Barnstaple- 30 iunie-10 iulie 2017

Vineri, 30 iunie 2017

Cât de bine este sa poți lua avionul din orașul tău, fără oboseala unui drum de noapte până la București! Dar chiar și așa, e destul de mare stresul, mai ales când mergem cu un grup de 32 de copii de toate vârstele și așteptările.
Plecatul este cu emoții și suspense, mai sa nu îi lase pe doi dintre copiii veniți din Italia sa iasă din țară din cauză că mătușa cu care veniseră nu avea cazierul luat de la poliție. Se înduplecă până la urmă cei de la vamă și ne lasă să trecem cu toții, cam nemulțumiți de atâta trafic în aeroportul lor. Adică de ce să aiba chiar atât de lucru?!
Suntem în întârziere, însă ne îmbarcăm și eu, una, cad adormită, pe fondul poveștilor lui „Gio-Gio”, la care sunt părtași fără voie toti cei din avion. Noi nu avem secrete, nu e clar?
Aș fi mers cu dragă inimă până in China, la ce somn aveam…Dar aterizăm doar la Luton, după două ore și ceva de zbor. Gasim urgent autocarul, ne îmbarcăm și iată-ne în drum spre Barnstaple, cu o scurtă pauză de suc/cafea/ ciocolată caldă și alte asemenea.
Șoferul pare surprins să afle că vrem să oprim la Bath, dar nu se opune și ne acordă o oră si jumătate de vizitat. Niciodată suficient, desigur, la cât e de frumos acest loc, orașul cel mai vechi din Marea Britanie, inființat de romani în anul 43 î. e. n. Vanessa face o prezentare frumoasă și concisă a localității și a istoriei sale, ca o voluntară eficientă ce este.
Copiii par încântați de vizita la termele romane, și la fel de încântați să iși cumpere de mâncare, căci foamea i-a cam răzbit. Constatăm ca sunt disciplinați și bine crescuți, chiar foarte ușor de îndrumat, în ciuda numărului destul de mare. La o primă vedere sunt și punctuali. Sperăm să ii țină!

La Barnstaple ne așteaptă cu nerăbdare familiile, gazde de 11 zile ale copiilor, împreună cu Angela, directoarea școlii. Îi distribuim la familii, asistam la emoționante revederi între copiii care au mai fost în tabără și cei la care au stat în ceilalți ani. Dar nu e loc de prea multe emoții, căci e un frig de cazi lat-înghețat dacă nu te miști mai vioi.

Cu toți copiii plasați la gazdele lor respective, ne retragem și noi la Jane și Ted, cei care deja ne sunt buni prieteni de șapte ani. Povestim ce s-a mai intămplat de când nu ne-am văzut și încercam sa ne împrietenim cu noul lor cățel, cam prea entuziast pentru gustul meu: vrea musai sa sară pe noi, mi-a lins pantalonii cu mare sârguință și tare s-ar fi cățărat pe masă dacă gabaritul lui de cățel grăsun nu l-ar fi tras in jos. Bună și gravitația la ceva!

Așadar suntem gata de o nouă rundă de Barnstaple. Mereu diferită de celelalte, cu copii diferiți sau cu aceiași copii care au mai crescut și sunt ceva mai responsabili (sau nu, după caz…), cu întâmplări noi și trăiri noi. Good luck!

Sâmbătă, 1 iulie 2017

Ziua a debutat cu un moment de derută: în drum spre școala primim un telefon alarmant de la copiii Elenei, care s-au rătăcit pentru că gazda a crezut ca vor fi ghidați de spaniolul ce stă cu ei. Care însă nu credea asta! El și-a vazut de drumul său, lăsându-i să se piardă, mititeii, după ce cu siguranță le-a dat niște indicații în spaniola lui englezească. Drept pentru care au rămas speriați pe traseu, neștiind încotro să o apuce. Bine că au sunat să ne spună. Acu’ nu reușeam să pricepem unde se află. La cuvântul „pod” mi-am dat seama că eram la un minut de ei, așa că aventura era ca și încheiată. I-am reperat și recuperat, iar Elena i-a calmat cu tact, cum știe ea mai bine. Nu e ușor să te găsești pierdut într-o țară străină și fără să poți comunica prea mult în acea limbă. Se panicaseră foarte tare bieții copii, și pe drept cuvânt.
La școală se dă un test de evaluare pentru a se face luni repartizarea pe nivele de studiu. Unii dintre copii se cam intimidează la ideea de test, dar Roy, profesorul lor, îi încurajează că nu primesc note în catalog, așa că nu trebuie să se streseze chiar așa de mult.
Li se face apoi prezentarea orașului, a școlii, a programului pe ore, primesc insigne cu numele lor și li se dau chiar și teme! Majoritatea sunt fericiți cu gazdele și cu condițiile în care stau. Doar doi dintre copii se plăng că gazdele nu vorbesc prea mult cu ei, așa ca situația va fi analizată și Angela va remedia, cu siguranță, situația, cu eficiența ei infailibilă.
Dimineața alternează orele cu pauze în care ne intersectăm unii cu alții pe străzile micului orașel, schimbănd impresii și recomandări de magazine. Mai ales după ce găsesc „Where’ s Wally?” la librăria Waterstones, de unde se grăbesc să o cumpere câțiva dintre copii.
Programul nostru, al adulților, se desfășoară tihnit pe durata orelor de școală: o cafea, cumpărături, conversație. Când orele se termină, fiecare manâncă pachetul primit de acasă, avem o pauză de o oră, după care ne adunăm în scuarul din fața bibliotecii, de unde vom porni în turul de oraș, cu ghid.

