China 2014-2015

Prima “zi”, miercuri- joi, 17-18 decembrie 2014
Totul începe întotdeauna cu un drum matinal spre aeroport. Asta ca să simţi că ai făcut un oareşce sacrificiu să meriţi drumul. Nea Ticu, soferul e un personaj! Isi amintesc cei din orchestra cum mergea el in Italia si cerea cafea la cate un bar. Evident, in romana. Dar tare si clar sa inteleaga si fraierul din fata lui (se gandea el). Dar cand nu avea nicio reactie, repeta, ridicand doua degete: doua cafele, te rog! Si cand omul ghicea comanda, nea Ticu replica multumit: “doua cafele, asa… ce era asa de greu??.  Ne povesteste despre casa pe care si-o construieste si de mesterii care lucreaza anapoda, despre cele cinci pisici si cei trei caini pe care ii are si pe care ii iubeste cu tot sufletul.
Ceata, somn, bagaje…suntem  in program. Ajungem devreme la Otopeni si facem check-in ul sa scapam de valize. Pe rand apar si ceilalti oameni din orchestra si mergem la poarta 15 sa asteptam imbarcarea. Am suficient timp sa sun prietenii si sa le fac urarile de sarbatori, mai ales ca se pare ca ne imbarcam cu intarziere. Nu e o veste prea minunata: avem doar o ora pana la cursa urmatoare si e cam riscant. Dar speram sa prindem avionul de Beijing. Nu suntem singurii interesati de aceasta conexiune, asa incat stam linistiti.
E un zbor lin deocamdata si nici nu dureaza prea mult. Ajungem chiar la timp si fugarim prin aeroport sa prindem conexiunea spre Beijing. Asta daca tot nu facusem miscare in ultima vreme…!
Avionul e cam mic si inghesuit, stam ca sarmalele si se si clatina de ne trec fiorii. La un moment dat trecem prin niste turbulente de ne sta inima in loc! Cat de putin imi place avionul…
Ma uit la doua filme, unul regizat de Woody Allen si care e cam dur in felul lui, dar cu actori foarte frumosi si tineri. Schimb registrul pentru o comedie cu actori faimosi (The Holiday) dar totul e extrem de american si siropos, o mica porcarioara ca pentru un zbor cu avionul.
Deja e “maine” si ajungem la Beijing intr-o dimineata insorita. Ne asteapta sotul lui Shu Mei, domnul care nu a invatat nici un cuvant in engleza nici pana acum, asa ca dl. Balan isi exerseaza chineza proaspat invatata cu Ruihong. Ne urcam in autobuz, ca nu prea e autocar el. Incepe chineziada, cu mirosuri de soia, cu locuri mai murdarele si cu aglomeratie de lume grabita. Hotelul cel nou e mult mai necajit ca cel in care am stat atatia ani. Ne mai dau si o camera mica, fara geam, cu miros inchis si cu un pat mic, rotund in care am putea dormi eventual pe rand.
In hol sunt deja veniti italienii. Nu cunosc pe nimeni, dar sunt cateva fete dragute si simpatice. Madalina, una din fetele din orchestra noastra e tare dragalasa, mereu vesela si pozitiva, o prezenta tonica.
Mergem sa mancam la un fel de restaurant “all you can eat”, intr-un loc ce nu pare extrem de curat dupa bluza tipei care ne conduce in sala de mese. Dar e plin de lume, pare a fi foarte popular si macar mancarea e proaspata. Nimeresc si cateva chestii bune la gust. Revenim la hotel si incerc sa le conving pe tipele de la receptie sa imi schimbe camera. Ma lovesc de un zid…chinezesc! Unele nu pricep si cea care pricepe zice ca nu se poate. Deja incep sa ma enervez. Shu Mei statea de vorba la telefon, vesela nevoie mare, in timp ce noi asteptam sa ne ajute sa ne cazam. Pana la urma primesc alta camera si ma transfer in ea, ajutata de doi din baietii din orchestra. Alta viata! E o camera spatioasa, cu doua paturi mari, baie decenta. Super!
Despachetez si dupa un dus binevenit, cad rapusa de oboseala. Ma trezesc sa deschid usa lui Toni care plecase direct la Silk Market sa isi faca frac si adorm la loc pana seara cand se intoarce orchestra de la repetitie. Primesc mancarea la pachet si ma pregatesc sa dorm la loc. Maine se merge la Marele Zid la ora sapte dimineata. Nu voi merge de data asta, mai ales ca ar fi a cincea oara cand l-as vedea. Prefer sa stau linistita si sa iau in tihna micul dejun caci nu a iesit oboseala din mine si trebuie sa ma crut in aceasta vacanta deloc odihnitoare.
Somn usor!
Ziua a doua, vineri, 19 decembrie, 2014

Mai sa pierdem micul dejun caci Toni nu pusese sa sune niciun device. Ajungem cand era de inchidere si mancam in graba niste chestii ce mai ramassera. Bune si alea!
Aflam ca dna Balan nu a ajuns la masa caci deja inchisesera. Deci am avut noroc. Dupa masa plecam amandoua sa exploram zona. Dar am luat-o in directia opusa supermarketului si am dat de niste magazine, dar nu cine stie ce. Doar niste stickere si pixuri aveau, asa ca imi iau macar din astea. E soare si senin, insa bate un vant de iti ia capul! Dupa acest intermezzo de pierdut vremea mergem iar la masa. Bine ca macar nu ne mai bagam in autobuzul ala de ieri. Restaurantul e la cativa metri de hotel si asta e ok. Dl Balan isi exerseaza chineza conversand cu soferul si cu Shu Mei. Antonio a adus din Italia ulei de masline si ne serveste sa il punem pe paine. E din maslinele lui personale.
Decid sa nu merg la repetitie ci sa iau metroul sa ma “culturalizez” la Silk Market. La intoarcere nu va fi timp aproape deloc si macar aici cunosc locul.
Intai dau o fuga la supermarketul de langa hotel. Si ce sa vezi ca gasesc ceaiul minunat pe care l-am cautat atata vreme. Arata altfel ambalat, dar e el insusi. Trebuie sa mai iau cand revenim in Beijing. Las acasa ceaiul si, inarmata cu o harta a metroului, pornesc cu curaj sa gasesc destinatia dorita. Dupa cum imi indicase Shu Mei, parea aproape, dar era doar o iluzie. Am mers de mi-a sunat apa. Si tot mai intrebam pe cate careva si tot nu ajungeam, desi toti imi aratau “inainte”. Si inainte am mers, ca pionierii. Mi-am luat repere, m-am concentrat la maximum sa pot reconstitui drumul. Portiunea de pe langa hotel era mai sinistra si m-am gandit ca daca ajung pe intuneric nu va fi o fericire, dar asta e. Am traversat un pod,si iar am mers si am mers ca in povesti, pana cand o tipa mi-a zis sa o urmez si m-a dus chiar la metrou. Biletul costa doi ioani, o nimica toata, pe cand taxiul ar fi fost de douazeci de ori mai scump. Am luat metroul corect si am intrebat unde sa cobor pentru statia mea. M-au ajutat oamenii, mi-au vorbit fluent in chineza, mi-au explicat cu lux de amanunte niste chestii, dar tot limbajul semnelor a fost baza si am reusit sa ma dau jos unde trebuia. Si de aici incolo, timp de cateva ore am tot negociat diverse si neprevazute, pana m-am ales cu trei sacose uriase. La un moment dat am crezut ca mi-am pierdut telefonul si deja il trecusem la categoria pierderi colaterale cand am dat de el intr-un buzunar de rucsac. Ei, bravo, macar nu am reusit sa pierd nimic. Inca. Si aparent am obtinut si ceva preturi acceptabile. Plus ca am facut o tona de conversatie in anglo-chineza, printre negocieri incinse. Mai greu a fost sa nimeresc iesirea, caci cea pe unde intrasem direct in magazin se facuse total nevazuta mie. Am iesit si am traversat strada cu o femeie insistenta dupa mine care voia cu tot dinadinsul sa imi vanda fulare si portofeluri in cantitati de la sase in sus. Iar eu nu voiam nici macar una, daramite sase! Am luat metroul in directia buna (am intrebat caci instinctul meu gresit ma mana spre sensul invers, desigur). Am stat intr-un picior intr un metrou plin ochi de oameni, cu cele trei sacose uriase care deveneau si din ce in ce mai grele si pe care deja le uram.
Dar am coborat exact la statia corecta si aici am avut o mare cumpana: uitasem cu desavarsire daca venisem de pe strada care mergea direct inainte ori de dupa colt. Mai sa fie! Pornesc direct inainte. Dar ingerasul de pe umarul meu m-a salvat la timp. Parca totusi nu venisem de acolo. Am cotit brusc si am incercat sa recunosc sub deghizarea noptii si a luminilor colorate cladirile pe langa care trecusem ziua. Incetul cu incetul imi vine inima la loc. Asta era drumul. Atat imi trebuia sa ma duc cu sacose cu tot in toata China, pe strazi necunoscute si sa bajbai un drum pe care nu se afla nici mama hotelului meu!
Culmea e ca am ajuns mult mai repede decat ma asteptam la pod, am detectat reperele si iata-ma in bezna strazii de pe langa hotel. Exact cum ma gandisem: intunecata si sinistra, cu cate un trecator doi si vreo cativa motociclisti care mai luminau drumul. Dar hotelul e la doi pasi, slava cerului!
Sunt tare mandra de mine! Era minunat cand eram cu Mara, ca nu trebuia sa gandesc deloc, trebuia doar sa merg dupa ea. Dar iata ca m-am descurcat si singura, iar cand am ajuns in hotel am o alta surpriza placuta: Bogdan a luat CAE-ul cu B si amandoi suntem foarte fericiti!
Deci o zi reusita, per total!
Maine se pleaca la zece cu trenul la Zhenzhou. Iubesc trenul!
Pe maine asadar!

