Barnstaple, 3-13 iulie 2016

 

A fost o zi toridă şi abia spre seară s-a mai răcorit. Trăim (a câta oară?), emoţiile plecării, ale unei noi călătorii, cu alţi copii, cu alte aşteptări. Am făcut o listă „competentă”, am bifat ce mai era de luat şi, în mod tipic şi tradiţional, lista „şefă” s-a făcut nevăzută în universul infinit al listelor pierdute. Altă lista, alte bifări, căci nu ne pierdem prea uşor încrederea. Şi iată că bagajele ne aşteaptă cuminţi, împănate, gata să fie închise cu un ultim efort.Telefoane de asigurare pentru autocar, actele verificate, ochii pe ceas.

Târziu, în miez de noapte, plecăm către București și, de acolo, ne îmbarcăm în avion spre Londra. Odată ajunși, recuperăm bagajele, reuşind să ieşim din aeroport, după ce am luat ape, cafele, acadele şi alte asemenea.
Şoferul ne aştepta răbdător şi amabil la capătul străzii. L-am găsit fără ezitare şi, involuntar am avut flash-back-uri cu alţi şoferi care erau mereu de negăsit şi ineficienţi în alte episoade ale debarcărilor în „perfidul Albion” ( numele de origine necunoscută dat Angliei în vechime). Domnul nostru de astăzi este un profesionist şi s-a străduit să se conformeze întru totul programului pe care îl doream noi.
Vizita la castelul Windsor a fost minunată, ca întotdeauna, în ciuda faptului că am avut de aşteptat destul de mult pentru a intra în apartamentele regale. Casa păpuşilor i-a impresionat în mod deosebit pe copii, mai ales prin faptul că toate obiectele miniaturale erau perfect funcţionale, iar bijuteriile de aur şi argint erau identice cu „surorile” lor de zeci de ori mai mari. Fiecare element al unei case normale se regăsea acolo în cel mai mic şi inimaginabil detaliu.
Ne-am rătăcit unii de alţii foarte curând pentru că eu am stăruit să vizitez (cel puţin a zecea oară) fiecare sală, în timp ce copiii au văzut totul în ritmul lor propriu, aparent mult mai accelerat decât altele…
Ne-am revăzut cu ei la poartă castelului şi am ajuns foarte punctuali la autocarul ce ne aştepta în marea parcare de la intrare.
Oboseala s-a resimţit în drumul spre Barnstaple: unii au dormit încontinuu, alţii s-au agitat la maximum, o acţiune pe care am încercat să o ponderez în limitele unui normal general acceptat de bunul simţ. Greu la deal!
Pauza de masă nu a îmbunătăţit prea mult lucrurile. Cu forţe şi energii noi şi nebănuite, cei agitaţi au continuat să se agite, în timp ce obosiţii şi-au reluat somnul. La ora 7,30 iată-ne ajunşi în spatele şcolii unde ne aşteptau familiile-gazdă. Mare emoţie pentru copii! Fetiţele mici erau pătrunse de nerăbdarea de a vedea unde vor petrece următoarele zece zile.
Angela, coordonatoarea şcolii, a făcut rapid distribuirea şi, în nici un sfert de oră, toată lumea plecase spre casele gazdelor, însoţite de rugăciunea gândului meu ca totul să fie bine şi toţi să fie mulţumiţi.
Nici nu am pus însă piciorul jos din maşină în faţă casei prietenei noastre Jane, că telefonul a şi început să sune. Doi dintre copii nu erau fericiţi cu gazda lor. Nu era suficient de tânăra, nu avea alţi copii cu care să socializeze noii veniţi, paturile erau suprapuse şi nemulţumirea mare. Mie mi se păruse (ce ţi-e şi cu punctul de vedere!) că femeia era tare cumsecade şi bucuroasă să îi aibă în casă ei. Şi cum nici nu o mâncau şi nici nu se însurau cu ea, ce mai conta vârstă?? Dar nu te pui cu diferenţa dintre generaţii şi cu perspectivele diferite în care vedem noi lucrurile. Sper că ziua de mâine să aducă o rază de soare în viaţă celor doi micuţi şi să găsească Angela soluţia ideală ca fiecare din părţi să fie bucuroasă.
Cu acest gând pozitiv în suflet, închin steagul unei zile lungi şi pline de evenimente… Pe mâine, aşadar!

4 iulie 2016

Încà de dimineaţă cerul pare a fi de un gri hotărât, cu gânduri clare de ploaie. Pentru noi, veniţi din cuptoarele unui iulie românesc, cele 17-18 grade sunt, cu siguranţă, mană cerească.
Când ajungem la şcoală copiii sunt deja adunaţi, puţin somnoroşi, dar în general bucuroşi de soarta lor. Doar cei doi băieţei nu erau tocmai cei mai fericiţi cu gazda lor, deşi recunosc faptul că femeia este foarte amabilă şi are mare grijă de ei. Angela a preluat imediat controlul şi le-a găsit o familie ideală (sperăm noi), cu mulţi copii şi multă acţiune.