De această dată Tom , „the town crier”, ne duce sus, pe colina orașului pentru începutul incursiunii în istoria locului. Coborăm spre chei, unde Tom le vorbeste despre cucerirea normandă și William the Conqueror. Sper ca majoritatea înteleg ce li se spune, dar oricum este un bun exercițiu de ascultare. Desigur, pentru cei care chiar ascultă… Turul de oraș continuă către centru, vechea școală, biserica, piața acoperită și strada principală.
La final au timp liber pentru magicul cuvănt „shopping!!” care aduce zămbetul pe chipurile tuturor. Ne adunam apoi la bibliotecă unde timp de jumătate de oră e mare veselie, fugăreală, rostogolire pe iarba de colină, toate activitătile culminând cu momentul artistic „Gio-Gio band and friends”, care cântă la fermoar si pumn, adunând vreo 16 lire de la noi toți. Și acum să te ții fugăreală pentru a lua banii munciți cu atâta „trudă” de membrii formației. Pe rând, Petru, urmat de Luca și de ceilalți baieti, se fugăresc pentru a captura „ prada” din șapca „formației” de cântăreți. A fost foarte distractiv și folositor, căci, pe lângă atâta mișcare, vor ajunge la gazde liniștiți și obosiți.
Ziua se incheie, iar gazdele vin să îi colecteze și, treptat, piața se golește de copii, umplându-se de liniștea după-amiezii.
Noi mergem la pub să ne întâlnim cu Jane și Ted, la un binecuvântat pahar de ale brună ( ale- sortiment de bere). Revenim apoi acasă la Bideford și, după o masă îndestulătoare, mai stăm de vorbă până pe la zece, când ne răzbește oboseala.
Evident ca Timo, cățelul terorist, vrea mereu să stea pe lângă noi, insistând să ne umple de scuipăceala lui, deloc ceea ce ne dorim noi. Jane îl închide în sufragerie, de unde auzim izbituri periodice, semn ca ii este dor de noi…Mult prea fluffy și sentimental pentru noi, iubitori de animale mari de la o distanță de măcar jumătate de metru.
Mâine se merge la Exeter on a day trip.Somn ușor!

Duminică, 2 iulie 2017

La 9 ne întălnim cu grupul la Library (biblioteca orașului). De data aceasta toată lumea este fericită pe deplin cu familiile la care stau, iar nemulțumiții de ieri au declarat că nu mai vor să se mute, căci au fost răsfățați cu înghețată și bunătăți, s-a vorbit cu ei, totul ok.Slavă cerului!
Gazdele celor doi Luca și a lui Tomiță, îi laudă ce cuminți sunt și ce engleză bună vorbesc, iar doamna la care stau Radu și Ștefan e foarte încântată și ea de ei. Avem feed-back foarte bun de la familii. Lara și Irina se înțeleg foarte bine, iar gazda le îndrăgește mult. Petru, Dragoș și Ștefan boieresc maxim, mai ales ca primii sunt veterani; gazdele lor sunt tare bune, ba chiar au și jacuzzi în curte. Ăsta da lux! Mariella e mult mai bucuroasă astăzi: universul și restul lumii au redevenit prietenii ei, așa încât atât ea cât și Teo sunt zâmbitoare din nou. Bun așa! Răzvan cu Vlăduț, liniștiți și drăgălași cum sunt ei, se alătură pe rând grupurilor de copii, schimbă impresii, glumesc, sunt mulțumiți de ce li se întâmplă.
Mă bucur că Ingrid și Ștefan, vărul Smarandei, veniți fără să cunoască multă lume, s-au integrat perfect, comunică cu toată lumea și se simt foarte bine. La fel și cei patru băieței din Italia, încet încet se alătură celor de vârsta lor și socializează cu lumea. E doar a doua zi de tabără.

Plecăm pe jos către gară: vom lua trenul spre Exeter, o prima experiență pentru mulți dintre copii. Ajungem într-o oră la Exeter și avem de mers destul până pe cheiuri de unde luăm un mic vaporaș spre celălalt mal. Copiii urmaresc filmul despre istoria orașului, după care mâncăm pe pajiștea din fața catedralei. În urmă totul rămâne impecabil, ca și în autocarul cu care am venit în Barnstaple acum două zile. Și șoferul s-a minunat cum atâția copii care au mâncat și au băut sucuri în autocar, au coborât fără a lăsa vreo firmitură în urma lor. Record!
Urmează vizita la muzeul orașului, o splendidă colecție de tablouri, artefacte aduse din toată lumea, animale de tot felul, fluturi, monede, țesături, ceramică etc.
Până la 15.30 avem timp liber, adică se activează opțiunea „shopping”! Ne împrăștiem care încotro, urmând imboldurile de a cumpăra ceva anume, de undeva anume, dupâ nevoi și interese.
Ne revedem pe pajiștea din fața catedralei, unde băieții mici sunt deja în toiul unei partide de fotbal. Când toată lumea e adunată, pornim spre gară. Urcăm în tren și aflăm, după o așteptare de 20 de minute, ca de fapt trenul a avut probleme, linia a căzut, iar noi nu avem cum să ajungem la Barnstaple, cel puțin nu cu trenul. Ni se oferă opțiunea taxi, se revine, ne spun ca ne pun la dispoziție un autocar, însă, după mai bine de o oră suntem tot acolo, fără vreo schimbare în viața noastra feroviaro- auto-turistică. Între timp, copiii au pornit o acțiune de socializare totală, cu jocuri mai mult sau mai puțin pașnice, unii învinețindu-și mâinile cu jocul „super-inteligent” cu pumn la pumn…cum s-o mai fi chemând. Dar le face mare plăcere, așa că nu ne putem pune cu gustul omului! Își găsesc și alte jocuri să își petreacă timpul.