Ziua a treia, sambata, 20 decembrie 2014

O noapte agitata, hotelul plin de lume zgomotoasa, adorm tarziu, ma trezesc buimaca de somn. Si mergem rapid la masa, totul se desfasoara in mare viteza, zdrang! in autocar, zdrang! jos din autocar, ia pasaportul, na pasaportul, scoate biletul, pune biletul, control de zece ori, inghesuiala, bagaje si forfoteala. Gara e plina de lume si zeci de controlori si indrumatori. Sa aiba fiecare o paine. Trenul alearga cu 306 km la ora pe campuri parasite si pe langa sate foarte saracacioase. Nu e frig si iarna nu a adus deloc zapada pe aici. Adorm si ma trezeste vocea lui Shu Mei anuntand ca trebuie sa ne pregatim de coborare. Ne adunam lucrurile rapid si stam pe coridor pana se opreste trenul. Aici sta doar doua minute asa ca trebuie sa ne miscam cat de repede putem. In capatul garii ne asteapta doua tinere cu pancarte pompoase pe care scrie Filarmonica Italiana. Adica noi. Pe aici nu au mai fost multi europeni asa ca suntem tratati cu mare respect si curiozitate. E unul din acele orase rasarite de nicaieri, cu blocuri uriase si fara istorie. Ca locurile pe care le vedeam din trenuri in anii trecuti, orase parasite, de fapt orase inca nelocuite. Asa pare sa fi fost si Zhenzhou. Urcam in autocar si pe fetele fiecaruia se fixeaza o expresie de greata majora: mirosul e insuportabil! Nu ne putem imagina ce duce omul acesta murdarel in masina lui murdarica. Desi e un autocar respectabil cu design frumos, soferul a reusit sa il transforme intr-o cocina si noi trebuie sa induram mirosul pana la restaurant. Care e ruda cu autocarul. Lume peste lume, copii care plang si fac pipi pe jos in restaurant si, colac peste pupaza, timp de o ora canta obsedant “Happy birthday to you” unui copil mai mult sau mai putin imaginar din multimea de copii plangaciosi din jurul meselor. Italienii incep sa aplaude “dj-ul”! Se fac glume pe seama atmosferei din restaurant, ceaiul pare a fi infuzia unei cantitati de praf deja existenta in ceainic si totul pare desprins dintr-un film absurd. Apare si mancarea pe care italienii doar o pozeaza, dar noi, cu state vechi de plata prin aceste locuri o mancam si apreciem gusturile diverselor feluri de mancare, alungand gandul conditiilor in care au fost preparate. Cand iesim, la o masa, niste chinezi mancau seminte si scuipau toate cojile pe jos unde acestea se reuneau cu ambalaje, hartii si alte mizerii, toate zacand pe podeaua restaurantului. Era o murdarie de zile mari!
Ne bagam iar in sconcsul nostru pe roti si plecam spre hotel. La o intersectie ma uit cum o maturatoare se avanta constiincioasa printre rotile masinilor sa curete nush ce praf cu o matura din fire de rafie verzui pe care la inceput le-am crezut frunze de copac.
Hotelul se dovedeste a fi superb, parfumat si elegant, tocmai cand ne gandeam in ce fundatura ne vom caza dupa asa autobuz si restaurant. Orchestra are doar jumatate de ora sa coboare sa plece la repetitie. Raman in hotel, ma odihnesc putin si cobor sa explorez imprejurimile. Intreb unde sunt magazine si unui din baietii de la poarta se ofera sa vine cu mine. Imi arata un magazin mic, inghesuit si se mira ca nu cumpar nimic. Ii spun ca ma descurc si singura. Imi da nr de telefon al hotelului in caz ca ma ratacesc.
Traversez strada si merg spre reclamele luminoase, crezand ca sunt magazine. Ei bine, Elvetia ar putea fi invidioasa pe cate banci au oamenii astia in acest oras. Cel putin zece numai pe strada hotelului! In schimb nici un magazin. Doar unul de pantofi cu tot felul de hidosenii, apoi frizerii cat cuprinde, ca dupa ce isi numara banii, ii pun in banca si isi smulg parul din cap au nevoie de specialisit sa le aranjeze coafura! Mai trec pe langa o cizmarie si niste cabinete de cosmetica. Cam atat. Ma retrag sa imi continui odihna la hotel ca altceva nu se prea poate face pe aici.
Ma trezesc la 12 cand ajunge Toni de la concert. Obosit bucati dupa o zi atat de lunga si plina. A adus ceva de mancare, desi foame nu imi e neaparat.
Asadar, pe maine!

