Anglia-Barnstaple, 2015

Prima zi, duminică, 28 Iunie 2015

În mod tradiţional plecarea e de la parcarea hotelului Moldova, dar iată că hramul oraşului a ocupat toată suprafaţă şi microbuzele au oprit lângă un morman imens de gunoaie de la mici şi beri. E 1.30 noaptea şi tot mai e activitate printre tarabe. Încurajator!
Ne distribuim în cele două maşini şi pornim la drum. Sunt cu cinci dintre fetiţele mari şi mici din grup, destul de liniştite. Din când în când se aude din spatele maşinii râsul Aurei sau al Ioanei. Cele mici sunt tăcute ca nişte şoricei şi adorm pe rând.
Când se luminează de ziuă constatăm că am ajuns la Bucureşti şi ne gândim că mai avem puţin şi coborâm. Însă şoferul nostru pare cam dezorientat. Până şi eu îmi dau seama că ce văd în jur nu e ceea ce vedeam de obicei când eram în drum spre aeroport. Presimţirea devine realitate când cuvântul Otopeni nu mai apare pe nici un indicator, semn că nu e acolo.
Ioana are ideea inteligentă de a folosi GPS-ul de pe telefon şi într-adevăr e de folos, deşi tot se mai poticneşte omul nostru până să nimerească aeroportul. O oră întreagă am căutat drumul şi în sfârşit am dat de el. Ceilalţi erau acolo de o oră…
Mergem la check-in şi mai am o rundă de emoţii cu actele, dar totul se rezolvă relativ miraculos şi ne îmbarcăm rapid căci a fost o aglomeraţie de neimaginat la această oră matinală. Toţi oamenii pleacă peste tot! Şi taman acum, evident! ”We are not alone”(nu suntem singuri), ne-ar cânta Michael Jackson.
Mai să plecăm fără Aura şi Ioana, care s-au rătăcit şi ele şi nu mai vin odată.
Ne îmbarcăm şi avionul decolează lin cu o femeie pilot la bord. Băieţeii mici joacă jocuri pe telefoane, cuminţei şi drăgălaşi, până ce adorm ca bebeluşii. Luca doarme cu mânuţele atârnând peste scaun, într-un abandon total. Îl trezesc să nu cumva să îl lovească cărucioarele metalice pe care le împing stewardesele pe culoar. Adoarme la loc.
Şi aterizarea e fără probleme. Mă întâlnesc cu Anca Rujan şi îşi aminteşte de aventurile ei şi ale Deliei la familia ”atomică” la care au stat. O familie mă opreşte să întrebe dacă organizez tabere în Anglia şi dacă o pot lua anul viitor pe fiica lor de clasa a 5 a. Să ajungem sănătoşi până atunci şi să mai vreau să merg. Le las cartea de vizită. Ne luăm bagajele şi sunăm şoferul care ne va duce la Barnstaple. E uşor de găsit, căci autocarul are culori vii şi scrie mare pe el numele firmei, aşa că iată-ne pe drumul nostru!
Copiii sunt cuminţi şi politicoşi, par a se înţelege bine în această fază incipientă a formării grupului. Ei se ştiu mai ales pe ”secţiuni”, de la grădiniţe unde au fost colegi, de la şcoli unde se întâlnesc pe coridoare şi de la pregătiri.
Curând ajungem la Windsor.
Începe o ploaie neprietenoasă şi unii copii au haine de ploaie dar…în valiză sau în autocar. Aşteptăm la rând să intrăm să vedem casa păpuşilor şi apoi camerele castelului. Mă încânt din nou de toată bogăţia şi somptuozitatea încăperilor, de luxul şi opulenţa etalate aici. Am mai spus-o, au primit sau au luat de-a lungul istoriei obiecte de artă de valori inestimabile. Colecţia de porţelanuri, cea de portrete, armele şi armurile, mobilierul,toate sunt rezultatul a sute de ani de istorie. E nevoie de mult timp să te poţi bucură de toate aceste frumuseţi. Ieşim din nou în ploaie. Nu ne putem duce să vedem grădinile pe vremea asta. De fapt şi anul trecut era ploios, dar nu şiroia ca acum. Adunăm copiii şi ne îndreptăm spre autocar, furați de peisajul unei patiserii de unde cumpărăm de mâncare. Rareş e ud ca un puişor şi mă tem să nu răcească. La autocar toată lumea e punctuală. Niciun minut de întârziere! Le dau nurofen celor fără haine de ploaie ca să evităm vizite la medici prin Barnstaple.
Observ că autocarul acestei şcoli e mult mai îngrijit, nou şi curat decât cel al vechii şcoli. Plus că şoferul e mai profesional în atitudine şi pare că ştie ce face. Nu pare prea bucuros de viaţa lui, dar nu-l luăm acasă.
Fiecare raportează celorlalţi ce a cumpărat şi unii sunt criticaţi de ceilalţi că au fost prea cheltuitori pentru prima zi. Noroc că practic nu mai au nimic de plătit şi au şi mâncarea asigurată. Deci supravieţuirea e garantată.
Ajungem la şcoală şi familiile ne aşteaptă zâmbitoare. Par a fi foarte drăguţi şi nu pot decât să sper că toţi copiii vor fi fericiţi.
Angela, directoarea şcolii, e simpatică şi le spune copiilor că nu se pot aştepta că lucrurile să fie că acasă, dar că orice problema care apare trebuie semnalată pentru a fi remediată. Just!
Mă asigur că fiecare este unde a dorit şi ne îmbrăţişăm gazdele noastre dragi, bucuroşi de revedere. E al cincilea an când stăm la ei şi mereu aşteptăm cu nerăbdare să ne întâlnim.
Acasă la ei s-au schimbat multe lucruri: au refăcut baia şi bucătăria şi arată super. Jane e tare mândră de aceste modificări.
Stăm de vorba, ne uităm la cele mai recente poze, mâncăm şi ne retragem la culcare. A trecut o zi. Deşi a început vijelios, se pare că lucrurile se aşează în normalitate şi va fi ok.
Mâine e important să aflăm impresiile de la gazde ca să ştim cum stăm exact. Doamne ajută!