La sfârşitul orelor Roy, directorul, ne-a dus pe o rută ocolitoare până la muzeul oraşului, mergând prin parcul castelului, pe malul apei, până la turnul cu ceas. Au de rezolvat un quizz despre istoria locului şi îi văd punându-se pe treabă cu seriozitate, căutând răspunsurile, citind cu atenţie informaţiile, ca nişte copii buni ce sunt. Deja Eva, profesoara spaniolilor, a remarcat cât sunt de politicoşi şi bine educaţi. Aşa da!
Au stat destul de cuminţi şi au ascultat indicaţiile lui Roy, dar după-amiază, când Tom, ghidul oraşului, ne-a povestit lucruri interesante despre Barnstaple, am avut senzaţia că mân o turmă de pisici prin oraş. Băieţii mici au avut ideea deloc inspirată să îşi cumpere fiecare câte o sacoşă uriaşă cu dulciuri şi băuturi răcoritoare. Ai fi zis că se terminau mâine şi trebuiau să îşi facă provizii. Le-am explicat că în orice moment din cele zece zile petrecute aici îşi pot lua aceleaşi lucruri, la acelaşi preţ, nu e nevoie să fie aşa disperaţi. Drept pentru care, în grupul nostru de copii, puteai vedea trei mititei cu trei sacoşe mari albastre, fără a fi prea evident din prima cine pe cine cară: ei sacoşa ori sacoşa pe ei?
Eu, ca tot profesorul, aş fi vrut ca toată lumea să asculte ce li se spune, să afle acele fapte şi date care mie (doar mie) mi se păreau importante. Lor nu li se păreau la fel de palpitante, desigur, şi prin urmare tare s-ar mai fi agitat dacă nu le stăteam eu în coaste. Până la urmă, volens-nolens, au fost informaţi şi apoi „eliberaţi” să mai facă ceva cumpărături prin oraş. Dar sunt drăgălaşi şi amuzanţi, iar a le cere să mai fie şi atenţi când sunt setaţi pe „holiday mode” e cam nerealist, după o zi de şcoală.
Cum aşteptam noi în locul de întâlnire să vină familiile să ia copiii, una din mititele se apropie de mine şi întreabă: „Doamna, dar dumneavoastră câţi ani împliniţi?” „Douăzeci” , zic eu. Ochişorii i se rotunjesc a neîncredere. „Douăzeci??” „Da”, îi răspund eu „în fiecare an împlinesc douăzeci de ani!” A rămas pe gânduri. O întreb: „Nu vrei să ştii câte kilograme am şi ce salariu?” Nu voia. Ne-am bucurat cu toţii. Copiii spun lucruri trăsnite, nu-i aşa?
Între timp, băieţeii mici se străduiau să mănânce ce aveau în pungi, căci e mai uşor să plimbi conţinutul în stomac decât în pungă. Tot grupul a beneficiat de cumpărăturile lor, lumea a fost servită şi rugată să mănânce din dulciurile pe care le cumpăraseră, un adevărat festin!
Pe rând, apar gazdele şi grupul de copii se micşorează, până ce toţi sunt relocaţi, iar noi ne urcăm în maşină cu Ted şi Jane, spre casa noastră. Pe drum, Jane ne spune incredibila poveste a fazanului care le-a sărit în faţa maşinii în drum spre casa fiicei lor. Au reuşit să îl evite pentru că drumul era liber şi nu erau maşini în spate. La întoarcere însă, aparent acelaşi fazan sinucigaş s-a repezit din nou pe drum, de neevitat. Dar, minune! În urma maşinii nu au văzut nici o pasăre zăcând lată, moartă, cum ar fi fost de aşteptat. Coboară Ted din maşină să vadă ce s-a întâmplat totuşi, unde a dispărut animalul pe care evident îl loviseră. Unde credeţi că era? Cu capul înfipt în radiatorul maşinii! L-a scos de acolo şi un firişor de sânge se prelungea din ciocul bietei făpturi. Au decis să îl redea naturii, în speranţa că o vulpe se va bucura de un prânz copios cât de curând. Nici nu a apucat însă să îl aşeze uşor pe un gard viu de la marginea drumului, că brusc, fazanul a sărit ca ars şi a tulit-o în viteză maximă spre râul din apropiere. Au rămas stupefiaţi, fără să îşi poată imagina ce anume îl resuscitase atât de eficient. A fost un fazan scump, căci schimbarea radiatorului a costat ceva peste o sută de lire!
Ne-am amuzat de această povestire şi am mai depănat şi alte amintiri până să ajungem în Bideford. Ted doreşte să se oprească la o bere la un local, cu amicii, în timp ce noi ne continuăm drumul spre casă.
Jane ne pregăteşte masă în timp ce noi ne organizăm bagajele. Ne anunţă că va merge în oraş să îl aducă pe Ted acasă. Cât de puţin a stat, mă gândesc în sinea mea. Jane bagă capul pe uşa şi ne aduce două plicuri. Iniţial am crezut că sunt de la ea pentru noi, apoi am citit mai atenţi şi am descoperit că erau felicitări trimise de Mara, dar, foarte ciudat, nu aveau timbru de expediere.
Conversez pe messenger cu Mara, îi mulţumesc pentru felicitări şi o întreb dacă le-a trimis într-un plic mare lui Jane de nu au timbru. Îmi confirmă că aşa făcuse. Îi spun că aşteptăm să fie gata masa, ea comentează că în Anglia se mănâncă mult mai devreme ca în Spania, la ea etc., etc. Jane vine să ne cheme la mult aşteptata cină. Deja aveam o foame de lup! Cobor bucuroasă, trec pe lângă uşa deschisă a sufrageriei unde Ted îşi lua, pe o tavă, masa de seară, îl salut veselă şi deodată văd pe canapeaua din faţă mea o figură cunoscută. Mi se pare că visez… nu poate fi adevărat! Zâmbitoare, pe canapea stătea Mara însăşi, cea cu care crezusem tot acest timp că vorbesc din Barcelona. Stau blocată câteva secunde fără să pot procesa ce mi se întâmplă, apoi mă reped să o îmbrăţişez. Complotase cu Jane şi Ted tot acest moment-surpriză, inclusiv pretextul cu ieşirea la o bere cu prietenii. Era nevoie de un motiv ca Jane să plece din casă pentru a o aduce pe Mara de la autogară.
Acum îl aşteptăm pe Toni să vină să vedem ce reacţie are. E foarte amuzant cum rămâne uluit şi întreabă: „Ai înnebunit, ce faci aici?” după care simte nevoia să traducă şi în engleză întrebarea. Ne revenim din surpriză şi petrecem o seară minunată împreună, de vorba până târziu.