Aflăm ca cei de la gară nu sunt așa de eficienți cum credeam noi, așa încât soluția vine tot de la colaboratorii școlii, compania Streets. Doar că va dura până la 18.30 să vină mașina. Roy ia o hotărâre înțeleaptă: îi ducem pe copii într-un parc in apropiere, unde le cumpără sucuri și unde se joacă cu energii inepuizabile, alergând, rostogolindu-se, făcând tot felul de năzbâtii. Ba chiar se povestesc, spre marele nostru amuzament, întâmplări semi-romantice, cu idile care cât pe ce să se țeasă. Tare de tot!
La șase ne punem în mișcare către gară, de unde foarte curând, după o mare întâmplare cu un paianjen care le atrage atenția pentru câteva minute bune, ne îmbarcăm în nou-venitul autocar. Dureaza o oră și jumătate să ajungem la Barnstaple, pe serpentine care declanșează ceva episoade dramatice de rău de mașină, dar totul se termină cu bine. Suntem cu toții obosiți și flămânzi după o zi destul de bună, dacă nu ne-ar fi „diversificat-o” căile ferate britanice. Eu una, cad moartă după cină, ceea ce cred că li s-a întâmplat și multora din grup.

Luni, 3 iulie 2017

Ziua începe cam nepromițătoare și ploioasă. Cu promisiunea meteorologilor că va fi mai bine spre prânz. Avem încredere. Numai ce să vezi că ne blocăm în trafic și ajungem cu întârziere la școală… Orele deja au început, copiii au fost distribuiți în clase pe nivele, școala este liniștită; ici și colo se aud fragmente de activități, întrebări, râsete. Eva, profesoara grupului de studenți din Bilbao este și ea acolo. Elevii ei de anul acesta sunt foarte liniștiți și prietenoși.
Mergem, Anca, Elena și eu la cafeaua devenită tradițională, la „Costa”, după care mai „conspectăm” câteva magazine înainte de a reveni la școală. După ore le dau copiilor înapoi telefoanele adunate de dimineață, că deh, mai bine să nu aibă ispita cu ei și să se concentreze pe lecții. Au supraviețuit cu toții acestei „traume”, ba chiar i-am vazut mai sociabili. Ori să mi se fi părut mie ;)?
Ca de obicei, adunarea se face la Library, de unde cu toții ne îndreptăm spre autocarul ce ne duce la Clovelly. Deja vremea este frumoasă, iar când ajungem în Clovelly e chiar soare. Se vizionează filmul despre acest oraș unic în lume prin aceea că este proprietatea unei familii, iar ca sa poți locui aici trebuie sa aplici, explicând de ce dorești să stai in această mică localitate cu o singură stradă ce șerpuiește până pe malul oceanului. Odinioară era un port destul de solicitat, însă acum este mai mult un loc de agrement, fapt atestat și de bărcile ancorate pe mal, multe dintre ele ambarcațiuni de pescuit. După amiaza este liniștită: o parte dintre copii merg cu Anca la cascadă, alții se cațără pe zidul ce înconjoară golful, admirând întinderea nesfârșită a oceanului, în timp ce restul stau cu mine la un suc și o vorbă. Sunt încântati de aceast loc, nu au timp să se plictisească, sunt pozitivi și drăgălași, ba chiar primesc complimente de la Jane, ghida noastră de o zi, care apreciază cât sunt de bine-crescuți. Numai laude pe noi! Având în vedere că toate pașapoartele sunt la mine, sper că totul nu poate merge decât tot așa în continuare, făra probleme adică.
La urcare spre parcare, câțiva mai puțin sportivi aleg să vină cu Land Roverul, contra-cost, desigur, în timp ce noi, ditamai netinerii, impreună cu majoritatea grupului, urcăm cu stoicism panta, mulțumiți că facem oarece mișcare.
Iata-ne în mașină, în drum spre casă. Vecinele noastre de scaun, Vanessa, Cassandra, Sara și Carina povestesc de peste zi, iși fac poze și se amuză copios de câte ceva. Râsul lor bucuros ne face sa ne simțim bine: copii fericiți și povestiri de vacanță. Ce poate fi mai plăcut?A fost o zi bunâ cea de astăzi, fără peripeții extreme, dar interesantă.
Mâine vom merge la Exmoor Zoo, unul din locurile mele preferate. Pe mâine așadar!

Marți, 4 iulie 2017

De data aceasta plecăm din vreme să nu prindem trafic intens pe drum spre școală. Ajungem la timp.De data aceasta Radu și Ștefan ajung târziu pentru că s-au trezit mai târziu, apoi unii au avut probleme în a-și gasi prețioasele telefoane.
Lucrurile stau bine la gazde, cu mici excepții în care gălăgia s-a extins peste ora de culcare. Dar totuși e greu sa fii adolescent în vacanță și sa trebuiască sa te culci la 22,30, ba să nici nu faci ceva zgomot, așa, de control măcar, până pe la 24,00. Ce-i cu oamenii ăștia? În fine, cu siguranță lucrurile se vor așeza: ori gazdele se mulțumesc cu programul copiilor, ori copiii intră în opțiunea„silent”. Vom vedea care este mai rezistentă din cele două tabere în acțiune.
Orele se desfășoară după programul obișnuit. Alt hicup ( sughiț), cum zice Angela, apare când e vorba de tema dată. Aparent prea puțini și-au scris jurnalele de tabără, drept pentru care lansăm îndemnuri care se termină cu „dacă nu…”
Lucrurile fiind astfel puse in lăcașul lor, purcedem la treabă: plecăm spre Exmoor Zoo imediat după gustarea de prânz. Și nu singuri. Suntem cu spaniolii, zgomotoși prin firea lor, dar mult mai puțin decât grupurile precedente, cum ziceam. Deja s-au împrietenit cu ai noștri tineri. Autocarul ne poartă pe văi și dealuri verzi, încărcat cu 70 de călători, răsunând de cântece, râsete, mai câte un profesor isterizat strigând: „Stai jos și pune-ți centura, ca dacă nu…plătești amenda! ”
Și iată că avem și vești bune: Angela ne-a organizat o mare discotecă pentru mâine seară, că tot voiau copiii să iasă în oraș împreună. Minunat!
La zoo le dăm tuturor quiz-uri să răspundă la diferite întrebări despre animale, apoi mergem la sesiunea de prezentare de animale pe care le pot atinge copiii. E foarte palpitant că i li se prezintă două specii de șerpi, apoi o suricată micuță și simpatică, un wambat speriat și mâncăcios care roade de zor dintr-o frunză, un alt animăluț ca un arici mic, dar care nu este nici măcar ruda cu ariciul. A fost cât se poate de interesant și interactiv. După acest moment, fiecare fuge să își rezolve quiz-ul, studiind animalele și citind informații despre ele.Această grădină zoologică este o afacere de familie, foarte bine organizată și mereu îmbogățită cu noi animăluțe, unul mai special ca celălalt.

