Islanda, 2016

Vineri, 23 decembrie 2016

La ora cinci orașul începe să se dezmorțească. Ici și colo câte un geam se luminează, în timp ce la unele ferestre sclipesc becușoare colorate de Crăciun.
Aeroportul e aglomerat. Lumea călătorește de Crăciun. Nicidată nu am văzut așa cozi la controlul pașapoartelor! Dar sunt eficienți și au deschis toate ghișeele, așa că nu avem mult de așteptat.
Afara e soare și cald. Iarna pare departe, deși suntem in plin decembrie. Pe ecranul avionului urmărim zborul. Oamenii in avion sunt toți amabili și plini de solicitudine, fiecare se oferă să te ajute, să iți dea câte ceva. Ce neobișnuit! Spiritul Crăciunului cu siguranță.
Barcelona ne întâmpină cu un splendid apus și atmosfera de primăvară. Avem de schimbat câteva metrouri și încheiem cu micuțul autobuz 116 care ne duce pe drumul întortochiat și în pantă, până aproape de destinație.
Ce bine e să fim cu toții împreună după atâta timp! Regina, cea mai scumpă pisică a noastră (și unica), se ascunde in fiecare valiză pe care o vede goală sau în curs de umplere. E foarte caraghioasă! Are o fascinație pentru containere. Despachetăm, împachetăm sub altă formă noile bagaje: mâine la trei dimineața incepe noua aventură nordica: Reykjavik!