Ziua a patra, duminica, 21 decembrie, 2014

Dupa atata somn se pare ca inca imi este somn. Dar ma smulg din toropeala si ma misc la masa. La zece avem intalnire cu Shu Mei. Ne duce la o fabrica de ceramica, undeva in partea opusa a orasului. Mergem aproape o ora printre siruri de zgarie-nori, pe bulevarde impletite unele deasupra altora, structuri uriase de beton si otel, o adevarata desfasurare de forte in materie de constructii. Aici e lumea constructorilor si a arhitectilor! In drum e un parc mare de distractii, cu o roata uriasa, cu tot felul de calusei si tiribombe. Si peste tot banci ori magazine de ceasuri si electronice. In apropierea fabricii apar strazi cu mici magazine si mai multa animatie.
Oprim si suntem intampinati de presa, televiziune, oficiali, ca o adevarata delegatie. Ni se pozeaza orice miscare si suntem filmati la fiecare zambet. Directoarea e o chinezoaica la vreo 50 de ani, autoritara si infipta. Ea conduce aici totul. Si pe langa ea exista si un sot care nu apuca sa scoata vreo vorba si asculta supus comenzile sotiei. De undeva apare nora cu cei doi copii: o mititica de patru ani ca o jucarie, imbracata in rosu si baiatul, voinic zdravan, care, in ciuda aparentelor, are doar 10 ani. Imi aminteste de unul din elevii nostri mai nastrusnici…
Se tin discursuri de intampinare, ni se multumeste, se spera ca vom ramane buni prieteni, ni se spune ca vor participa la expozitia mondiala de ceramica din Italia. Apoi ni se da ceai. Foarte amuzant cum niste chinezi se uita la paharele de ceai si gusta linistiti din mai multe pahare inainte de a se decide pe care sa il bea. Si dupa ce le gusta le pun inapoi pe tava. Buna idee de schimb de virusi!
Urmeaza o sesiune de arta ceramica. Ni se dau sorturi si manecute si ne arata cum sa facem noi obiectele noastre personale. Pe mine ma ajuta nora sefei sa fac un ceva fara un sens anume, ca un mic vas decorativ. Semnam numele noastre pe ceea ce modelam. Il gasesc pe Toni lucrand de zor sub atenta indrumare a sefei. Au creat o tava cu floricele si frunze care va fi verde, zice Toni. Mai pun si eu doua frunze, mai netezesc pe ici e colo si semnez produsul. Deja eram plini de argila pe maini si pe haine. Tenorul cilian si sotia sa regizoarea au muncit din greu si au facut ei o tava, si vreo doua carafe, ba chiar si o zeitate buddhista. Ma uit la vasele lor si parca as recunoaste elemente aztece pe ele, probabil influente din Chile. Interesul meu si al doamnei Balan se trezeste brusc: vrem si noi zeitatea. Trebuie sa inghesui cu forta argila in forma de zeita si apoi sa pui si partea din spate deasupra.Ca o plastilina pe care o pui in forma deja existenta. Decidem ca e mai bine sa ii supraveghem pe baietii din atelier sa faca asta si apoi semnam cu seninatate creatia lor. Uite asa se naste plagiatul in ceramica!  Cica ne vor trimite produsele noastre in Italia. Nu stiu daca sa cred asta sau nu, dar a fost amuzant sa lucram lutul acela.
Urmeaza alte poze, interviuri, declaratii. De undeva a aparut si o soprana chinezoaica si impreuna cu ai nostri  canta ceva arii cunoscute. Iar poze, iar zambete si ni se ofera fiecaruia cate o vazuta verde cu striatii aurii, frumos ambalata intr-o punguta de catifea cu fetze de personaje din desene animate. Era exact vaza pe care o ochisem la venire si de care spusesem ca mi-ar placea sa o am. Si dorinta se transforma in realitate!
La iesire alte poze, alte imbratisari, se filmeaza, suntem faimosi.
Mergem sa mancam intr-un loc interesant, o structura metalica cu un miros patrunzator de acetona peste tot. Dar e o curatenie impecabila, totul este la superlativ. Gazdele ne urmaresc privirile sa vada cu ce sa ne ajute. Sefa se ocupa de tot, dand ordine si dispozitii. Mancarea este exact ce nu era cea de ieri: o capodopera culinara. Feluri diferite si super bune. Nu imi amintesc sa fi mancat o mancare mai buna in toata China pe care am batut-o in lung si in lat!
Ne luam ramas bun de la gazde si revenim la hotel. La 5:30 orchestra are repetitie si apoi concert. Studiez perspectiva a sase ore de stat in sala de concert si mi se pare o perspectiva nereusita. Optez pentru odihna. Mai ales ca se pare ca am racit pe undeva pe coridoarele fabricii de ceramica si as face bine sa stau linistita .

Ziua a cincea, luni, 20 decembrie 2014

Nu trebuie sa ne precipitam prea mult dimineata caci plecam la 11:30 din hotel. Are Shu Mei un stil de a ne fugari dintr-un loc in altul!..Trenul e la trei si noi plecam cu o suta de ani inainte. Dupa un mic dejun copios, nici nu se aseaza mancarea bine in stomac si noi deja suntem in fata restaurantului cu care am inceput sederea in acest oras. Intre timp au facut curat, au maturat semintele si au oprit muzica stupida de aniversare. Greu sa mai mananci ceva in asa scurt timp, dar ne straduim. Mai ales ca pana la 11 nu vom mai avea vreo masa. Ajungem in gara si asteptam intr-o sala plina de fum e tigara si lume. Un baietel dragalas duce o hartie la gunoi. Ce dragut! Imi zic eu admirativ. Dupa nici un minut isi da jos pantalonii sa binecuvanteze podeaua garii. Tatal, vigilent, il insfaca si, cand credeam ca il va duce la baie, numai ce vad ca il duce sa faca pipi in gunoiul in care tocmai aruncase hartia. Vai de noi…! Avem vreo 40 de minute de asteptat in acest loc mirific. Mai bine ne ducea mai tarziu la masa. Dar se face de plecare si intram in tren. Ne asteapta sase ore de mers. Macar e in  tren, pe pamant. La Shanghai se opreste aproape o ora si intoarcem scaunele in directia opusa caci si trenul va merge invers. Mare tevatura si suceala!
Mai dureaza inca doua ore si ajungem in locul de unde luam un autobuz pentru inca o ora si ceva spre Yahgzhou.
Nu ne dam seama de oras inca, dar maine vom vizita locuri istorice si vom afla mai multe despre aceasta localitate.
Deocamdata totul e elegant si frumos.
Somn usor!