Mâncăm, ne distrăm cu copiii și filosofiile lor de excursie, adunăm quiz-urile și ne îmbarcăm în mașină. Love is in the air! Spanioloaicele se cam dau la baieții noștri și idilele se țes, vorba unuia dintre copiii simpatici din grup.
Noi ajungem la Jane, intrând în rutina după-amiezii, cu cina și lupta cu Timo care vrea musai sa fie drăgăstos cu noi, ditamai chiau-chiau-ul, ca un ursuleț. Nouă ne e drag, mai ales când stă in gradină, uitându-se la noi cam nedumerit: „Ăstia chiar nu vor să fie linși de mine?? Ce-i cu oamenii ăștia?”
Eh, viziuni diderite asupra lumii și vieții…
Ne retragem în „vastele apartamente” să ne odihnim.
Pe mâine!

Miercuri, 5 iulie 2017

O zi însorită se naște în această dimineață. Numai bună pentru Lynton și Lynmouth, destinația excursiei de astăzi. Orele se desfășoară lin. Un mic incident cu o fetiță care se simte puțin rău, dar situația este sub control.

Odată ajunși pe Valea stâncilor ne înșirăm de-a lungul malului, cu marea nesfârșită și albastră în stânga. Câteva capre sălbatice se zăresc pe pietrele de pe malul apei, ca și cum ar fi așteptat să fie pozate de turiștii întâmplători. Coborâm în Lynmouth și avem timp de o înghețată. Pescărușii obraznici fac din nou o victimă: mâncarea uneia dintre fete este furată cu îndrăzneală de hoții înaripați. Noroc că nu mai era multă…

O mulțime de lume vrea să urce sus cu trenulețul acționat de apă, așa că avem de stat ceva la coadă. Numai bine cât să își amintească unul dintre băieții mici că și-a uitat hanoracul la restaurant. Aleargă mititelul după hanorac și se întoarce cu el și cu un bonus… rucsacul unui alt băiețel. Pff! Ce bine că am pașapoartele adunate! Mi-a trecut un fior rece pe spinare! Așteptările astea pe căldură ne fac să ne dăm seama ca ar fi fost mai practic să coborăm cu trenul, căci sunt foarte puțini cei care coboară, față de fluxul de la urcare. Data viitoare așa vom face,  cu siguranță. Avem puțin timp sus, în Lynton. Intrăm totuși in căteva magazine, căutând cărți. Fiind ultimul grup care a urcat, ne-am despărțit de ceilalti. Grupul nostru intrase între timp în vechea biserică, datând din secolul XV.

Drumul de întoarcere pare scurt, mai ales că în seara asta avem discotecă. Eu stiu cum se întâmplă la vârsta asta: se foiesc, se rușinează, dansează baieții de o parte, fetele de alta… Să vedem ce ne oferă această experiență.

Angela și Roy, cei doi directori ai noștri de la școală ne invită la cină, prilej de mare haz, căci sunt inegalabili în a crea momente de stand-up comedy, de-a dreptul! Am râs, am mâncat și curând a fost ora de plecare la discotecă. Pe rând au venit și copiii, muzica era în toi, atmosfera ok, dar, conform predicției, la această etapă din viață nu prea știi exact ce sa faci cu tine la o asemenea petrecere. Drept pentru care mai dansau care cum apuca, pe grupuri de fete și baieți, nu cumva să se amestece, apoi li se părea că e mai interesant să iasă afară să se mai fugărească, intrau iar după o  vreme, mai dansau puțin, mai beau o cola, iar alergau afară și tot așa. Le dau de exemplu pe spanioli care statea împreună, dansau, se simțeau bine. Filosoful grupului( ghici cine? ) imi raspunde „Păi, doamna, spaniolii asta știu să facă cel mai bine”. A studiat el. Din categoria „Oamenii de știință britanici au descoperit că…” Din când în când mai venea câte unul dintre baieții mici să se plângă fie că  nu are și el o prietenă, fie că este prea asaltat de spanioloaice. Probleme existențiale majore, pe care ni le prezentau cu toată încrederea ca deh, „Doamna” trebuie să aiba o soluție. Niște simpatici năzdrăvani!

Curând s-a făcut ora de plecare și gazdele au apărut să își recupereze copiii. Cănd toți au plecat spre casele lor, Toni, Elena și cu mine am reperat stația de autobuz și am îmceput să așteptăm autobuzul 21A ce promitea să ne ducă la Bideford, adică la jumătate de oră distanță de Barnstaple. Atât doar că a durat o viață până să sosească,  plus că un cetățean turmentat a creat un moment de suspense care ne-a cam speriat. În alte părți ale lumii nu te-ai fi mirat să scoată un pistol să ne împuște pe toti. Am avut noroc de faptul că șoferul a fost ferm și cuvântul „poliție” a avut efetul scontat, că de nu, ne mai vedeam pe la știri…La rubrica „ Victime colaterale”…

Totul e bine când se termină cu bine!

Joi, 6 iulie 2017

Incepem ziua cu o cafea la Costa, în timp ce copiii sunt antrenați în ore cu dezbateri pe diferite teme. Una din fetițe mă întreabă cum mă simt de ziua mea. Oare cum mă simt? Hmm…grea întrebare. I-am răspuns că, atunci când ești mic te bucuri de fiecare nouă aniversare. Pe măsură ce timpul trece, entuziasmul îți scade, căci îți dai seama că anii trec și viața odată cu ei. Ei, dar asta vor afla ei cu timpul. Sunt atât de tineri și fericiți acum!

