London and Barnstaple 2014

Marţi, 26 august 2014

Microbuzul s-a umplut repede de copii şi bagaje şi, lăsând în urmă părinţii îngrijoraţi şi preocupaţi, plecăm în noapte spre Bucureşti. La început, fiecare s-a acomodat cu locul, cu persoanele din jur, şi cu ideea de drum, aşa că a fost relativ linişte. Mă gândeam că Aless se va simţi singur, că poate nu ştie prea multă lume şi de aceea stătea mai trist în scaunul lui. Dar a fost nevoie de mai puţin de jumătate de oră până când să se învioreze şi să conducă, împreună cu Petru, corul care acompania muzica de la radio, într-o veselie de neoprit! Se acomodaseră, şi încă ce bine! Deci grupul se sudează. Sunt mai mici, ca medie de vârstă, decât grupurile precedente şi au alt stil de a se veseli. Important e că există comunicare şi nimeni nu e stingher.

Moţăim pe muzici şi îndemnuri, în timp ce afară plouă şiroaie o bună bucată de vreme. Şi e şi aglomerată şoseaua… Şoferul însă e prudent şi putem sta relativ liniştiţi din acest punct de vedere. Nu că n-ar putea veni vreun bezmetic fără creier care iese de pe făgaşul lui şi se bagă peste alţi oameni în trafic. Însă bezmeticii dormeau la ora aceasta şi ajungem la Bucureşti la ora patru, având timp berechet să aşteptăm check-in-ul. Pe la ora 6,30 vin şi Ştefan cu Mara (nu ai mei) şi grupul se întregeşte. Formalităţile de predare bagaje, vama etc. merg rapid şi în scurt timp ne îmbarcăm. Iată-ne în aer spre Londra! Obosiţi, copiii dorm buştean în scaunele lor.

Aterizarea a fost puţin întârziată de ceaţa de deasupra oraşului. Ne-au rotit o vreme de ni se făcuse un pic teamă, dar totul a fost ok. Drumul spre hotel însă a durat o veşnicie… Autobuzul pe care ne bazam să ne ducă direct şi rapid la hotel nu poate fi plătit decât cu un card special pe care noi nu îl avem. Alt mijloc de transport ar costa cel puţin 8 lire, aşa că optăm pentru bilet de grup pe metrou, cu sacrificiul că vom schimba de trei ori până la Croydon. Ia liftul, coboară, urcă, împinge valizele… Nu e uşor. La un moment dat, unul dintre băieţi decide să meargă pe scări şi nu îl găsim vreo cinci minute. De fapt mersese direct la peron şi noi îl aşteptam pe drum.

Obosiţi frânţi ajungem pe la două la hotel. Urmează negocieri, că fiecare vrea sa stea cu unul sau cu altul. Trebuie să renunţăm la strategia de a pune un băiat mic cu unul mai mare căci altfel se lasă cu lacrimi de tristeţe şi de crocodili. Să sperăm că vor fi cuminţi şi nu le vor veni idei, cum se întâmplă în grupuri de copii cu imaginaţie.

Lăsăm bagajele în cameră şi eu plec cu Mara, fiica mea (care s-a alăturat între timp grupului la hotel) la Mall să luăm ceva de mâncare pentru seară. Copiii deja sunt acolo! Câtă viteză pe ei! La şapte seara e întâlnirea pentru program. Ideea era să facem o plimbare în centru, că tot aveam biletele valabile până în zori. Eu însă eram ca un şniţel bătut mărunt… Nu mai puteam să fac un pas nici cu preţul vieţii! În sufletul meu speram că nici copiii nu vor vrea să facă aşa un drum. Dar… eroare, toţi erau pregătiţi şi zâmbitori, gata de drum, dragii de ei. Grupul de băieţi mai mărişori găsesc de cuviinţă să întârzie 20 de minute, spre nemulţumirea tuturor şi mai ales a mea. Emit nişte ameninţări, căci nu e de încurajat această atitudine. Culmea, doar Paul, dintre ei, vrea să meargă în oraş, aşa că grupul se pune în mişcare cu Toni şi cu Mara. Eu rămân la hotel şi adorm la 7,30!

Miercuri, 27 august 2014

Cuminţi şi disciplinaţi, Petru şi Aless ajung cu jumătate de oră mai devreme şi aşteaptă adunarea. Se adună şi restul, evident cu trei dintre fete, de data asta, întârziind. Tare mă bucur… Plecăm la zece din hotel spre Buckingham cu trenul rapid însă, când ajungem, e deja full de lume şi vedem frânturi din schimbarea gărzii şi gărzile călări cu fanfara. Copiii însă sunt foarte obosiţi. I-a răzbit astăzi oboseala zilei agitate de ieri, dublată de o vreme închisă, numai bună de somn. Dar nu ne lăsăm şi facem poze, aşteptăm să se mai rărească lumea şi să vedem ceva mai bine. Ştefan C. se urcă pe un gard de piatră şi, fiind şi înalt, reuşeşte să prindă şi mai multe imagini. Pe Amalia, pentru că e cea mai mititică, o ia Toni pe umeri să poată vedea cât mai mult.

După ce mai facem câteva poze de grup, coborâm în St. James’ Park şi hrănim lebedele şi porumbeii care devin mult prea prietenoşi, aşezându-se pur şi simplu pe noi. După asta zărim veveriţele, care iau repede alunele turiştilor şi fug să le ascundă săpând gropi mici pe care le acoperă cu câte o frunză! Ce şmechere cred ele că sunt! Şi au nişte codiţe verzui, pufoase, pe care le agită în goana lor printre porumbeii care încearcă şi ei să capete câte ceva de mâncare. Într-un rond uriaş de flori şi verdeaţă, mişună şobolani de toate dimensiunile. Se pare că acolo e regatul lor. Din când în când câte unul mai temerar iese din hăţiş şi se avântă pe pajişte. La început crezi că e o veveriţă, însă una cu codiţa subţire şi lungă. Parcă s-au dezbrăcat veveriţele de cozile stufoase!

Într-o parte a parcului e o expoziţie foto pe teme diferite, foarte interesante, explicate toate în detaliu. Păcat că nu avem timp să stăm să citim toate aceste informaţii. Selectăm ce ni se pare mai interesant şi plecăm spre White Hall. Copiii fac poze cu soldaţii de gardă şi cu cei călări şi coborâm spre Trafalgar Square. Fac eu prezentarea căci copilul care răspundea de ea, a uitat-o acasă şi decidem ca în intervalul unu şi jumătate şi patru să vizităm Galeriile Naţionale şi să mâncăm. Zis şi făcut! La ora patru toată lumea e la fântâni şi verific dacă au vizitat sălile cu impresioniştii şi cu pictura clasică aşa cum le-am recomandat. O luăm agale spre London Eye pe lângă 10 Downing Street. Porţile se deschid şi o maşină cu geamuri fumurii trece pe lângă noi. Să fi plecat primul ministru la plimbare?

Ne continuăm drumul spre Westminster şi Big Ben, trecem podul şi intrăm la London Eye să vedem filmul 4D despre Londra, văzută de sus, după care cei care s-au înscris să vadă panorama de sus se așează la coadă şi nu e mică deloc, dar la ora şase intră în găluştele care îi poartă deasupra oraşului. Îi aşteptăm la ieşire. Ne văd de sus şi ne pozează. Îi pozez şi eu, dar bineînţeles că îmi cade suportul peste obiectiv, nu nimeresc click-ul că e pe partea cealaltă a ecranului şi în sfârşit fac poza. După ce ne adunăm cu toţii, ne plimbăm pe malul Tamisei să vedem artiştii stradali. Curios, azi sunt destul de puțini. O tipă care cântă fain, şi o statuie a unui soldat argintiu. E deja ora şapte jumătate şi căutăm metroul. În drumul nostru dăm de un tobogan şi, ce să vezi? cu toţii se aliniază să se dea pe tobogan, printre copilaşi mititei și blonzi. Copiii noştri! Când Ştefan apare în vârful toboganului se face loc liber! Abia se mai zăresc cei mici! Concurenţă maximă!

Ajungem la metrou şi începe odiseea întorsului acasă. Prindem şi o scenă în care un tip fuma în staţie şi gărzile îi ţin o dirigenţie aprigă. Culmea e că tot el sare cu gura! În metrou, o mare înghesuială. Nici nu aveai cum să cazi, căci ai fi căzut pe un om, după noroc! Ştefan a decretat că el are numai persoane pufoase în jur, uitându-se la câţiva dintre cei mai mici. Așadar, nici un pericol să se lovească. Şi, ca să treacă timpul, ca în cunoscutele povestiri de călătorie, se oferă să ne spună nişte bancuri seci şi lungi. Şi din banc în banc, copiii se adunaseră toţi în jurul lui şi ţin-te haz! A fost chiar simpatic, iar Ştefan, ca de obicei, pe fază şi eficient. Atmosfera devine tot mai plăcută şi grupul tot mai unit. Relaxaţi şi amuzaţi, ne oprim la un Sainsbury’s să cumpăram de mâncare. Se pare că ăsta va deveni ritualul fiecărei seri. Aless întreabă preocupat dacă mai venim aici să cumpăram. Mai mult ca sigur!