Ziua a doua, luni, 29 iunie, 2015

Prima mişcare: ceasul sună la ora 7 …ora României! Adică ora 5 în Anglia… Bună treaba! Mai dormim puţin şi, după micul dejun plecăm la şcoală. Patru etaje de urcat să ajungem în sălile de clasă. Adică sport în fiecare dimineaţă, ceea ce nu e o idee rea, la urma urmei!
Veştile sunt bune. Copiii sunt fericiţi cu familiile lor şi totul pare ok. Doar Dragoş şi Paul vor fi mutaţi la altă gazdă căci a lor nu e tocmai minunată. Dar ne vom folosi de scuza că vor să fie mai aproape de prietenii lor şi lucrurile se vor rezolva diplomatic.
Spaniolii sunt în număr de 21 şi au doar o singură profesoară. Nu o invidiez. Sunt cam agitaţi şi foarte zgomotoşi. Să sperăm că se vor împrieteni unii cu alţii şi va fi plăcut. Primesc toţi copiii insigne cu numele lor şi Eva, profesoara spaniolilor şi cu mine încercăm să îi împărţim echitabil şi echilibrat în patru grupe pe nivele de cunoştinţe de engleză. Îi consultăm şi pe ei pentru că vrem să fie fericiţi cu alegerea grupei. În cele din urmă reuşim să facem împărţirea şi profesorii îi preiau pentru ore. E excelent că sunt patru profesori şi patru grupe. Va fi divers şi nuanţat. Au două sesiuni de cursuri azi şi par foarte încântaţi de calitatea orelor. Ce bine! Bineînţeles că se găsesc să întârzie după pauză şi le fac o “dirigenţie” pe măsură, plus promisiunea că vor apărea nominal pe blog. Nominalizări ca la Oscar :)) Rareş e foarte amuzant cum se oferă neobosit să ajute, e un drăgălaş! şi din când în când întreabă îngrijorat: am fost cuminte, doamna? Hihi! Petru e responsabilul grupei de băieţi şi e foarte mulţumit că are doi mai mici în subordine. E mare bătălie acolo pentru şefie. Plus că nu trebuie să îmi fac probleme să aflu ce fac ei, căci se ocupă ei să îmi spună. Tare amuzanţi!
Am stabilit regula că nu au voie să joace jocuri pe computer mai mult de maximum zece minute. Ar fi prea scump să petreacă timpul în Anglia făcând ce pot face gratis acasă. Asta în loc să exerseze engleza cu gazdele. Dar las’ că mâine aflu cine a mişcat în front.
Trebuie să recunosc că toţi sunt foarte cuminţi şi disciplinaţi, s-au scuzat de mii de ori pentru întârzierea de azi şi sunt cu mult bun simt. Am 25 de copii cu care oricine ar vrea să meargă oriunde!
Chiar şi în turul de oraş făcut de acelaşi Tom pe care îl ştim cu toţii din ceilalţi ani. Interesant că ne-a dus pe străzi necunoscute şi am aflat o mulţime de lucruri noi despre felul în care cetăţenii oraşului l-au aparat de oamenii lui Charles I, într-una din clădirile vechi ce datează din 1627 şi care acum e reşedinţă pentru pensionari, după ce mult timp a fost casă pentru copiii săraci şi nevoiaşi. O clădire deosebit de frumoasă, cu o curte mare interioară şi cu apartamente modernizate acum.
Tom ne duce în contiuare pe străzi şi ne povesteşte istoria orăşelului, apoi se merge la muzeu. Eu mă duc cu Paul şi Dragoş să vedem cum se va desfăşura retragerea lor de la gazdă “minunată” şi scenariul pare a fi unul paşnic şi promiţător.
După muzeu e timp de cumpărături, aşa că toţi rup rândurile şi se reped să mai cheltuiască ceva bani, sfârşind cu pungi şi punguliţe de tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin folositoare. Băieţii mici încă îşi dispută poziţia de şefi. Adică Petru şi Rareş, căci lui Luca nu pare a-i pasă de ideea de autoritate. E relaxat şi bucuros de tot ce i se întâmplă.
Sorana e preocupată de faptul că pungile s-au rupt şi nu are cum să care cumpărăturile. Cineva sare în ajutorul ei şi îi da o sacoşă. Observ că se ajută unii pe alţii, îşi împart mâncarea sau sucurile. Ioana şi Bianca nu au primit pachet de mâncare azi, căci gazdă a uitat pur şi simplu de acest detaliu. Dar toată lumea se oferă să le dea de mâncare, aşa că nu vor răbda de foame. Dar gazda lor e detreaba şi locuieşte într-un conac mirific, aşa că sunt norocoase şi de mâine vor fi şi cu pachet la ele.
Se face ora de plecare şi fiecare se îndreaptă spre locul de întâlnire cu familiile. Ne mai întâlnim cu Angela pe străzi, că dovadă că pământul e rotund şi aici. Ea are de repartizat un grup nou care soseşte azi după-amiază, aşa că are destul de lucru.
Noi ne întâlnim cu Jane şi, după o scurtă oprire de aprovizionare la Tesco, ajungem acasă şi mâncăm. Ioana mă anunţă că a căzut şi s-a lovit la picior. Ca să vezi ce ghinion! Mâine îi duc propolis şi plasturi.
Să sperăm că nu e aşa de rău şi mâine se va putea bucura de ieşirea la ocean.
Pe mâine aşadar!