Ziua a sasea, marti, 21 decembrie 2014

Dupa masa mergem in parcul orasului Yahgzhou si o ghida ne insoteste pe un vaporas in forma de pagoda pe canalele parcului. E o frumusete, chiar si in acesta zi de iarna. Primavara aici e de vis, cu copacii infloriti, cu nuferi si pasari exotice. Insa e soare si ne bucuram de ceasca de ceai oferita pe vapor si ascultam ce ne spune ghida. E greu de inteles caci engleza ei are mult mai multe elemente chinezesti decat ne-am dori, dar aflam ca podurile sunt din secole diferite, cele mai vechi, cu arcade traditionale, sunt din 1757, altele de doar zece, sau douazeci de ani, respectand insa formele vechilor constructii. Oprim pe o insula cu pagode inconjurate de flori ingenios dispuse intre pietre albe si vizitam salile largi cu mobilier specific. Daca vrem ei ne si canta, doar ca nu avem atat de mult timp la dispozitie sa ascultam un concert din instrumente chinezesti. Mergem si la alte pagode, ne bucuram de soare si nu dureaza mult si trebuie sa revenim la vaporas. Ne intoarcem pe mal si in apropiere e o pagoda cu multe etaje, ca cele din Xi an, dar aflam ca nu este o pagoda istorica ci dateaza de doar 15 ani. Ca arhitectura insa arata ca cele vechi, doar culorile sugereaze modernitatea: e caramizie cu alb, alte nuante decat cele traditionale vechi.
Ne intoarcem la hotel si luam pranzul. Cu Mada si Alex pornim sa exploram imprejurimile hotelului. Mai sa ne calce motociclistii pe trotuar! Nu mai stiai incotro sa te uiti. Si magazine nu prea se arata in zona. Cu greu dam de un magazin mare unde au ceaiurile mele preferate cu fructe si crizanteme. Mission accomplished. Toti iau ceaiuri, molipsiti de frenezia mea. Si cu sacosele pline ajungem iar la hotel exact la timp sa scoatem bagajele din camere. Cat de mult iubesc aceste hei-rup-uri! Ne urcam iar in masini cu destinatia: sala de concerte. Nu ca e un loc unde ai mai putea vizita ceva. Dimpotriva: nimic. Asa ca ma multumesc cu conversatiile pe Fb si cu dna Balan in sala de protocol. Bine ca am ceaiuri! facem ceaiuri pana la loc comanda. O chinezoaica tot sta si ea sa se bage in seama in sala cu noi. Cred ca e cea care ne urmareste din partea “forurilor superioare”. Si daca tot e “in picioare” ii punem in brate termosul sa il umple la loc cu apa fierbinte. Sa aiba si ea ceva de facut. Vin tot felul de sefi care vor sa se pozeze cu noi, ne iau interviuri, sunt importanti si dau dispozitii. La sapte jumatate incepe concertul si sala e arhiplina. O chinezoaica se aseaza langa noi dupa pauza si incearca sa converseze. Ii explic faptul ca suntem cu orchestra, mai mimam cate un raspuns la o intrebare ghicita si deodata ii suna telefonul. Ca si cum era cel mai normal lucru, raspunde vorbind tare sa o auda interlocutorul, in timp ce solistii cantau o arie faimoasa. Mai sa ii acopere, deranjata de acest “zgomot de fond” al conversatiei ei telefonice! Nu imi venea sa cred! Dar era adevarat si ni se intampla noua.
La sfarsitul concertului urca pe scena sefii care la inceput tinusera discursuri si se pozeaza cu solistii si dirijorul. O groaza de sefi au oamenii astai pe aici, De fapt, daca stai bine si te gandesti, la atata omenire e nevoie de o tona de sefi, nu?
Plecam spre Nanjing sa ne cazam la hotelul aeroportului. Dureaza o viata sa ajungem, cat de departe poate fi…Macar maine in zori nu vom face decat doi pasi pana la aeroport. Tot e bine.
Asadar la culcare, caci e deja maine.

Ziua a saptea, miercuri, 24 decembrie, 2014

Una din diminetile oribile cand te trezesti inainte de a adormi. Orbecaind inca, ducem valizele jos, le bagam in autocar si plecam spre aeroport. Dino, unul din italieni, afla in ultima clipa ca trebuia sa se imbarce in primul avion, dar Shu Mei a omis sa ii spuna si l-a pierdut. Trebuie cumparat un bilet nou pentru zborul nostru. Asta dureaza la nesfarsit si ajungem foarte aproape de plecare, nu dupa un moment horror cand nu imi gasesc telefonul. Nu suna si am dedus ca a ramas la hotel. In cele din urma il gasesc in rucsac de unde nu voia sa sune. Dar macar e cu mine!
Dureaza mult sa cumpere un bilet nou pentru Dino, apoi mai ia o vreme sa verifice instrumentele si sa ii lase sa treaca cu toti clestisorii si elementele insotitoare instrumentelor respective. Ajungem in ultima clipa. Dar nici nu ma asez bine in scaun ca si adorm instantaneu. Aduc ceva mancare, deschid un ochi, constat ca e neinteresanta total si adorm iar. Cu greu ma trezesc la aterizare si ducem valizele pana la niste autocare destul de departisor de aeroport. Drumul spre hotel mai dureaza si el vreo ora si mai bine, dar suntem intr-un loc cu clima subtropicala, cu palmieri si verdeata, cu flori multicolore. E Foshan Daliang in provincia Shunde.
Mancarea este deosebit de buna, nu e iute ca in celalata regiune si au o mare diversitate de feluri. Ne cazam si o ajut pe soprana sa cante corect in franceza aria Amorului din Carmen de Bizet. Nu stie franceza deloc si ii vine greu sa pronunte unele cuvinte. Repetam impreuna si iese ok. Norocul e ca pe aici franceza nu a ajuns prea mult asa ca doar putini isi vor da seama de pronuntia ei diferita de standard.
Ne razbeste oboselala si eu dorm non-stop pana la ora 11 cand vine orchestra de la concert si se merge la masa de Craciun la etajul doi. Ne adunam mai multi si fiecare aduce cate ceva: noi un cozonac, Ghighi o visinata, italienii canta cantece de Craciun si toata lumea se bucura de momentul nasterii Domnului. Imbratisari, urari, ciocnim pahare si zabovim la masa pana mai tarziu.
Pe maine!

Ziua a opta, joi, 25 decembrie, 2014

Decidem cu Madalina si Alex sa mergem sa vizitam Gradinile Quinghui si imediat dupa masa luam un taxi care ne duce acolo cu doar 22 yuani. A cam inceput sa ploua, dar nu ne lasam impresionati. Luam bilete si intram intr-un loc mirific, cu lacuri si pagode, cu pestisori aurii si cascade, cu pesteri si roci pe care se urca sus deasupra parcului. Pe fundal se aude o muzica traditionala discreta ce creeaza o stare de pace incredibila. E ca un vis din care nu ai vrea sa te mai trezesti. Umblam vrajiti de la un lac la altul si exploram toate cotloanele, admiram basoreliefurile cu fructe si flori viu colorate. Parcul dateaza de pe vremea dinastiilor Ming si Qing, avand elemente arhitecturale specifice parcului Lingnan, artei gradinaritului din sudul Chinei si trasaturi ale orasului pe apa din delta Raului de Perle.
Ne intalnim si cu grupul lui Andrei care venisera si ei cu un taxi, pentru ca excursia promisa de Shu Mei nu s-a mai intamplat. Ce bine ca am fost inspirati si ne-am facut programul nostru!
Incercand sa dam de un mic templu al orasului ne trezim pe o strada comerciala frumos decorata si plina de magazine in care nu pare a fi nimic prea special, asa ca incercam sa oprim un taxi. Mada merge in josul strazii si prinde un taxi din care coboara clientii. Il aduce in dreptul nostru si urcam. Fata isteata! Ne costa 18 Y, asta pentru ca mersesem mult pe jos catre hotel. Ajungem exact la masa. E inca mult timp pana la concert, dar eu nu am cu cine merge din nou in oras. Nu imi ramane decat sa stau in hotel si sa mai beau ceai si sa ma odihnesc. Vin zile grele cu treziri in zori si drumuri multe. Are Shu Mei un stil de a face un program de zici ca a lucrat pentru Gestapo intr-o viata anterioara. Ori o fi fost stapana de sclavi pe plantatie? Astept sa ajung la Xi An si la Shanghai unde cunosc locul si stiu unde sa ma duc. Dar pana acum hotelurile au fost foarte departe de centru si deci singura optiune a ramas taxiul.
Vom mai vedea ce ni se intampla…
Pe la 11 soseste orchestra si luam masa in hotel. Evident ca abia am reusit sa adorm doua ore noaptea dupa ce am dormit toata dupa amiaza. Nu trebuie sa se mai repete, caci la ora sase eram gata obosita.