În şir, mai mult sau mai puţin indian, ne desfăşurăm spre hotel. Mai o glumă, mai un comentariu şi drumul pare scurt. Anunţăm programul de mâine şi fiecare merge la culcare. Pare că sunt, în sfârşit, obosiţi. Sunt copii de treabă şi atmosfera e faină. Pe mâine!

Joi, 28 august 2014

Am plecat relativ la timp. Nu înainte de a face o mică dirigenţie unora din copiii, care se agită mai mult decât e nevoie, amintindu-le că grădiniţa e o epocă îndepărtată a vieţii lor. Pe la 11,30 ajungem la British Museum şi copiii fac prezentările ce le revin. Le subliniez că e important să vadă Piatra Rosetta, cea care a făcut posibilă, prin efortul lui Champollion, să se descifreze hieroglifele. De asemenea, le recomand să vadă sala mumiilor, cea a vestigiilor greceşti, the Lindow man, corabia de la Sutton Hoo cu comorile de pe ea, biblioteca muzeului şi sala ceasurilor. Le explic despre fiecare câte ceva şi decidem să ne vedem la ora trei în cele din urmă. Dar se dovedeşte că majoritatea au expediat vizita într-o oră şi jumătate şi de restul timpului au mâncat, s-au foit încolo şi încoace, şi-au găsit de lucru. Măcar câte ceva tot au văzut, sperăm…

Noi vizităm toate locurile recomandate şi sala de porţelanuri şi argintărie, chiar dacă e a enşpea mia oară că le vedem. Sorana iese din muzeu şi ne spune că anul trecut a fost foarte încântată de mumii, dar că anul acesta nu i-au mai plăcut la fel de mult şi că erau „numai schelete moarte şi mortăciuni!” Pesemne că scheletele vii plecaseră la plimbare! Eventual în Polandia sau Polonezia, cum credeau ele, micile, anul trecut că se cheamă ţara în care trăiesc polonezii. Tare scumpe, mititelele noastre. Şi aşa de cuminţi şi înţelepte, de nici nu le simţi!

La ora 13,30 noi ne întâlnim cu Debbie, fostă profesoară la noi la şcoală, pe vremurile bune, când aveam profesor nativ pentru clasele de intensiv. Nu ne văzusem de 15 ani şi avem amintiri de depănat. Luăm o cafea într-un mic restaurant aproape de muzeu. Ne întâlnim cu copiii la ora stabilită şi mergem pe jos în Covent Garden, unde au program de voie până la șase. Le recomandăm să mănânce la unul din restaurantele sau chioşcurile din apropiere şi apoi să vadă spectacolele stradale şi să meargă la magazinele tradiţionale cu ceaiuri, bijuterii etc. Noi mâncăm într-un loc mic, care se laudă cu mâncare organică. Chelneriţa are un accent care mi se pare rusesc, sau în orice caz de prin partea noastră de lume. Dar în timp ce vorbeam cu Debbie despre mămăligă, trece pe lângă noi şi ne spune traducerea italienească „polenta”. Aşa încât, la sfârşit, o întrebăm în română unde se plăteşte şi ne răspunde. Aşadar, era de-a noastră!

Mai explorăm magazine, ne întâlnim cu Emma şi Ilinca şi aflăm că nu le-a dat voie să mănânce în restaurant pentru ca nu sunt însoţite de un adult. E prima dată când aud de aşa o regulă. Debbie se duce să întrebe ce e cu ciudăţenia asta şi i se spune că în zona Covent Garden nu sunt serviţi copiii decât dacă sunt însoţiţi. Merg cu ele să mănânce şi stau până termină. Ne întâlnim cu băieţii şi aflăm că şi-au luat tot felul de aparate şmechere şi acum nu mai vor să stea în oraş. Cred şi eu! Vor să îşi probeze aparatura. Nu îi putem lăsa să plece singuri, evident, aşa că merge Toni cu ei şi cu cele două fete. Rămân cu 11 copii şi ne întâlnim la şase la locul fixat. Eu mă întâlnesc cu Andra, o fostă elevă, acum studentă în Londra. Ce copil minunat şi câtă plăcere îmi face să o revăd! Debbie pleacă spre tren şi rămânem cu Andra care ne arată drumul spre Leicester Square. Mergem în cartierul chinezesc. Dar nu prea mai am entuziaşti pantru asta şi, după câţiva paşi pe acolo, vor să ne întoarcem la hotel. Aşa că luăm metroul şi ne lansăm într-o nouă aventură: drumul spre casă în varianta blocaj la metrou.

Sute de oameni aşteptau metroul în staţie, lucrătorii strigau la lume în megafoane să nu blocheze intrările în metrou… Un haos întreg! Ne gândim să nu ne înghesuim în primele două trenuri care vin şi să lăsăm puhoiul de oameni să plece. Şi într-adevăr se eliberează curând peronul, doar că nu merge nici un tren spre Croydon direct şi suntem avertizaţi prin microfoane să schimbăm traseul. În cele din urmă ajungem la destinaţie, aşteptăm copiii să îşi cumpere de mâncare pentru seară şi ne grupăm la camerele noastre. Sorana va sta cu restul fetițelor mici şi cu Mara, şi merge să îşi ia bagajele din cameră. Mâine e o zi mai grea căci deşteptarea e la 7,30, ca să ajungem la timp la Parlament. Aşadar, noapte bună, copii!

Vineri, 29 august 2014

Băieţii nu au coborât la masă şi mă panichez să nu fi adormit la loc. Dar reuşim să plecăm la timp de data aceasta. Se repetă rutina fiecărei zile: cumpărăm bilete, mergem pe peron, luăm metroul până la Canada Water şi, de acolo, Jubilee Line până în centru. Metroul nostru, casa noastră! Însă avem o problemă: Mara a făcut febră astă noapte şi nu ar vrea să meargă în oraş. Insist să meargă măcar Ştefan şi să rămână Toni cu ea acasă. E păcat să pierzi vizita la Parlament, în condiţiile în care se face rezervare, avem o oră anumită, ghid însoţitor şi informaţiile sunt deosebit de interesante. Din fericire, decizia copiilor e să meargă, totuşi, amândoi măcar la Parlament şi de acolo mai văd ei cum decid.

Ajungem exact la timp şi avem flash-back-uri cu goana de anul trecut, când mai să ne înscriem la maraton după ce ne-am antrenat să nu cumva să pierdem rezervarea. A fost groaznic! Acum însă suntem boieri Bibeşti, căci ajungem lejer cu o jumătate de oră înainte de rezervare. Ba chiar avem timp să admirăm un curcubeu în nori, deasupra Parlamentului, şi să numărăm avioanele care zboară pe cer. Când se face de intrare, ne grupăm şi intrăm pe rând, ne scanează ca la aeroport, ne dau cartonaşele de vizitatori şi aşteptăm puţin în sala de la intrare să ne preia ghidul. E polonez la origine, foarte bun vorbitor de engleză (să nu uităm că unul din scriitorii „britanici” faimoşi e un polonez, Joseph Conrad). Prezentarea e uşor diferită de cea făcută de ghida de anul trecut. Plus că unele săli sunt doar anul acesta deschise publicului. Aflu că numele de House of Commons vine de la faptul că reprezentanţii erau ai „comunelor”, adică ai regiunilor ţării, şi nu că ar reprezenta pe oamenii comuni, cum am crezut până acum.

Ne plimbăm pe drumul reginei, spre Camera Lorzilor, în ziua când citeşte speech-ul ei în faţa Parlamentului, la deschiderea fiecărei sesiuni. Şi în fiecare din locurile unde ne oprim, ne spune ghidul ce e specific şi ce se întâmplă în acele camere. Cum sunt chemaţi cei din Camera Comunelor în camera Lorzilor când se citeşte discursul şi cum li se închide uşa în nas mesagerilor (semn că cei din Camera Comunelor sunt independenţi) şi în cele din urmă se deschide uşa după insistenţe și vin parlamentarii să asculte mesajul reginei. În tot acest timp, un membru al parlamentului e ţinut „prizonier” până când regina se întoarce la palat. Mi-a plăcut şi descrierea tabloului cu apostolul Daniel, care apără femeia acuzată de adulter şi reuşeşte să dovedească faptul că acuzatorii erau mincinoşi, pentru că acuzaţiile lor nu coincideau.

Apoi, în camera dinaintea celei a Comunelor, la statuile câtorva dintre prim-miniştrii vestiţi, ne spune câteva replici atribuite lui Churchill. Aceea cu doamna care îi spune că dacă ar fi soţia lui i-ar pune otravă în ceai. La care el, se spune că ar fi replicat: „Dacă aş fi soţul dumitale chiar l-aş bea!” Şi replica vestită, între timp atribuită şi altor personalităţi (Ionel Teodoreanu e unul din ei) cum că, băut fiind, i se spune de către o doamnă că e dezgustător de beat, la care replica este: „Eu mâine dimineaţă nu voi mai fi beat, dar dumneata vei fi la fel de dezgustător de urâtă!“
Ghidul ne explică reguli de comportare în Camera Comunelor, de la modul indirect de adresare, la excluderea oricăror jigniri sau remarci jignitoare de către membrii Camerei. Ar fi bine să adoptăm şi noi aceste reguli pentru a mai limita din circul naţional în desfăşurare la prezentul continuu.

