si o felie de pizza si apoi intram in magazine sa isi ia o geanta smechera si niste cadouri pentru lume. Apoi ne ducem la omul cu farfuriile sa luam acelea rosii superbe. Evident stim ca are un baiat care studiaza ingineria si e la o bursa  Erasmus in Saragosa. Daca mai stam cateva zile ne integram complet aici!
Revenim la hotel sa lasam lucrurile si apoi vom pleca la masa cu Emilio.

Intotdeauna e prea multa mancare la cina si cad toropita dupa ce mananc atat. Am sa imi iau pseudonimul Moby in curand…
E doar 930 dar eu ma retrag la culcare. Somn usor!

Ziua a cincea, joi, 17 aprilie, 2014

Si astazi se anunta o zi insorita,desi nu cea mai calda, dar soarele e pe cer. Dupa micul dejun mergem  sa ne intalnim cu Emilio care ne duce la muzeul catedralei. Vizitam incaperile cu exponate din epoca bronzului, apoi cele din secolele 17-18, cu picturi religioase  si cu icoane si obiecte de argint. Gasim usile de argint care acopereau Madonna de la Romania si pe care sunt sculptate doua scene: una a vaporului care a adus icoana in aceasta parte a lumii si alta cu preotul care aude vocea ingerului care prezice ca icoana va salva orasul, odata de la dezastrul cutremurului si apoi prin felul miraculos in care bombele cazute in timpul razboiului nu au explodat.Si in felul acesta Sfanta Maria de Romania a devenit sfanta patroana a orasului Tropea.Dupa muzeu pornim sa exploram orasul in partea de jos, la port. Coboram scarile abrupte si apoi mergem de-a lungul falezei pana in capat,pe langa pontoane mobile. Valurile izbesc puternic digul si apa razbate pana pe faleza.Daca nu prindem momentul potrivit, ne uda valul.
Ne intoarcem in oras pe drum, pe sub stancile Tropeei, pe langa peninsula unde se afla o frumoasa biserica in stil romanic cu elemente arabe . Din pacate e in renovare si nu se poate vizita, ne spusese Emilio.Admiram conul vulcanului Stromboli care fumega discret,parca tragand dintr o pipa nevazuta si urcam scarile spre terasa.
Venim agale spre centru si luam cate o inghetata intr-o cofetarie ai caror proprietari sunt foarte amabili si prietenosi.Ne  povestim vietile, ne servesc cu pricomigdale si dezbatem diverse probleme ale lumii, de la tigani la criza economica.Doar Alastair e in afara conversatiei noatre si se plimba in josul strazii cu Stefan, lasandu-ne pe noi doua sa ne exersam italiana. Pe la 130 ne apropiem de casa lui Emilio. Pare ca nu a ajuns acasa si ne pregatim de asteptare, insa ne vede de la geam si ne invita inauntru. A pregatit spaghete si branza cu rosii. Are un vin bun si ne da si o sticla acasa. Nu stiu cum se face ca iar suntem plini de mancare si avem noroc de drumul in urcus spre hotel ca mai speram sa scapam de ceva kilograme…sau grame!
Pana la cinci cand mergem sa vedem icoana sfintei Maria, Stefan si cu mine ne batem pe net, fiecare incercand sa stea cat mai mult sa isi verifice FB urile si mailul. La cinci ii trezim pe Mara si Alastair si mergem la Catedrala. Nu e multa lume adunata inca si reusesc sa pozez icoana. Apoi coboram pe strazi , mai intram in magazine, mai admiram vitrine si mergem in cautarea unui supermercato de unde Mara vrea sa cumpere ciocolata. Am mers destul de mult, ba chiar am descoperit un magazin  cu ceramica foarte frumoasa, ieftina fata de cea din centru si vedem maine ce gasim in targ ca apoi sa venim aici sa mai luam niste farfurii.Avem deja un plan de actiune 🙂
In drumul nostru cel nou spre hotel trecem pe langa o cofetarie in fata careia erau doi papagali mari, verzi care strigau cat ii tinea pliscul ” Ciao! Ciao!”si faceau un mare tambalau. Cred ca erau preferatii vecinilor!
Imediat ajungem la strada care duce spre hotel. E atat de mic locul incat toate strazile se intretaie si e imposibil sa te pierzi. Numai eu m am ratacit primele doua zile in hotel de am ajuns pe unde nu voiam sa fiu. E ca un labirint si mie nu mi-a luat mult sa ma orientez pe coridoare pana la camera noastra.
Pana ii citesc eu mailul se face de cina. Unul din chelneri, amabil, imi ofera doua chiftelute pe care le avea pe o tava la bar. Si ma intreaba de unde sunt. Repeta derutat Romania de parca nu mai auzise acest nume si apoi zice ca el a crezut ca suntem argentinieni! De unde si pana unde??
Decid sa manac mai putin seara si ma felicit pentru initiativa. Ma simt mult mai bine fara sa fi indopat toate felurile acelea nenumarate!
Si iata ca iar e ora zece si de data asta chiar trebuie sa ne culcam devreme ca maine avem treaba : luam trenul spre mercato.
Somn usor!