Ziua a noua, vineri, 26 decembrie, 2014

Mic dejun si autocar spre aeroport. Foarte amuzant cum unuia din violonisti i-au desfacut valiza ca avea o bricheta in ea si a trecut apoi linistit cu bricheta in buzunar! Asta da vigilenta maxima!
Zborul e agitat: in scaunul din fata o chinezuta mica a plans de s-a sfarsit , iar tipa cu care era, evident nu mama, nu stia sa gestioneze situatia. In stupiditatea ei nu intelegea ca noi ii tot spuneam sa dezbrace bietul copilas de tonele de haine groase de pe ea. Era mica de ea transpirata si perisorul negru care statea perpendicular pe capsorul ei era ud. Tot ce gaseste de cuviinta sa faca femeia fara creier e sa deschida aerul rece si sa o puna cu capul in dreptul lui. Va ajunge cu copilul gata bolnav la parintii lui sau unde o ducea. Cu mare greu a priceput si a scos haina de fas care o sufoca e fetita. Si in sfarsit s-a oprit din plansul cu sughituri, ceea ce nu reusisera sa faca italienii care ii cantasera cu totii Jingle Bells si tot felul de cantecele sa o impresioneze. Si nu s-a facut bine liniste ca un dracusor mic din spatele nostru a inceput o ofensiva in scaunele noastre de ziceai ca sunt zece copii, nu unul. Batea cu picioarele ca la hora. Ne-am uitat urat la el, ne-am uitat insistent la mama care il insotea, dar nu cu rezultate spectaculoase. Unde mai pui ca avionul facea un zgomot dubios la decolare si se si zgaltaia destul de tare. O adevarata placere! Dar am ajuns la destinatie intregi si nevatamati.
Chongqin e un oras urias, cu o populatie de 34 de milioane de oameni!! Adica o data si ceva cat are toata Romania! Blocuri imense, zgarie nori, autostrazi impletite, aceasta e privelistea cu care ne intampina orasul intr-o zi cenusie si ploioasa. Hotelul e chiar central si arata minunat, ca un templu. E foarte interesant ca holul de la intrare e deja etajul patru, iar masa se da la etajul doi. Si noi stam la sase. E elegant si curat, are si net in camera, ceea ce e o mare binefacere. Nu trebuie sa mai stam in hol cu totii sa avem net, ca in Shunde.
Imediat dupa masa plecam sa exploram. Nu avem mult de mers si dam de magazine. E plin de bijuterii care au jad mult si chihlimbar, probabil specific regiunii. Au magazine de picturi si caligrafie. Si un “Walmark” ce se vrea magazin universal. Nu are multe lucruri, dar ceai gasim si eu dau si de stickere, asa ca mai iau cate pot pentru Oana si pentru mine. Trebuie sa ma opresc cu stickerele ca sunt grele si suntem la limita cu kilogramele. Orchestra pleaca la repetitie si concert si raman sa ma organizez cu bagajele, sa vorbesc cu copiii mei si sa ma odihnesc dupa un dus bun.

Orchestra revine in hotel pe la zece si reusim sa ne culcam la o ora decenta caci maine plecam in zori de zi la sase.

Ziua a zecea, sambata,  27 decembrie, 2014

Trezit la cinci, plecat la sase, oprit autobuz la cateva sute de metri de hotel: dl Balan si Adela si-au uitat telefoanele in camera.
Dar se dovedeste ca oricum plecasem mult prea devreme spre aeroport caci mai asteptam acolo o ora si mai bine. In fine, urcam in avion si decolam intr-o ceata neprietenoasa. Macar nu ne urla niciun copil de asta data. Shenzhen are un aeroport monumental, ca un stup de albine. Pretutindeni revine tema stupului si hexagonul fagurelui de miere. E o splendoare alba cu ornamente albastre, luminoase, intins pe sute de metri. Un mini oras practic, poarta de intrare a atator calatori.
Cu o populatie de peste 15 milioane de locuitori, orasul arata impresionant prin zgarie norii de peste 60 de etaje, fiecare. Una din cladiri isi pierde varful inca neterminat in ceata norilor. Si desi e sambata, ploua si e ceata, se lucreaza non stop pe schele. Macaralele nu au odihna nici macar in intunericul noptii. China nu doarme. Nici vara si nici iarna.
Autobuzul ne opreste in fata unei cladiri pe care scrie Royalty Hotel, dar foarte neconvingator. Asteptam foarte mult sa fim cazati, lifturile merg in reluare, se face coada de bagaje. Deci ne resemnam ca e un hotel necajit. Surpriza! E chiar foarte luxos si fain, in ciuda aparentelor deloc incurajatoare. Ca sa vezi! Ultimele hoteluri pareau somptuoase si camerele erau suparate tare, in timp ce acum exteriorul e departe de a sugera cat de bune sunt camerele.
Ploua des si hotarat, dar tot as merge sa explorez imprejurimile. Nu am cu cine, caci toti sunt obositi. Ma duc singura pe strazile din jur, fara a gasi nimic sa imi atraga privirea. Strazi mici si murdare cu miros patrunzator de mancare, haine insirate la uscat, gramezi de gunoaie din care nu te-ai fi mirat sa scoata capul vreun sobolan. Ma intorc in hotel sa ma odihnesc si eu. La sase plecam la repetitie si concert. Drumul spre sala de concert este o desfasurare de zgarie nori de iti taie respiratia: fara sfarsit, luminati superb, desprinsi parca din filmele despre viitor. America? Nici pomeneala! E depasita demult de arhitectura unor orase din China. Si Shenzhenul e unul din ele. Sala de spectacole este si ea o bijuterie arhitecturala. Foarte moderna, indraznet proiectata ca o plasa de atomi in exterior, are forma salii de concerte din Berlin, cu acustica desavarsita, cu spectatorii de jur imprejurul scenei, tapitata in rosu si toata in lemn visiniu. Cristina, sotia lui Pavlo si cu mine primim bilete pentru a intra in sala. E o mare strictete si nu ai voie nici sa faci poze. Parca ar fi obiectiv militar! Cristina are un ecuson special sa poata filma si fotografia.
Concertul e un mare succes, cu doua bisuri si publicul nu ar fi lasat orchestra sa plece deloc daca ar fi fost dupa ei. Au strigat si au aplaudat, au acompaniat orchestra cu aplauze la multe din piese. Programul a fost deosebit si s-a creat acea magie a artistilor care devin una cu publicul lor. A fost o seara splendida!
Shu Mei insa tot cu o fata lunga, fara zambete sau multumire. Se intampla ceva cu ea, dar nu ne e clar ce anume.
Important e inca ca totul a mers bine si ca seara a fost reusita.
Maine se pleaca la 11 si ne promite un tur de oras. Ar fi si cazul caci Cantonul e un loc deosebit, plin de istorie.
Pe maine!