A fost foarte interesantă vizita şi, după ceva poze şi sandvişuri, ne îndreptăm spre Westminster Abbey. Le explic câte ceva despre Catedrală şi le indic celor care o vizitează să nu rateze câteva puncte importante cum ar fi tronul tradiţional al Regatului cu the Stone of Scones sub el, mormântul Elisabetei I şi Colțul Poeţilor. Ne asigurăm că toţi cei care vor să intre au intrat fără probleme şi ceilalţi pleacă cu Mara mea să mănânce şi să se plimbe, în timp ce noi intrăm să bem o cafea la Cafe Nero, care are şi net.

La 3,30 copiii deja ne aşteptau la Catedrală. Mara mică se simte bine şi renunţă categoric la ideea de a se întoarce la hotel. Ce bine! Aşadar, ne îndreptăm spre Baker Street şi o parte din grup intră la muzeul Sherlock Holmes, după ce le spun câteva vorbe despre el şi le reamintesc faptul că Sherlock Holmes e fictiv şi că a fost creat de Sir Conan Doyle. La bilete mai să îi pună să plătească bilet de adult, 10 lire. Noroc de întrebarea mea dacă nu e preţ special pentru copii. Nesuferitul de la casă ne-a pus să mai stăm o dată la coadă ca să ne returneze banii, iar Biancăi i-a cerut și buletinul, văzând-o mai înaltă. În timp ce copiii sunt la muzeu, ceilalţi intră în Regent Park sau merg la magazinele rock să îşi ia tricouri şi postere. Unii merg să ia câte ceva de mâncare şi la cinci suntem cu toţii gata de Madame Tussauds.

Adevărul e că majoritatea dintre ei vor să îl viziteze, unii a doua sau a treia oară, aşa că rămânem cu doar cinci copii: David, Aless, Sorana, Ştef şi Mara. Decidem să mergem în Regent Park cu toţii şi ne oprim la o cascadă splendidă, lângă un lac. Priveliştea e ireal de frumoasă şi cum admirăm noi aşa lacul, păsările şi florile, o pasăre, mititică cu picioruşe verzui şi ciocul roşu, se apropie cu îndrăzneală de noi, aproape cerând de mâncare. Căutăm pâine şi îi dăm firmituri, ba chiar bucăţele mai mari. Spre uimirea noastră, vedem că nu mănâncă pâinea pe care o ia din mâna lui Toni, ci pleacă grăbită cu ea la puişorii care stăteau pe malul apei şi care primeau fericiţi mâncarea adusă. Impresionant cu cât devotament venea şi lua pâinea şi alerga să o ducă la puişori. Raţele, obraznice, se repezeau să ia din gura puişorilor mâncarea, până le-am alungat noi ca să fim sigure că nu rămân bieţii pui nemâncaţi. La un moment dat, în peisaj au apărut şi vreo doi şobolani, nesuferiţi şi vioi, pe care pasărea cea grijulie, secondată de perechea ei, i-a alungat cu piuituri ascuţite. Amândoi păzeau vigilenţi puişorii, înfoindu-se ca nişte mingiuţe supărate şi piuitoare. Cât de impresionantă a fost această scenă, cu grija şi dragostea pentru nişte făpturi atât de mici şi fragile! O adevărată lecţie de viaţă!

Eu am întâlnire cu Denisa, o fostă elevă, acum detectiv în Londra, şi îi spun la telefon unde suntem. Apare la intrarea în parc şi ne repezim una în braţele celeilalte. Ce bucurie să ne revedem! E frumoasă toată, ca o actriţă, şi e aşa de fericită că putem sta împreună, fie chiar şi pentru o oră. E cu prietenul ei, jumătate spaniol, şi el un frumuşel, prietenos şi amabil. Ne povestim multe ca să recuperăm timpul de când nu ne-am mai văzut. Şi ne amuzăm amintindu-ne cum lua ea note de toate felurile la engleză şi cât muncea să le îndrepte. Acum i se pare că toate acele note mici au fost şuturile care i-au fost necesare să o îndemne să înveţe mai mult şi care s-au dovedit benefice pentru viitoarea carieră.

Mergem la o cafenea faină în parc şi ne face cinste la toţi cu ceai şi ciocolată caldă, băieţii vorbesc despre fotbal şi încet, încet ne îndreptăm spre Madame Tussauds să îi recuperăm pe turiştii noştri. Începe să plouă mărunt. Ne despărţim de Denisa şi îi găsim pe copii aşteptând în faţă la muzeu. Doar Petru şi Ioana lipseau, căci încă nu ieşiseră. Paul, foarte drăguţ, se oferă să îi caute, dar e doar în tricou, aşa ca îi dau haina mea, să meargă după ei, să nu îl plouă. Îi aşteptăm într-un magazin şi fac o redistribuire a hainelor suplimentare de prin rucsacurile fiecăruia, de teamă să nu răcească vreunul. Petrişor e ca o ţestoasă cu haina lui Ştefan: are dedesubt rucsacul şi e foarte amuzant cum îi stă îmbrăcat aşa. Îl tachinăm puţin pe tema pufuşeniei, cum e el aşa drăgălaş şi bucuros, şi ne zice că abia aşteaptă să mai crească şi să poată mânca oricât şi oricând, ca sora lui.

În metroul spre Croydon e mereu înghesuială, prilej de bancuri şi socializare pentru ai noştri, care formează un grup vesel şi compact. Fetiţele mici sunt cu gâtul în pioneze aşa că se pregăteşte o strategie: ceai, Tantrum verde, paracetamol. În oricare ordine. La capăt de linie o parte de copii pleacă cu Mara la hotel, restul rămân cu noi la magazin pentru provizii. Nici nu ajungem bine în cameră şi mă pregătesc de un duş, că şi bate la uşă o delegaţie care vrea să meargă la Pizza Hut să mănânce. Dar e mult prea târziu şi nu mă încumet să îi las să plece singuri, evident. Dacă spuneau că vor să meargă, mergeam noi cu ei. Rămâne pe mâine. Au fost foarte drăguţi că au venit să ceară voie. Cred că făceam atac de cord instant dacă aflam că au plecat de capul lor seara prin cartier! E vremea de culcare! Mâine plecăm iar devreme, la nouă, să prindem intrarea liberă la St. Paul.

Sâmbătă, 30 august 2014

Dacă e sâmbătă, e Turnul Londrei. Am ceva emoţii că băieţii şi două din fete apar să mănânce micul dejun cu zece minute înainte de plecare. Adrenalină maximă! Plecăm la vreme, căci trebuie să prindem slujba la St. Paul. La White Chapel ne dăm jos. Le povestesc copiilor despre Jack the Ripper şi crimele lui, despre scrisorile pe care le trimetea sfidător poliţiei şi despre speculaţiile privind identitatea lui. Să se fi întâmplat aceste crime în vremurile noastre nu avea scăpare cu analizele ADN şi amprente şi alte detalii care l-ar fi trădat urgent. A fost norocul lui şi ghinionul femeilor pe care le-a ucis cu cruzime.

Schimbăm spre Tower Hill şi stăteam liniştiţi când observăm că trebuia să ne dăm jos. Un strigăt scurt „Jos! Aici” şi ţâşnim din metrou ca sâmburii. Rezolvăm destul de repede cu biletele de grup şi noroc că avea Diana buletinul să dovedească faptul că are 18 ani şi poate intra cu copiii, ca adult, căci altfel cred că ne făceau ceva probleme. În metrou Mara le făcuse o prezentare faină a turnului şi le-am indicat exact ce să viziteze. Îi lăsăm două ore şi jumătate să aibă timp, fără să se grăbească. Îi aşteptăm la ieşire. Patru dintre cei care nu voiseră să viziteze turnul din nou au mers cu Mara în apropiere să vadă alte locuri.

La ora 11,30 avem reunire de grup în faţă la St. Paul’s Cathedral. Drept pentru care luăm metroul două staţii să nu ne rupem gâtul fugind pe străzi. În faţa catedralei avem întâlnire cu Maria B., o fostă elevă, acum studentă la Londra. E vara revederilor minunate. Mara și Maria B. ne aşteaptă, neştiind una de cealaltă, pe trepte. Ştefan, Mara mică şi Andreea au intrat deja. Noi ne luăm atitudinea de buni credincioşi şi intrăm, îndrumaţi de o călugăriţă la intrare. Ne urmăreşte să vadă dacă suntem suficient de evlavioşi şi ne spune că trebuie să stăm în scaune şi să cântam cu congregaţia. Ni se dau şi foi speciale cu slujba de azi. Am ocazia să văd bine interiorul catedralei construită de Christopher Wren, marele arhitect al Londrei, al cărui mormânt se află în incinta edificiului. Aici, de altfel, se ţin botezurile şi nunţile din familia regală, cea mai recentă fiind nunta lui William cu Kate Middleton.