Ziua a treia, marţi, 30 iunie 2015

Primii pe care îi întâlnim sunt Paul cu Dragoş şi Aura cu Ioana, fericiţi de noua poziţionare la gazde. Slavă Cerului că s-a rezolvat cu schimbatul familiilor şi sunt mulţumiţi. Acum să vedem cum stă Ioana mică la capitolul căzături pe teren drept. Are zdrelituri peste tot: la genunchi, la mâini..treabă temeinică, nu glumă! Dar nu o mai dor şi mai punem nişte plasturi să acoperim din bube. Cei mici încă luptă pentru putere în camera lor la gazde şi se vor şefi. Nimic nou pe acest front.
Profesoara spaniolilor îmi spune că ar vrea să fim şi anul viitor împreună la şcoală, având în vedere că ai mei sunt aşa de disciplinaţi şi buni. Acum să vedem dacă noi îi vrem în curtea noastră, căci sunt surprinzător de gălăgioşi, lenţi şi nu neapărat prietenoşi. Unele voci îi pomenesc cu regret pe polonezi! Ca să vezi şi să nu crezi!
Între timp mă sună fetele care au primit rezultatele la CAE. Prima e Maria. A luat A şi e în al nouălea cer de fericire! Ca să nu mai vorbim cât de fericită sunt eu! Apoi Teo, Ilinca, Letiţia, toate cu A. Wow! Patru de A şi trei de B. Asta da rezultat! Ura! Deja ziua mea e mai luminoasă.
Orele sunt foarte bine organizate azi, copiii sunt lăudaţi de profesori pentru disciplină şi cunoştinţe. Plus că mi-s dragi cum se sudează ca grup. S-au făcut “fraţi” şi “surori”, se amuză împreună şi au un adversar comun: spaniolii cu cântecele lor de susţinere a echipei Atletico Bilbao. Suntem drept pe stadion în autocarul care ne duce la Woolacombe si Ilfracombe. Înainte de asta am cumpărat nişte cremă de plajă să mă asigur că toată lumea se va proteja în soarele arzător al zilei de azi.
Ghidul încearcă, nu cu rezultate spectaculoase, să ne explice ceva despre locurile pe care le vizităm, dar spaniolii sunt mult prea zgomotoşi…
La Woolacombe plaja e plină de lume, căţei şi bebeluşi de toate mărimile. Copiii noştri se aruncă cu frenezie în apă, însoţiţi de Toni, în timp ce eu stau pe mal şi mă panichez când văd ce valuri mari sunt. Încep să îi strig să se întoarcă şi deja îmi creşte tensiunea…Într-un final Toni vede semnele mele disperate şi adună copiii de prin valuri şi îi scoate din apă. Rareş mititel era cel mai viteaz şi mă gândeam cu groază că acuş îl ia apă cu ea. Adrenalină, nu glumă! Nici nu trebuia să fac altceva decât să mă uit la copii şi nivelul ei creştea. Unii au intrat direct cu hainele în ocean, fără griji şi apăsări că ar putea răci. Aşa-i la vârsta asta! Acum trebuiau să se usuce, să se schimbe, să îşi scoată nisipul fin de pe ei. Şi eu mă umplu de nisip şi sar Luiza şi cele două Diane să mă ajute cu şerveţele să şterg nisipul şi cu susţinere să mă încalţ. Foarte drăguţe şi scumpe. Comparaţia cu celălalt grup e spre marele avantaj al copiilor noştri care sunt atât de bine crescuţi şi disciplinaţi! Să nu îi deochi!
Spaniolii nu mai voiau să plece deloc,însă după negocieri cu profa lor, şi-au adunat lucrurile şi s-au pus în mişcare spre autocar.În stilul lor lent, în reluare.
De aceea avem foarte puţin timp la Ilfracombe. Abia reuşim să vedem muzeul şi să coboram puţin spre malul apei. Adică Toni, eu şi Andreea mică. Luăm nişte fish and chips nu foarte reuşiţi şi dăm un “share” cu pescăruşii, ca să folosim un limbaj familiar.
La locul de adunare deja erau toţi copiii strânşi şi gata de plecare. Luca are pe cap magnetei rotunzi luaţi de la muzeu şi fetele i-au făcut nişte antene de extraterestru foarte amuzante.
În autocar, Paul Încearcă să îi saboteze pe spanioli cu galeria lor zgomotoasă. Pune muzică pe telefon şi reuşeşte pentru o vreme să îi bruieze.
În scurt timp ajungem la Barnstaple şi copiii se răspândesc spre casele lor. E uimitor ce simţ de orientare au. Oriunde îi pui, ei ştiu să ajungă unde trebuie.
Noi revenim la Bideford şi ne relaxăm după o zi foarte călduroasă, luăm masă de seară cu Jane şi ne pregătim de culcare. Mâine se merge la Exeter toată ziua, aşa că va fi o zi plină.
Noapte bună!

Ziua a patra, miercuri, 1 iulie, 2015

Foarte ciudat cum se întâmplă azi… Roy ne anunţase că azi se merge la Exeter şi m-am pregătit de o zi de plimbare prin oraş.
Plecăm mult mai repede spre Barnstaple, ca să prindem şi târgul de antichităţi. Un deranj degeaba… Când ajungem la şcoală şi urc ca să văd cum se pleacă, aflu cu uimire că de fapt nu se pleacă, ci se stă. La ore. După care se merge la Lynton şi Lynmouth. Ok
Între timp Aura, Ioana, Dragoş şi Paul plecaseră deja spre staţia de autobuz, crezând că toată lumea e acolo. Reuşim să îi anunţăm să se întoarcă şi încep orele. Roy confundase zilele şi ne anunţase greşit.
Copiii stau la ore, iar noi mergem la o cafea la Panier Market şi mai dăm o raită să vedem ce se mai găseşte interesant. Mergem şi la un magazin de antichităţi în apropiere. Au o mulţime de lucruri frumoase şi scumpe. Le lăsăm să stea acolo. Doamna care e proprietara magazinului ne spune că săptămâna trecută a fost spart magazinul şi multe lucruri valoroase au fost furate. Cine ar fi crezut că în acest loc atât de liniştit se poate întâmplă aşa ceva?
Ne întoarcem la şcoală şi aşteptăm să se termine orele. Stăm de vorba cu Tim şi ne amintim că a făcut ore cu copiii când am stat la Bideford în anul când au mers Anca, Delia, Lexa, Cali şi Angie. Îi ţinea minte cât fuseseră de buni.
Între timp aflăm că Emma a făcut o întindere la un muşchi de la picior şi merge mai greu… Cum a reuşit să facă asta pe strada întinsă şi netedă, nu îmi dau seama. Dar nu pare ceva prea grav şi ne descurcăm. Copiii mănâncă şi la ora unu ne adunăm de plecare. Autocarul însă e supraîncălzit din cauza unei setări greşite şi cam fierbem până la Lynton. Şi cum coborâm începe să plouă! Bună treabă!
Bianca are şi ea alergiile cu ea şi o mai doare şi degetul la care se lovise de acasă. Dar o încurajez să nu renunţe la a merge cu noi, căci drumul este minunat de frumos şi ar fi păcat să rateze aşa o experienţă. Mergem în şir indian pe malul abrupt, descoperind ici şi colo câte o capră sălbatică ascunsă sub stâncă. Ploaia se opreşte şi ne continuăm coborâşul pe o potecă pe care nu ştiu de unde a scos-o Dev. Nu am mers niciodată pe aici şi drumul pe care îl ştiam era mult mai prietenos. De vreo două ori era să cad şi îmi fac griji pentru copii, căci văd că sunt predispuşi la accidente şi când nu ai visa că se pot întâmpla. În mod miraculos ajungem fără probleme în Lynmouth şi începe iar o rafală de ploaie, aşa, de control. Copiii se risipesc prin orăşel, hrănesc pescăruşii, în timp ce noi, adulţii, ne retragem la o cafea într-un mic restaurant. Mâine suntem fără spanioli, aşa că ne vom bucura în voie de Exeter.
La ora stabilită, luăm trenuleţul propulsat de apă şi urcăm în Lynton unde mai avem trei sferturi de oră până la plecare. Copiii se împart după vârste şi preocupări: cei mari stau împreună de vorbă, cei mai mici(şi nu numai) merg să se dea în leagăne. Unii găsesc o chestie pe care se învârt că disperaţii până ameţesc, dar sunt amuzaţi şi continuă acţiunea, până cât pe ce să li se facă rău. Noroc că se dă plecarea şi îi scot din părculeţul de joacă înainte de vreun nou episod dramatic. Destul că Miruna s-a trezit cu o zgaibă la picior şi am scos trusa mea de prim-ajutor şi am pansat-o.
E foarte amuzant cum Ioana şi Aura sunt în concurenţă cu Dragoş şi Paul pentru numărul de “nominalizări” pe blog! Ba chiar plănuiesc să facă ceva special să fie menţionaţi! Ce ţi-e şi cu gloria! Le promit că voi face câte o pagină cu numele fiecăruia, în număr egal, să se simtă egali şi faimoşi! Ori, mai bine, egal de faimoşi.
La întoarcere toată lumea e liniştită şi, cu siguranţă, obosită, căci se aude doar muzica de pe telefonul lui Paul şi, din când în când, câte un comentariu.
La noi acasă Jane îi are musafiri pe fiica ei cu soţul şi copiii. E agitaţie şi cei mici aleargă sau plâng, după dispoziţia de moment. Mâncăm şi ne retragem.
Mâine, aşadar, va fi cu adevărat Exeter!
O seară bună!