5 iulie 2016

Plecăm în trombă spre şcoală, temându-ne că ne-am foit prea mult şi vom întârzia. Dar nu e cazul. Traficul e destul de prietenos cu noi în această dimineaţă, aşa că reuşim să ajungem cu 20 de minute mai devreme. O prezint pe Mara celorlalţi profesori şi, după ce se face împărţirea copiilor pe grupe, încep orele în cele patru clase ale şcolii. Copiii proaspăt transferaţi la o nouă familie sunt zâmbitori, semn că viaţă li s-a îmbunătăţit simţitor.
Orele trec uşor. În pauze coridoarele se umplu de forfotă. Spaniolii sunt foarte zgomotoşi, ca şi anul trecut, dar parcă totuşi mai potoliţi faţă de acel grup memorabil. E interesant cum între ei s-au legat prietenii în grupele lor de lecţii şi s-au înţeles mai bine decât părea din exterior. Sper să fie la fel şi anul acesta.
La prânz returnăm copiilor telefoanele mobile. Regula e că la începutul orelor să le predea profesorilor coordonatori şi să le primească înapoi la ora 12,30. Uite că au supravieţuit o dimineaţă întreagă fără a butona mobilele! Deci se poate.
Grupul se adună la locul obişnuit de întâlnire: The Library (biblioteca), o clădire austeră, din cărămidă roşie, aflată aproape de parc şi de şcoala noastră. Ne îmbarcăm în autocar cu destinaţia Woolacombe şi Ilfracombe. Deşi ziua a început cu temperaturi scăzute şi un vânt tăios, iată că deja e cald şi soare, numai bine de mers la mare.
Tom e ghidul nostru astăzi şi probabil şi în zilele următoare, doar că nu mulţi ascultă cu atenţie descrierile locurilor pe unde trecem. Pentru ei e mai important să socializeze. Eva încearcă să îi mai tempereze pe ai ei, cu efecte de scurtă durată, din păcate.
Ajunşi la ocean, copiii aleargă spre apă, încântaţi de valuri şi de soare. Nu e totuşi atât de cald încât să poată face baie, sau să se dezbrace în costume de plajă. Rămân îmbrăcaţi şi se bagă în apă doar cu picioarele. Aş fi fost prea stresată să îi ştiu în valurile puternice ale Atlanticului. Nu sunt bucuroasă nici aşa, pentru că s-au udat până la piele. Băieţii mici sunt plini de apă şi nisip şi mă îngrijorez să nu răcească. Atâta ne-ar mai lipsi! Dar ei sunt cât se poate de fericiţi, nu au nici o grijă şi nici o apăsare. Se amuză de meduzele eşuate în nisip, se caţără pe pietre, se fugăresc…
Cu greu îi adunăm de pe plajă, iar câţiva dintre spanioli rămân jos, urmărind cu teamă cum trece autocarul pe lângă ei. Eva le spune hotărâtă că, dacă mai întârzie, vor fi lăsaţi pe drum. O perspectiva deloc luminoasă!
La Ilfracombe deja soarele arde puternic. Verity, statuia cea controversată ne aşteaptă tot acolo… ca o statuie, impasibilă, prizonieră în bronzul ei verde, o mărturie a vieţii, creaţiei, ştiinţei şi morţii care definesc existenţa efemeră a oamenilor pe pământ. Tom ne lasă timp să o pozăm şi apoi se merge sus, la turnul de observaţie al navigatorilor.
E plăcut să te plimbi prin acest orăşel cochet, cu vaporaşe în micul port, cu mulţi turişti şi hoteluri elegante. Îmi iau o plăcintă cu legume şi, în timp ce mâncăm, un pescăruş îndrăzneţ se repede cu iuţeală şi, până să îmi dau seama ce mi se întâmplă, îmi fură o bucată de plăcintă din mână! S-a petrecut fulgerător, şi m-am fericit că nu m-a ciupit de mână în acţiunea lui temerară. Mă recompensez cu o îngheţată şi aştept să iasă lumea din muzeu pentru a ne aduna în parcul superb şi plin de flori din apropiere. Băieţii găsesc un nou sport: sar peste micul râuleţ mărginit de pietre de o parte şi de alta. Stau cu inima cât un purice să nu cumva să cadă în apă. Stresul ia sfârşit când Tom vine să ne conducă la autocar şi pornim spre Barnstaple, în voia bună şi gălăgia generală. Vorba lui Luca: „Doamna, doar suntem în vacanţă!” Corect!
La sugestia lui Jane, am hotărât să ne sărbătorim ziua la un restaurant pe cheiul apei. S-a dovedit o alegere foarte bună. Am mâncat mâncare excelentă şi am băut “ale”,  berea tradițională, recomandată de Ted, de data aceasta. Am petrecut o după-amiază minunată cu ei doi şi cu Mara.
Curios cum astăzi toată lumea s-a plâns de oboseală. Credeam că numai eu sunt cea obosită şi găseam diverse explicaţii nemăgulitoare. Dar şi mari şi mici se simţeau epuizaţi. Ar putea fi de vină diferenţa de fus orar, presiunea atmosferică, agitaţia de început de tabăra, toate adunate la un loc. Aşa că nici nu am ajuns bine acasă, că am şi căzut lată torpilată, într-un somn greu, până dimineaţă.

6 iulie 2016

Destul de devreme astàzi, strada principală a orașului pare a fi animată de lume grăbită și preocupată. Ba chiar asist la o arestare in mijlocul drumului. O scenă desprinsă parcă din filme! O femeie e cea arestată și protestează zgomotos, în timp ce polițistul o duce încătușată în dubă.
E prima dată că sunt martora unui asemenea incident în acest oraș atât de liniștit și patriarhal…
Pe de altă parte, Angela îmi semnalează că două din micuțele noastre s-au certat foarte tare, spre disperarea gazdelor care le-au pus în vedere că, dacă vor continua, vor fi nevoite sà ia màsuri mai severe. Și asta e o premieră…Le iau deoparte și le fac un mare instructaj. Le scriu pe foi de hártie formularea scuzelor de rigoare în engleza și promisiunea că nu se va repeta.Măi sa fie! Mici și agitate! Insă incidente de acest fel pot apărea între fetițe mici, cum remarca și Angela. Baieții se mai înghiontesc, dar rareori conflictele escaladează.
Înainte să pornim în excursie, copiii mi-au făcut o surpriză minunată: au căntat ” La multi ani! ” și mi-au oferit cadouri. Cât de drăguț din partea lor!
Și ziua se anunță frumoasă in continuare, căci în această dupa amiază vizităm Lynmouth și Lynton. La sosire în locul cunoscut sub numele de Valley of Rocks, îi adunam pe copii și le atragem atenția că se merge pe marginea prăpastiei și vor trebui sa fie foarte grijulii pe unde calcă. Și, mai ales, îi lasăm pe spanioli sa mearga înainte ca să evităm imbrânceli stupide între ai lor și ai noștri, pe drum accidentat. Că le vin idei in valuri la această vârstă. Drumul decurge fără probleme, vorbim și povestim, mai fac mici ” dirigenții” fetițelor, explicându-le că e o idee foarte rea să nu se înțeleagă unele cu altele.La urma urmelor, nu se împarte acum averea familiei să nu le ajungă! Sperăm ca mesajul ajunge netrunchiat la destinație.
Ca întotdeauna, peisajul de pe stâncă este fascinant, marea nesfârșită si albastră ca o coală de hârtie lucioasă, fară urmă de valuri, liniștită. Din când în când se zăresc grupuri de capre sălbatice, spre deliciul copiilor care le caută din priviri pe stânci. Întâlnim numeroase grupuri de turiști venind din partea opusă și ne salutăm cu veselie căci, pe munte, tot omul e prieten cu alt om.
Avem timp de o scurtă plimbare în Lynmouth, apoi luăm trenulețul cu apă spre Lynton, sus pe munte. Baieții mici se țin de farse și pâna la urmă tot vor intra în bucluc unii cu alții, dar deocamdată sunt la nivelul de ” amuzanți în felul lor”. Mă tem că fetele planuiesc o mică răzbunare și nori se adună la orizontul grupului de ” aproape”clasa a șaptea.
După plimbări și tachinări, îi băgăm în autocar și… la drum spre casă! Se cântă ” Multi ani trăiască” în engleză, română și bască, pentru noi, cele trei sărbătorite: Miruna, o fată din grupul de spanioli si eu.
E încă soare și cald cănd sosim în Barnstaple. Jane și Ted ne așteaptă în parcare, iar drumul spre Bideford, unde locuiesc ei, este un prilej bun de a mai povesti întâmplările de peste zi.
Seara se desfășoară pe coordonatele meciului Țara Galilor- Portugalia, cu dezamăgirea că nu au câștigat ai lor, însă colorată de vizita scurtă a fiicei cu familia. Tristram, nepoțelul de patru ani, este o drăgălășenie de copil, prietenos si isteț, de îți vine să îl iei acasă cu totul! Și el și surioara lui se bucură să ne vadă și nu par câtuși de puțin deranjați de faptul ca suntem persoane necunoscute lor.
Se face tărziu așa ca ” închinăm steagul” acestei zile și ne retragem să ne odihnim pentru o nouă zi, cu destinația: Exeter.