Intrăm în capelă, pozăm strana şi statuile din exterior, mozaicurile splendide care împodobesc bolţile şi arcadele. Ieşim din catedrală şi le dăm copiilor timp de masă până la două jumătate. Maria ne povesteşte despre viaţa ei la Londra, despre dificultatea de a lua decizii de viitor. Într-adevăr, nu e uşor să iei hotărâri în aceste vremuri, dar ea e un copil minunat şi are cu siguranţă îngeraşul ei pe umăr să o inspire. Tot vorbind, intrăm la un restaurant asiatic şi luăm câte ceva, după care ne întoarcem la St. Paul’s şi ne despărţim de Maria.

Următorul obiectiv e Tate Modern. Nu am eu convingerea că vor vizita toţi sălile de expoziţie. Mă tot întreabă unii, după fiecare muzeu, dacă pot merge la cumpărături. Încerc să le explic faptul că scopul vieţii lor acum nu sunt magazinele şi cumpărăturile, ci acela de a vizita, de a cunoaşte o altă cultură, de a privi cu atenţie clădirile, de a vedea cât de mult din acest mare oraş.

Ce mă surprinde, şi nu mă bucură neapărat, este că nu s-au deranjat mulţi să îşi facă proiectele. Ba au uitat, ba le au acasă, ba una, ba alta. Poate nu am insistat eu destul. Şi, deşi le-am trimis programul pe mail, le-am dat fiecăruia în mână foaia cu programul pe zile şi pe ore, ei habar nu au ce avem de făcut în fiecare zi. Noroc de Mara mică. Ea, conştiincioasă, are programul cu ea şi îl scoate la iveală de câte ori e nevoie. De la Tate Modern facem o plimbare la The Globe. Evident, doar Ştefan, dintre cei trei care ar fi trebuit să prezinte Shakespeare, are discursul pregătit. Drept pentru care le fac eu o prezentare completă şi stau atenţi şi nemişcaţi să asculte ce le spun.

Continuăm să ne plimbăm agale spre Tower Bridge. Mai facem câte o poza la clădiri şi cu grupul. Cum pozam eu cu Ipadul o structură de sticlă, numai ce aud o tipă spunând altora de lângă ea „Nu văd care e chestia să faci poze cu ipadul”. Mă uit la ea şi trec spunându-i „Eh, asta-i viaţa!” Nu se aştepta la o replică în română şi câteva secunde au rămas toţi derutaţi, după care au început sa râdă. Adevărul este că aici mai bine vorbeşti în engleză decât în română, ca să nu fii înţeles. Peste tot auzim vorbindu-se româneşte, eventual şi în chineză sau arabă. Sunt şi mulţi italieni şi spanioli. Dar cred că noi îi depăşim numeric!

Ajunşi la pod, admirăm perspectiva oraşului văzut de pe râu şi apoi ne adunăm grămadă să plecăm cu metroul. E destul de înnourat dar totuşi nu e frig. Însă Petrişor e cu gâlcile umflate şi tuşeşte, mititelul, Amalia şi Ilinca P. sunt şi ele răcite şi tuşesc. Mara mică este mai bine, doar că îi curge nasul. Ne doftoricim în felul nostru şi sper să îşi revină şi să se bucure pe deplin de excursie. Când ajungem în Croydon, o parte vor la pizza, alţii la hotel. Rămânem noi cu cei cu pizza şi Mara pleacă cu ceilalţi la hotel.

Pe la opt suntem cu toţii în camere. Luiza a venit să mă anunţe că a venit de la mătuşa ei, ca un copil disciplinat şi de treabă ce e. Petrişor vine şi el cu dilema dacă să mai ia un Nurofen ori nu. Nu pot sa îl sfătuiesc, dar primeşte răspunsul de la specialiştii din familie. Îi dau însă să-şi facă un ceai pentru a i se mai ameliora starea gâtului. E ciudat să îl vezi atât de puţin vorbăreţ! Mâine avem program lejer de muzeu de ştiinţe şi mult-aşteptatele cumpărături. Pe mâine!

Duminică, 31 august 2014

De dimineaţă sunt nori în paradis: Petrişor e bolnăvior şi rămâne la hotel. Îi duc mâncare în cameră şi facem ceva ordine în peisajul de Halloween care mă întâmpină. Haine la haine, sticle la gunoi, gunoaie la gunoaie. Anunţ populaţia că diseară fac un raid de control în camere. Simt gânduri nefericite în jur! Avem program lejer, după cum spuneam. Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, Victoria and Albert Museum pentru cei care doresc ceva nou. Aşa că îi lăsăm pe copii să se amuze la Muzeul de Ştiinţele Naturii, care e foarte interesant şi interactiv, iar noi trecem strada la V&A unde admirăm picturi de Rafael, obiecte, haine şi mobilier din diverse secole, explicaţii video, tapiţerii şi replici ale unor monumente vestite (printre care şi Columna lui Traian). Foarte fain. Data viitoare când mai venim e de reluat şi aprofundat. La ieşire, Luiza ne anunţă că se simte rău şi e obosită, aşa că pleacă la hotel cu Ioana, David şi Dragoş. Ne anunţă că au ajuns şi că rămân în zonă la cumpărături. Au în grijă să ia şi medicamente pentru Petrişor. Îi lăsăm pe restul la Hyde Park, lângă Marble Arch, unde ne revedem la 6,30. Primul obiectiv e „muzeul” Primark şi de acolo un Starbucks ne adăposteşte până plecăm spre Marble Arch la întâlnirea cu copiii.

Ne vedem şi cu Corina M. şi Ştefan P., acum deja angajaţi la bănci aici în Londra. Amândoi au absolvit studiile universitare în Anglia şi au reuşit foarte bine. Sunt veseli şi încântaţi de viaţa lor. După ce suntem toţi adunaţi, plecăm spre hotel şi urmează strânsul bagajelor. Pe la nouă inspectez camerele. E loc şi de mai bine în unele din ele, dar Bianca se oferă să facă inspecţia finală mâine, să verifice dacă au uitat ceva şi dacă e decent în camere. Ea e sportivă şi cantonamentele au educat-o bine în a fi responsabilă şi ordonată. Petrişor e mai bine, nu pare să mai aibă febră. Asta se întâmplă dacă ieşi pe frig în tricou, te prinde şi ploaia şi înfuleci şi o îngheţată. Dar totul e bine când se termină cu bine! Adorm greu, preocupată de ziua de mâine, cu bagaje, predarea camerelor etc.

Luni, 1 septembrie 2014

Toni pleacă la şase spre România şi mă trezesc devreme şi eu şi, după ce pleacă, am tot felul de vise cu vânători şi iepuraşi. Probabil de la animăluţele pe care şi le-au luat copiii de la muzeul de ştiinţele naturii. Bianca e de o eficienţă impresionantă: inspectează camerele şi conduce lucrările de curăţare în camera băieţilor, culegând şi câte ceva uitat sau abandonat în sertare. Noroc de ea! Ba chiar mă ajută şi pe mine să duc valiza jos.

Între timp autobuzul deja venise şi la zece suntem gata de plecare. Plouă şiroaie şi traficul e foarte aglomerat. Dar urmează zece zile de pace şi relaxare, căci copiii vor fi la familii, cu program clar şi fără şansa de a mişuna pe coridoare de hotel, aşa încât voi putea dormi liniştită.
Prima oprire e la castelul Windsor, unde vom petrece mai bine de trei ore. Amalia face prezentarea la microfon şi ne pregătim de debarcare.

Autocarul ne lasă în parcarea mare, de unde ne va lua peste trei ore şi jumătate, iar noi traversăm podul metalic şi ajungem în gara frumos decorată, devenită mall cu magazine şi restaurante. Peste tot sunt flori multicolore, întreg oraşul e o bijuterie colorată, cu clădiri vechi şi frumoase. Luăm biletele şi trecem prin control, ca la aeroport, ca să intrăm în castel. El datează din vremea lui William the Conqueror, când era o fortăreaţă şi apoi a fost mărită şi noi părţi s-au adăugat, mai ales în timpul lui Charles I.

Începem cu casa de păpuşi a reginei Mary, o miniatură a camerelor regale, cu toate detaliile imaginabile, de la pahare şi candelabre la aspiratorul din camera servitorilor. Doamne, această casă de păpuşi e visul oricărei fetiţe! Urcăm scările şi ajungem în prima sală a armelor, cu săbii şi pistoale aşezate simetric pe pereţi. Urmează sălile palatului care sunt maiestuoase, cu mobilier aurit, cu oglinzi de cristal frumos ornate, cu rame şi măsuţe aurite ori argintate. Colecţia de porţelanuri e minunată, cu vase fine pictate cu migală. Cele două săli au arme care au depăşit valoarea de arme de apărare şi au devenit obiecte de colecţie. Busturi ale lui Nelson, Churchill şi alţi membri ai familiei sale, ducii de Marlborough veghează sala armelor.