Ziua a cincea, joi, 2 iulie, 2015

Ne întâlnim cu copiii în faţa şcolii. Foarte amuzant cum Petru crede că suntem în data de patru iulie şi face cinste cu Cola! Află că e doar 2 iulie şi mai are încă timp până pe 5! Rareş îşi luase …energizant. Îl confisc şi energizăm canalul, căci cine vrea copii atomici în Exeter??
Fiecare povesteşte ce a făcut la gazde. Băieţeii au mers cu motoare, Ioana şi Bianca , cele mici, s-au jucat cu copiii în pădurea conacului imens şi luxos unde locuiesc. Halal viaţă! Ioana mică şi Elena sunt foarte bucuroase cu familia lor are mare grijă de ele.Diana şi Andreea sunt încântate de gazdă lor, Neil, profesorul favorit al tuturor, care se ocupă de ele, le povesteşte istoria locului şi e foarte simpatic. Ioana şi Aura au ceva nemulţumiri, căci gazdă nu e întotdeauna amabilă. Sper să fie doar o chestie trecătoare. Mai ales că Aura a şi avut o problema cu stomacul şi o mai durea şi o mână.
Sara, care ieri şi-a scăpat telefonul şi l-a stricat, mititica drăgălaşă, a primit un telefon de la gazde să poată comunica cu familia cât e aici. Cât e ea de scumpă şi ce necăjită era ieri! I-am spus că cel mai important e să fie sănătoasă, telefoanele se pot repara sau cumpăra.
Azi mergem fără spanioli. Ce binecuvântare! Va fi mai linişte şi mai fain.
Ziua e cam înnourată de dimineaţă. Dar nu e aşa grav dacă plouă la Exeter, căci magazinele sunt acolo să ne adăpostească. Roy ne urează: ” Shop till you drop!”
Ne aşteaptă o ploaie nesuferită la Exeter şi Ilinca mică nu şi-a luat haine mai groase. Îmi fac griji să nu răcească. Promite să îşi ia ceva de la Primark.
Oprim pe chei şi aşteptăm să ne ia Dev bilete pentru filmuleţul despre istoria oraşului. Îl urmărim şi coborâm spre catedrală. Culmea că au pus plată la intrare chiar şi pentru grupuri de elevi! Cu o parte de copii, cei care au fost şi anul trecut, plec spre muzeu, cu oprire la Poundlandul cu stickere, pixuri şi radiere simpatice pentru premiile copiilor. Vin şi ceilalţi şi primesc un quiz despre muzeu şi intră să îl viziteze. Dev, cu Toni şi cu mine ne aşezăm la o cafea în aşteptarea lor. E o frumuseţe de muzeu, cu o mare diversitate de exponate de toate felurile. La 12.30 plecăm în oraş printre picături de ploaie. Îi întâlnim rând pe rând pe copii care venind, care plecând din Mall-ul oraşului. Bianca mică le dăruieşte cu generozitate copiilor îngheţate pe care le-a luat de la Sainsburry. Ce drăguţ!
Şi noi ne plimbăm agale de la un magazin la altul, până ne dedicăm micului magazin de pantofi de lângă catedrală, unde au pantofi foarte buni şi comozi. Deja e al treilea an când cumpăr de la ei. Ar putea să îmi dea un discount, nu?
Copiii se adună şi fiecare arată ce a cumpărat. Rareş ne-a consiliat foarte înţelept să ne luăm căşti Bluetooth pentru telefoane, ba chiar da el o fugă să le cumpere. Însă rămânem în ceaţă cu căştile în mână, căci nu ştim să le setăm. Tot Rareş e baza şi nădejdea. Cum apare le şi setează urgent. Măi să fie! Tânăra generaţie se naşte cu setările în fund!
Andreea mititică se plimbă şi ea prin oraş, alăturându-se când unui grup, când altuia, foarte descurcăreaţă şi mereu pozitivă.
În parcul catedralei e plin de copiii noştri cu sacoşele lor. Sau mai corect: sacoşe însoţite de copii? Apar Aura, Ioana şi Dragoş cu o tonă de sacoşe şi cu o superbă cupă de ciocolată pentru mine!! Direct pe blog vor apărea! Ne pozăm cu trofeul în grupuri diverse, că doar nu primeşti aşa un cadou în fiecare zi!
Şi iată că apare soarele, tocmai acum, cu o oră înainte de plecare! Cam nedrept soarele asta. Dar bun şi acum, căci socializăm şi scoatem de prin sacoşe cumpărăturile să le arătăm, să le comparăm…Ar fi fost mai greu în ploaie! Emma le stârneşte pe cele mici cu maimuţica ei cu inima şi parfum personal pe care şi-a creat-o la un magazin anume. Plus că i-a luat şi un pat special. Supărare mare în rândul fetiţelor care nu mai au timp să îşi creeze animăluţe personale. Umpleam avionul de grădina zoologică dacă prindeau de veste mai curând!
Dev ne duce la autocar şi pornim spre Barnstaple. Lumea e veselă, se aud râsete, unii moţăie, alţii ascultă muzică, până când de pe câmp vine un miros greu de bălegar. Încep să strige după mine. Ca şi cum era ceva ce puteam controla. Mulţumim de încredere! Iau microfonul şi îi informez că nu s-au născut la Versailles, nici măcar la Casa Albă, iar dacă nu vor învaţă, asta îi aşteaptă: muncă câmpului şi mirosul de grajd! Şoferul glumeşte şi el, zicând că toţi oamenii ăia din cimitir ar da orice să simtă acest miros. Sadic!
Luizei, sărăcuţa, i se face rău şi oprim să îşi revină. Adevărul e că ne cam învârte şoferul şi drumul e şerpuit, aşa încât se mai gândesc şi alţii că le-ar putea veni rău şi iau repede pastile de la Luca.
Dar tot Luiza e cea cu răul şi, după o nouă “rundă” la coborâre, se linişteşte.
Copiii se răspândesc la casele lor şi am mai încheiat o zi de excursie.
Sperăm că mâine nu va mai ploua şi ne vom bucura de Atlantic Village şi de peisajul de pe coasta oceanului.
O seară liniștită tuturor!