Sâmbătă, 24 decembrie 2016

Împiedicându-ne unii de alții, cheauni de somn, reușim să ne punem bagajele în taxi și să ajungem cu bine și la vreme în aeroport.
Sunt patru ore pline de zbor. Numai bine să recuperezi din somn și să îți tragi sufletul după atâta alergatură dintr-un avion în altul într-un timp atăt de scurt.
La Reykjavik e încă beznă la ora 10. La acest moment al anului se luminează la 11 și se intunecă la 15. Cam întunecată viața! Interesant cum soarele stă pe cer ca și cum ar fi nehotărât dacă răsare ori apune. Mai sus nici că s-a ridicat și ne-a creat impresia de răsărit aproape de apus. Foarte ciudat!
În aeroport așteptăm să vină de la firma de închiriat mașini. Aparent au crezut că avem întârziere și ne-au lasat să așteptăm. Ulterior aflăm că islandezii nu sunt câtuși de puțin punctuali, ca stereotip. Luăm o cafea super scumpă și, când mă duc după zahăr, baieții de la cafeterie glumesc: ” Costă 50 de dolari”. ” In ofertă? ” întreb răzănd. Se amuză și ei ca am continuat gluma. Prima confruntare cu realitatea„scumpă” a țării.
Vine în sfârșit omul de la închirieri și mergem să luăm mașina: o Toyota veche, cu ușor miros de pește și care nu se poate încuia.Dar la un preț imbatabil, asa că nu ne mai nemulțumim. Are patru roți și volan? Are. Deci e Ok, așa cum scrie și pe plăcuța de înmatriculare.
Asta imi amintește de “minunata” mașină pe care ne-a lăsat-o Holly, profesoara de engleză cu care am facut un schimb de un an într-o bursă Fulbright in 1994/95. Era un Volvo de un maro deprimant, cu scaune jumulite, din care buretele portocaliu se grăbea sa iasă pe alocuri. Probabil era de vârsta noastră, adica…foarte tănără, desigur, printre primele mașini de felul ei apărute pe piață. Ca și covorul din sufrageria casei unde locuiam. Cu siguranță unul din obiectele cu care strămoșii lui Holly debarcaseră in America de pe Mayflower! Un adevărat obiect de muzeu.
Cum ziceam, Volvo-ul nostru cu siguranță a fost un șoc pentru valetul unei familii de bancheri la care am fost invitați cu mare ” pompă” : ” Va invităm la o petrecere la vila noastră din strada… nr…intre orele 17-19. La ora 17.00 mașina noastră de culoarea ei maroniu dubios se oprea in fața vilei somptuoase. Valetul a preluat-o cu eleganță pentru a o parca. Doamne! Cred ca și acum povestește cum a parcat el o mașină jigărită la o mare petrecere de bancheri! Normal, la ora 19.00, cum preciza invitația, eram la ușă, gata să ne preluam bunătate de mașină.
Ca sa nu mai vorbim că Toni și cu mine, pricepuți nevoie mare la mecanică, aflați in acea primavară cu cei doi copii de șapte, respectiv trei ani, pe undeva pe lângă Los Angeles, ne-am panicat la culme când am constatat că de undeva de sub mașină iese un lichid nedefinit.Am mutat masina din loc, am examinat lichidul…Nu era benzină, ce noroc! Reconstituind faptele ne-am dat seama ca era doar apa cu care se jucaseră copiii pe drum. Concluzia: mașina noastră cea antică mai și curgea pe toate părțile! Cănd ne-am despărțit de ea era considerabil “îmbunătațită”. Mara și Stefan, in micile lupte interne de pe bancheta din spate, lipiseră si câteva straturi de bomboane de toate felurile pe care și le disputaseră de-a lungul numeroaselor noastre călătorii.
Acum, în Islanda, mașina cea bleumarin de data aceasta, probabil a fost folosită la cărat pește într-o etapă anterioară a existenței sale, căci nu am reusit să scăpăm de mirosul cu care ne-a întâmpinat.
Plecăm spre Hafnarfjordur, un orășel la zece kilometri de Reykjavik, unde am închiriat un apartament foarte plăcut și cu toate facilitățile. Gazda este amabilă și ne intâmpinâ cu o băutură tradițională de Crăciun și cu multe indicații pentru șederea noastră în Islanda. Ne sfătuiește ce să vedem, la ce restaurante să mergem, de unde să facem cumpărăturile.
Are trei copii micuți pe care îi auzim alergând ca niște spiriduși în camera de deasupra. Dar se poate și mai rău, de exemplu să bată cineva cuie sau orice altceva la orele cele mai neașteptate ale zilei, cum ni se intâmplă nouă acasă…Au și o pisică haioasă care a încercat să intre la noi în apartament. Am scos-o cu binișorul și am fost martorii unei scene similare: cineva din camera de sus a scos-o afara cam brusc dar, până să inchidă ușa, ea a reușit să o tulească înapoi in casă!
Citim că în Islanda 99% din energia utilizată este reciclabilă. Apa de la geizere se folosește la incălzirea locuințelor și ca apă caldă la robinete. Ceea ce o face foarte ieftină. Are și un miros special, de apă sulfuroasă. Casele au un sistem de izolare special, cu un fel de metal ondulat care invelește lemnul din care sunt făcute. Între metal și lemn se pune un material izolant. Asta le protejează de frig și vânt pe termen lung. Gazda ne-a sfătuit sa ținem un geam deschis și noaptea, pentru că se face atât de cald încât poate fi chiar neplăcut.
Despachetăm și măncăm, după care plecăm spre Reykjavik. Dăm o raită pe lângă clădirea operei și decidem să ne întoarcem, pentru că oboseala își spune cuvântul. Ies cu Mara și Ștefan la o plimbare prin Hafnarfjordur. Orășelul e pustiu, oamenii fiind ocupați în casele lor cu sărbătoarea Crăciunului. La geamuri sclipesc podoabe, se zăresc brazi împodobiți și se aud cântece de sarbatoare și glasuri de copii. Pe lacul din apropiere, rațe sălbatice și două lebede grațioase plutesc agale, nederanjate de fulgii ce cad ușor, ca într-un adevarat tablou de Crăciun. În fața unor case observăm că ard lumânări mari. Probabil e tradiția locului. Mai târziu aflăm că, în iernile cu viscol, focurile indică celor râtăciți drumul spre casă. La una din uși un om de zăpadă îsi așteaptă răbdător tovarășii de joacă ce l-au abandonat în favoarea lui Moș Crăciun. Ne retragem la culcare. Din cauza întunericului ai impresia că e târziu deși în realitate e doar 9 seara. Dar mai bine să ne trezim mai devreme mâine.
Crăciun fericit! Gledileg jol!