Ziua a sasea, vineri, 18 aprilie, 2014

E o dimineata devreme astazi caci mergem la Parghelia la mercato. Ne miscam eficient, ajungem din vreme la gara. Ce amuzant ca trenul face trei minute pana la destinatie si noi asteptam vreo 15 minute intr o gara prapadita de tara. Ca acasa! Un tip elegant imbracat de vorbeste in spaniola si are nevoie de un creion sa scrie data pe bilet. Culmea ca nu avem nimic de scris. Dar aflam ca e danez si lucreaza in Spania, la Madrid, pentru o fabrica de mobila.Urcam in trensi se aseaza in celelalalt compartiment. Nordic!
Noi coboram in gara mititica a uui orasel aproape pustiu. Mercato ul e la capatul celelalalt, nu mare lucru. Prosoape, branza si cam atat. De roata unei masini sta legat un cocos viu, sarmanul . Undeva il asteapta o oala pentru ciorba!
Noi mergem agale inapoi spre gara si decidem sa mergem pe jos pana la Tropea. Nu sunt chiar super fericita la acest gand, dar macar ajuta la slabit.Mara crede ca ar fi bine sa mergem pe malul marii,insa nu vad pe unde am ajunge acolo. O luam pe drum si mergem vreo zece minute, pozam niste maci pe camp si deodata o doamna opreste masina si ne intreaba daca vrem sa ne duca la Tropea. Ce sansa! Ne lasa drept in fata hotelului. Cat sunt de amabili oamenii aici! Nimeni nu ne ar fi luat cu masina in tara,asta e clar!
Il astept pe Stef sa vina de. icaieri sa deschida usa si noi doi coboram in oras sa facem cava cumparaturi. Luam si o felie de pizza si apoi intram in magazine sa isi ia o geanta smechera si niste cadouri pentru lume.Apoi ne ducem la omul cu farfuriile sa laum acelea rosii superbe. Evident stim ca are un baiat care studiaza ingineria si e la o bursa  Erasmus in Saragosa. Daca mai stam cateva zile ne integram complet aici!
Revenim la hotel sa lasam lucrurile si apoi vom pleca la masa cu Emilio.
Azi ne gateste scoici cu spaghete, spre disperarea Marei care nu se omoara deloc cu fructele de mare. Dar ei ii face o portie separata cu branza si toata lumea e multumita. Vinul e bun si la fel si rosiile cu branza ce urmeaza ca fel doi, incheiindu-se totul cu traditionalele capsuni cu zahar. Ne retragem si eu una cad torpilata de oboseala. E si vremea a ploaie, probabil de aceea imi este atat de somn. Pana la 7:30 nu ma pot trezi. As fi vrut sa vad procesiunea in oras de vinerea pastelui, insa cu somnul si ploaia nu reusesc sa ma mobilizez. La masa ne revedem cu aceleasi fete de nemti, unii simpatici, altii, deloc. Doua tipa ca doua bufnite vesnic comenteaza foarte evident despre orice si oricine si flirteaza isteric cu chelnerii care isi exerseaza germana cu ele.
Dupa masa imi citesc mailul si ma culc devreme ca sa continui somnul de pranz, intrerupt “brutal” de masa de seara.