Ziua a şasea, vineri, 3 iulie, 2015

Când ajungem la şcoală, veştile sunt pe noi: Pe Ioana mică a muşcat-o o căpuşă şi, deşi a fost scoasă, o parte a rămas încă în picior. Miruna şi Bianca mare au şi ele probleme cu stomacul, în timp ce Luiza a mai avut trei episoade de “stomac pe dos” aseară şi acum e la regim şi ceaiuri. Se pare că bebeluşa familiei lor a adus un virus de la creşă şi l-a răspândit eficient în rândul populaţiei din casă.
Îi fac un ceai de iasomie Mirunei şi îşi revine de minune. Merge cu noi în excursie, în timp ce Luiza şi Bianca merg la gazda Luizei pentru după-amiază. Cât copiii sunt la ore, Eva, Toni şi cu mine mergem la o cafea la Market şi ne luăm şi nişte zmeură bună. Apoi merg cu Ioana mică şi cu Dev la clinică să rezolvăm cu căpuşa. Intrăm foarte repede la consultaţie şi asistenta îi pune un unguent şi îi da o reţetă pentru a înlătura restul de insectă. Reţeta e gratis spre surprinderea noastră!
La farmacie însă vedem tot felul de personaje ciudate: un homeless extrem de jegos şi lângă care nu ai fi vrut niciodată să stai, şi o femeie îmbrăcată neglijent şi nepieptănată, despre care Dev ne spune că se droghează. Oamenii fac alegeri diferite în vieţile lor, nu întotdeauna inspirate, din păcate. Dar noi ne încheiem vizita la clinică şi ajungem la şcoală la sfârşitul orelor.
Azi se merge la Westward Ho! şi la Atlantic Village. Prima e o localitate elegantă pe malul mării în care însă nu stăm, ci ne duc doar pe mal. Teoretic trebuia să stăm două ore acolo, dar ni se pare exagerat de mult cu vântul care bate. Spaniolii sunt fericiţi să joace fotbal şi pe ei e greu să îi scoţi de pe plajă. Şi ai noştri se joacă, supravegheaţi de Toni, în timp ce eu merg cu Andreea G. Diana mică şi Ioana S. la un cafenea în apropiere unde bem o ciocolată caldă şi luăm o farfurie de “garlic bread” ( pâine cu usturoi). Când revenim la autocar, câţiva din cei mici erau uzi leoarcă pentru că fluxul le-a udat hainele şi nu apucaseră să fugă din calea apei.
La Atlantic Village, cei udaţi de valuri îşi cumpără haine noi şi frumoase şi sunt că scoşi din cutie. Luca şi-a luat un tricou şi pantaloni foarte frumoşi, Ioana a găsit o salopetă superbă care îi vine că turnată, Sorana are pantaloni noi şi un tricou fain. Rareş, “şeful” cu număratul, e şi el în ceva haine noi. Şi-au cumpărat cu toţii adidaşi, bluze, jucării, dulciuri…fără număr!
Petru e neobosit în a se pune bine cu fetele şi în a ieşi în evidenţă. Uite că l-am pus pe blog iar;).
Autocarul îi duce pe copii la Barnstaple, iar pe noi ne ia Jane de la Atlantic Village. Mai facem nişte cumpărături şi fata de la casă, care mă văzuse trecând şi cu jumătate de oră înainte, se sperie că are vedenii! O asigur că tot eu eram şi atunci.
În Bideford oprim la un pub plin ochi de lume. E vineri seară. Ted ne cumpără şi nouă bere şi apoi ne întoarcem acasă, la cină.
Sperăm că seara va fi fără evenimente !
Odihnă plăcută!