7 iulie 2016

O zi fără aniversări! Tocmai când ne obișnuisem cu ele…Bate un vânt neplăcut, ințepător, însă peste zi, deobicei se face călduț și bine.
Suntem doar noi în autocarul spre Exeter, fără spanioli,  așa că e mult mai liniște. Roy ne este ghid în această călătorie care începe cu filmul documentar despre istoricul orașului. Unii sunt atenți, alții sunt atenționati, dar am ” spart” gașca ” băiețeilor mici”, punându-i separat în sala de film. Au declarat că nu sunt ” mici”, așa că îi voi numi “baieței mari”, să nu îi supăr…;)
Revine senzatia cu turma de mâțe pe care le mân prin oraș, cu efectul că se împing, se îmbrâncesc și se împrăștie in direcții neprevazute în program. Mititelele care se certaseră sunt acum cele mai bune prietene: cine credeți ca avea la gât câte o jumătare romantica de inimioară “Best friends forever?”Aveți dreptul la două încercări. Probabil ați ghicit: chiar ele! Dinamica relațiilor dintre copii nu încetează sa uimească.
Programul nostru inițial e perturbat de o activitate în catedrală.Nu putem intra decât după 13,30. Facem rapid o rotație și începem cu muzeul. Copiii primesc o hartă, un quiz si niscaiva observații să fie mai atenți la ce se întâmplă in jurul lor și mai puțin conflictuali.Cred că devin cicălitoare, dar unii sunt prea mici să iși dea seama ce e mai bine pentru ei. Vor înțelege mai târziu probabil. Sau nu.

La muzeu, toată lumea se implică să afle răspunsurile la intrebări, să completeze quiz-ul cât de corect posibil. La final unii ar fi dorit să aibă mai mult timp să lucreze la foaia de concurs. Le predăm lui Roy și vizitam memorialul bătăliei de pe râul Somme, în 1916. În prima zi a luptei, 1 iulie, au murit 21.000 de soldați! Această tragică pierdere este reprezentată prin tot atâtea păpuși mici, înfașurate în pânză albă create de un artist local pe parcursul a trei ani de muncă necontenită. Numele tuturor acestor victime apar pe liste într-un cort lânga pajiște, împreună cu unele din pozele soldaților căzuți. E cu adevărat impresionant să simți războiul atât de personalizat, să vezi rude ale celor care au fost uciși căutând numele străbunicilor ori poate chiar bunicilor pe foile albe, impersonale, și facând poze. Unii ieșeau cu ochii in lacrimi, cu o tristețe nemăsurată pe chip.Războiul!
Adunăm grupul nostru și îi lăsăm prin oraș pentru mai bine de o oră. Mă uimesc ce simț de orientare au acești copii, mari sau mici. Sunt cu toții Hanseli și Greteli oricând gata să iși găsească calea, nu că noi am dori vreo secundă să îi pierdem, Doamne ferește!
La ora anunțată sunt prezenți pe pajiștea din fața catedralei, își primesc biletele de intrare plus “reminder-ul ” că nu trebuie să rasolească vizita. Le indic locurile pe care nu trebuie să le rateze și stabilim întâlnirea în același loc, dupa încă o oră de cumpărături. Ne tot întâlnim cu ei prin magazine, fiecare preocupat să mai achiziționeze câte ceva. Sacoșele sunt pline la 3,30 când ajung înapoi la ” bază”. Fiecare se mândrește cu ce a cumpărat, le arată celorlalți, se simt bine. Baieții  “mari”
se imbrâncesc și reușesc sa se lovească, așa că e nevoie de niscaiva observații in dreapta și in stânga, avănd in vedere că nu vreau să îi duc acasă ologiți. Ideea de “glumă” are forme diferite în perspectivele celor mari față de cele ale celor mai puțin mari.
Toată lumea urcă în autocar și, când să pornim, una din mititele iși amintește brusc că are o ” urgență”. Asta după ce părea că toate ” urgențele” fuseseră soluționate… Roy preia acțiunea ” urgența” și, curând, reușim să plecăm cu adevărat. Copiii sunt liniștiți și drăgalași, osteniți dupa atâta alergare încolo și încoace prin Exeter.
În seara aceasta suntem invitați de Angela și Roy la The House Boat, pe malul răului, așa încât la 7,30 Jane ne lasă în fața restaurantului unde ne reunim cu profesoarele spaniolilor si cu cei doi directori de curs și petrecem o seară absolut minunată, cu măncare rafinată, bauturi alese și companie de milioane.
Nici un stres și nici o grijă, pentru câteva ore bune de veselie și relaxare!
Jane, draguță și amabilă ca întotdeauna, vine să ne ” recupereze” și să ne ducă înapoi acasă, în timp ce restul iau autobuzul spre destinațiile lor, nu prea indepartate nici ele.

8 iulie 2016

Ploaia măruntă ne ia în primire de la primii paşi afară din casă. Ar face bine să se oprească, dat fiind că astăzi mergem la Clovelly, pe o pantă adâncă, pe pietre lunecoase. La sfârşitul orelor, Tim îi laudă pe copiii de la grupa avansată. Sunt foarte activi şi se înţeleg de minune. Pe Mihnea l-am mutat în grupa de intermediari şi se simte mult mai confortabil acolo.
În drum spre Clovelly, iar telenovele. Cele mici din nou împart averea familiei, pe parcele! Ce mare bucurie! Le fac un perdaf, le pun în vedere să fie înţelepte şi tolerante şi nu pot decât să sper că lucrurile se vor calmă.
Mai există o zona de conflict şi la clasa a şasea. După cum se vede, se ceartă „pe secţiuni”. Lansez deviza „aveţi-va ca fraţii” şi îmi propun să nu mă enervez chiar deloc.
Clovelly ne aşteaptă cu soare. Vedem filmul despre acest mic sat pescăresc datând de peste 2500 de ani şi stăpânit de doar două familii, începând din timpul domniei lui Richard al II-lea. Este singura localitate proprietate privată din Anglia.
Coborâm în port, trecând pe lângă doi măgăruşi simpatici şi mirositori cu care se pozează copiii, plini de entuziasm şi neafectaţi de miresme. „Selfie cu măgăruş”, anunţă Mariela. Vizităm în drum o casă tradiţională de pescari şi casa scriitorului Charles Kinsley.
Avem timp berechet. Noi, adulţii, stăm la o bere, urmărindu-i pe cei mici cum se caţără care pe unde poate, se hârjonesc, aleargă şi se bucură de libertatea acestei după-amiezi tihnite.
Ba chiar am hrănit şi pescăruşii cu sandvişurile abandonate de ai noştri şi de spanioli în cutia de „donaţii”. Sperăm să nu facă bieţii pescăruşi vreo indigestie şi să tulburăm echilibrul acestui ecosistem!
Mai greu e când trebuie să urcăm înapoi. Ioanei nu îi vine să creadă că nu vine vreun lift/ avion, orice, să o teleporteze cumva în vârful dealului de unde am venit. Realitatea însă e crudă: urcăm noi singuri, pe picioarele noastre.
E drept că ajungem cu limba pe umăr, dar supravieţuim şi acestei încercări. Se pare că am reuşit să mai aplanez tensiunea în tabăra mică. Mâine parcă văd că iar sunt „best friends forever”!
Astăzi a fost ziua întârzierilor. Când să plecăm din Barnstaple, Maya şi cu Eva ne-au băgat în spaime că nu mai apăreau, iar autocarul stătea să plece. Am trimis după ele. Erau la magazinul de dulciuri. Se „lipiseră” acolo… Cu super glue, aş crede.
La Clovelly, Ilinca şi Sânziana, de obicei foarte atente şi disciplinate, s-au rătăcit de grup şi nu au mai găsit sala în care vizionăm filmul decât către sfârşit. Asta pe o suprafaţă de cinci metri, în incinta complexului de la intrare. Nu observaseră indicatorul „Spre film” şi s-au derutat pentru câteva minute bune. Dar totul e bine când se termină cu bine.
La 17,30 suntem deja ajunşi în parcare la Barnstaple, punctuali la culme, gata să fim preluaţi de gazdele noastre, pentru o seară liniştită. Aşa cel puţin vreau să cred că va fi în familiile tuturor.