Ziua a unsprezecea, duminica, 28 decembrie 2014

Dupa un drum cu autocarul de circa doua ore ajungem la Guangzhou, al treilea oras a marime al Chinei, fostul Canton, ocupat de britanici pana la inceputul secolului trecut. Cum era de asteptat, dupa masa Shu Mei ne duce pur si simplu in centrul modern cu zgarie nori si betoane si ne lasa acolo doua ore sa facem nimic! Sunt un pachet mare de nervi. Credeam ca ne face ” un tur de oras” si cand colo nici macar nu ne duce intr-un loc istoric. Nu e mare lucru de vazut, dam de niste magazine scumpe intr-un mall si avem exact timp sa iesim si sa ajungem la autocar cu o valiza de cabina in care voi debarca stickerele si ceaiurile.
Grozava vizita, ce sa zic! Repetitia si concertul sunt in hotel asa ca avem ceva minute de repaos.
Sala de concert e frumoasa, totul e grandios aici si are dimensiunile unui oras ca Targu Ocna, as crede. Cu sali de concerte, cu restaurante, magazine. E urias acest complex. Insa e un frig de intepenesti. In sala de concert dureaza ceva pana sa imi gasesc un loc pe care sa nu aiba cineva bilet. Stau pana la pauza caci e cumplit de curent si frig. M-am congelat.
Cobor la masa. Shu Mei e radioasa caci sunt si sponsorii cu noi si trebuie sa dea bine! Ciocnim pahare cu fiecare, zambim si noi si stau cu italiencele de vorba. Sunt cam furioase pe organizare, pe faptul ca nu pot vedea nimic, pe atitudinea sefului lor. Au si dreptate…
Cand revin in camera se simte pe coridor miros de ars. O priza se pare ca a cedat nervos si e fum in camera la Andrei si Alexandra. Dar Shu Mei nu are nicio reactie cand i se spune ca e foarte frig in camere si ca nici apa nu ne dau la masa. Mimeaza o forma de exasperare, caci e o mare artista in arta disimularii. Cine o crede, insa?
Pe maine, cand se pleaca la Zhaoqin cu autobuzul.

Ziua a douasprezecea, luni, 29 decembrie 2014

Plecam cu intarziere caci doi italieni nu s-au trezit la timp. Trecem pe sub viaducte pe trei nivele, cu trecere de cale ferata, niste constructii incredibile! E o zona verde, e soare si cald iar soferul e istet si foarte curat. Autocarul e bec! E placut si pricepe repede ca trebuie sa inchida aerul conditionat. Soferul de ieri nu voia nici in ruptul capului sa inteleaga ca e curent si frig. A trebuit sa tipam la el cu totii ca, intr-un final, sa opreasca frigul.
Cel de azi are la mare cinste, deasupra geamului de langa el, portretul lui Mao.
La pranz ajungem in hotel si, ce sa vezi, e chiar in centrul orasului, inconjurat de magazine nenumarate. Strazi intregi de magazine unele luxoase, altele mai modeste. De vizitat nu pare a fi ceva special, cel putin nu e langa noi. Au insa un parc frumos unde ajung o parte din orchestra si se plimba cu un fel de tuk tuk pe aleile lui.
Merg si eu prin oras, mai cumpar niste lei de eucalipt din farmacie si ceva cadouri si revin la hotel sa ma odihnesc. Nimic spectaculos sau prea interesant. Doar spectacolul strazii, cu aglomeratia nebuna de masini, motorete, biciclete care se misca unele alaturi de altele, asa cum spuneam, ca pestii intr-un acvariu urias, fara a se atinge, intr-o ingaduinta generala.
Strazi cu tarabe in care se prepara mancaruri, mirosuri care mai de care. Curios ca aici pare a fi lumea mai curata. Mancarea de pe strada arata foarte apetisanta si nimic nu te face sa gandesti ca nu e foarte buna.
Ajung in hotel si ma odihnesc pana revine orchestra si mergem la masa. Aici mancarea e cam nu foarte buna, dar mai bine asa, caci mancam mai putin.
Pe maine cand se pleaca la Zhuhai, la patru km de Hong Kong.

Ziua a treisprezecea, marti, 30 decembrie, 2014

Un drum de trei ore cu autobuzul ne duce pe langa plantatii perfect aliniate, livezi de pomi cu flori rosii, lacuri mari cu plase speciale sa izoleze gastele si ratelele intr-o parte a lacului, o organizare perfecta intr-un haos de locuinte saracacioase.
Soferul de astazi e tot cu autocarul cu Mao, dar e un tinerel istet si el si amabil. Ne intelegem bine cu el in privinta aerului conditionat.
Se ajunge la pranz si, dupa masa ne gandim sa luam un taxi sa mergem in port pentru un tur al insulei Macao. Dar Toni pleaca inainte si eu nu imi mai amintesc nr camerei. Si normal dupa ce in fiecare zi avem alta! Asa ca ajung la etajul noua si strig Toni! Toni! in speranta ca ma aude. Ba chiar sun la alta usa. Spre norocul meu Toni  deschide usa si vad si eu unde stam. Amuzant e ca Pedro facea acelasi lucru, strigand Coca! Coca! dar cu vocea lui de tenor, asa incat Cristina l-a auzit imediat.
Lumea se aduna in hol si fiecare o ia care incotro. Grupul nostru merge in port, ceilalti merg la un templu. Calatoria ne costa putin. Taxiul dus-intors e 20 de yuani, iar plimbarea cu vaporul, plus o cafea si prajituri, 110. E o zi insorita si calatoria noastra e placuta. Facem poze, admiram cladirile din Macao. Incerc sa vad in interior ceva cunoscut, dar se vad doar cazinourile si turnul de televiziune de unde se face bungee jumping..
Dupa o ora si jumatate revenim in port si luam taxiul inapoi. E foarte aglomerat drumul si dureaza mai mult decat la dus. Raman in hotel si ma odihnesc dupa ce reusesc sa vorbesc pe skype cu Mara. Netul e cat se poate de prost in acest hotel si se tot intrerupe.
Seara coboram la masa dupa concert si incercam sa ne culcam devreme caci incepe greul: scularea la 4:30, plecarea la 5. Urmate de o noapte in care nu vom putea dormi deloc, dupa doua concerte succesive. Eu ma descurc sa mai dorm cate putin, dar cantaretii si orchestra vor fi foarte solicitati.
Somn usor!