Ziua a şaptea, sâmbătă, 4 iulie, 2015

Deja e sâmbătă! Nu ştiu când au trecut aşa de repede zilele!
Azi mergem la Tintagel şi la ora nouă toată lumea e adunată în faţă la bibliotecă. Dragoş e îmbrăcat doar cu un tricou şi da o fugă la Primark să îşi ia un hanorac. Dau cadourile celor doi sărbătoriţi, Ioana B şi Petru şi toată lumea e servită cu Cola şi bomboane.
În drum spre Tintagel oprim la Bude pentru o scurtă pauză. Între timp mai avem o mică victimă a autocarului: Ilincăi îi vine rău. O aşez lângă mine în faţă şi sperăm să fie totul bine. Noroc de pungile pe care le-am împărţit! Nu scapă fără episodul “pungă”, dar se linişteşte şi restul drumului pare a se desfăşura fără incidente majore.
În Tintagel oprim la muzeu şi ascultăm povestea regelui Arthur şi a cavalerilor săi, după care copiii se pozează cu sabia,tronul şi cu masă rotundă. Îşi cumpără suveniruri de la magazin şi apoi ne îndreptăm către ruinele de pe munte. Mai o îngheţată, mai o plăcintă, ajungem pe drumul care urcă şi coboară spre castel. Nu e un urcuş prea uşor, adrenalina noastră, a profesorilor e maximă, căci e şi periculos, dar reuşim să parcurgem drumul fără probleme. Îi spun Ioanei B să aibă mare atenţie cum calcă, la care Luca, amuzant, zice “Dacă Ioana cade, ne face pe toţi piese de domino!” Tare! Facem o pauză de poze şi mâncat în partea principală a fostei construcţii. Dev spune că era o mânăstire, eu credeam că era un castel. Orice ar fi fost, e minunat aşezat cu marea sălbatică dedesubt şi copiii sunt fascinaţi de frumuseţea locului. Fac poze nenumărate. Soţia lui Dev, care ne însoţeşte (căci e un urcuş periculos şi Eva e singură cu cei 21 de copii năstruşnici) e impresionată de cât de frumos se comportă copiii, cum nu au lăsat nici o hârtiuţă cât de mică în locul unde au stat şi cum au făcut atâtea poze, semn că le-a plăcut locul. Urcăm mai departe spre vârful stâncilor şi copiii se amuză de oile care sunt răspândite peste tot şi încearcă să le imite sunetele. Andreea mititica stă pe lângă noi, sfătoasă şi curioasă, amuzată când spun că au mai învăţat o limbă străină, a oilor. Poze peste poze, hrănim pescăruşii şi ei se găsesc să îi facă o surpriză “norocoasă” Soranei! Poate câştigă la loto! 
Dragoş, amabil cum e întotdeauna, se oferă să ne pozeze şi pe noi doi. Paul se caţără pe nişte coclauri şi apare pe o scurtătură. Îmi spune că pe el muntele îl face fericit.
Pare că şi restul copiilor sunt fericiţi şi ne îndreptăm spre coborâre, trecem pe lângă peştera lui Arthur şi admirăm încă odată sălbăticia şi frumuseţea locului. Am avut şi noroc de o vreme însorită, chiar dacă pe vârful stâncilor bătea vântul destul de puternic. Ultima parte a urcuşului spre Tintagel e destul de nesfârşită. Ajungem cu limba pe umăr şi avem o jumătate de oră să ne tragem sufletele. Copiii cei mari declară că i-ar lua acasă pe Luca şi pe Andreea G. iar îi spun lui Luca de locul fruntaş pe care îl ocupă printre băieţi şi îmi răspunde mucalit “Au şi avut de ales între mulţi!”
Cumpărăm apă, sucuri, ne hidratăm şi ne băgăm iar în autocar spre Boscastle. Dev a fost de acord cu acest mic detur şi primim un “bonus” cu vizita în această mică localitate. Eu le spun copiilor că mergem la muzeul vrăjitoarelor şi că e destul de sinistru, dar se pare că e doar în capul meu. Nu au fost prea încântaţi de această vizită, şi mai puţin de faptul că a costat 4 lire, aşa că singura care a apreciat muzeul a fost Eva, care (spre deosebire de copii, care nu au avut răbdare să citească nimic din ce era scris acolo) a studiat cu atenţie toate poveştile şi exponatele şi a rămas impresionată. Dată viitoare nu va mai fi Boscastle. Dar dezamăgirea muzeului a fost compensată de veşnicul entuziasm al cumpărăturilor. Au aici îngheţate mari şi bune, ouă care par reale dar sunt de cauciuc, tot felul de lucruri amuzante. Evident că plecăm spre Barnstaple cu o mulţime din aceste suveniruri… Cei mici îmi cumpără două eşarfe faine de tot, cu bufniţe. Tare sunt frumoase! Şi o felicitare simpatică şi şmecheră, cu nasturi. Cât de drăguţi!
Între timp Petrişor s-a umplut de îngheţată pe tricoul lui alb şi tricoul pe care i l-am cumpărat de ziua lui pică la ţanc să se poată schimba. Plus că îi stă foarte bine.
Iată că s-a încheiat ziua şi autocarul duce un grup de copii veseli spre Barnstaple. Râd, glumesc, se tachinează, află care pe care iubeşte, treburi serioase aici!
Ilinca mică şi cu mine dormim pe fundalul râsetelor şi ne trezim când deja intraserăm în oraş.
Îi debarcăm pe toţi şi un grup din cei mai mici pleacă în oraş să îl sărbătorească pe Petru.
Cum ajung acasă deja primesc telefon de la gazdele copiilor care sunt preocupate că sunt mici şi sunt singuri în oraş. Dar ei ajung imediat acasă şi lucrurile se liniştesc. Sunt copii buni şi responsabili. Şi cu busolă în fund! Nu se rătăcesc niciodată!
Şi aşa s-a mai încheiat o zi!
Noapte bună!

Ziua a opta, duminică, 5 iulie, 2015

Bună dimineaţă, ploaie! Cerul e negru şi plouă încontinuu. Poate îşi revine spre după-amiază. Gazdele noastre dorm până târziu, aşa că ne luăm lapte şi fulgi să ne potolim foamea până la brunch-ul pe care ni-l va pregăti Jane.
Toni primeşte telefoane şi mesaje încontinuu şi se simte sărbătorit. Între timp vremea s-a mai îmbunătăţit şi a ieşit chiar şi soarele. Sper să se simtă bine copiii şi să aibă un program amuzant, chiar şi pe vremea asta hidoasă.
Mă gândesc la ei, cum stau ei cuminţei şi ascultători, pe unii mai că nu îi simţi. Elena şi Ioana G sunt atât de tăcute şi scumpe, că nu deranjează pe nimeni cu nimic. Noroc că la gazde au ocazia să vorbească o mulţime şi sunt fericite. Dar ei au grupul lor de copii mai mici şi se înţeleg, se distrează, au poantele lor. Mai sunt doar două zile de stat aici. Spaniolii stau trei săptămâni ca să se acomodeze şi să vorbească cât mai mult. E bine de ei, dar parcă trei săptămâni e cam mult pentru ai noştri. Am să mă interesez cât ar fi un sejur de două săptămâni pline. Deja unii dintre copii m-au anunţat că vor să mai vină şi la anul. Nici o problemă! Acum deja sunt familiarizaţi cu locul, pot alege aceeaşi familie, iar aici e mereu foarte frumos şi ne place şi şcoala.
Aşteptăm să vedem ce decide Jane că vom face azi. Iniţial voiam să mergem la un târg la Bude, dar e posibil să nu se ţină din cauza vremii. Până atunci, lenevim şi ne refacem bagajele cu noile achiziţii în ele. Pe la prânz plecăm  spre Bude. Târgul nu e cine ştie ce, dar e soare şi atmosfera e plăcută. Stăm câteva ore şi apoi ne întoarcem la Bideford şi bem câte o bere la King’s Crown şi apoi revenim acasă la cină. Când mă uit pe Facebook constat că Paul, Ioana M. Dragoş şi probabil Aura au paostat poze din…Londra. Sper că e doar o glumă, mai ales că în poze apare Dragoş care tocmai a fost în Londra, deci e foarte posibil să fi pus pozele de acum o săptămână. Căci cine ar fi atât de iresponsabil să plece patru ore pe tren la Londra, şi patru înapoi, mai ales când nu eşti major şi profesorul răspunde de tine? Răspunsul meu preferat la această întrebare e: nimeni! Cred că doar vor să fie ei interesanţi şi să apară cu ceva special pe blog, “cursa” vedetelor din această tabără. Aşa că nu le voi face jocul să mă agit şi să îmi fac probleme. Vedem mâine ce se întâmplă.