După școală plecăm spre Ilfracombe, unde vom avea tot timpul din lume. Mult mai bine decât să fugărim pâna la Woolacombe. Ca să nu mai vorbim că nu stăm cu emoții: apa este neadâncă, fluxul e mic, pericole, zero. Mai ales că vara trecută, o familie intreagă s-a inecat în Woolacombe din cauza curenților și fluxului.

Revenind la realitatea noastră, programul este cât se poate de clar: vizită la micul muzeu din localitate, la fel ca și celelalte de până acum, un muzeu interesant, cu diferite colecții în el, de la insecte la case de păpuși minunat construite. Sunt surprinsă de fascinația pe care o exercită asupra copiilor mașinile vechi de scris din muzeu. Stau minute în șir să scrie texte, ba chiar câțiva și-ar dori să aibă o astfel de mașină acasă.

Vizita se încheie cu achiziționarea a diverse și neprevăzute obiecte de la magazinul de la intrare, după care ne îndreptăm spre port. Ilfracombe este o stațiune populară printre englezi, cu magazine elegante, restaurante așijderea, in micul golf care crează și plaja prietenoasă unde vom petrece după-amiaza. În port se înalță Verity, statuia atat de controversată a lui Damien Hirst, ce devine tot mai actuală prin mesajul ei de avertizare: este evoluția prezentă a lumii un factor benefic pentru omenire? Încotro ne îndreptăm? Autorul și-a numit opera „o alegorie a adevărului și a dreptății” și, din 2012, ea continuă să uimească și să intrige privitorii.

Urmează urcușul spre construcția din vârful dealului, cunoscută sub numele de St. Nicholas Chapel, datând din 1321. Inițial o capelă de biserică, ulterior devenită far funcțional până în zilele noastre, aceasta este cea mai veche cladire de acest fel din Marea Britanie. La coborâre, unii se mai rătăcesc pe unica stradă principală, acțiune care din start pare a lua ceva efort. Unii însă reușesc. Ne revenim din emoție și, după ce ne ies toți copiii la număr, oprim la un „fish and chips” să ne potolim foamea.

Hrăniți și culturalizați, nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre plajă, moment mult-așteptat de toată lumea până în 18 ani. Toni e responsabil cu supravegherea celor care vor să intre in apă. Noi, restul de adulți, veghem asupra fotbaliștlor și a celor care socializează pe stâncile de pe mal. Fiecare se distrează făcand ce ii place: unii studiaza vietățile mării, scoțând la uscat meduze mai mult moarte decăt vii, alții prelucrează pietrele, făcând din ele unelte diverse. Cei mai fericiți sunt fotbaliștii. Atăt de prinși de pasiunea lor încât, la plecare,  unii își abandonează echipamente și încâlțâri ca și cum acestea ar fi avut datoria să îi urmeze necondiționat. Cred că întrebarea cea mai frecventă zilele acestea a fost, pe de o parte:„A cui este acest/ această…?” și, pe de alta, de obicei rostită pe un ton disperat, eventual printre lacrimi: „Cine a gasit un/ o…?” Palpitantă viața noastră!

Curățați de nisip, ne căutăm autocarul, derutați de indicațiile contradictorii ale ghidei. Confuzia e de scurtă durată și iată-ne îmbarcați spre Barnstaple, unde ajungem destul de repede și de obosiți după atâta mișcare.

Fiecare copil este așteptat de familia-gazdă, iar noi mergem acasă la Bideford, unde ne retragem rapid la culcare, imediat după cină, morți de oboseală.

7 iulie 2017

O zi plină de peripeții…

Orele sunt astăzi doar până la 12.30. Se completează fișele de evaluare pentru familii, se discută despre legenda Regelui Arthur și a Cavalerilor Mesei Rotunde, își scriu unii altora impresii: „I like you because”… La final primesc diplomele de absolvire a acestui mini-curs de engleză, în aplauzele celorlalți participanți.

Plecăm spre Westward Ho! singura localitate al cărei nume este cu semnul exclamării și, în același timp, localitatea care a primit numele de la povestirea lui Charles Kingsley. E o stațiune la mare, la fel ca și celelalte pe care le-am vizitat până acum, cu case pitorești, magazine de suveniruri și o plajă întinsă. Spaniolii vor face surf aici timp de două ore. Dar nici nu am plecat bine că unul din băieții micuți își dă seama că, într-un moment de nefericită inspirație și-a abandonat telefonul pe iarbă, din fața bibliotecii, dornic să se mai rostogolească pe mica pantă verde, așa cum le place lor să facă. În graba plecării, telefonul a devenit o mare donație către univers. Degeaba am sunat la școală și a mers rapid Angela să îl caute. Dispăruse deja…

Imediat ce coborăm din mașină realizăm că unul dintre baieți s-a rătăcit, ținându-se după spanioli, în loc să vină spre plaja de nisip, cu noi. Moment de panică. Foarte amabili, Petru și Tudor se oferă să meargă să-l găsească. Ce drăguț din partea lor! Dar chiar atunci îl zărim pe Alex care și-a găsit drumul în final și se și aruncă în toiul meciului de fotbal încins de pasionații sportului din grup. Alti copii intraseră deja în apă cu Toni, deși soare prea mult nu este,  însă apa e chiar călduță. Pe pietre se odihnesc fetițele care nu au vrut să intre în ocean. Așadar grupul este organizat, în felul lui.  Pe pietre zac abandonate ca niște găinați căzuți din cer, hainele copiilor.  Ordine „desăvârșită”, generată de binecuvăntata lege a gravitației. Că altfel ar fi plutit prin aer 😉

Acum ideea e că nu am vrea să stăm așa de mult pe plajă, ci mai degrabă am merge la cumpărături la Atlantic Village. Jen, ghida, aranjează cu șoferul să ne lase la magazine, ceea ce înseamnă că trebuie sa îi adunăm pe toți, să îi vedem îmbrăcați și să mergem la locul de unde ne va lua mașina. Stai să vezi că se naște un „conflict spontan” între doi dintre copii;îi moralizez și încerc să îi fac să înțeleagă că dacă nu respecți pe cei din jur, nici ei nu te vor respecta. În fine, pare că se potolesc. Zici că au de impărțit averea familiei…

Imediat ce urcăm în autocar le reamintesc de faptul că trebuie să aiba grijă de lucrurile lor, să se uite de zece ori înainte de a pleca dintr-un loc, să nu fi lăsat ceva pe  acolo. Un flash-back al episodului cu pașaportul pierdut la Atlantic Village anul trecut imi dă fiori. Dar să gândim pozitiv: la urma urmei pașapoartele sunt la noi.