9 iulie 2016

Ne pregătim de Tintagel şi ne aşteptăm la o zi ploioasă, după toate previziunile meteo. Copiii sunt adunaţi la Library, de unde îi ducem la autocar. Unul dintre spanioli întârzie, dar ajunge exact la timp să urcăm cu toţii în maşină. Tom ne „ghidonează” astăzi în această călătorie, în timp ce eu sunt robotul care le strigă din zece în zece minute: „puneţi-vă centurile, nu staţi în picioare!” Nu reuşesc să îi fac să înţeleagă că aici regulile sunt stricte şi chiar se respectă.
Facem o scurtă oprire la Bude, un mic orăşel pe malul marii, prilej de a hrăni nişte raţe simpatice şi băgăcioase, beneficiarele sandvişurilor refuzate de destinatarii de drept. E destul de lung drumul până la Tintagel, aşa că agitaţia se înteţeşte, pe măsură ce timpul se prelungeşte.
Ajungem în sfârşit, debarcăm şi, după ce vizionăm filmul despre legendele Cavalerilor Mesei Rotunde, ne pozăm, ca de fiecare dată, la marele tron de piatră. O sabie apărută de nicăieri declanşează poze cu „acordarea rangului de cavaler” de către „nobili” diverşi din cele două grupuri.
Ne îndreptăm apoi spre ruinele castelului de pe stânci, în şir mai mult sau mai puţin indian, încercând să ne asigurăm că fiecare e în siguranţă. Ştiind cât de abrupt e urcuşul şi cât de adâncă prăpastia, devin paranoică, mă tem că, din joacă, se pot împinge periculos, aşa că mi se pare că ar fi mai bine să nu fim cu grupul de spanioli pe aceste coclauri. Ei se înţeleg foarte bine, nimic de zis, dar asta nu exclude apariţia de idei spontane şi nu neapărat bune. Căci altfel cum s-ar face ei remarcaţi?
Încerc să fiu mai puţin stresată, şi drumul se desfăşoară în parametri normali. Facem popasuri pentru poze, mâncăm, admirăm peisajul de o frumuseţe copleşitoare, urcăm până în vârf, de unde marea se desfăşoară în faţa noastră imensă şi de un albastru azuriu.
Luca e foarte dezamăgit că nu mai sunt aici caprele amuzante de anul trecut. Interesant cum au dispărut ele complet, deşi atunci păreau să aparţină muntelui…
E soare, însă vântul îţi ia capul din loc. Bine măcar că sumbrele prevestiri despre vreme nu s-au materializat câtuşi de puţin!
Ne intersectăm cu spaniolii pe platoul de piatră şi începem coborâşul, cu o pauză la Peştera lui Merlin, pe malul de jos. E multă lume acolo, dar ne atrage atenţia un domn cu un căţel adorabil, căruia îi aruncă mingea în apă, căţelul înota să o aducă şi o punea în faţă stăpânului. Dacă acesta întârzia să o arunce iar, îl atenţiona, punând mingea mai aproape de el, apoi şi mai aproape, până când bărbatul reacţiona. I-am urmărit o vreme, amuzaţi de insistenţele jucăuşului patruped.
Adunăm grupul şi continuăm să coborâm până la rău, de unde reîncepe drumul în pantă spre oraş. Câteva dintre fete iau maşina înapoi, că să nu trebuiască să mai urce pieptiş. Însă noi, ceilalţi, suntem „sportivi” şi ne târâm până la strada principală, unde viaţa devine mult mai confortabilă. Urmează program de voie până la ora trei! Unii la cumpărături, alţii la restaurantele mici de pe marginea străzii, fiecare a făcut ce a dorit. Punctuali, revenim la maşină şi demarăm spre Boscastle, un mic orăşel pitoresc, ascuns pe valea unui fir de apă despre care nu ai bănui că acum zece ani a devastat localitatea şi a luat multe de vieţi omeneşti. Acum curge liniştit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic. În Boscastle, o parte din grup merge la muzeul vrăjitoarelor, în timp ce restul se mulţumeşte să se plimbe şi să îşi ia îngheţate.
Mai nou, conflictele au devenit internaţionale: spaniolii au reclamat că doi dintre ai noştri i-au înghesuit din spate cu picioarele în scaune. Îmi sar capacele, le fac observaţie, îi pun să îşi ceară scuze. Îmi pare rău apoi că m-am enervat atât de tare, dar ei, mititeii, nu s-au supărat chiar rău. Sunt şi ei nişte băieţei mici, în vacanţă, cu agitaţiile lor inerente. Uf!
Ne despărţim de grup la Atlantic Village, de unde Jane ne preia în maşina ei, la zece minute de casă. Urmează o duminică petrecută cu familia, timp în care sper că toate animozităţile să se calmeze şi lumea să fie liniştită şi fericită. Până la adânci bătrâneţi…