Ziua a saptea, sambata, 19 aprilie, 2014

Astazi avem treaba! E targ chiar la Tropea. Asa ca ne informam unde e si pornim spre acea parte de oras. Fusesem de altfel chiar alaltaieri acolo si stiam traseul. Dintr-o gura de canal un sobolan alearga spre noi, de fapt fara a ne avea in vedere, ci doar asa, alerga in directia noastra. M-am speriat de hotararea lui si am traversat urgent pe partea celalalta. Targul e destul de neconventional si haotic, cu multe chinezisme si prostii din care nu ai mare lucru de ales. Isi ia Stef niste tenisi Lotto si noi niste smacuri aparent bune si ne tiram de acolo. Emilio lasase cheia sa putem intra pentru ca Alastair sa prepare paella pentru noi toti. Mara si Alastair pleaca inainte sa cumpere carnea si noi trecem la hotel sa ne lasam cumparaturile. E un bun prilej de a merge pe jos cat mai mult. Si orasul e parfumat de flori de lamai, caprifoi si salcam, incat e o placere sa te plimbi. Si nici nu e exagerat de cald sa ii urasti viata.
Ajungem pe la unu la Emilio. Miroase bine a mancare buna. Alastair e in control si curand mancarea e gata. Noi ciugulim intre timp branza cu rosii si paine cu ulei de masline, in asteptarea orezului. A iesit foarte bun si merge bine cu vinul casei. Ne retragem sa il lasam pe Emilio sa se odihneasca. Dam o raita la inghetata si vorbim cu noii nostri amici de acolo. Ne servesc cu pricomigdale calde si bune si ne luam si cate o inghetata. Serveste fiica patronilor care e si ea vorbareata si simpatica. Au deschis deja peste drum o pizzerie si iti dai seama ca sunt ale lor caci au aceleasi fete de masa.
Mai stam prin oras si constat ca magazinul de ieri e acum inchis. Revenim mai tarziu poate-l  gasim deschis. Ma gandesc sa fac bagajele din vreme sa vad cum incap toate. Mare lucru nu avem in plus, decat vinurile de la Emilio si Limoncello-ul meu.
Dupa ce actiunea bagajele e incheiata decidem sa mai dam o raita prin oras. Fetele nemtoaice cu tatal lor sunt si ele la plimbare, dar ne ignora. Si ei pleaca azi. Doar doua tipe si o familie mai raman dupa noi. Toti ceilalti si-au incheiat sejurul odata cu noi. Nu imi plac plecarile… Intotdeauna ai regretul ca lasi in urma o parte mica din viata ta. Si viata noastra aici tare a fost tihnita si frumoasa!
In mod straniu, orasul care pana acum era destul de pustiu si impietrit in timp pare brusc sa fi revenit la o viata agitata. Lume peste tot, masini, agitatie, copii mari si mici, carucioare. Parca cineva a apasat pe un buton si a actionat un joc pana acum blocat in nemiscare.
E deschis si la magazinul cu elefanti asa ca achizitionez si eu o pereche turcoaz si mai mergem pana la terasa spre mare pentru ultimele poze si apoi mergem la hotel unde se pregateste masa.
Mara si Alastair pleaca acum la unsprezece si ii asteapta un drum infernal, mai ales cu trenul pana la Napoli, noaptea.
Au totul pregatit, platesc taxa de soggiorno si apa si se pregatesc de plecare. Adorm cu grija lor si visez niste maini care ies din apa, se transforma in trei oameni hidosi si apar si niste copii care par in pericol. Unde mai pui ca Stef incepe sa vorbeasca prin somn, zicand ceva de genul “dddead” Il intreb ce zice, repeta in legea lui si se intoarce nemultumit pe partea cealalta. Deja incepe sa ma preocupe trenul acela de noapte si ideea de Napoli si pericol. Spre dimineata  primesc mesaj de la Mara ca au ajuns in aeroport. Slava cerului!
Noi ne grabim sa mancam, platim ce datoram si mergem in gara cu jumatate de ora inainte. Numai bine sa se ia de noi un nebunel al orasului care avea chef de conversatie. Ne prefacem ca suntem nemti sa ne lase in pace. Cu un minut inainte de sosirea trenului vine si Emilio. Ne explica ca e un tren foarte exact, nu intarzie niciodata si merge repede. E acelasi trem de un vagon cu care am mers la marele targ de la Parghelia.
Si ce sa vezi?! Dupa primele doua opriri incepe sa se blocheze. Aparent are probleme cu frana. Si noi care avem doar zece minute pana la trenul urmator spre Napoli! Deja ma ia cu rau! Pierdem trenul, pierdem si avionul..ce Dumnezeu facem?