Putem vizita dormitoarele regale, sălile de protocol, birourile regelui și reginei. Bineînţeles că stau să văd fiecare tablou din colecţia regală. Şi nu sunt puţine. Rubens, Van Dyck, Breughel cel Bătrân (Masacrul inocenţilor), Bellini, Tizian, Durer, Holbein, Bronzino cu un splendid portret al Doamnei în verde. Un lucru interesant e că dormitorul regelui e doar locul unde întâlnea oficialii şi musafirii, nu dormea aici, de fapt. Împăratul Napoleon al III-lea şi soţia sa Eugenia au dormit în acest iatac cu baldachin în culorile napoleonice, în 1855 când a vizitat castelul.

Fiecare cameră are şemineu cu ceas şi cu grilaj de protecţie splendid realizate. Vase mari de jad sau de porţelan chinezesc decorează multe din camere. Tavanele sunt şi ele pictate cu scene sugestive din viaţa celor care domneau când acestea au fost făcute. Sufrageria are pictate fructe, legume, tipuri de vânat, camera de audienţă, scene în care îngeri oferă coroana reginei, care pluteşte între nori pe o lebădă graţioasă. Una din sălile cele mai impresionante e St. George’s Hall, datând din secolul XIV, în care se fac recepţii uriaşe, cu oaspeţi internaţionali. Pe tavan sunt blazoanele tuturor familiilor de nobili. În locurile unde sunt blazoane albe înseamnă că familia respectivă a făcut ceva care a dus la degradarea ei din rangul de nobleţe.

În capătul acestei săli imense se află The Lantern Lobby, cu vase de argint aurit, cupe, farfurii, platouri, toate decorate cu minuţiozitate. Una dintre doamnele supraveghetoare („privighetoare” cum le zicea Mara, când era mică, doamnelor supraveghetoare de la cămin) îmi atrage atenţia că nu pot scrie pe iPad detaliile vizitei, că lumina de la iPad ar afecta obiectele expuse! Cât de absurdă această „privighetoare”! În aceeaşi cameră, în pericol de a fi afectată de lumina „orbitoare”, se află şi armura lui Henry VIII, uriaşă cât şi el, pe vremea când o purta. Oricum, făcea el ceva body-building purtând toate acele kilograme de armură!

Sala de recepţie este şi ea opulentă în decoraţii: oglinzi mari aurite, orologii cu figurine şi pasări exotice, un scrin splendid din abanos cu încrustaţii inspirate din literatura franceză. În interior, are zeci şi zeci de sertare, un joc de şah, loc pentru corespondenţă, un mini-office în toată regula. La geam, în aceeaşi încăpere, se află o urnă imensă de malachit. Parchetul multora dintre săli a fost afectat de focul care a devastat castelul în 1992, şi refacerea lui a însemnat o muncă incredibilă, şi cheltuieli pe măsură, pentru a restaura totul aşa cum fusese. Bucăţile de parchet au fost pur şi simplu întoarse pentru a ascunde lemnul ars.

Ies din castel impresionată de câte bogăţii adunate se află aici şi cât de multă muncă a însumat crearea acestor obiecte, majoritatea lor comandate de regii şi reginele vremii, dar şi primite cadou din partea ţărilor din coloniile imperiului. Merg pe terasa care dă spre parcul din spatele castelului, îngrijit minuţios, cu gazon impecabil, cu o grădină de trandafiri şi o fântână arteziană în centru. Îmi găsesc şi calea spre St. George’s Chapel din curtea castelului. Aici este înmormântat necruţătorul Henry VIII, alături de soţia sa, Anne Seymour, şi fiul lor, care a murit la o vârstă fragedă. El este Prinţul Eduard din romanul Prinţ și cerşetor al lui Mark Twain.

Capela are multe statui şi morminte însă, în mod ciudat, trupul lui Henry este îngropat în podeaua stranei, fără nicio statuie, sub un bloc de marmură pe care stă scris simplu că acolo este înmormântat el, alături de Anne şi Eduard. Strana are steagurile şi însemnele heraldice ale cavalerilor Ordinului Jartierei, înfiinţat de Eduard III în 1348. Interesantă vizită la Windsor! Dar se apropie timpul sosirii autocarului şi, după ce ne plimbăm puţin pe străzile oraşului, coborâm în parcarea unde ne-au lăsat şoferii. Aflăm că avionul celuilalt grup a avut întârziere jumătate de oră, aşa că mai aşteptăm puţin.

Vremea şi-a mai revenit, însă Diana a cam răcit şi mai sunt copii care mai tuşesc. Nici David nu o duce mai bine, îl încearcă o răceală şi acum redirecţionăm medicamentele spre ei. Să sperăm că îşi revin, căci şi vremea a fost capricioasă şi ei s-au lăsat înşelaţi de momentele de căldură şi nu s-au îmbrăcat suficient de bine. Grupul celălalt de copii e mai mic, sunt doar 11 şi au vârste între 9 şi 14 ani. Sunt de la o şcoală de engleză din Bucureşti. Îi însoţeşte directoarea şcolii, Carmen. Deja suntem pe drum de ceva ore şi copiii sunt obosiţi şi le este şi foame. Oprim la un complex de magazine şi restaurante să mâncam şi, pe la opt seara, ajungem la familii.

Rând pe rând, copiii părăsesc autocarul, şi sunt preluaţi de gazde. Jane vine să ne ia, cu întârziere, căci se dusese la vechea gară după noi. Dar suntem de-ai casei şi ne bucurăm, ca de fiecare dată, de revedere. Rosie, căţeluşa şi Smokie, papagalul sunt la locurile lor. Smokie e cam galeş, dar îşi revine el… Jane ne pune la curent cu noutăţile din familia ei numeroasă şi, după ce mâncăm, ne retragem în camera noastră.

Barnstaple, marţi, 2 septembrie 2014

La ora 8,40 ne întâlnim la muzeu cu toată lumea şi mergem la şcoală. Aless şi Petru ajung foarte târziu, aparent pentru că nu au reuşit să fie gata la vreme. Fiecare crede că celălalt e de vină. Cunoaştem profesorii din noua echipă a şcolii. Josie e noua directoare de studii şi încearcă să fie foarte eficientă. Încă nu ne-a convins…

Copiii sunt împărţiţi în două grupe, dar noi am fi dorit să existe şi o a treia grupă de intermediari, căci în două grupe există diferenţe de nivel. Explicăm asta profesoarelor Victoria şi Kristie şi insistăm să se lucreze diferenţiat în aşa fel încât fiecare copil să facă efort spre un nivel superior. Ne promit că vor solicita copiii la nivelul aşteptărilor. Între timp, Diana a răcit destul de bine şi David a făcut şi el progrese cu răceala lui. Bine însă că nu au febră! Nici unul nu recunoaşte că ar fi prea răcit, dar le atrag atenţia să le solicite gazdelor să le asigure camere călduroase. Iau medicamente în continuare şi trag nădejde să se simtă mai bine mâine. Ca niciodată, am avut mulţi copii care au răcit. Şi am avut vreme mult mai rece de atât când am fost în iunie.

După lecţii, se merge la muzeul colecţiilor din scuarul cu ceas şi apoi în turul de oraş făcut de Tom, îmbrăcat ca un adevărat mesager al oraşului, cum era în vremurile când media nu exista şi veştile se transmiteau de către heralzi, care le strigau pe străzile oraşelor, să le afle toată lumea. Prezentarea este amănunţită şi interesantă, însă copiii, mulţi dintre ei mici şi agitaţi nu prea au răbdare să asculte. Vorbesc între ei, butonează telefoanele, se foiesc şi se îmbrâncesc, spre disperarea mea. Mai moralizez câte unul, mai confisc câte un telefon… Şi încă ai mei sunt destul de disciplinaţi, dar mititeii din celălalt grup parcă au furnici în fund şi se agită de toţi banii!…

Au de completat un jurnal cu datele din prezentare şi nu reuşesc să scrie datele, aşa că se consultă cu cei mai mari. E bine şi aşa, căci ceva tot vor reţine. După prezentarea lui Tom, au timp de cumpărături şi se grupează în funcţie de interese şi preocupări şi îi întâlnim intrând şi ieşind din magazinele de pe strada principală. E atât de mic orăşelul, încât nu poţi să te pierzi nici dacă te străduieşti.

La cinci şi un sfert se adună cu toţii la fântâna de lângă şcoală şi sunt luaţi acasă de familii. Pe noi ne ia Jane, gazda noastră, şi petrecem o seară tihnită cu ea, atât de bună și senină. Ne spune că fetiţa cea mică a fiicei ei, micuţa de şase luni, are sindromul Down, doar de gradul 3 din 12, că e drăgălaşă, a luat în greutate şi sunt tare bucuroşi de ea. Mara şi cu mine avem acelaşi gând: cât am fi de disperate şi de panicate într-o situaţie similară! Dar Jane ia totul în mod pozitiv şi zen. Găseşte raza de soare din spatele fiecărui nor şi se bucură de ea… O femeie minunată! E târziu… Mâine e o nouă zi.