Duminică, 25 decembrie 2016

Planul zilei a fost stabilit clar de mastermind-ul nostru, Mara. Mai intâi vizităm parcul national Pingvellir. Peste tot e plin de autocare și mașini cu zeci și zeci de turiști. Foarte multi asiatici. La urcușul dificil pe scarile pline de zăpada spre lacuri, observăm trei tinere îmbrăcate în rochii de mătase, cu paltoane deasupra! Potrivită alegere! În picioare aveau totuși bocanci. O familie, tot asiatică, veniseră cu un bebeluș mititel, pe care îl purtau prin locurile acelea atât se lunecoase încât la coborâre trebuia sa mergi cu spatele ca să infigi bocancii între scări, să fii bine ancorat.
Priveliștea este încântătoare: în zare se văd lacuri, poduri și căsuțe albe, ca într-o poveste. Drumul pe care am mers, mărginit de roci, s-a creat printr-o prabușire a pământului datorată unei fisuri în pământ. Pietrele sunt de origine vulcanică, poroase și de culoare neagră.E rece și a început să bată vântul.
Plecăm spre geizerul Strokkur, aflat practic într-un câmp de geizere, mai mari sau mai mici, toate fierbând și fumegând, ca și cum spiriduși nevăzuti făceau fierturi magice un ceaune invizibile. Cel mai interesant e geizerul mare care erupe la cinci minute, producând o lumina ușor verziue și un abur care se ridică spre cer in uralele privitorilor. E cu adevărat spectaculos! Am stat să fim martori la mai multe astfel de erupții.
Următoarea oprire e la cascada Gullfoss. Ajungem pe malul abrupt de unde se vede apa rostogolindu-se zgomotos ca o spumă furioasă, de necontrolat. Este o priveliște neașteptată și de aceea cu atât mai impresionantă. În câmpul deschis vântul bate cu o forță nebănuită, făcând temperatura să pară mult mai joasă decât cele minus 5 grade C reale.
Drumul spre casă a fost mult îngreunat de o furtună de zăpada ce s-a întețit odată cu venirea noptii. Începusem să ne îngrijorăm de zăpada de pe drum, de faptul că fulgii veneau spre noi in vârtejuri care nu promiteau nimic bun. Pe tot parcursul zilei am vazut trei sau patru mașini răsturnate in șanț pe porțiuni aproape fără zăpadă. Însă șoferii erau, in mod vizibil, turiști din alte emisfere, neobișnuiți cu iarna și frigul, cum eram noi.
Acasă, in sfârșit, obosiți dar ziua ne-a răsplatit efortul. Doar ca începem să cam răcim, pe rând, și trecem pe medicamente să ne remontăm. Odihna ne va ajuta, credem noi.