Deja suntem cu zece minute intarziere. Nici vorba sa recupereze. Se fac 14 minute… E clar ca nu prindem trenul. Emilio vorbeste cu mecanicul si acesta ii promite sa sune la gara din Lamezia sa explice ca intarzie si sa ne astepte trenul spre Napoli. Avem noroc si ne promite ca vom fi asteptati. Ceea ce se intampla. Avem si sansa ca trenul nostru e pe acelasi peron deci ne dam jos si urcam in rapid, la indicatiile mecanicului de la trenul nostru mic.
Si inca o tura de noroc sa urcam exact in vagonul pe care il avem pe bilet. Ca altfel trebuia sa haladuim in tren sa ne gasim locurile.
Foarte bine! Putem sta linistiti cateva ore bune. Mergem pe langa mare si peisajul e minunat. E soare si frumos, copacii sunt in floare iar marea e de un albastru intens, la fel ca si cerul de care o desparte o vaga linie in zare.
Emilio ne spune ca doi s-au impuscat in gara din Napoli! Buna veste! Dar tot el ne linisteste: se impusca intre ei! Dar daca te intampli prin apropiere? Bine ca Mara era in aeroport la ora aceea.
La Salerno Emilio coboara si noi ne continuam drumul prin tunele si pe mal, alternativ intre soare si bezna tunelelelor.
Ajungem si noi acusica si vom lua autobuzul spre aeroport caci avem timp destul.
Coboram si intai cautam un loc sa mancam. Mergem in cafeneaua de unde luasem la venire placintelele si cafeaua. Au niste tartine bune si o salata. E ok. Iesim sa luam Alibus-ul si ne indica un domn de la bilete locul de unde se poate lua. E la o distanta de gara si ne rulam valiza pana la statie. Acolo o femeie era foarte furioasa. Nu ne e clar de ce, dar avem sa aflam ca Alibus ul, pentru un motiv sau altul nu mai circula. Si cum in fata noastra opreste un maxi taxi care anunta ca ia cinci euro de persoana pana la aeroport ne punem si noi valiza in el. La urma urmei restul sunt italieni deci nu poate sa ni se intample nimic special.
Atat doar ca circulatia este incredibila. Un Vietnam italienesc, cu doza respectiva de mizerie, blocuri darapanate, rufe intinse peste tot la geamuri, lume pestrita, nici o regula nu pare a se respecta in afara uneia de supravietuire. Soferul e ocupat sa isi sune toti prietenii si cunoscutii, e volubil si vorbeste repezit, in dialect. Imi dau seama ca isi suna iubita, niste rude, un amic…asta dupa intonatie si dupa cele cateva vorbe care se inteleg. Si-a stabilit programul zilei.
Ajungem si noi in aeroport, cu destul timp inainte de zbor. Dureaza mult pana anunta unde se face check-in-ul. E aglomerat si sunt incredibil de multi minoritari care mai de care mai impopotionati si plini de sacose si boccele. O populatie de mare diversitate, fiecare cu povestea lui: oamenii care sunt la munca, cei care evident nu muncesc ci dimpotriva, cativa turisti, romance maritate cu italieni care isi duc sotii in vizita acasa, niste italieni care au vreun fel de afaceri pe la noi (usor dubiosi as crede eu in non-PC-ul meu…). Si ce sa vezi, vecinul nostru din Olimp apare brusc langa noi. Evident ca mie imi ia minute bune sa dau un search sa ma gandesc cine o fi acest individ care pare ca ne cunoaste. Doar cuvantul Olimp opreste search-ul fara de speranta si reusesc sa il localizez. E unul din fratii cu magazinul. Noroc ca Stefan il recunoaste din prima si vorbeste cu el.
Dureaza destul pana sa ne imbarcam. Si e chiar aglomerat. Gasim doua locuri alaturate in ultima clipa si ne instalam. In doua ore suntem acasa.
Eu nici nu mai am rabdare sa stau la Stefan si incerc sa prind primul tren spre Bacau.
Noroc de Laurentiu care a venit imediat sa ne ia de la gara si si a pierdut doua ore stand dupa mine sa nu fiu singura in gara!
Si atunci mi-am dorit sa fi avut, probabil de acum intr-o viata ulterioara ,asa prieteni cum e Laurentiu, pe al carui ajutor neconditionat ma pot baza oricand.

Advertisements
Published in: on April 19, 2014 at 8:26 am  Leave a Comment