Miercuri, 3 septembrie 2014

Orele încep la nouă fără un sfert şi trimit pe Diana cu Mara la farmacie, căci tusea ei a devenit mai insistentă. Asta se întâmplă când nu se îmbracă bine şi nu îşi au de grijă… Asist la orele celor mici şi la prezentarea de proiecte ale celor mari. Ştefan face o frumoasă prezentare la autoportretul lui Van Gogh pictat la Arles. Şi Dragoş are o prezentare minunată a Anotimpurilor lui Vivaldi. Iar David vorbeşte despre Verity, statuia din Ilfracombe. Fiecare are ceva de zis. La cei mici se caută un criminal. Unii sunt chiar buni şi vorbesc bine. Alessandro face o impresie deosebită cu engleza lui. Amalia şi Sorana, deşi mai timide, se descurcă foarte bine. Petru e şi el cam tăcut, în mod atipic. El e un simpatic şi un vorbăreţ, dar acum e mai reţinut… e prea devreme poate!

În pauză, Mara şi cu mine mergem la târgul de antichităţi din Pannier Market, la cinci minute de şcoală (ca de altfel orice obiectiv interesant… nimic nu e prea departe!). Ne încântăm de câte sute de obiecte vedem acolo, unele de-a dreptul superbe. Însă trebuie să ne întoarcem la şcoală, de unde plecăm spre Woolacombe. E o zi minunată, cu soare şi cer senin. Numai bună pentru mers la mare. Kirstie ne povesteşte despre locurile pe lângă care trecem, dar cei mici vorbesc încontinuu sau ascultă muzică la căşti. Pierderea lor!

Odată ajunşi, toată lumea e fericită să alerge spre oceanul plin de valuri. Plaja e plină de lume, copii, bătrâni, castele şi fortăreţe din nisip. E foarte frumos! Norocul meu e că nimeni nu are costum de baie şi nu trebuie să îmi fac griji că s-ar avânta în apă. În schimb Carmen, săraca, trebuie să stea cu ochii pe cei mici care s-au şi dezbrăcat şi au intrat în ocean. Ai mei îşi suflecă pantalonii şi intră cu picioarele în apa destul de călduţă. Stâncile din jur sunt şi ele pline de lume care stă la soare. Un bebeluş merge de-a buşilea prin nisip, atras de mirajul mării. În spatele lui e tatăl, care supervizează acţiunea. La un moment dat mogâldeaţa vitează se blochează cu mânuţele scufundate în nisip şi se frustrează. E ridicat precum un cărăbuş care dă din picioruşe şi repus pe poziţii.

Copiii desenează cuvinte pe nisip. Ştefan scrie mare BACĂU, care la început părea să fie GICA, dar realitatea e restabilită foarte repede. Poze, poze, poze…, toată lumea face poze! Mergem câţiva spre autocarul parcat sus pe mal şi şoferul e foarte amabil şi ne duce până la capătul drumului să admirăm peisajul sălbatic al stâncilor şi oceanului. La ora 13,30 ne adunăm, sau cel puţin încercăm măcar, căci unii ajung mai târziu după ce şi-au mai scos nisipul de pe picioare. Următoarea oprire e la Ilfracombe, micul port vegheat de numai câţiva ani de Verity, statuia care a stârnit atâtea controverse, dar care a devenit parte integrantă din peisaj. Kirstie ne duce pe un drum nou, pe mal şi priveliştea e de vis. Ne dă detalii despre această localitate construită în stil victorian, dar care datează din epoca de fier ca aşezare umană.

Parcurgem tot traseul până în port, la Verity, după care avem o oră liberă. Mergem cu fetiţele mici la un restaurant care serveşte fish and chips, la recomandarea lui Kirstie. Pe drept cuvânt l-a recomandat. Nu am mai mâncat aşa peşte bun şi cu cartofi adevăraţi din vremuri imemoriale. Însă cum lucrurile bune ţin puţin şi se sfârşesc repede, aşa şi noi trebuie să ajungem la autocar la 16,45 şi ne îndreptăm spre casele noastre. Jen e deja acolo şi acasă la ea ne aşteaptă ambii nepoţi, cu părinţii lor. Tristram e drăgălaş şi vorbareţ. Cea mică are, evident, sindromul Down, dar aparent într-o formă uşoară. E mititică şi vioaie, aşa că sper să crească şi să fie un copil adaptat la viaţă.

Tinerii pleacă la un turnir, pasiunea vieţii lor, şi iau ambii copii cu ei. Cel mic deja a început antrenamentele pentru turniruri medievale. Foloseşte arme de lemn, să nu se lovească (prea rău) şi continuă tradiţia familiei. A doua zi în North Devon s-a încheiat. Astăzi ne simţim destul de obosite, aşa că ne retragem în cameră devreme şi ne pregătim de călătoria de mâine cu vaporaşul.

Joi, 4 septembrie 2014

Se anunţă o zi cam ceţoasă, deşi buletinul meteo ne încurajează că va fi bine. Şi e destul de rece. Bine că le-am transmis copiilor să se îmbrace gros. Plecăm spre Torbay şi, atunci când ajungem, constat că Andra era foarte subţire îmbrăcată şi nici Sorana nu avea nimic impermeabil. Luasem cu mine oricum o haină în plus, în ideea că cineva sigur nu se îmbrăca cum trebuie pentru plimbarea cu vaporul. Dar mai întâi facem trei ture de roată deasupra oraşului unde a trăit Agatha Christie, şi aflăm despre Drake, William of Orange şi Napoleon ale căror vieţi s-au legat de aceste locuri. Corabia lui Drake a plecat din portul Brixham spre Spania, William of Orange a venit cu o armată puternică şi a cucerit oraşul fără vărsare de sânge (în 1688, ultima înfrângere a englezilor), iar Napoleon a fost ţinut prizonier în Torquay după înfrângerea de la Waterloo.

După ce ne-am învârtit cu roata, care a fost adusă de la Londra după olimpiada din 2014, avem ceva timp pentru orăşel. Ne întâlnim cu Josie, ghida şi directoarea noastră, la ora stabilită şi ne îmbarcăm pe un vaporaş spre Brixham. Nu se dovedeşte a fi o idee prea bună căci, deşi nu părea agitată, marea ne-a oferit o călătorie de „neuitat”… Vaporaşul a început să se bălăngăne ameninţător şi reacţiile adverse nu au întârziat să apară. Luiza şi Ioana şi-au dat „sufletul” în nişte pungi pe care le-am găsit exact la timp şi nici ceilalţi nu erau mai bucuroşi. Asta mi-a amintit de plimbarea horror spre insula Roben în Cape Town. Nu credeam că mai scăpăm vii de pe acel vapor!

Ştefan e foarte furios că a trebuit să meargă cu acest vapor şi să i se facă rău. Degeaba încearcă Josie să îl îmbuneze spunându-i că sunt situaţii neprevăzute cu care trebuie să ne confruntăm şi că nimeni nu a vrut să se întâmple aşa. Mă mir ca nu am avut şi eu rău de mare, cum mi se întâmplă de obicei. Încet, încet spiritele se mai calmează şi până şi soarele apare timid de după norii ceţoşi. Facem o plimbare spre malul marii, unde mai sunt câţiva turişti pe pietrişul alb. Copiii se amuză aruncând pietre în mare şi am ceva emoţii să nu-şi dea în cap unii altora. Mara merge la plimbare cu Amalia pe malul de piatră, să admire marea de sus.

Înainte de îmbarcare, băieţii mici de la celălalt grup şi Aless al nostru au cumpărat nişte sucuri foarte colorate şi sunt foarte mândri că au limbile roşii şi albastre… Sănătate curată! Poate nişte acuarele ar fi fost mai ieftine şi la fel de „nutritive”! Te pui cu gustul omului?? Lenevim pe plajă, luăm nişte chips cu ketchup, că tot era vorba de mâncare sănătoasă şi după o oră şi mai bine ne desfăşurăm în şir aproape indian spre autocar, trecând pe lângă o copie a corăbiei lui Drake. Mă amuz stând de vorbă cu Petrişor, care îmi povesteşte despre seara precedentă, când Aless a lunecat din patul lui şi s-a prăvălit peste el. Asta fără să se trezească deloc! Aşa că Petru a încercat să îl împingă la loc în pat şi să-şi continue somnul. Interesantă coabitare au ei acolo, dar văd că nu au ajuns la conflicte majore, deci nu e chiar de alarmat.

Când să luam autocarul, aflăm că ceva nu funcţiona la el şi avem de aşteptat ca David, şoferul, să reuşească să îl repare. Până la urmă Ştefan şi Paul dau vitejeşte o mână de ajutor şi motorul revine la viaţă. Şi când te gândeşti că nici măcar nu e marţi şi tot am avut o zi cam ciufulită! Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Fetele şi-au revenit din rău, Luizei i-am dat şi o doză de calciu pentru siguranţă, Diana e spre bine cu răceala şi David pare să îşi fi revenit cu totul. Eh… până ajungem înapoi acasă sper să fie toată lumea sănătoasă, că parcă am plecat în vacanţă cu secţia ORL a Spitalului Municipal. Pe drum cad adormiţi la datorie şi se trezesc din moţăială la Barnstaple, de unde îi preiau familiile sau merg pe jos până acasă.
Noi petrecem o seară plăcuta cu Jen şi îi facem poze lui Rosie, căţeluşa, înainte să fie tunsă mâine. Cam obosite astă seară. Pe mâine, aşadar.