Ziua a paisprezecea, miercuri, 31 decembrie, 2014

Ultima zi a anului debuteaza cu plecarea in zori de zi, o panica generata de senzatia ca am uitat trusa de farduri la hotelul precedent, infirmata de un flash-back: o pusesem intr-o punga de plastic!
Ne taraim cu valizele pana la autocar, doua ore de mers cu aerul conditionat pornit (soferul nici nu vrea sa auda sa il inchida), aeroport in Guangzhou (deja suntem “acasa” aici), zbor spre Xi’an. Mai sa nu ne lase cu valizele sa trecem caci depaseam greutatea de 20 de kg! Dupa targuieli si ceva nervi ne dau drumul fara sa platim in plus. La sosire constatam ca au rupt o roata la valiza maro si ne dau in schimb doua valize proaste, una mica si alta mare, desi pe cealalta valiza nu o vom putea inlocui chiar daca e deja crapata.
Dupa alte doua ore cam zgaltaite, ca iar ne ia cu fiori, un alt autocar ne duce un drum lung in oras. Din fericire suntem cazati aproape de sala de concerte si aproape de centrul istoric.
Intre a merge in parcul de peste drum si a merge spre o pagoda alegem, cu Alexandra, Andrei si Adela, sa mergem la pagoda. Reconstitui drumul de acum trei ani pe langa superbele fantani cu statui in miscare si ne aflam curand la pagoda Gastii Mari. Ce bine! Vizitam templele laterale, scene din viata lui Buddha in jad si agate de culorile cele mai diverse. O splendoare! Urcam cele sapte etaje ale pagodei si de sus admiram frumusetea orasului si fantanile care isi schimbau forma la intervale fixe. Avem chiar timp sa vedem si doua din grupurile statuare de pe aleile inconjuratoare. Si totul ne costa 70 de yuani. Meritati pe deplin.
Drumul spre hotel, pe o alta parte decat cea pe care am venit, trece pe langa niste cladiri pictate extrem de interesant cu scene de cabaret. In vitrina unui restaurant vedem o miniatura a unui sat cu scene din viata oamenilor: cum preparau taietei, cum taiau porcul, unul isi facea nevoile la un colt de strada (o scena ce poate fi intalnita si azi chiar), animale si oameni laolata, in fata unor case saracacioase, pe acoperisul carora zareai gaste si pisici catarate in varf.
Reveniti la hotel mai e putin timp sa ne pregatim de concert. Plec si eu cu orchestra sa vad unde e sala, dar ma intorc la hotel si decid sa ma intorc pentru cel de al doilea la 9:30.Toata lumea e foarte obosita si e de mirare ca mai au forta sa cante. Doua concerte succesive dupa o noapte nedormita sunt un efort. In pauza primim si “masa” de Anul Nou, sub forma de sandvisuri. Dirijorul italian nu ma prea convinge. E foarte pretios si plin de sine. Imi sugereaza “tocilarul clasei” dupa cum arata si se poarta.
Dupa concert, la miezul noptii se da sampanie si prajituri, e muzica si se danseaza. Stam sa ciocnim cu cei din orchestra si pe la unu plecam sa mai punem la punct bagajele. La cinci se pleaca…
Avem trei ore de somn.

Ziua a cinsprezecea, 1 ianuarie, 2015

O zi pe drum cu avionul si autocarul spre Shanghai. Nu fara peripetii: un italian isi uita pasaportul in autocar, se duce cu taxiul dupa el sa recupereze documentul. Ajungem la hotel si as fi vrut sa merg in orasul vechi, dar lumea e obosita si nimeni nu vrea sa mearga cu mine.Taxiul m-ar fi costat 90 de yuani, asa ca renunt si ma odihnesc pana revine orchestra de la concert. Maine ne duc ei in centrul vechi.
Macar am dormit.

Ziua a saisprezecea, 2 ianuarie, 2015

La opt plecam spre orasul vechi. Avem doar o ora de mers prin el. Ce bine ca vazusem gradinile in ceilalti ani! Ne invartim pe stradutele pitoresti cu mici “resurante” ambulante unde vanzatorii pregatesc tot felul de mancaruri care raspandesc mirosuri patrunzatoare. De o funie la un balcon atarna o bucata de gasca moarta pusa la uscat si langa ea, ciocul care nu poate lipsi din farfurie, desigur. De alte funii atarna peste drum niste izmene, fuste si chiloti, iar intr-un copac a crescut o camasa! Totul e la vedere aici!
Intram in cateva magazine, mai negociem cate ceva, ne continuam drumul in viteza binecunoscuta. Ba chiar facem si ceva poze! O vad pe Mada si vreau sa ii arat de unde luasem ceva. Nu dureaza nici cinci minute, dar cand vin la locul de unde am plecat constat ca Toni a plecat linistit, lasandu-ma fara telefon, bani sau vreun mod de a ma descurca in acest labirint. Intru in panica si alerg spre magazinul unde o lasasem pe Madalina. Noroc ca nu plecase! Dam si de baieti si sunt salvata! Nu stiu cum m-as fi descurcat fara ei in acest furnicar de lume si magazine, unele la fel ca altele… Ar mai fi fost atatea de vazut pe aici, dar totul se desfasoara la 220V. Ne strecuram, printre motorete si masini care dau buzna de peste tot si gasim autocarul. Ajungem la fix!
Se pare ca e ceva de mers pana la Hangzhou. Un oras prafos si muncitoresc, un fel de Hefei mai mic. Hotelul e insa frumos si iata-ne la etajul 24! Ies sa explorez cartierul, dar nu e nimic interesant. La un colt de strada doi tineri se iau la bataie si ii despart oamenii din jur. Ce or fi avand de impartit?!
Langa hotel e un Mall urias cu lucruri scumpe, insa nimic special la aceste preturi. Asadar o alta dupa-amiaza de repaos… Pentru mine, caci orchestra deja e pe scena la ora cinci.
Maine e ultimul concert. Macar se pleaca la 11 si nu ne mai grabim ca disperatii. Pacat ca nu a fost plecarea la 11 din Shanghai, sa avem mai mult timp de vazut intr-un loc atat de frumos. Stam aici, unde nu e nimic de facut!

Ziua a saisprezecea, 3 ianuarie 2015

Pana la urma stapana de sclavi a decis sa plecam la 10, nu cumva sa ne tihneasca viata sa ne invatam cu binele!
Macar nu e chiar in zori.
Unii chiar dau o fuga la un magazin vizavi. Imi iau si mie niste folie pentru valiza.
Orasul urmator e la o ora distanta pe langa plantatii ingrijite alternand cu locuri mizere. Autostrazi pe trei nivele, poduri uriase, betoane peste alte betoane.
Zhuji e destinatia noastra. Un orasel murdar si plin de praf. Hotelul e ok, macar e cald, caci noaptea trecuta am rezistat la 17 grade…
De afara se aude zumzet de constructii. Nu se odihnesc o clipa oamenii astia!
Incercam sa dam o raita prin oras, dar in afara de trei catei simpatici si o pisica nu era nimic interesant. Cateva magazine de bijuterii cu preturi astrale se insirau la rand de a lungul strazii. Sa le cumpere ei!
Nu ne ramane decat sa ne odihnim. Oricum maine e iar program super matinal ca se merge cu trenul la Beijing.
Aici mancarea e total neinteresanta si nu prea ai ce alege, asa incat mancam mai putin. E si cazul!
Inca nu am decis daca merg la concert sau nu. Sala e dupa colt asa ca pot decide oricand.
In strada o voce striga ceva repetat obsesiv. Nu imi dau seama daca vinde, cumpara ori anunta ceva. In fata geamului sunt niste blocuri super necajite, cu balcoane pline de rufe ori carne pusa la uscat. Nu inteleg care e ideea sa pui carnea afara in tot praful. Pe cand ne plimbam prospectand cartierul, am vazut cateva stative pline de carne din asta si un dulau care se plimba printre carnurile alea. Ce scarbos!
O femeie sta in fata unei scari de bloc, pe un scaun, sa pazeasca niste rufe necajite puse la uscat. De parca ar fi vrut cineva sa le fure, doar eventual sa le mai dea o spalare! O pisica alba se furiseaza discret, parca tematoare sa nu ajunga in vreo oala de ciorba, ca astia manaca tot ce prind si misca! Un catel latra de zor. Cred ca nu isi da seama ce face!
Mai beau un ceai, din lipsa de alta preocupare si incerc sa ma relaxez. Nici macar wifi nu astia in hotelul asta!
La sase jumatate merg la sala de concerte. E de fapt un camin cultural in care sufla o briza inegalabila. Iar organizatorii o intensifica din cand in cand, ca tot sunt unii raciti  bocna. Roberto, tenorul italian abia mai respira bietul. Pedro se tine cel mai bine, iar Federica e una din supravietuitoare. La una din arii intra ea si Pedro pe la spectatori, cu efect maxim. Publicul destul de entuziast, iar dl Balan se intrece pe sine in a face diversele lui giumbuslucuri, vorbind in chineza, cu rezultatul ca uneori vorbele erau urmate de liniste (deci nu nimerise mesajul), alteori spectatorii radeau, deci era ok.
Ma asez cu dna Balan la o margine, sperand sa nu fim ridicate de pe locuri. In pauza mergem la orchestra. Toti isi fac poze unii cu altii, traind emotia ultimului concert din acest turneu. Alex sugereaza ca, de vreme ce programul se stie asa de bine, ce-ar fi sa dea un concert si maine in tren si, eventual si la Silk Market, la fiecare etaj? Ca sa nu isi iasa din mana! Bine ca nu i-a venit ideea asta lui Shu Mei, draga de ea, ca parca si vedeam orchestra in spectacol in aceste locuri pitoresti si populate. Oricum, eu deja pot canta programul integral, ce-id rept fredonat, caci talentul meu muzical se limiteaza la atat, insa la acest nivel m-as descurca bine, la cat l-am ascultat si ras-ascultat aceste ultime saptamani.
La sfarsitul concertului ma trezesc ca mi se rastoarna geanta si se preling din ea telefonul, cardul de camera, pachetul de servetele… fac un inventar si mi se pare ca a cazut si rujul sub scaun. Il caut cu disperare  minute in sir ca sa renunt in final cand vad ca orchestra deja plecase. Evident ca il gasesc acasa in geanta. Tocmai cand il trecusem pe lista de pierderi. Nu ca ar fi fost prea important, dar preferam sa il am cu mine pentru a evita efecte de tip Halloween  cu o fata deja obosita.
Maine se pleaca la cinci, deci ne straduim sa mancam rapid si sa mergem sa mai impachetam cate ceva. Reusim sa ne culcam mai devreme.