Luni, 26 decembrie 2016

Îl lasăm pe Ștef acasă dimineața și ne îndreptăm spre Reykjavik, având ca plan vizitarea Grădinii zoologice, asta după ce ne-am activat pass-ul de tur de oraș pe care nu l-a oferit cu generozitate Mara.
Orașul e în beznă și adormit, chiar dacă e ora zece. Încă nu ne-am acomodat cu acest aspect. Cum o fi vara, când ziua durează aproape 24 de ore? Probabil totul e mult mai vioi și plin de optimism.
Se face ziuă până ajungem la Grădina zoologică și vedem cele câteva animale pe care le au în casuțe speciale. Cele mai simpatice sunt însă focile care fac giumbușlucuri, se prefac moarte, înoată răsucindu-se cu grație. Artiste adevărate!
Revenim acasă și, după ce măncăm, reîntregim formația pentru continuarea turului muzeelor și locurilor de interes. Primul este Muzeul de artă. Facem cunoștință cu pictorul islandez Kjarval, cel mai faimos la început de secol 20. Pornit dintr-o familie la limita subzistenței, încapabilă să iși hrănească cei 13 copii, viitorul artist a fost înfiat de niște rude și a muncit ca pescar până la vârsta de 27 de ani, când i s-a oferit sprijin financiar din partea pescarilor și a Confederației islandeze a muncii pentru a studia la Academia de arte din Copenhaga.Înfluețat de cubiști si impresioniști, el și-a creat un stil personal, fiind extrem de apreciat de contemporani. Tablourile sale se vindeau ca pâinea caldă. La una din expoziții au fost cumpărate toate tablourile într-o singură oră!
Al doilea muzeu de artă pe care il vizităm are opere ale pictorului postmodernist Erró, un satirist al vieții social-politice contemporane lui. Operele sale arata ca benzi desenate, inspirate de comicsuri și reviste umoristice, dar cu un puternic impact emoțional. Sunt un semnal de alarmă și un „reminder” permanent al faptului că dictaturile și războaiele nu aduc nici un folos nimânui, cu excepția producătorilor de armament care conduc lumea din spatele „cortinelor” căptușite cu bani, trăgând sforile invizibile ale istoriei omenirii dominată de corupție.
Trebuie să recunosc faptul că mi-a dat o stare de discomfort și anxietate, pe fondul tensiunilor politice din lume la ora actuală. Teama de un război destructiv pentru cei mici și neimportanți ai istoriei (adică unii ca noi, cu locație nedefinită și capitală împrumutată de diverși artiști/oficiali care nu deosebesc din prima Budapesta de București…) m-a făcut să simt un fior pe șira spinării.
Trecem la alt registru: Muzeul Maritim. Cu exponate asociate cu viața de pescar și cu istoricul pescuitului in Islanda. Ceea ce nu știusem vreodată este că au existat foarte multe femei capitan de vas, vestite pentru forța și curajul lor de a înfrunta marea. Pe mare, femeile au aceleași drepturi ca și bărbații, aceeași plată și aceeași parte de pradă ca toți ceilalți marinari. Și aceeași viață plină de greutăți și pericole, desigur.
Dar să nu ne deprimăm! Drept pentru care se merge la un bazin termal pentru o baie caldă sub cerul liber. Nu ideea mea de acțiune sportivă: deja îmi dă târcoale o mică răceală pe care nu-mi doresc să o încurajez. Prefer sa stau în holul acestui spa și să îi aștept. Când apar, după vreo jumătate de oră, Toni povestește cum, în entuziasmul momentului, a sărit în bazinul cu apă mai rece, (28 grade Celsius) și nu a fost fericit cu aceasta întâmplare. Norocul a fost că i-a zărit pe Mara și Ștef înotând în apa bună și caldă a următorului bazin și astfel familia s-a întregit la o sesiune de „scăldat” în aer liber. Nu putem decât să sperăm că tusea și junghiul nu vor fi cu noi în zilele următoare.
Încheiem ziua cu o cafea bună la Palett, o cafenea haioasă, cu cărți și canapele, unde poți să iți umpli ceașca de câte ori dorești și să lenevești răsfoind cărțile de pe rafturi. Proprietarul, un hipster britanic, conversează cu fiecare vizitator și întreține atmosfera de dolce far’ niente a localului.