Vineri, 5 septembrie 2014

Cred că ar trebui să ne mișcăm mai repede dimineața. Dacă traficul e mai intens putem întârzia. Azi am prins toate semafoarele roșii, dar, din fericire, am ajuns exact la timp. Pe pod sunt buchete de flori legate de parapet. Cineva s-a aruncat de acolo vineri. Jen ne povestește de bunica ei care, pe la optzeci de ani, a decis să se arunce de pe un pod pentru că nu auzea bine şi asta o dispera, căci aparatul auditiv făcea un zgomot pe care nu îl mai suporta. Şi-a scos bijuteriile, a scris un bilet pe care l-a lăsat în cartea de pe noptieră şi s-a dus şi s-a aruncat. Cu rezultatul că şi-a rupt un picior şi a mai trăit încă 15 ani… bine! Era mereu nemulțumită de aparatul auditiv, însă când ginerele a șoptit printre dinți „fire-ai tu să fii!”, imediat l-a apostrofat, cu o voce ascuțită (şi Jen o imita pițigăiat „I heard that”!), „Am auzit asta!” Cât de amuzant!

Astăzi facem excursia la Lynton şi Lynmouth şi apoi orele. Asta, probabil, fiind una din ideile „inovatoare” ale lui Josie. Cred că nu prea a auzit ea ce înseamnă să predai unor copii, care vin de pe un drum în sus şi în jos. Dar ne conformăm planului. Oricum, locurile sunt splendide, cu marea nesfârșită, vegheată de stâncile ascuțite de pe vârful muntelui. De data asta sunt foarte puține capre sălbatice pe pietre. Se ascund pe undeva, căci bobiţele negre de pe jos arată că nu pot fi prea departe. Când ajungem jos, ce să vezi, nici pescărușii nu sunt la locul lor! De obicei erau cu zecile, uitându-se în gura noastră să prindă câte ceva de mâncare.

Mergem cu fetiţele mici să mănânce clotted cream and tea şi ceilalți se plimbă pe malul apei sau îşi cumpără înghețată. Diana mai ia un shot de paracetamol până să ajungem la doctor. Între timp luăm trenulețul cu apă şi urcăm la Lynton, de unde luăm autocarul spre Barnstaple.

Grupul nostru e liniștit şi nu creează probleme, în contrast cu câţiva dintre băieții mici care ajung la nivele de agitație uneori exasperante, însă nimic nu se poate compara cu copiii din anii precedenți. Aparent, anul acesta au venit în varianta lor cea mai împielițată, căci David, șoferul, ne spune cu o voce gravă: „Ați avut mare noroc!” Deci e întotdeauna loc de mai rău! Ghidul nostru de astăzi, Mark, e foarte documentat şi ne face prezentări foarte frumoase ale locurilor. Ar fi bine dacă ar mai veni cu noi.

Pe la ora 13,00 suntem la școală şi mă opresc direct la birouri şi Sharon face rezervarea la clinică pentru ora trei pentru Diana, așa că, până atunci, Mara şi cu mine mergem să luăm husă pentru iPadul meu. Cea veche stă să cadă şi arată cam jalnic. Copiii au fost foarte dezamăgiți: cum mă vor mai recunoaște ei dintr-o mie şi de la distanţă fără husa mea verde?? Inițial am luat una roșie, destul de frumoasă, dar nu e magnetică, așa că o trimit pe Mara să o schimbe, în timp ce eu merg la clinică. Avem rezervarea făcută şi completăm niște fişe înainte de a ne așeza să așteptăm să fim chemate.

Nu durează mult şi intrăm la doctor. E o doamnă foarte amabilă care îi ia tensiunea, temperatura şi nivelul de oxigenare a plămânilor. După ce o ascultă la plămâni ne spune că nu are nimic grav, că durerea pe care o simte vine de la mușchii intercostali din cauza tusei puternice şi îi dă o rețetă de antibiotice ușoare în mod preventiv, având în vedere că a avut de două ori pneumonie înainte. Mergem la farmacie şi e ceva de așteptat până să îi dea medicamentele. Mă întâlnesc cu Mara şi revenim la școală după ce mai cumpărăm niște cărţi, evident. La cinci se termină orele. Ilinca mică e ok, dar Emma e puțin febrilă şi îi dau un parasinus şi ei ca să prevenim o nouă răceală în grup. Însă ele două au fost cele mai rezistente şi nu au avut nici rău de mare şi nici nu au răcit până acum. Vedem ce se întâmplă până mâine…

Jen era deja ajunsă şi ne aștepta la pub-ul de vizavi, împreună cu Ted. În mașină ne amuzăm cu glume de genul „Ce fel de umbrelă poartă un profesor pe vreme ploioasă?” „O umbrelă udă!” Şi o multe altele, căci fiecare ne aminteam câte ceva pe măsură ce le spuneam. E destul de devreme când ajungem acasă şi ne mai facem de lucru până e gata masa. Trebuie să verific starea Dianei şi a Emmei, să mă asigur că sunt ok. Ținem pumnii să fie bine.

Sâmbătă, 6 septembrie 2014

De dimineață e ceaţă şi burnițează neprietenos. Ajungem din vreme la autocarul care astăzi ne va duce la Exeter, capitala regiunii Devon. Josie merge cu noi şi avem un șofer nou, nu neapărat simpatic. În virtutea tradiției, acum că nu mai e nimeni foarte răcit, Dragoș plătește tributul răului de mașină. Asta ca să nu ne relaxăm cumva! Noroc de punga sfântă, căci altfel era şi mai trist. Dar îşi revine până ajungem în Exeter. Ploaia s-a oprit şi mergem, ca de obicei, pe chei. Parcă şi văd grupul nostru de anul trecut stând acolo în soare şi amuzându-se de glumele celor doi Tudori. Umbrele lor sunt acolo încă prezente. Vedem filmul despre istoria orașului, ca de obicei, şi mai să le zic câteva băieților mici din grupul celălalt, care se scălâmbăiau în fel şi formă pe scaunele de lângă mine. Ghinionul lor. Când chiar m-au răzbit, i-am întrebat, scurt, dacă vor să fie țopârlanii la muzeu sau elevii educați, care vor să înveţe ceva? Răspunsul nu a mai contat, însă au reușit să se potolească o vreme. Mă întreb ce ar zice părinţii lor dacă ar ști că banii munciți cu greu pe care i-au plătit pentru un fragment de educație se duc aiurea, pe telefoane butonate şi jocuri? Prea puţini au reacția potrivită din păcate, chiar şi la noi în grup. Nu privesc în jur când vizităm, nu au răbdare să asculte explicațiile…

Ajungem la lebede, gâşte, raţe şi pescăruși, toate conviețuind pașnic pe malul apei şi în ea. Le aruncăm de mâncare şi asta creează disensiuni în lumea păsăretului. Care apucă prima şi mai mult! Continuăm să mergem spre catedrală şi, când ajungem, vizităm interiorul superb, de altfel, cu capele şi statui ale personalităților care au reprezentat ceva pentru Exeter. Muzeul e următorul obiectiv. Sper să îl viziteze, căci are exponate interesante, însă am sentimentul că păstoresc pisici, cum spun englezii „herding cats”, entuziasmul e aproape de zero pe alocuri. Până la urmă, le oferi oamenilor ceea ce crezi că e demn de atenție. E alegerea lor dacă acceptă oferta sau nu. Așa că mă relaxez şi îmi continui explorarea prin sălile deja foarte cunoscute.

La ora unu se proclamă programul de magazine, momentul cel mai fericit al zilei de astăzi. Cu câţiva dintre copii mergem să căutăm cărţi prin anticariate şi, după ce am mers ca Făt-Frumos pe toate drumurile, am găsit, în sfârșit, o copie a cărţii To Kill a Mockingbird (Să ucizi o pasăre cântătoare). Cumpărături nu prea am de făcut, așa că ajungem devreme la locul de întâlnire şi deja s-a mai strâns lume acolo. La patru plecăm spre casă, obosiți dar în general mulțumiți. În spate, copiii se distrează bine, ceea ce e important: să se distreze şi să aibă centurile puse! Jen si Ted ne așteptă la pub şi seara e veselă şi animată, ca de obicei. Mâncare bună, ceai bun, relaxare totală. Probabil așa e şi în paradis!

Duminică, 7 septembrie 2014

O zi de relaxare şi lipsă totală de stres. Trezire de voie (Jen ne aduce ceaiul la pat), mic dejun englezesc, făcut valiza ca să vedem cât mai încape în ea şi apoi o plimbare spre Bude, o mică stațiune la malul oceanului. Copiii petrec şi ei cu familiile şi, cei mai mulţi, merg la mare, joacă jocuri în aer liber, se bucură de atenția gazdelor. Anul acesta toate gazdele sunt minunate. Îi hrănesc bine, le poartă de grijă, vorbesc cu ei, joacă jocuri sau le pun la dispoziție filme să se distreze. Cel puțin Aless şi Petru sunt chiar îndopați şi răsfăţaţi. Andra şi Amalia au şi ele gazde foarte de treabă, care le-au dus la curse de cai, Bianca şi Sorana au mers la mare şi la Atlantic Village, la cumpărături. Ştefan şi Paul au avut şi ei un program divers şi au făcut mișcare din plin. Dragoș şi David au petrecut o zi faină cu familia la care sunt găzduiți, care e cât se poate de amabilă. Diana şi Ilinca au mers la mare şi au mâncat bunătăţi, în timp ce Ilinca mică şi Emma sunt încântate de duminica lor în familie, de mâncarea bună şi de activitățile pe care le-au făcut. Mara mică şi Andreea au mers şi ele la ocean şi au mâncat cu gazdele, care au gătit mai bine ca de obicei în acest weekend. Important e că toți au socializat, s-au distrat şi au vorbit în engleză cu familiile care le-au dat toată atenția lor.