8 iulie 2016

Ploaia măruntă ne ia în primire de la primii paşi afară din casă. Ar face bine să se oprească, dat fiind că astăzi mergem la Clovelly, pe o pantă adâncă, pe pietre lunecoase. La sfârşitul orelor, Tim îi laudă pe copiii de la grupa avansată. Sunt foarte activi şi se înţeleg de minune. Pe Mihnea l-am mutat în grupa de intermediari şi se simte mult mai confortabil acolo.
În drum spre Clovelly, iar telenovele. Cele mici din nou împart averea familiei, pe parcele! Ce mare bucurie! Le fac un perdaf, le pun în vedere să fie înţelepte şi tolerante şi nu pot decât să sper că lucrurile se vor calmă.
Mai există o zona de conflict şi la clasa a şasea. După cum se vede, se ceartă „pe secţiuni”. Lansez deviza „aveţi-va ca fraţii” şi îmi propun să nu mă enervez chiar deloc.
Clovelly ne aşteaptă cu soare. Vedem filmul despre acest mic sat pescăresc datând de peste 2500 de ani şi stăpânit de doar două familii, începând din timpul domniei lui Richard al II-lea. Este singura localitate proprietate privată din Anglia.
Coborâm în port, trecând pe lângă doi măgăruşi simpatici şi mirositori cu care se pozează copiii, plini de entuziasm şi neafectaţi de miresme. „Selfie cu măgăruş”, anunţă Mariela. Vizităm în drum o casă tradiţională de pescari şi casa scriitorului Charles Kinsley.
Avem timp berechet. Noi, adulţii, stăm la o bere, urmărindu-i pe cei mici cum se caţără care pe unde poate, se hârjonesc, aleargă şi se bucură de libertatea acestei după-amiezi tihnite.
Ba chiar am hrănit şi pescăruşii cu sandvişurile abandonate de ai noştri şi de spanioli în cutia de „donaţii”. Sperăm să nu facă bieţii pescăruşi vreo indigestie şi să tulburăm echilibrul acestui ecosistem!
Mai greu e când trebuie să urcăm înapoi. Ioanei nu îi vine să creadă că nu vine vreun lift/ avion, orice, să o teleporteze cumva în vârful dealului de unde am venit. Realitatea însă e crudă: urcăm noi singuri, pe picioarele noastre.
E drept că ajungem cu limba pe umăr, dar supravieţuim şi acestei încercări. Se pare că am reuşit să mai aplanez tensiunea în tabăra mică. Mâine parcă văd că iar sunt „best friends forever”!
Astăzi a fost ziua întârzierilor. Când să plecăm din Barnstaple, Maya şi cu Eva ne-au dat spaima că nu mai apăreau, iar autocarul stătea să plece. Am trimis după ele. Erau la magazinul de dulciuri. Se „lipiseră” acolo… Cu super glue, aş crede.
La Clovelly, Ilinca şi Sânziana, de obicei foarte atente şi disciplinate, s-au rătăcit de grup şi nu au mai găsit sala în care vizionăm filmul decât către sfârşit. Asta pe o suprafaţă de cinci metri, în incinta complexului de la intrare. Nu observaseră indicatorul „Spre film” şi s-au derutat pentru câteva minute bune. Dar totul e bine când se termină cu bine.
La 17,30 suntem deja ajunşi în parcare la Barnstaple, punctuali la culme, gata să fim preluaţi de gazdele noastre, pentru o seară liniştită. Aşa cel puţin vreau să cred că va fi în familiile tuturor.

9 iulie 2016

Ne pregătim de Tintagel şi ne aşteptăm la o zi ploioasă, după toate previziunile meteo. Copiii sunt adunaţi la Library, de unde îi ducem la autocar. Unul dintre spanioli întârzie, dar ajunge exact la timp să urcăm cu toţii în maşină. Tom ne „ghidonează” astăzi în această călătorie, în timp ce eu sunt robotul care le strigă din zece în zece minute: „puneţi-vă centurile, nu staţi în picioare!” Nu reuşesc să îi fac să înţeleagă că aici regulile sunt stricte şi chiar se respectă.
Facem o scurtă oprire la Bude, un mic orăşel pe malul marii, prilej de a hrăni nişte raţe simpatice şi băgăcioase, beneficiarele sandvişurilor refuzate de destinatarii de drept. E destul de lung drumul până la Tintagel, aşa că agitaţia se înteţeşte, pe măsură ce timpul se prelungeşte.
Ajungem în sfârşit, debarcăm şi, după ce vizionăm filmul despre legendele Cavalerilor Mesei Rotunde, ne pozăm, ca de fiecare dată, la marele tron de piatră. O sabie apărută de nicăieri declanşează poze cu „acordarea rangului de cavaler” de către „nobili” diverşi din cele două grupuri.
Ne îndreptăm apoi spre ruinele castelului de pe stânci, în şir mai mult sau mai puţin indian, încercând să ne asigurăm că fiecare e în siguranţă. Ştiind cât de abrupt e urcuşul şi cât de adâncă prăpastia, devin paranoică, mă tem că, din joacă, se pot împinge periculos, aşa că mi se pare că ar fi mai bine să nu fim cu grupul de spanioli pe aceste coclauri. Ei se înţeleg foarte bine, nimic de zis, dar asta nu exclude apariţia de idei spontane şi nu neapărat bune. Căci altfel cum s-ar face ei remarcaţi?
Încerc să fiu mai puţin stresată, şi drumul se desfăşoară în parametri normali. Facem popasuri pentru poze, mâncăm, admirăm peisajul de o frumuseţe copleşitoare, urcăm până în vârf, de unde marea se desfăşoară în faţa noastră imensă şi de un albastru azuriu.
Luca e foarte dezamăgit că nu mai sunt aici caprele amuzante de anul trecut. Interesant cum au dispărut ele complet, deşi atunci păreau să aparţină muntelui…
E soare, însă vântul îţi ia capul din loc. Bine măcar că sumbrele prevestiri despre vreme nu s-au materializat câtuşi de puţin!
Ne intersectăm cu spaniolii pe platoul de piatră şi începem coborâşul, cu o pauză la Peştera lui Merlin, pe malul de jos. E multă lume acolo, dar ne atrage atenţia un domn cu un căţel adorabil, căruia îi aruncă mingea în apă, căţelul înota să o aducă şi o punea în faţă stăpânului. Dacă acesta întârzia să o arunce iar, îl atenţiona, punând mingea mai aproape de el, apoi şi mai aproape, până când bărbatul reacţiona. I-am urmărit o vreme, amuzaţi de insistenţele jucăuşului patruped.
Adunăm grupul şi continuăm să coborâm până la rău, de unde reîncepe drumul în pantă spre oraş. Câteva dintre fete iau maşina înapoi, că să nu trebuiască să mai urce pieptiş. Însă noi, ceilalţi, suntem „sportivi” şi ne târâm până la strada principală, unde viaţa devine mult mai confortabilă. Urmează program de voie până la ora trei! Unii la cumpărături, alţii la restaurantele mici de pe marginea străzii, fiecare a făcut ce a dorit. Punctuali, revenim la maşină şi demarăm spre Boscastle, un mic orăşel pitoresc, ascuns pe valea unui fir de apă despre care nu ai bănui că acum zece ani a devastat localitatea şi a luat multe de vieţi omeneşti. Acum curge liniştit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic. În Boscastle, o parte din grup merge la muzeul vrăjitoarelor, în timp ce restul se mulţumeşte să se plimbe şi să îşi ia îngheţate.
Mai nou, conflictele au devenit internaţionale: spaniolii au reclamat că doi dintre ai noştri i-au înghesuit din spate cu picioarele în scaune. Îmi sar capacele, le fac observaţie, îi pun să îşi ceară scuze. Îmi pare rău apoi că m-am enervat atât de tare, dar ei, mititeii, nu s-au supărat chiar rău. Sunt şi ei nişte băieţei mici, în vacanţă, cu agitaţiile lor inerente. Uf!
Ne despărţim de grup la Atlantic Village, de unde Jane ne preia în maşina ei, la zece minute de casă. Urmează o duminică petrecută cu familia, timp în care sper că toate animozităţile să se calmeze şi lumea să fie liniştită şi fericită. Până la adânci bătrâneţi…