Până atunci ne luăm cina în linişte, mai vorbim cu Jane şi ne retragem să ne odihnim.

Somn uşor!

Ziua a noua, luni, 6 iulie, 2015

A început şi a continuat cu urări de pretutindeni. Cât de minunat e să îţi dai seama că lumea nu te uită şi au atâtea gânduri frumoase pentru tine!
Acasă, Jane mi-a oferit un set superb de argint cu turcoaz şi la şcoală copiii mi-au cântat Happy Birthday! Am acum un ursuleţ adorabil de la Ilinca şi Emma, o cupă simpatică de la ceilalţi copii şi două ceşcuţe foarte faine de cafea de la Diana mică. Cât de drăguţ! Şi port cu mândrie eşarfă cu bufniţe de la cei mici.
E şi ziua Mirunei, aşa că e o zi generală de dulciuri şi Cola. Se fac orele cu un profesor în minus: indigestia a lovit din nou! Una din profesoare nu a mai ajuns la şcoală şi Roy îi ţine locul cu mare succes.
După ore şi o rundă de cumpărături se merge la Zoo la Exmoor. A fost o experienţă interesantă şi amuzantă, copiii au rezolvat un quiz şi au câştigat premii bomboane pe care le-au împărţit cu ceilalţi, ca nişte colegi buni ce sunt. Când a văzut tapirul cu faţă lui caraghioasă şi mofluză, Petru a comentat amuzant că aşa arată el când merge la şcoală: mic, grăsuţ şi sictirit!
Vremea şi-a cam făcut de cap azi: când plouă în rafale, când se oprea. Bine că am reuşit să ne plimbăm printre cuşti şi să vedem o mulţime dintre vieţuitoare. Pumele şi pisica uriaşă de Exmoor erau cele mai fioroase. Dar când a început să ţipe păunul, toată lumea s-a speriat de moarte, nu de alta, dar nu se aştepta nimeni la aşa zbierăt!
Am văzut iepuri amuzanţi, canguri cam blegi, ibişi de un roşu de-a dreptul fosforescent şi tot felul de alte tipuri de cocostârci. Manguste active şi extrem de simpatice, pui de maimuţici şi de tigrişori ca nişte jucarici mişcătoare, erau toate acolo pentru noi.
A fost chiar fain şi au învăţat lucruri interesante despre animale de care nu ştiuseră până atunci.
A urmat o sesiune de interacţiune cu animalele. Mai întâi un şarpe cu clopoţei, apoi nişte insecte lipicioase, mari şi, la sfârşit, o mangustă caraghioasă. Toţi s-au înghesuit să pună mâna pe şarpe. Comentariul general a fost: parcă pui mâna pe o poşetă!!
Apoi au studiat gândacii uriaşi şi i-au mângâiat cu grijă, Rareş era responsabil cu gândacul mare, cafeniu, şi îl plimba că pe sfintele moaşte printre copii, atrăgându-le atenţia să îl mângâie atent, să nu îl deranjeze. Pentru grijă lui a primit ca premiu o cutie de bomboane. Celălalt gândac, maro, a fost ţinut de îngrijitoare şi s-a bucurat şi el de mare atenţie.
Cât de scârboşi! Dar copiii s-au amuzat cu ei din plin. La început trebuiau să ghicească ce animăluţ vor vedea. Doi voluntari erau cei cărora li se arătau animăluţele şi ei răspundeau la întrebări Yes/ No .
La sfârşit, mangusta a fost scărpinată de toată lumea. Dar pe cât era de simpatică, pe atât de rău mirosea! Îţi lua auzul, zău aşa! Nu mai ştiau cum să se mai spele care mai de care! În jumătatea de ora care le-a rămas au cumpărat animale de pluş şi veneau din cinci în cinci minute să mă întrebe pe care să îl cumpere.
Îşi mai cumpără câte ceva de mâncare şi toată lumea se îmbarcă în autocar şi ne întoarcem la Barnstaple într-o atmosferă presărată de observaţiile făcute de Eva zgomotoşilor ei elevi. Numele cel mai des pomenit în aceste strigăte e Angel. Deloc un înger după cât se pare!
Am ajuns şi toţi se împrăştie spre gazdele lor iar noi plecăm cu Jane la Bideford.
O seară liniştită!

Ziua a zecea, marţi, 7 iulie, 2015

E ultima zi în Barnstaple şi parcă au trecut atât de repede, încât nu am avut timp să ne dezmeticim…!

Ultimele ore la şcoală îi adună pe copii împreună: trebuie să scrie fiecăruia din copii de ce îşi vor aminti de el. Se face o mare agitaţie, fiecare scrie fiecăruia pe foaia lipită pe spate. Unii vor să le păstreze, altora nu le pasă. Au şi de completat o fişă pentru feed-back. E important să se ştie cum s-au simţit şi cum au fost gazdele lor.
Apoi mergem la bowling. Trei din cei mai mari şi mai neliniştiţi vor să meargă la Exeter la cumpărături: a mai rămas jumătate de oraş necumpărată! Sun părinţii pentru a primi acordul lor şi îi las să plece.
Restul mergem pe jos la Barnstaple Motel unde au sala de bowling. Primesc ghete speciale şi cam o oră se distrează jucând. Dar se plictisesc repede şi decidem să ne întoarcem în oraş pentru ultimele cumpărături. Zis şi făcut! În şir indian ne desfăşurăm spre Barnstaple şi fiecare merge unde crede că va mai găsi ceva bun de luat.
Jane e deja la pub şi ne aşteaptă, aşa că venim acasă mai repede. Avem de făcut valiza şi nu e treabă uşoară!
Spor la împachetat! Mâine la şapte plecăm spre Londra.