Noi ne plimbăm cu Jen, Ted şi căţeluşa Rosie până pe malul oceanului şi apoi ne întoarcem în orășel pentru un ceai şi prăjituri într-un mic restaurant la soare. Când revenim acasă, mai moțăim puțin până la ora de masă. Ted intră în schimbul de după-amiază şi nu ne vom vedea decât înainte de plecare, așa că mai vorbim până pleacă la culcare şi rămânem apoi cu Jen şi ne uităm împreună la un film polițist. Pe mâine!

Luni, 8 septembrie, 2014

Din nou la şcoală! Copiii fac niște scenete şi apoi vorbesc despre Clovelly pe care îl vizităm după amiază. Ştefan e cel care conduce chat-show-ul când merg să îi văd la ore. E amuzant cum realitatea vieții lor în Devon se împletește cu improvizația. Noi mai facem o plimbare prin oraș, şi la 12,45 suntem toți în autocar, cu excepția a patru dintre copii pe care îi așteptăm un sfert de oră! Josie se cam supără şi le face observație… Sunt de-ai noștri şi au scuze cam nerezonabile: li s-a servit mâncarea târziu la KFC! Aş fi putut să îi mănânc eu la faza asta, când stăm toți să așteptăm câţiva copii care nu sunt atenți la ora de adunare…

Josie a venit cu mama ei şi cu căţelul, spre marele entuziasm al copiilor. Ne povestește cum şi-a cunoscut soțul, un tânăr indian, şi cum s-au căsătorit împotriva tradițiilor indiene destul de stricte. Acum încearcă să îi facă forme pentru a-l putea aduce în Anglia. Şi uite așa vedem avantajul de a fi români şi în UE!

Clovelly e plin de soare, la fel de minunat ca întotdeauna, un sătuc uitat de vreme, singura localitate proprietate privată, ai cărei locuitori stau în casele acestui proprietar. Coborâm în port şi stăm la soare, admirând apa, care creşte treptat cu fluxul. Pescărușii primesc porțiile de mâncare ale unora dintre copiii care nu le vor şi iar asistăm la o luptă între păsări. Unul din pescăruși înşfacă un sandviș întreg şi zboară urmărit de semenii lui, ca să îl scape până la urmă în apă, fraierul! Nu mai sunt pe lângă case pisicile acelea grăsune ca în alți ani. Doar una mai ciufulită apare timidă la un colţ şi se lasă mângâiată.

Copiii coboară dealul înlănţuiţi, foarte amuzanți în această înfrăţire bruscă. Mara şi cu mine urcăm panta cu sufletul în gât, bucuroase să ajungem în vârful dealului şi să ne odihnim. După o tentativă de a vedea filmul despre istoria orașului, Josie anunță că sonorul fiind rău, renunțăm la film şi plecăm mai repede spre Atlantic Village. Zis şi făcut! Oprim la centrul comercial şi pe noi ne ia Jen din parcare, după ce copiii au plecat deja demult, cu durere în suflet că nu au cumpărat chiar tot magazinul!

Petrecem seara cu Jen. Mara a gătit spaghetti foarte bune şi ne mai foim ceva vreme până să ne culcăm, gata de ultima zi în Barnstaple.

Marţi, 9 septembrie 2014

E ultima zi în tabără. Asta înseamnă că azi se lucrează la proiecte, se fac interviurile în oraș pe teme alese de copii şi se fac prezentările. Așteptăm doi dintre băieți să vină şi ne alarmăm că nu mai ajung. La fără zece apar, venind alene, cu căştile în urechi, fără griji şi apăsări. Viața e frumoasă.

Copiii lucrează cu înfrigurare sau cu nepăsare, după caz, apoi îi vedem alergând pe strada mare să interogheze lumea şi să facă statistici. Unora le vine ideea să ne întrebe pe noi, însă fără spor. Îi trimitem la cei care locuiesc aici şi au opiniile lor despre subiectele proiectelor. Cu Mara şi Carmen (profesoara celor mici, o scumpă şi o drăguţă) ne mai plimbăm prin oraș, mai găsim ceva cărţi şi bem câte ceva la barul din faţa şcolii. Copiii s-au adunat la fântână şi se joacă, sar, se caţără de ai zice că sunt toți în grupa mare! Le fac poze cum se duc unii pe alții în spate. Petrișor este cărătorul şef! Sunt foarte fericiți şi se bucură din plin de ziua însorită!

La ora două se fac prezentările şi fiecare grupă se străduiește să arate rezultatele statisticilor pe care le-au făcut pe stradă. După prezentare, răspund la întrebările celorlalți despre cât de ușor/ dificil/ interesant a fost să realizeze sondajul. Urmează acordarea premiilor pentru jurnalele pe care le-au ținut în toate aceste zile şi câștigă două fetițe din celălalt grup care au notat cu conștiinciozitate toate detaliile excursiilor.

Vine şi Josie şi ne dă diplomele şi fiecare îşi primește diploma în aplauze generale. Ne luăm rămas bun de la şcoală şi de la profesoare şi suntem liberi cu toții să mai hoinărim prin oraş. Ne întâlnim cu copiii, mai facem poze şi apoi, noi două nu știm unde ne vedem cu Jen, căci de obicei venea la bar şi ne aștepta acolo, ori ne lua de la vechea gară. În final, ne sună şi mergem la fântână să ne întâlnim şi apoi să intrăm la Tesco pentru ultimele cumpărături. Acasă Jen îi dă Marei căciula şi mânușile superbe pe care le-a împletit în toate aceste seri, draga de ea! Stăm de vorbă ca de obicei, ne uităm la poze şi apoi ne retragem la culcare căci mâine la 6,15 e deșteptarea şi nu va fi ușor. Gata pentru ultima zi!

Miercuri, 10 septembrie 2014

După o noapte agitată, ca înainte de orice zbor, ne precipităm să ne cărăm bagajul jos, mâncăm în viteză şi ne băgăm în mașină să nu întârziem. Ajungem perfect la timp, însă doi băieți mici întârzie un sfert de oră, așa că nu putem pleca la ora plănuită. Jen e în lacrimi şi întotdeauna e greu să ne despărțim de ea. Autocarul se pune în mișcare şi copiii sunt drăgălaşi şi veseli, cântă şi se simt bine. Fiecare îşi rezervă loc în excursia următoare, încântați de cât de bine s-au înţeles şi cât de bine s-au simţit. E de bine! Oprim de două ori pe drum şi timpul trece repede. Ce plăcere a fost să fim cu Carmen, care e blândă şi bună şi plină de răbdare cu copiii. O persoană minunată!

Înainte de coborâre, Bianca e iar mâna mea dreaptă! Cu eficienţa binecunoscută, îi pune pe copii să îşi curețe scaunele şi are grijă să nu îşi uite jumătate din bagaje prin diverse locuri. Ba chiar îmi ia şi mie opt cărţi şi un joc în valiza ei. Greșeală! La aeroport valiza ei cântăreşte 25 de kg. Reconfigurăm! Scoatem cărţile de la ea şi le punem la Dragoș. Fiecare îşi cântăreşte bagajul şi mai redirecționează din bagaje să ne încadrăm. Dar tot avem un moment de groază. Mara coborâse să îşi ia rămas bun de la noi, căci ea pleacă de la Stanstead şi coboară cu ceilalți la terminalul 4. Însă șoferul crede că ea rămâne cu noi şi pleacă cu tot cu bagajele ei.

Panică… panică… panică! Caut disperată un număr de telefon al cuiva de la SOL. Sun la Jen, nu răspunde… nu știu ce să fac, mă alarmez. Paul se oferă să alerge după autocar. E însă prea târziu! Dar, minune! Tot Paul observă că autocarul se întoarce şi răsuflăm ușurați. Mara urcă în autocar şi intrăm toți cei rămași în aeroport. Avem de așteptat destul până la check-in şi ne plantăm pe niște scaune libere. Începe foiala: care mănâncă, unii se plimbă prin aeroport, alții merg la un restaurant să cumpere tot de mâncare. După aproape o sută de ani, predăm bagajele şi ajungem în cealaltă parte a aeroportului. Iar durează la nesfârșit să se afișeze poarta de plecare, timp în care ne încărcăm telefoanele şi iPad-urile. La cinci şi jumătate se anunță gate-ul, A19 şi suntem curând în avion. Drum bun!

Advertisements
Published in: on August 27, 2014 at 1:42 pm  Leave a Comment