Soferul ne debarcă în stație si, cât ai clipi, toată lumea dispare în magazine. Nu știu dacă au reușit să își gâsească ce doreau, însă tot au găsit ce să facă. Constatăm și noi că prețurile au crescut considerabil față de anul trecut, ceea ce mai scade din entuziasmul de a cumpăra. Sfârșim la o cafea și un apple pie delicioase, savurănd tihna unei după-amieze însorite.

La 16.30 copiii sunt la stație din nou, gata să se întoarcă la Westward Ho! și, de acolo, la casele lor în Barnstaple. Șoferul ne anunță că a gasit un portofel cu bani, rugându-ne să întrebăm dacă îi nu lipsește cuiva acel portofel. Anunț la microfon, întreb de trei ori, îi rog să verifice în rucsacuri. Nimeni nu recunoaște că a pierdut ceva. Mă gândesc la varianta ca ar putea aparține unuia dintre copiii spanioli. Sper să se găsească posesorul.

Jane vine să ne ia și pe noi acasă, la masă. Când, ce să vezi, că sună Angela: doi dintre baieți nu au ajuns încă acasă! Îmediat încep telefoanele; unul dintre ei are telefonul descărcat. Asta mai lipsea! Reușesc sa dau de ei și aflu că de fapt s-au oprit să se uite la un meci de fotbal, pe vreun teren în drum, bănuiesc. Bine că au ajuns cu bine la gazde. Dar ce spaimă am tras!

Pare că lucrurile s-au liniștit. A fost o zi cu peripeții, dar doi dintre băieții noștri sunt mândri ca și-au facut prietene și ne țin la curent cu „ evoluția” idilelor. Este foarte amuzant, sunt drăguți și sinceri, iar restul grupului îi încurajează.

Cum stăteam noi liniștiți de vorbă, numai ce sună telefonul. Asta nu e niciodată „de bine”… E gazda unuia dintre băieții mici, informându-mă că acesta din urmă și a pierdut portofelul. M-am supărat la  culme: Oare ce facea el cănd eu întrebam de trei ori dacă nu lipsește cuiva un portofel?? Îi fac morală, el, mititelul, nu își amintește să fi fost întrebat ceva, dar să vedem cum recuperăm portofelul pe care șoferul l-a predat la „Obiecte pierdute” la Atlantic Village…Ne-am dat de lucru!

Sâmbătă, 8 iulie 2017

Ne întălnim cu grupul la Atlantic Village care este la zece minute distanță de noi. Mergem la birourile mall-ului și ni se spune că portofelul se află în seiful directoarei…și cum este weekend, ea nu poate fi găsită nici macar la telefon. Abia luni la 9 va fi la birou. Adică după ce noi vom pleca. Angela găsește soluția: îi va da ea băiatului banii pierduți, urmănd sa îi recupereze ulterior și să trimită portofelul prin poștă. Fair enough!

Astăzi  avem o zi întreagă pentru Tintagel, locul ce se asociaza cu legenda regelui Arthur. Prima oprire este la King Arthur’s Great Halls unde urmărim filmul despre legenda lui Arthur și a cavalerilor săi. Se fac poze pe tron, lânga tron, cu sabia și fără ea, cu grupul și fără el. În micul magazin al muzeului, copiii își cumpără suveniruri sau cărți, apoi stăm să mâncăm pachetele de acasă. După care ne îndreptăm spre ruinele castelului. Îi avertizăm pe copii că locul este abrupt și poate fi periculos; îi organizăm în grupuri de opt pentru fiecare adult și pornim.

Mergem spre vechea biserică ce datează din secolul al XIII-lea, vegheată de cruci celtice vechi, pe care abia dacă se mai poate citi numele persoanei ori data. În interior se desfășoară o nuntă. Câțiva nuntași stau afară, așteptând ieșirea mirilor. Două fetițe mici, îmbrăcate ca niște zânuțe, țopăie nerăbdătoare pe lângă părinții lor, și ei îmbrăcați sărbătorește. Scena mă trimite cu gândul la Tess of the D’Urbervilles, vestitul roman al lui Thomas Hardy., cu petrecerea câmpenească și locuri legendare.

Coborâm spre ruine, printre picaturile unei ploi mărunte și neprietenoase. Oare chiar are de gând să plouă, taman astăzi cand mulți dintre copii au venit fără pelerine și umbrele? Poate nu… Până și eu am doar una din cele trei haine de ploaie. Aș fi avut să dau și celorlalți. Ploaia se întețește pe măsură ce înaintă, La poarta cea mare deja plouă în rafale. O parte din copii vor să coboare. Nu sunt hotărâtă ce sâ fac, dar decid să rămân, eroic. Aplic niște paracetamol și norofen celor mai dezbrăcați dintre micuți, în speranța că prevenim vreo răceală în zilele ce urmează. Continuăm să coborâm, grupându-i pe cei mici în jurul nostru, de teamă să nu alunece. În șir indian, trecând pe lângă alte grupuri de turiști, ne continuăm calea spre vârf, considerabil mai puțini, căci Toni a coborât cu cei mai puțin curajoși. Dar foarte curând ploaia se oprește, lăsànd iarba udă și scările umede și noroioase. Îi îmbrac pe cei mici cu ce haine uscate se mai găsesc prin rucsacuri, încă temătoare pentru sănătatea lor, deși ei se dau foarte vitrji, promițând să nu răcească deloc.