Marti, 27 decembrie 2016

Ne-a mai ramas un muzeu de artă de vazut, inclus și el, ca și celelate de până acum, în pass-ul nostru de 72 de ore. Nu-l putem rata! Printre foarte multe opere de artă modernă, pe un etaj întreg ne încântăm cu tablouri ale unui alt pictor islandez : Valtyr Pétursson. În culori vii, el abordează, în primii ani de creație, teme ca peisajul marin și naturi moarte, după care se dedică mozaicului, pentru care folosește paleta diversă de culori a rocilor ce formează structura geologică a Islandei, tipică pentru o insulă vulcanică. În ultima parte a vieții stilul său se indreaptă spre arta abstractă, așa cum o dovedesc tablourile pictate atunci.
După acest moment cultural continuăm cu unul de istorie. Muzeul de istorie națională este foarte bine organizat, pe momente și etape, cu detalii despre ocuparea țării de către vikingi și de imigranți din Norvegia ori Insulele britanice iar, mai târziu, din restul Scandinaviei și din tări nord europene. Ingolfur, un viking norvegian, a debarcat pe coastele Islandeze in sec. IX, venind cu numeroase corabii și sclavi cu scopul clar de a se stabili aici. Legenda spune că Ingolfur a aruncat in mare pilaștrii ce susțineau tronul lui de lemn, lăsâd zeii să il călăuzească. Așa au ajuns la țărm acolo unde va fonda o așezare numită mai târziu Reykjavik („reykjar”însemnând abur/fum și care se referă la ceea ce au observat nou-sosiții călători că iese din pământ). Nu se stie exact ce l-a mânat pe Ingolfur să pornească la drum. Mulți din cei care s-au stabilit pe noile teritorii căutau bunăstare, libertate, pământ bun de lucru sau, pur și simplu, aventura.
Norvegienii, prin regele lor, au purces la creștinarea vikingilor in sec. XI. A fost un proces pașnic, consimțit de noii locuitori care aveau voie să iși continue tradițiile păgâne în paralel cu nou-dobânditele ritualuri.Mai traumatică a fost trecerea la luteranism, impusă de conducătorii danezi. Au fost victime din rândul prelaților catolici, unii fiind decapitați pentru credința lor.
Foarte interesant muzeul. Am completat o pagina goală pentru mine legată de istoria Islandei. Când ieșim din clădire ne doboară un vânt nemilos ce face ca apa dintr-un bazin apropiat să fie aruncată afară. Mai să ne transformăm in Mary Poppins! Umbrela ne lipsea! Plouă șiroaie, ca și cum am fi sub jeturi puternice de apă. De câte ori oprim, mașina se leagănă ca un vapor impins de vânt pe valuri.
Mergem să mâncăm la un Thai restaurant, scump și cu o chelneriță acră și neamabilă. Nu era ziua ei cea buna, clar! În schimb, la cafeneaua alăturată, e o atmosferă bună, iar tânărul care ne servește este român din Suceava. Lumea e mică, iar românii au ajuns și aici. Roger, tanărul sucevean, ne spune că, din 70 de angajați ai cafenelei, doar 10 sunt islandezi. Și la restaurantul de la geizere, doi dintre chelneri erau români.
Deja e beznă și decidem să revenim acasă, mai ales că trebuie să împachetăm: bărbații familiei pleacă mâine spre Barcelona. Separăm bagajele și organizăm mâncarea.
Dimineața la prima ora cei doi vor pleca, iar noi ne vom reloca în Reykjavik.