10 iulie 2016

E duminică din nou. Zboară timpul ca săgeata! În trei zile plecăm şi parcă abia am ajuns.
Abia aştept povestirile copiilor despre cum au petrecut ziua cu familia. De obicei merg la mare, ori la cinema, alteori la parcuri de distracţie sau chiar la cumpărături. Pe noi ne aşteaptă o zi de totală relaxare şi o ieşire pe undeva, aproape.
E înnorat, călduţ şi vântos. Măcar nu plouă. Aşteptăm cu interes micul dejun, mai ales că s-a cam făcut de prânz deja. Avem urechi de iepuri la acest moment al zilei: de foame şi de atenţie să auzim când ne cheamă la masă. Suntem optimişti.
A meritat aşteptarea, căci am primit un brunch (breakfast + lunch) bun tare, după care am pornit spre Knightshayes, un conac splendid, donat Trustului Naţional de familia Heathcoat Armorys în 1972, la moartea proprietarului său care nu a avut moştenitori. Casa şi grădinile, extrem de bine îngrijite şi refăcute, sunt dovadă prosperităţii acestei familii care a făcut avere din inventarea unor maşini speciale de făcut dantelă. Primul baron din familie a construit de altfel o fabrică de dantelă, case, biserici şi şcoli pentru lucrătorii săi. În fosta clădire a grajdurilor se află acum o cafenea şi magazine de suveniruri şi cărţi, nu departe sunt grădinile cu flori şi copaci seculari, iar casa în sine este o bijuterie arhitecturală, uşor excentrică, o combinaţie de stil victorian cu elemente moderne.
Foarte amuzant e când Jane şi cu mine intrăm în bucătărie şi camerele servitorilor. Pe un perete era scris cu pixul o informaţie: „It was usual for the butler to sleep on a cot în the pantry, to guard the plate seif” (Se obişnuia ca valetul să doarmă într-un pat în cămară, să păzească safe-ul cu farfurii. În viteză şi derutată de scrisul de mâna, citesc „It was usual for the butter to sleep on the cât”… („Se obişnuia ca untul să doarmă pe pisică”) . Ce să fie şi asta?! mă întreb derutată. O fi un fragment din Alice în Ţară Minunilor? Ori poate vreo metaforă? Vorba lui Caragiale: „E scris adânc!” Da’ ce adânc! Noroc de Jane care mă scoate din deruta mea bizară şi îmi spune că nu e „butter” ci „butler” şi nici „cât” ci „cot”! Un mare mister a fost dezlegat, Champollion era nimic pe lângă mine, în privinţa descifrării hieroglifelor.
Ne oprim la o cafea în grădina conacului şi ne bucurăm de verdele nesfârşit al pajiștilor ce se întind cât vezi cu ochii.
În drum spre parcare, ne atrage atenţia un copăcel splendid cu flori foarte interesante, parcă făcând parte din frunze, dar colorate, cum nu am mai văzut până acum. Ne apropiem să vedem cum se numeşte şi citim: „This plant is available în the plant center” – „această plantă e disponibilă în centrul de plante”. Aham, numele trebuie să fie scris dedesubt: „While stocks last” – cum? Prima dată amândouă am citit „white” şi ne-am zis „Ăsta e numele!” La o citire mai atentă de fapt era „Cât mai sunt stocuri disponibile”… Deci tot de vânzare era vorba! Abia mai încolo găsim adevărată plăcuță cu numele: „Cornus Kousa var Chinensis”. Ciudat nume, dar minunată plantă!
Am petrecut o după-amiază cât se poate de plăcută în acest loc atât de frumos, aşa încât ploaia de pe drumul de întoarcere nu ne mai afectează cu nimic. Oprim pentru o bere bună la King’s Arms în Bideford şi ne întoarcem acasă, la cină.
A fost o duminică excelentă, într-adevăr!

11 iulie 2016
Deși e un vânt descurajator și stă să plouă, Jane e optimistă și ne asigură că vom avea o zi rezonabilă din punctul de vedere al vremii.Aproape că asociem mersul la Grădina zoologică cu ploaia, căci așa s-a întàmplat și anul trecut.
După cursuri, pe o ploaie maruntă, ne vedem nevoiți să pornim în căutarea celor trei ” care au speriat vestul”: Luca, Mihnea și Ionuț. Sunt găsiți la magazinul de jucării, probabil pe punctul de a fi angajați acolo…Sunt zen… nu mă enervez.Tot nu ar ajuta la nimic.
Abia așteptam revederea Gradinii zoologice. E foarte frumos amenajată, au diferite show-uri de hrănire a animalelor, ne dau multe informații despre ele. Începem cu șerpii, doi la număr. care sunt prezentați copiilor, îi pot mângâia și facem poze cu această îndrăzneață aventură in lumea reptilelor. Pornim apoi pe potecile dintre cuști și îngrădiri, ne amuzăm de comportamentul unora din micile viețuitoare, admirăm penajul multicolor al păsărilor. Otterii sunt absolut adorabili. Sunt doi și se mișcă sincron, scoțănd suntete caraghioase și alergănd disperați de colo până colo de parcă soarta lumii apasa pe ” umerii” lor și aveau probleme importante de pus la punct. Timp în care papagalii din cuștile învecinate ” vorbeau” ca niște cumetre neobosite, dezbătând subiecte ” arzătoare”. Felinele insă, mari sau mici, stateau impasibile pe stâncile lor, privind cu ochi reci grupurile care le pozau, nepăsătoare, nemișcate. Cu siguranță bine hrănite.
Maimuțicile- veverițe au făcut deliciul nostru cu gesturile lor zăpacite, mișcările caraghioase, mini-caricaturi ale ființelor omenești. Am asistat la hrănirea pinguinilor și pelicanilor, unii sfioși, alții dând buzna să ia și mâncarea altora. Ca în orice societate care se respectă…
Ultimul show a fost cel al suricatelor. Tare sunt simpatice, cu mutrițele lor preocupate, cu organizarea lor matriarhală. Aveau doi pui mititei și drăgălași pe care toate femelele îi îngrijeau și îi hrăneau cu grijă și preocupare.
Ni s-au dat și quiz-uri de rezolvat, așa că cei mici au avut o direcție precisă in vizita lor, în afară de aceea de a cumpăra jumătate de magazin de jucării.
Revenim in Barnstaple, unde Jane și Ted ne așteaptă la pub pentru o bere, după care ajungem acasă, destul de obosiți, deși nu am avea motive speciale să cădem atât de lați astăzi. Mâine e ultima zi a șederii noastre in North Devon. Impachetăm mare parte din bagaje, le organizăm, ne asigurăm că nu uităm nimic. Mai sunt putine de adăugat în valize.
Așadar, pe mâine!