Se fac poze pe stâncile abrupte, cu regele Arthur în variantă modernă, stilizat și metalizat, unii cu alții și cu marea splendidă, sălbatică și ușor agitată, acum, după ploaie. A meritat urcușul! Acum ne organizăm pentru coborâre, unul după altul, mai rămânem în urmă pentru poze; mai jos, în vale, se văd șepcile alor noștri coborând cu vioiciune. La marea poartă începe să fie din nou dificil, cu oameni cu câini și copii mici urcând pe lângă noi, așteptându-ne rândul să coborâm pe treptele umede. De sus se vede peștera lui Merlin, cu plaja golitâ de apa mării la reflux, totuși plină de alge și udată de ploaie. Dragoș și cei mai mari dintre copii vor să coboare să exploreze. Nu e periculos, așa că îi lăsăm. Se cațără pe pietrele din interiorul peșterii și privind spre gura peșterii ce dă impresia că separâ doua lumi.

La centrul turistic se adună toți temerarii și eu aleg, împreună cu unii dintre cei mai mici să luăm roverul. Chiar nu mai voiam să urc panta drumului spre oraș. Ajungem înaintea celorlalți in capul dealului, mai odihniți, gata de o plimbare prin Tintagel în soarele zilei capricioase. În timp ce grupul se răspândește după interese, noi, profesorii ne așezăm la o ciocolată caldă sau o cafea, după preferințe, în grădinița cochetă a unuia din micile restaurante de pe marginea străzii.

Punctuali ca întotdeauna, copiii se aduna la autocar, gata de plecare spre Boscastle, unde avem timp doar cât să vizităm micul muzeu al vrăjitoarelor. E interesant în felul lui, prezentând o lume a magiei și energiilor pozitive sau nu, de fapt un muzeu al Asociației vrajitorilor și vrăjitoarelor din aceată parte a Britaniei. Ca să vezi că acești oameni iau această activitate în serios, în aceste vremuri moderne, nemaitemându-se că Inchiziția ori alte autorităti similare ar putea să îi ardă pe rug.

A fost o scurtă incursiune în lumea vrăjilor, pisicilor negre și cozilor de măturâ, urmatâ de o rapidă înghețată în lumea reală. Între timp energiile negative au bântuit autocarul: un conflict spontan între ai noștri și spanioli pe subiecte de … „teritorii” și scaune se termină relativ pașnic. Nu ma bag în certurile lor, căci ei acum se ceartă, ca după scurt timp să se împace, așa încât las lucrurile să se rezolve de la sine.

Plecăm spre casă, liniștiți și bine-dispuși, fără să bănuim că încă ne urmăresc unde negative. Cum stăteam noi așa, căutând niscaiva cântece să refacem pacea celor două grupuri, numai ce se propagă un zvon care ne dă fiori reci pe șira spinării: unul dintre copiii spanioli lipsea! Interesant cum și-a dat el seama că este unde nu trebuie să fie, abia dupa jumătate de oră. Atât i-a luat să proceseze realitatea! Cu greu și din primele zece mișcări, șoferul întoarce mașina pe drumul îngust, pornind cu incredere înapoi. Gazdele sunt anunțate că vom ajunge cu 45 de minute întârziere. Am stat mereu sub semnul întârzierilor neprevăzute în această vară, aici, în Anglia. În aplauzele tuturor, rătăcitorul rătăcit este primit în mașină și toată lumea răsuflă ușurată. Acum îi numărăm pe copiii de două ori, să fim siguri că nu ma pierdem vreunul.

La Atlantic Village noi coborâm să ne întâlnim cu Jane, în timp ce restul își continuă drumul. Aflăm ulterior că spaniolii au coborât lăsând mormane de gunoaie in urmă, pe care copiii noști mai mari și mai mici, Dragoș, Petru, Ingrid, Ștefan T, Diana, Luca B. și Isabel (sper că nu am omis pe nici unul dintre voluntari) s-au oferit să le strângă, dragii de ei! Asta ca să demonstreze încă odată că sunt niste copii de nota zece.

Pentru noi seara s-a desfășurat în parametrii normali, cu dilema unde vom merge duminică. Încă mai dezbatem.

Duminică, 9 iulie 2017

Ne trezim căt de târziu posibil, luăm un mic dejun consistent și incercăm să facem față lui Timo, la fel de prietenos și lingăcios ca întotdeauna. Nu pricepe el că nu ne place să stea „ cu gura pe noi” la propriu… El nu și nu, să ne arate afecțiune maximă. Uf!

Decizia finală este excursie la Torquay, orașul în care a trăit și a scris Agatha Christie. Nu e aproape, dar pare o opțiune bună. Mai întâi intrăm din nou în Atlantic Village, locul „pierzaniilor” noastre. Aici e locul nostru preferat de abandonat rucsacuri, pașapoarte, bani, orice. Recuperăm portofelul care are ceva bani în el, dar, și mai împortant, un dințișor al proprietarului. Ce ți-e și cu copilașii ăștia! Sunt mici și încă nu suficient de atenți. Nostim este că, desigur, odată cu portofelul ni se returnează și o altă sacoșă cu o diplomă de North Devon English School. E a noastră,  iar micuța proprietară avea în ea și costumul de baie. Două dintr-o lovitură, ca la Ceata lui Pițigoi.

Ne continuăm drumul spre Torquay, unde ajungem în final, după niscaiva rătăciri pe drum, bucurându- ne de o plimbare pe faleză, pe lângă roata mare a orașului, care spune turiștilor povești despre istoria acestuia. Cred ca voi sugera o schimbare în program: o excursie de o zi aici în loc de Exeter. Pare o variantă interesantă.

E soare și multă lume este la plajă, cu cățel și purcel, pe nisipul cald. Nu departe de plajă se află un mic port de iahturi, unele mai somptuoase, altele mai modeste, după remunerație „ monșer”. Ne așezăm la o terasă la o bere, apoi ne mai plimbăm printre tarabele unei piețe de obiecte artizanale, haine și podoabe diverse. În heiem după-amiaza cu un tradițional „fish-and-chips”, înainte de a porni spre Bideford.