Miercuri, 28 decembrie 2016

Dimineața începe cu surpriza că nu e lumină. Vine însă gazda și rezolvă problema rapid. Ștefan și Toni pleacă să returneze mașina iar, de acolo, direct la aeroport. Noi strângem și curățăm, după care, la 11 plecăm spre stația de autobuz. Azi e viscol cu multă zapadă și e și rece cât cuprinde. Noua noastră gazdă vine să ne ia din locul în care am coborât in Reykjavik. E un bărbat foarte înalt, îmbrăcat îmtr-o salopetă de lucru. Am presupus ca este zugrav, dar ulterior am aflat că este  designer grafic, pe lângâ alte multe ocupații pe care le are. Casa lor e plină de lume: cei doi băieți cu soțiile lor și nepoțica de un an și jumătate. Plus turiștii pe care îi găzduiesc prin airbnb.
Mai au și zece bebeluși de care se ocupă de la 7-16 în fiecare zi lucrătoare. Acum day-care- ul e în vacanță. Cu siguranță nu se plictisesc deloc cu atâtea activități ce se petrec simultan. Dar Gudjón e un om blajin, sfătos și foarte cumsecade. Ne povestește despre familia lui, despre insula unde și-a petrecut copilăria, despre jaful petrecut în casa vecinilor, o familie de doctori. Ziua în amiaza mare s-au trezit oamenii  cu casa golită de toate bunurile de valoare, bani, bijuterii, dar, cel mai grav, hoțul luase toate computerele, chiar și back-up ul lucrării de doctorat a femeii. Gudjón a observat faptul că CCTV-ul bisericii acoperea și casa respectivă. De aici nu a fost decât un pas pâna la a descoperi hoțul, un delicvent notoriu care fusese eliberat „pentru bună purtare ” chiar cu o zi înainte. L-au prins cu toată „marfa” acasă, în timp ce o sorta cu grijă…
Pe de altă parte Gudjón ne spune ca incidența crimei e foarte scăzută, ea reducându-se la jafuri de acest fel, fără victime umane ori agresiuni fizice. Iși amintește că și-a sunat o dataă un amic din satul natal și l-a întrebat dacă îl poate găzdui. Omul i-a spus că el se află în Suedia, dar să intre în casă și să doarmă în camera în care mai stătuse. Casa era descuiată, la fel ca și mașina care avea cheia în bord.Nimeni nu s-ar fi găndit să intre ori să ia ceva. În alte locuri din lume, nici nu e nevoie uneori să ieși din casă: hoții nu vor sa te deranjeze, noaptea, când dormi adânc. Așa a pățit un prieten italian, dirijor, care s-a trezit dimineața cu casa jefuită, cu lucruri luate chiar din dormitorul în care dormea cu soția. Era recunoscător cerului că hoțul nu ii omorâse! Pe o oglindă a găsit un mesaj scris cu un ruj: „Mulțumesc! ” Ca să vezi ce politicos românul nostru…
Ne instalăm in camera confortabilă, curată și încalzită prin podea, după care plecăm în plimbare. Prima țintă este Catedrala. E o adevărată provocare să ne ținem pe picioare, împinse de vănt pe gheața lunecoasă. Trebuie să intrăm prin spatele cladirii. Dar, la vederea cozii nesfârșite de oameni care așteptau să urce in turlă, ne-a pierit orice chef de a mai vedea panorama orașului. Cu siguranță ultimii oameni din coadă se aflau în fața casei noastre, la Bacău. Și se mișcau in cel mai lent ritm posibil. Am ales să ascultam repetitia la concertul de orgă și trompete pe care-l pregăteau un grup de muzicieni.
Mara observă, ca prin minune, că este o greșeală pe pass-ul nostru de Reykjavik. El expirase deja, deși noi plătisem clar trei zile. Mergem la centrul de informații turistice și lucrurile se reglează rapid. Eu nu m-aș fi prins de greșeală nici dacă mă uitam la pass două săptămâni incontinuu! Problema fiind rezolvată, e momentul să măncăm. Nu facem o alegere deloc inspirată ci doar scumpă, iar drept consolare mergem la o cafea, respectiv un ceai, la cafeneaua care ne plăcuse și unde ne servește același român amabil de ieri.
Dezbătusem dacă să mergem ori ba la Muzeul colonizării și decizia finală a fost că vom bifa și acest obiectiv. Ceea ce și facem și nu ne pare rău: e foarte bine făcut, cu holograme și ilustrare computerizată a întregii istorii a primilor vikingi sosiți in Islanda. Pe fiecare touch-screen poti descoperi o pagină nouă, cu noi informații. Totul extrem de modern realizat. M-a surprins să constat ca focul care „ardea” în centru așezării de tip Long house (Casă lungă) era ce fapt o hologramă foarte convingătoare. Ceea ce nu se precizează clar în istoria lor este faptul că insula era deja locuită la vremea când au debarcat primii nord-europeni. Prea multe nu se știu despre aceși primi ocupanți ai locului. Unii erau călugări ( posibil refugiati din Irlanda) după frecvența cu care apare numele „pappi” în denumiri de localități.
Revenim in actualitate și, pe strada spre autobuzul 11, ne amuzăm de spiridușii proiectați pe peretii clădirilor. Sunt holograme care ii arată pe legendarii omuleții făcând tot felul de giumbușlucuri sau făcându-și farse unii altora.
Ajungem la casa noastră și ne petrecem restul serii urmărind știrile la BBC și un program de stand-up comedy.