Ziua a saptesprezecea, 4 ianuarie, 2015

Luam “pachetul” de mancare, cum e poreclita banana cu apa pe care o primim pe langa doua wafe amarate. Drumul inapoi in orasul de unde plecasem cu o zi inainte dureaza vreo doua ore, dar gara e rasplata acestei treziri matinale. E o splendoare, uriasa, luminoasa si curata. Si e gara dintr-un orasel oarecare. Pe langa ea, gara Marasesti e o caricatura, friguroasa si amarata. Aici e ca intr-un aeroport super dotat, cu tot ce iti doresti, cu restaurante, magazine si locuri speciale de unde iti poti lua apa sa iti faci cafea sau ceai. Trenul e si el confortabil si impecabil, ceea ce face ca cele cinci ore de mers sa fie placute. Restaurantul e aproape de noi si ne luam supe si bere.
La unu ajungem in Beijing de unde ne iau autocarele spre hotel. Deodata constatam ca Violeta s-a pierdut de grup si trebuie sa ne intoarcem sa o recuperam. Stationarea e cam interzisa in zona garii asa ca trebuie ca Antonio si Toni sa se miste repede sa dea de ea. Spre norocul tuturor o gasesc in cateva minute. Apare senina si fericita de parca asta era exact ce trebuia sa faca. Nicio grija, nicio apasare pe ea. Mia de ani o asteapta!
Grupul se va imparti in doua. Unii care merg la orasul interzis, altii care merg la hotel si la Piata de Matase. Suntem in al doilea grup, caci putem deveni oricand ghizi pentru acest obiectiv desi, la cat e de frumos, nici a cincea oara nu ar fi prea mult.
Lasam bagajele, plec in viteza la supermarket si mai iau ceaiuri. In cele trei saptamani de cand am cumparat de aici deja au schimbat locatia ceaiului si trebuie sa intreb ca sa il gasesc.
La 4:30 plecam la Silk Market. Nu mai e mare lucru de interes aici, mai ales ca loc in bagaj e limitat. Din pacate nu mai au ceaiul acela bun de data trecuta…Dam cateva ture de magazin, ne amuzam de tocmelile indarjite ale italienilor si ale alor nostri si mai luam vreo doua esarfe. Mai sunt vreo doua ore pana se pleaca iar noi am terminat banii chinezesti si ne invartim in asteptarea soferului. Fiecare arata ce a mai luat, comparam preturi, ne bucuram de ce am achizitionat si speram sa ne incapa in bagaje. Au ajuns si cei de la Orasul interzis si la 8:45 se pleaca la hotel. Soferul e cam cascador si de cel putin doua ori m-am trezit tipand cand un autobuz parea sa intre in noi cu totul sau am trecut milimetric pe langa o masina care ne taia calea. Adrenalina maxima cu omul asta!
Beijingul noaptea e spectaculos, cu sute de lumini si culori, cu cladiri si ele luminate, cu hoteluri de lux ca adevarate orase ca marime si stralucire. Bulevarde largi cu cinci benzi, lampadare ca niste ciorchini de struguri decoreaza trotuarele, totul e viu si impresionant.
Masa e undeva departe, la un Zoo Cafe, cum glumise cineva. Dar gluma a devenit realitate si ne dau un fel de ceva fast food cu spaghetti si bere. Shu Mei nu manaca cu noi la aceasta masa finala, ceea ce e neobisnuit. Face parte din noul ei program de austeritate. Unde sunt mesele vesele, cu muzica si bautura din anii precedenti? A atins-o criza si pe ea!
Puteam macar sa mergem undeva mai aproape, daca tot nu era nimic special. Intorsi la hotel ne reorganizam bagajele, Mada ia vazele si o carte. Maine cantarim valizele si le infasuram, sa fim siguri ca nu depasim greutatea.
Somn usor !

Ziua a optasprezecea, 5 ianuarie, 2015

La 6:30 trebuie sa fim jos cu bagajele. La sapte se pleaca, dupa un mic dejun foarte mic. Dureaza aproape doua ore sa ajungem la aeroport. In zori de zi sute de masini, biciclete, motociclete si pietoni se inghesuie deja pe strazile Beijingului spre locurile de munca.
Ialienii au zborul cam odata cu al nostru si, desi ne-am despartit practic de ei, continuam sa ne intersectam la check-inuri si verificari de pasapoarte si bagaje. Ne cantarim valizele si mai mutam niste ceaiuri la Alexandra. Acum avem 22,9 si respectiv 22,8 kg! La gram!Putem infasura linistiti valizele. Specialistul nr unu, Mircea, ne instruieste cum sa procedam. Suntem deja profesionisti facand concurenta chinezilor cu oficiul lor de impachetat de alaturi!
Cand sa trecem la controlul vamal, il opresc pe Alexandru: il detectasera cu febra!! Asta e culmea controlului! Iti fac si analizele medicale in aceiasi bani! Plus masajul gratuit de la verificarea bagajelor cand te maseaza in cautarea a ceva periculos pe care l-ai putea avea asupra ta.
Asadar masati si cu sanatatea verificata purcedem spre gateul nostru. O cafea si un sandvis de la Starbucks ne mai imbunatatesc calitatea vietii.
Ne imbarcam, facem schimb de locuri sa stam unii langa altii si avionul decoleaza spre Frankfurt. Sper sa ajungem cu bine ca deocamdata ne zgaltaie de toti banii, ba si de ceva maruntis!

Published in: on December 22, 2014 at 1:24 pm  Leave a Comment