12 iulie 2016

Ziua a început ca orice altă zi, fără a anunța nimic din cea ce avea să aducă cu ea. Orele au fost plăcute, au jucat jocuri și au răspuns la chestionare.La sfârșit s-au dat diplome și a urmat “sesiunea” de luat rămas bun de la spanioli și de la profesorii de la școală.
Avem planificată vizitarea fabricii de cristal din Dartington și ne însoțește Tom, un ghid nu neapărat eficient, cu toată bunăvoința lui. În loc să ne spună sa vedem filmul despre prelucrarea materiei prime pentru a deveni cristal ne-a lăsat să ne invârtim degeaba la intrare. Eu credeam că ne dau un ghid competent care ne va explica tot procesul de fabricare. Ceea ce s- a dovedit a fi doar în capul meu.Ne-au lăsat doar sa vedem ce se întămpla in sala de prelucrare, apoi am mers rapid în magazin și am avut doar câteva minute să cumparăm căte ceva.Cam dezamăgitor! Data viitoare, dacă va mai fi una, voi ști ce e de făcut.
Partea finală a zilei a fost o glorioasă repriză de shopping la Atlantic Village. Fiecare s-a împraștiat unde îl mânau interesele, așa că, la fiecare colț, întâlneai un cunoscut din grupul nostru vesel. Era foarte amuzant cum se jucau ei, îsi împărtășeau din ideile de cumpărături, se luau unii după alții, cumpărându-și lucruri similare.
La 4,45 s-a dat adunarea și plecarea. Noi o așteptam pe Jane la ASDA, supermarketul din incinta Mall-ului.
Odată ajunși acasă ne bucurăm de ideea unei ultime seri liniștite și tihnite. Fac un duș, timp în care una din fetițele mici mă suna să imi spună că și-a uitat rucsacul la Atlantic Village, dar că nu are banii ori telefonul în el. Îi spun să mearga cu gazda ei să incerce să îl găsească. Mesajul meu, deși in limba română ajunge la ea cam așa” Las’ că mă duc eu să îl caut. ” Ca și cum eu aș fi putut ști cum arată ghiozdanul, sau pe unde a mers ea cu el! Dar, pentru că nu avea lucruri importante în el, am stat liniștită. Asta se petrecea la ora 5,30. Seara a continuat cu împachetat, socializat, etc. Poate credeați că ne era prea bine? Vă înșelați amarnic…
La 9 sună mama acestei fetițe să ne spună ca în rucsac se afla și…pașaportul ei! Am încremenit! Asta după ce le explicasem de zeci de ori că pașapoartele NU se țin cu ei, ci se lasă în valiză, la gazdă.Sunăm la Atlantic Village: nici un raport de ghiozdan găsit. Sunam la poliție, același răspuns. Vorbim iar cu fetița care ne spune că Angela ar fi mers la Atlantic Village, a găsit ghiozdanul și îl va aduce. Nu am înțeles deloc de unde a răsărit acest mesaj în viața lor: nimeni nu îl transmisese nimănui. Angela nu fusese nicăieri, nu gasise nimic. Așa se nasc legendele în istoria omenirii: unora li se pare ceva și toți ceilalti cred că e adevărat.Cât pe ce să ne înregimentăm și noi în armata credulilor.
Dar lucrurile stăteau cât se poate de rău. Fetița nu își mai amintea pe unde ar fi putiut lăsa geanta, dat fiind că în interval de jumătate de oră măncase și la cafetăria de la ASDA și la MacDonalds. Noroc de managerul de la Mac, foarte de ajutor și amabil, că s-a uitat pe CCTV și a văzut că, atunci când a intrat în restaurantul său, fetița nu avea nici un ghiozdan. În fine, nu mai părea plauzibil că îl vom mai găsi, așa ca trebuia să luam o decizie radicală, și încă repede de tot!Rezervăm bilete de autobuz la 4,30 dimineața pentru Toni și fetiță, apoi bilete pentru transportul intre Victoria Station (gara Victoria) și aeroportul Luton.

13 iulie 2016

A fost o noapte scurtă pentru toată lumea. Toni a fost dus la autogară de Jane, apoi biata de ea m-a dus pe mine la Barnstaple unde așteptau copiii, familiile la care stătuseră, Angela și Roy. A fost o despărțire emoționantă, mai ales pentru mine și Jane, dar și pentru unii din copii, mai atașați de familiile lor.

Plecăm spre Bath, cu același șofer amabil care ne-a adus acum 11 zile. Vremea e foarte indecisă:acum ploua, acum e soare. La Bath ne așteaptă o ușoară burniță, nu de lungă durată, din fericire. Iau bilete de grup și audio-ghiduri pentru toată lumea.Le recomand să viziteze cu simț de răspundere tot muzeul și îmi crește inima când îi gasesc pe Mihnea B și pe Eva ascultând cuminți și serioși informațiile date de ghid. Foarte bine!
Avem trei ore, ca niciodată, așa că nu e nevoie să ne grăbim.După ce ieșim, toți se împrăștie care încotro prin oraș. Merg cu Emilia la un Pret-à-manger de unde ne luam sandvișuri și, respectiv, o ciocolată caldă. Ne mai foim în josul și în susul stăzilor până la ora de întâlnire, iar, când ne revedem, toți cei mici și chiar și unii mai mari aveau câte un ursuleț de pluș în mână! Cu ochelari sau fără, cu pijamale sau fară, după bugetului noului proprietar.Era tare amuzant să vezi sumedenie de cutii uriașe de carton din care scoteau urșii colorați.Urși de băieți, cu imbrăcăminte adecvată, urși roz, de fete, cu hăinuțe sclipicioase și accesorii elegante.

Din Londra primim vești cam alarmante: nu e sigur că vor reuși să obțină pașaportul fetiței, ceea ce inseamnă că ar trebui să mai ramână in Anglia încă cel puțin o zi. Sperăm să nu se întâmple asta…!
Noi ne continuăm drumul cu pumnii strânși pentru reușita acțiunii” pașaportul”. Meditez asupra călatoriei. Unii au învățat multe lucruri, departe de părinți: de pildă că nu e ok să te trezești la ora 6 dimineața și să începi să cânți la chitară când restul lumii doarme, ori sa te joci cu cubul lui Rubik la masă și să te ridici să pleci imediat ce ai terminat, ignorându-i pe ceilalți comeseni, că e bine să ții cont de restul lumii în ceea ce vrei să faci. Sunt lecții bune de viață și, dacă nu acum, când se pot ele învăța? Am admirat relația minunată între Ionuț și Elena, doi frați drăgălași care se ajută, cu bunatate și înțelegere, fără conflicte și tensiuni. Foarte frumos!
Și de această dată am primit laude pentru comportamentul copiilor și pentru interesul lor pentru activitațile din școală. Comparația cu spaniolii cu siguranță ne-a avantajat și de astă dată!
Intre timp Toni ne anunță victoria pe care o așteptam: după interminabile proceduri birocratice aveau, în sfârșit, în mână, pașaportul nou al fetiței și se îndreptau spre Luton.

Avea dreptate batrânul Shakespeare: totul e bine când se termină cu bine.
Suntem cu toții in avion spre casă!

 

 

Advertisements
Published in: on July 2, 2016 at 10:05 pm  Leave a Comment