Ziua a unsprezecea, miercuri, 8 iulie 2015

Plecarea e la şapte, aşa că ne trezim la şase şi mâncăm în viteză, înşfăcăm valizele şi ieşim pe uşa.
E întotdeauna greu să ne despărţim de Jane… E o persoană minunată, inteligentă şi sensibilă, cu mult tact şi foarte generoasă. Ne e tare dragă!
La autocar ne aşteaptă Dev şi Neil, atât de drăguţi încât să vină special să ne conducă! Nu contenesc cu laudele la adresa copiilor şi Neil le spune fetelor, Diana mică şi Andreea G. că le aşteaptă musai înapoi. A fost o gazdă super, ca de altfel majoritatea gazdelor de anul acesta. Aura şi Ioana, tocmai ele, atât de bine educate şi atente, au nimerit o familie mai zuza, iar băieţii mici au plecat fără mâncare sau apă la ei… Nici Diana mare nu părea cea mai fericită cu familia la care au stat. Deci trei familii vor fi tăiate de pe listă, în timp ce restul s-au străduit foarte mult pentru copiii noştri.
Pe drum e linişte la început, căci dorm obosiţi după aşa o deşteptare matinală. Apoi se trezesc şi încep să sporovăiască. Şoferul e foarte detreaba, ne opreşte de câte ori vrem şi e calm şi amabil.
După două ore ajungem la Bath. Evident, burniţează uşor, cum altfel? Doar suntem în Bath şi ar fi fost prea diferit de alte dăţi. Mihaela ne aşteaptă să o ia pe Amalia, nu înainte de a vizită şi ele băile romane. Muzeul e foarte interesant şi văd că e apreciat de copii care îşi fac poze şi caută fiecare loc de văzut. Luca şi Rareş, mititei şi agitaţi, reuşesc să iasă din muzeu, din greşeală. Dar o conving pe o controloara de bilete că s-au rătăcit de grup şi intră iar, chiar dacă Luca nu îşi mai găseşte biletul :)).
Avem destul timp pentru vizitat, căci până acum ne fugăream că disperaţii la limita de timp. Acum nişă avem aproape trei ore şi stăm la o cafea bună cu Mihaela care ne updateaza cu jobul şi viaţa ei în Bristol. Ce plăcere să ne revedem! Şi câte amintiri frumoase ne leagă! Ne amintim de episoadele hilare din viaţă noastră la Vasto, de convieţuirea cu Ivo, de anul acela incredibil, 2002, plin de întâmplări şi momente de neuitat…
Pe rând se adună şi grupul nostru. Le-au “crescut” în mâini animăluţe de pluş din acelea pe care le poţi crea la magazin. Avem maimuţele, ursuleţi, iepuraşi, care mai de care mai îmbrăcaţi, cu sau fără ochelari, cu ghetuţe sau pantofi, cu hăinuţe şi sutiene, o adevărată grădina zoo de catifea pufoasă. O mare contribuţie la prosperitatea industriei de jucării britanice.
Acum destinaţia noastră e Londra. Dar avem timp destul. Ba chiar mai oprim la o staţie de benzină pentru o altă pauză. Lumea e veselă, se compară jucăriile, îşi mai amintesc secvenţe din tabără, râd şi vorbesc.
Pe la patru suntem la Luton, debarcăm bagajele şi intrăm la check-în. Un funcţionar mai tocilar crede că avem nevoie de confirmările de la părinţi, dar se dovedeşte că nu era aşa. Unora din copii li se reţinuseră ambele exemplare la vama română. Ne descurcăm, dăm şi bagajele, însă unii mai au ceva probleme cu prea multe genţi. Şi le dau unii altora, le mai înghesuie şi trecem şi acest hop. Şi la controlul bagajelor mai avem ceva probleme: unii au uitat şampoane sau sticle de apă în bagajul de mână, aşa că li se face o verificare amănunţită. Miruna se trezeşte că, luând bagajul Aurei, o opresc la control din cauza “sticlei” de ciocolată care apare pe ecranul lor ca o sticlă adevărată. Pierdem şi aici ceva vreme. E aglomerat de nu ai unde arunca un ac!
Nu e mult timp rămas aşa că ne grăbim spre îmbarcare. Ne punem la rând şi constatăm că s-au împrăştiat ca potârnichile. De parcă nu avuseseră suficient timp să îşi cumpere tot ce voiseră până în acest moment! Nu, acu’ li se arătase că mai era ceva de luat. În fine, ne stresăm cu adunatul lor, Aura mai are un stres că nu o lasă cu două genţi de mână. Le pune unele în altele, le aşează cum ştie mai bine şi reuşeşte să scape de taxa de 50 de lire de bagaj suplimentar.
Dar ce să vezi?? Cei doi “apostoli” Paul şi Petru nu sunt nicăieri, nu răspund la telefon şi mai sunt 14 minute până la decolare. Ne sar capacele de nervi şi stres, Într-un final răspunde unul din ei la telefon, zicând că sunt… la Starbucks! Locul perfect unde trebuie să te afli când îţi pleacă avionul! Ghinion pentru cel care a răspuns la telefon: Toni îi face un perdaf major, la câţi nervi avea. Îi mai iau şi eu la rând cu o tură de dirigenţie.
Dar iată că ne aşezăm în avion şi în aproape trei ore suntem la Bucureştiul cald încă de la caniculă de peste zi. Ne aşteaptă microbuzele şi la ora trei ne oprim în faţă la Moldova. Au dispărut semnele hramului de la plecare.
Sunt doar părinţi plini de nerăbdare şi dor pentru copiii care au lipsit aproape două săptămâni de acasă. Pentru noi zilele au zburat, pentru ei însă, s-au târât!
Bun venit acasă!

Advertisements
Published in: on June 28, 2015 at 8:42 pm  Leave a Comment