E seara de facut bagajele. Vorba lui Luca B. : „Doamna, dar a trecut asa repede timpul! Zici ca ieri am venit si maine plecam😭😭!” Just!  Împachetăm la greu, ne urcăm pe valize, ni se pare că vom birui cu închisul valizelor. Cu acest gând liniștitor ne retragem, după un ceai de seară și după ce ne luăm ramas-bun de la Ted, soțul lui Jane.

Mâine la șase, deșteptarea!

Luni, 10 iulie 2017

Ajungem rapid la parcarea din spatele școlii. Deja s-au adunat gazdele cu musafirii lor. Desparțirea e grea, mai ales când e vorba de a lăsa noile prietene spaniole în Barnstaple. Interesant este că ele chiar au venit să iși ia rămas bun de la prietenii lor. Telenovelele se scriu la prezentul continuu. Unele gazde imi spun că îi așteaptă pe musafirii lor minunați oricând înapoi, pe ici pe colo se șterg lacrimi, se fac promisiuni. Au fost foarte buni copiii noștri și primim laude, ne crește inima.

Curând autocarul se pune în mișcare și viața merge înainte, iar noi către Stonehenge. Facem scurte opriri pe drum, apoi ne apropiem de Centrul de turism Stonehenge, la marginea unui ireal câmp de maci, contrastând cu verdele câmpurilor din jur. Curios că nu se zărește nicăieri ansamblul megalitic. „ Or fi măcinat pietrele!” , zice Răzvan, mucalit. Așa pare. Nu am înțeles toată reconfigurarea aceasta ce complică vizita și foiește turiștii într-un mod total aiuristic. Care o fi fost ideea? Cu siguranță aceea de a scoate mai mulți bani din munca oamenilor care au înălțat monumentul, acum atâtea mii de ani. În fine… irelevant oricum la acest moment al excursiei noastre.

Foarte neamabili și ineficienți, cei de la bilete ne dau etichete și brățări, uitãnd să ne spună că trebuie să luăm un shuttle bus  catre locația pietrelor. Etichetați și împodobiți, ne îndreptăm spre complexul muzeal care cuprinde câteva colibe și o „sanie” uriașă, sugerând modul în care blocurile masive de piatră, de origine necunoscută încă, au fost transportate pănă aici de oamenii de acum trei mii de ani.

Realizăm că trebuie să stăm la coadă pentru shuttle, iar o angajată foarte amabilă ne rezervă un microbuz doar pentru noi, asta pentru că cei de la bilete au omis să ne spună că grupurile trebuie să ia autobuze mari din alt loc. Microbuzul ne poartă peste deal, la cercul de monoliți care continuă să intrige omenirea: cine a construit Steonehenge? De ce? Cum? A fost templu, loc de sacrificii, observator astronomic? Răspunsul la toate aceste întrebări continuă să fie un șir de speculații și presupuneri, căci oamenii ce au creat monumentul au luat cu ei în mormănt taina muncii lor titanice. Nu ne rămâne decât să ne minunăm de precizia cu care acei oameni au înălțat acest sanctuar, în așa fel încât soarele solstițiului de vară să apară în exact același loc, de mii de ani, printre pietrele marelui portal încă rămas în picioare, martor al trecerii timpului, neatins de el.

Ne rotim în jurul pietrelor. Pentru mine ele exercită aceeași fascinație ca întotdeauna:un loc magic, cu un magnetism special. Nu același lucru simt tinerii noștri turiști, neimpresionați prea mult de niște pietre uriașe pe o pajiște în deal. Mai impresionante sunt magazinul și restaurantul aferent, căci acolo e acțiunea! Bun și așa rau! Important e să se simtă bine și să își amintească de niște pietre uriașe și de druizii, prelații care se asociază cu ritualuri păgăne pe aceste tărâmuri.

Inapoi la autocar, la minunatele telefoane/ Ipaduri cu jocuri și distracție. Când încerci să le iei, ca să mai vadă și peisajele pentru care au bătut atâta cale, deja ți-ai atras negative vibes de la cei mai pasionați. Riscul meseriei.

După o ultimă oprire la o parcare cu tot felul de fast-food-uri, urcăm din nou în mașină cu destinația: Luton. Odată ajunși, curățăm autocarul și ne îndreptăm spre check-in , intrănd în sarabanda îmbarcării. În mod ridicol, cei de la controlul bagajelor în purecă în detaliu pe cei mai mici dintre copiii noștri, cu siguranță având un aer clar de …teroriști! Mă umplu de toți nervii cănd vad cum îi controlează, o secvență stupidă de teatru al absurdului. Apoi bagajele lor sunt luate la rănd, în timp ce probabil adevărații teroriști se plimbă nestingheriți în libertate, cu bombele la brău. Dar să nu ne enervăm, căci mai să pierdem avionul de atâta vigilență. Culmea este că, imediat ce ne instalăm în locurile noastre aflăm cu stupoare că nu vom pleca decăt peste 45 de minute, din motive cam neclare în care cuvintele cheie sunt „vreme nefavorabilă”, „întârzieri” în decolarea altor avioane, bla, bla. Singura certitudine este că vom ajunge acasă mult mai târziu decât credeam. Asta ca să nu ne pierdem buna practică la întârzieri pe vara aceasta.

Se pleacă în cele din urmă, e un zbor ok, în care eu scriu de zor în blog, cu marea dezamăgire că pierd documentul imediat ce am net…Tehnologia asta! Copiii se simt bine, se mai agită pe alocuri, dar sunt drăgălași și amuzanți, așa cum au fost în toate zilele acestea.

La Iași ne așteaptă microbuzele și, către miezul nopții, poposim în parcarea unde ne așteaptă cu nerăbdare părinții. Back home! Vacanță plăcută tuturor, în continuare!

Advertisements
Published in: on June 30, 2017 at 9:26 pm  Leave a Comment