Joi, 29 decembrie 2016

Luăm micul dejun cu Gudjón care ne povestește întâmplări din cei opt ani petrecuți în Statele Unite. Ne bem în tihnă cafeaua, ne recomandăm unii altora filme, stăm de vorbă. Ne spune că „Al 13 lea războinic” e un film de neratat, mai ales ca în el este vorba de un ritual tipic islandez de inițiere: la 12 ani, 12 baieți erau trimiși timp de doi ani in sălbăticie să se descurce cum pot și să se ajute unii pe alții pentru a supraviețui. Cei care se întorc la familiile lor primesc câte un vapor cu care să cutreiere lumea. Si de data aceasta unii se intorc, altii se stabilesc in alte parti ale lumii, în timp ce despre o a treia categorie nu se mai aude niciodată.
Gudjon ne mai spune despre creșa pe care el si soția sa o țin în casa lor. Cei zece bebeluși sunt hrăniți și îngrijiți de la 7.30 la 16.00. Își fac somnul de după amiază afară, indiferent de vreme. Sunt îmbrăcați bine in cărucioarele lor și lăsati in ninsoare ori ploaie, uneori zăpada acoperindu-le fețișoarele. Cărucioarele sunt bine ancorate pentru ca vântul să nu le ia din loc. Ne mirăm de acest mod de a-și căli copiii de mici. E o tradiție ca bebelușii să doarmă in aer liber și toată lumea o respectă.
Între timp se trezesc pe rând și ceilalți locuitori ai casei: bebelușa cea mică, soția lui Gudjón și una dintre nurori care este franțuzoaică. Ii lăsăm să iși plănuiască ziua, in timp ce noi ne adunăm lucrurile, comentăm stirile și ne întristăm sa aflăm că afară plouă fără contenire, așa încât nu vom putea ieși din casă în cursul dimineții. Dar avem ce face: ne strângem bagajele și curând e ora de plecare. Gudjon și soția lui ne conduc la aeroport.
A fost o călătorie interesantă: nu am vazut in tot acest interval moneda națională pentru ca absolut orice se plătește cu cardul. Nu am ințeles o vorba din ce se vorbea în jur, dar am recunoscut o mulțime de cuvinte germanice sau anglo-saxone. Am aflat despre comitetul numelor: nimeni nu are voie să iși boteze copiii cum le trece prin cap. Un comitet special dă aprobarea pentru nume. Nu există nume de familie decât foarte puține și acelea moștenite. În rest, oamenii se numesc după tații ori mamele lor: De exemplu Gudrún, fiica lui Jón va fi Gudrún Jóndóttir ori, un băiat, Karl, va fi Karl Jónsson (fiul lui Jón).
În cartea de telefon oamenii își declară și meseria. Dar nu există nici o regulă sau restricție. Nimeni nu cere dovada veridicității meseriei declarate.În consecință, conform cărții The Little Book on Icelanders, autoare Alda Sigmundsdóttir, există șase persoane de meserie …„câștigători”, nouă “vrăjitori”, trei „îmblânzitori de extratereștri” ș.a.m.d. Toate visele copilăriei pot fi lăsate să hoinărească în libertatea lor prin aceste „profesii”.
Nimeni nu intră într-o casă fără să se descalțe, lăsându-și pantofii pe un covoraș la întrare.
Părăsim insula, lăsând norii sa facă jocuri neașteptate de culori pe cer, în lumina unui soare la fel de indecis: să răsară ori să apună?
La revedere, Islanda! Pe o dată următoare!

Pe noi ne așteaptă soarele Barcelonei și cei doi membri ai familiei care au avut deja timp de întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante. Depinde de punctul de vedere din care le privești. De exemplu, nici nu au aterizat bine in Spania, că au și mers la restaurant. Cu bagaje cu tot. După masă însă au avut pareri diferite despre cum să ajungă acasă: Ștefan a decis să meargă pe jos, în timp ce Toni a ales să ia autobuzul, uitând că el nu circulă decât până la ora 21.00. Drept pentru care s-a urcat într-un autobuz diferit de cel care l-ar fi dus acasă și s-a trezit, cu valiză cu tot, în parcul Guell, noaptea, singur și constatând cu groază că parcul se închisese! O sună pe Mara în Islanda, Mara îi spune să nu se panicheze, să stea jos pe o bancă, să inspire/expire și să aștepte să vină Stefan după el. Ți-ai găsit! Nu-tânăr-dar–neliniștit, Toni ce credeți că face?! Hotărăște să sară gardul, care nu numai că nu era prea jos, dar nu uitați că exista și o valiză mare, de cală, ca anexă la viața „eroului nostru” de moment…Zis și făcut! Numai o minune a făcut ca totul să se termine cu bine. Știam eu că Toni a fost întotdeauna un om… săritor!

 

Advertisements
Published in: on January 1, 2017 at 6:34 pm  Leave a Comment  

The URI to TrackBack this entry is: https://onepieceofmymind.wordpress.com/2017/01/01/islanda-2016/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: