Anglia 2013

Prolog

Luni, 24 iunie, 2013

E deja târziu şi valizele se umplu de bagaje, iar de pe liste scad obiectele „de pus”. Deja se face de „mâine” şi ne asigurăm că totul e organizat. Telefoane la copii pentru ultime detalii. De afară se strecoară o adiere de furtună de vară şi miros de tei. Pornim într-o nouă expediţie de vară în North Devon şi nu putem decât spera că lucrurile se vor aşeza lin în matca lor. Microbuzul ne aşteaptă în faţă la Moldova. Va fi o noapte lungă şi dimineaţă la opt treizeci decolăm spre Londra. Sper să avem o excursie la fel de minunată ca şi precedentele! Drum bun!

Marţi, 25 iunie, 2013

După un drum rapid cu microbuzul, ajungem în Bucureşti la ora 4,00, muult prea devreme şi muult prea obosiţi. După o așteptare destul de lungă, începem check-in-ul şi, până să ne dezmeticim, ne anunţă îmbarcarea. David şi Dragoş tocmai ce nu sunt! Panică de două minute, căci apar urgent. Un autobuz ne duce la avion şi iată-ne gata de zbor! Un zbor extrem de lin, căci nimic nu m-a trezit din somnul meu adânc! Recuperăm bagajele destul de repede şi aşteptăm să ne vedem cu şoferul. Între timp, Mădălina nu stă degeaba şi îşi uită bagajul de mână în locul de unde recuperaserăm valizele! Vai de noi! Mara merge să caute valiza, vorbesc cu oamenii din aeroport şi în cele din urmă apare cu valiza albă, spre uşurarea noastră. Happy ending.

În parcarea aeroportului ne întâlnim cu David, şoferul autocarului ce ne va duce la Bideford. În autocar deja sunt nouă copii din Ungaria, liniştiţi şi calmi. Mai fac un instructaj de bune maniere britanice, facem cunoştinţă cu profesoara copiilor unguri, o tipă foarte drăguţă şi amabilă şi ne relaxăm o vreme. Plecăm spre Heathrow să îi luăm pe polonezi. Dar ca un făcut, avionul lor are o întârziere de o oră şi pare o viaţă până să aterizeze. Între timp, copiii noştri îşi mai iau ceva de mâncare, se foiesc şi se răsfoiesc deja plictisiţi de atâta aşteptare. Decidem să mergem la autocar şi să îi lăsăm pe polonezi să vină. Deja avionul aterizase de mai bine de jumătate de oră! Odată ajunşi la autocar, apar şi polonezii. Ce să vezi, în mod tipic îşi uitaseră un bagaj prin avion, unul şi-a pierdut paşaportul nu se ştie pe unde şi de aceea a durat aşa mult să iasă.

Evident avem mai puţin timp pentru Stonehenge. Au făcut o rută ocolitoare spre esplanadă căci se fac lucrări de amenajare. Am ocolit monumentul, cu pozele de rigoare, am înşfăcat o îngheţată şi am plecat spre Bideford. Eu am adormit iar, în zumzetul general. Vremea e foarte bună, soare şi nu foarte cald. Pe la şapte ajungem la familii. Jen ne aşteaptă, drăgălaşă ca întotdeauna. Revederea e foarte plăcută. Stăm de vorbă, aflăm ultimele noutăţi, mâncăm şi iar stăm de vorbă. Andi îmi dă de veste ce boieri sunt ei la familia lor şi cât de bine se simt! Norocoşii! Şi s-a încheiat prima zi de excursie. Somn uşor! Pe mâine!

Miercuri, 26 iunie, 2013

Ne trezim la ora României, 8,30, de fapt aici 6,30. Jen ne pregăteşte micul dejun şi plecăm spre şcoală. Au ajuns şi copiii şi toată lumea pare fericită. La Maria e cam rece dar vedem ce se poate face. Între timp, soarele a ieşit şi se face cald în ciuda unui început de zi cam mohorât. Râul e ridicat, e flux maxim.

Primim materialele şi copiii sunt împărţiţi în grupe. Cum era de aşteptat, ai noştri sunt avansaţi în majoritate şi câţiva intermediari. Ilinca şi Sorana, cele mai mici din grup, ca nişte fluturaşi, aleargă încolo şi încoace, fericite, s-au împrietenit şi lumea e a lor! Se fac acum prezentările la grupe. Profesorii sunt Tim, Alison, vechea noastră prietenă, şi Aly.

Orele sunt interesante, copiii se prezintă şi Alison face o lecţie de istorie a locului, cu piraţi şi evenimente specifice. Cei doi elevi unguri din grupa de avansaţi sunt foarte buni şi se împrietenesc repede cu ai noştri. Aparent şi în grupa de nivel intermediar e o atmosferă foarte bună. Acolo sunt patru fete ale noastre şi cu restul de unguri. Nu vreau să ştiu ce se întâmplă în grupa de nivel elementar unde sunt polonezii…

Doi din obraznicii şefi de anul trecut sunt la fel de obraznici şi anul ăsta. Se tot foia unul din obraznici în timpul orei de prezentare şi pocnea capsa de la dosar (anul trecut ne-a disperat cu pixul pe care îl deschidea şi închidea obsesiv). Până când, în cele din urmă, profesoara lor, exasperată și ea, se străduiește să îl aducă la realitate. Nu a durat prea mult revenirea, evident. E amuzant cum unul din băieţii unguri, un frumuşel, s-a văzut el mai şmecher înconjurat de multe fete şi admirat de ele, aşa încât, le abordează pe rând să îşi facă o idee generală şi să decidă în ce direcţie se „aruncă”. Vorba Marei, să investească undeva cu folos! Urmărim cu interes acţiunea.

La 12,30 plecăm spre Barnstaple şi ne oprim la şcoală să plătim restul de bani, în timp ce copiii vizitează muzeul. Apoi Tom ne conduce în turul de oraş, de data asta în sens invers vizitei tradiţionale, pornind de pe malul apei, prin parc şi abia la sfârşit în centrul comercial. Până la 4,30 avem liber şi intrăm în magazine, ne plimbăm prin piaţă şi revenim în faţa muzeului să îi aşteptăm pe ceilalţi. Reuşim să fim punctuali şi mergem în autogară să luăm un double-decker spre Bideford. Deja familiile ne aşteaptă în parcare şi toţi se risipesc care încotro. Copiii sunt mulţumiţi şi observ cum se leagă prietenii între ei şi grupul de copii unguri. Excelent!

Jen ne aşteaptă şi ea. Acasă e în vizită fiica ei cu nepoţelul, un drăgălaş de aproape un an, prietenos şi zâmbăreţ. După o masă genială, ne retragem în camerele noastre şi fiecare îşi organizează timpul după nevoi şi interese. E încă lumină afară. De jos se aude Smokey, papagalul, ţipând de mama focului în căutare de atenţie. Are un ţignal remarcabil şi nu se lasă până nu e băgat în seamă. Mâine mergem la Ilfracombe şi Woolacombe, pe malul mării. Sperăm să ţină vremea cu noi în continuare. Pe mâine, aşadar!

Joi, 27 iunie, 2013

După micul dejun ne duce Jen la şcoală. Copiii sunt bucuroşi. Ilinca şi Sorana ne spun că au făcut un mic spectacol pentru gazde, drăgălaşele. Sunt tare scumpe, responsabile şi cuminţi. Diana şi-a regăsit zâmbetul, iar Maria şi Mălina au „regăsit” căldura căminului la propriu pentru că gazdele au făcut foc în şemineu. Andi şi Bogdan au găsit la gazde un CD cu concertul Iron Maiden şi erau încântaţi de nivelul de cultură muzicală al gazdelor. Ioana şi Maria sunt numai un zâmbet şi o veselie. Tudorii ne spun cum au petrecut seara cu gazdele lor simpatice şi cum Tudor G. le-a rezolvat într-o secundă o problemă la computer, spre mândria lui. În concluzie, toată lumea fericită.

Aly verifică tema şi întreabă pe fiecare ce a mâncat. Aparent, majoritatea a avut paste ca fel principal. Aly se amuză de cât de tipic englezească a fost mâncarea lor! După pauză, în care ne-am amuzat de reclamele la crisps pe care le-au inventat copiii (Andi şi Bogdan au făcut reclamă la crisps cu carne crudă „for the animal inside us!”), fiecare a povestit ce-a mai făcut la gazde. „Fetele”, căci aşa se va numi de acum încolo grupul nedespărţit compus din cele două Marii, Ioana şi Mălina, la care s-a ataşat Sophia, unguroaică, stau fericite într-un colţ şi se mai iau de Maria „tenismena”, anunţând-o că la ele vine azi un spaniol simpatic, ca parte a populaţiei casei. Sunt tare amuzante! Şi Maria de colo: „hai măiiii“, sau „Doamna, da’ eu glumeam, doamna!… Şi inevitabil mi-o amintesc pe Maria, mititică şi frumoasă, ca şi acum, după ce o serveam cu ceva, avea grijă să mă încurajeze: „E delicioasă, Doamna!”

Tim face o lecţie simpatică, cu un tabel în care trebuie să pună cifre cu nişte restricţii legate de poziţia celorlalte cifre. Exersează folosirea verbelor modale. Asta după ce a trebuit să ceară bomboane, folosind could, may, can… Amuzant cum nu întotdeauna formularea implică o cerere şi răspunsurile erau „Yes, you could if you went to buy them” ( sau „When would that be?!” După pauză, Alison face cu ei povestea Crime and Punishment şi unii şi-o amintesc. Şi alţii deloc. Măi să fie! Ce memorie de un milibyte au! Dragoş îşi amintea perfect cazul şi Alison l-a lăsat să conducă „ancheta”. Şi a făcut-o foarte competent, stârnind admiraţia lui Alison. După ore şi prânzul la pachet plecăm spre Woolacombe (în traducere „Valea Lupilor”, care lupi deja sunt dispăruţi în Marea Britanie). Drumul trece printre sate splendide, cu flori şi acoperişuri de paie meşteşugit făcute, apoi pe lângă câmpii cu garduri vii, ce le separă în proprietăţi.

Numai ce ajungem în Woolacombe şi începe să picure. E cam rece şi vântos. Eu nu vreau să merg până la malul mării să îmi intre tot nisipul în sandale şi rămân să beau un ceai la micul restaurant de pe coastă. Îi urmăresc pe copii mergând pe plaja udă şi neprietenoasă. Fetiţele mici sunt oriunde e şi Mara, ataşate de ea, cuminţi şi înţelepte. Nu am nicio grijă, sunt în siguranţă. Trei dintre fetiţele unguroaice merg cu profesoara lor spre mare, în costume de baie. Pe frigul ăsta! Şi chiar se bagă în apă!

La ora stabilită ne adunăm la autocar. Grupul „fetelor” apare cu întârziere şi le fac o mică dirigenţie, să nu mai repete figura. Plecăm spre Ilfracombe. Tot picură… Ca să nu mai vorbim cât plouă când ajungem… Ne cam împrăştiem prin Ilfracombe şi apoi încep pe rând să se adune toţi la statuia Verity, o statuie ciudată şi derutantă, în acelaşi timp. Reprezintă o femeie care stă în semi-profil, cu faţa spre mare, cu spatele la port şi în mâinile pe care le ţine la spate ţine o balanţă. Ea însăşi e aşezată pe un vraf de cărţi, evident, ştiinţa omenirii. Jumătate de corp îi este dezvelit de piele şi se văd muşchii. E însărcinată. Şi privită dinspre mare imaginea e şocantă: faţa e un craniu iar pântecul dezvăluie un fetus. E cutremurătoare, un simbol al vieţii, morţii şi societăţii omeneşti. Andi e în extaz. Viitorul legist din el deja a început studierea cazului!

O parte din copii merg sus la capelă, iar ghidul se dovedeşte a fi familiarizat cu România, unde a petrecut aproape doi ani, ca să vezi, taman în Oneşti! Punctuali la autocar, plecăm spre casă printre picături de ploaie nesuferită. Schimbăm impresii cu Alison despre accente diverse în engleză şi despre cât de mare investiţie e aceea de a-ţi învăţa copiii cât mai multe limbi străine. Ajungem în toiul ploii în Bideford şi realizăm, cu întârziere, că Toni deja se urcase în maşina lui Jen şi stătea liniştit acolo, în timp ce noi credeam că a plecat să vadă dacă ea a sosit. Am mai fi aşteptat o vreme dacă nu aveam inspiraţia să mă uit atent în parcare, după maşină.

Iată-ne din nou acasă, studiind picăturile de ploaie de la geam şi nu în timp ce ne cad în cap. O variantă mai plăcută, oricum. Poate măcar se opreşte mâine! Aşteptăm cina, ca în glumele acelea de pe net, când fiecare stă cu un computer în faţă socializând de unul singur. După cină reluăm „socializarea”, mai ridicăm ochii din computere şi mai dezbatem câte o chestie face-to-face şi ne pregătim de culcare. E încă lumină afară la ora nouă a lor. Iar dimineaţă sar din somn cu grijă că e deja târziu, căci la noi e 8,30 şi la ei abia 6,30.

Vineri, 28 iunie 2013

Ziua se anunţă umedă şi rece. Măcar de nu ar ploua. Toni şi Mara rămân acasă până la prânz. Norocoşii. Eu merg la şcoală şi ajung chiar când începeau orele. De la fereastră, râul se vede plin de apă, printre copacii care tremură în bătaia vântului destul de tăios. Un vapor se prelinge alene de-a lungul apei, setat să ajungă undeva către Barnstaple.

Între timp, Aly începe discuţia despre Verity, statuia care domină Ilfracombe-ul şi care a stârnit o mulţime de dezbateri şi controverse. Fiecare din copii reprezintă un anume tip de localnic şi trebuie să ţină un speech în favoarea sau împotriva plasării statuii în portul Ilfracombe.

Încep prezentările. Cosmina e simpatică, susţinând cauza orăşelului. Bogdan e super, interpretând rolul unui bătrânel fanatic religios. În aceeaşi idee, Andi luptă împotriva plasării statuii în port. Lexi e şi ea drăgălaşă şi e împotriva statuii. Dragoş e australianul care nu acceptă statuia, în timp ce David, ţine un excepţional discurs în favoarea statuii, în rolul unui critic american de artă. Super prezentare şi fără greşeală. Maria, tenismena, e proprietara unui hotel şi nu vrea statuia în port, că îi alungă clienţii. Maria A. susţine plasarea statuii şi o consideră un câştig pentru Ilfracombe. Ioana e medic în spitalul local şi crede că bătrânii din spital s-ar deprima să vadă statuia pe geamul spitalului. Tudor, e măturător şi vrea turişti, care să arunce gunoaie pe stradă să îi dea de lucru! Mădălina ţine un speech foarte bun şi convingător în favoarea statuii. Aly e impresionată de engleza copiilor şi de ideile lor.

În pauză, fiecare ne mai spune ce a mâncat şi ce a făcut la familii. Mădălina vrea să facă mămăligă pentru gazde. Problema e însă mălaiul, care nu e de găsit pe aici.

Ora care urmează e de istorie, a ţării şi a limbii. Tim menţionează evenimente şi apoi greşeli comune de scriere. Se vorbeşte apoi despre sărbătorile britanice şi dacă vreuna dintre ele se regăseşte în cultura noastră. Trag la sorţi grupele în care vor lucra pentru o scenetă şi îşi aleg subiectele, fie inspirate de Agatha Christie, fie de Conan Doyle, fie, pur şi simplu, o poveste locală. Lucrează să creeze scenariile şi dezbat rolurile. Cu siguranţă va ieşi foarte bine. Alison le vorbeşte apoi despre legenda regelui Arthur şi despre cavalerii Mesei Rotunde. Asta pentru că mâine mergem la Tintagel. În pauza de masă mai facem nişte poze de FB şi ne adunăm la autobuz. Toată lumea e bucuroasă şi prietenoasă. În autocar se aude râsul de neconfundat al Cosminei. Are un fel foarte molipsitor de a râde! Povestesc, se amuză, sunt fericiţi.

Prima oprire e sus pe munte. Curios, de data asta nu e nici ţipenie de capre sălbatice. Doar pe drum vedem nişte ponei sălbatici dintr-o specie care pare să fi existat din era glaciară. Zice Alison. Ne rânduim în şir indian şi mergem pe malul înalt. De o parte imensitatea mării şi, de alta, stânca acoperită de flori superbe. Ce îmi place drumul ăsta cu marea nesfârşită, desfăşurându-se cât vezi cu ochii! La capătul lui se vede orăşelul.

Avem jumătate de oră pentru fish and chips şi o îngheţată. Pescăruşii şi ciorile stau aliniate să prindă câte o bucată de mâncare. Dacă nu eşti atent îţi fură mâncarea din mână. A păţit-o Tudor 2 ieri de a rămas fără sandwich!

Luăm trenuleţul cu apă către Lynton şi intrăm într-un magazin să cumpărăm cărţi. Avem puţin timp aici şi curând trebuie să fim în parcare să plecăm. Drumul de întoarcere e superb, printre arcade de copaci deasupra şoselei foarte înguste, cu câmpuri colorate şi case frumos împodobite cu flori. Remarc totuşi că în Lynton erau mult mai multe flori anul trecut decât am văzut acum.

Şi vorbind de veselie, în autocar copiii râd molipsitor! Tudor G. se porneşte pe un râs şi după el şi ceilalţi de îţi vine să râzi numai cât îi auzi! Dar Cosmina e cea mai tare la acest capitol şi e tare drăgălaşă cum râde în cascade. Sorana, între timp, cade adormită ca o frunzuliţă în pelerina ei roşie cu căciuliţă de Hello Kitty, ţinând în mână cutia de fish and chips. Ilinca se amuză şi ea de cum doarme Sorana de liniştită. Şi culmea, se trezeşte brusc şi declară senină că ea nu adoarme niciodată în autocar! Auzi la ea, mititica! Ele coboară primele, căci stau la Barnstaple şi noi ne continuăm drumul către Bideford unde ne aşteaptă Jen. Măcar nu ne-a plouat şi am avut o zi foarte bună. Mâncăm şi seara se apropie de sfârşit! Mâine mergem la Tintagel. Sper să nu ne plouă, căci acolo e de vis dacă reuşim să mergem la castel. Pe mâine aşadar! Somn uşor!

Sâmbătă, 29 iunie 2013

Azi mergem la Tintagel şi se pare că vremea va fi chiar frumoasă. Ne adunăm în parcare şi plecăm cu opririle de rigoare. Ghida noastră de azi e Kirstie, o scoţiancă simpatică cu un accent foarte evident. Prima oprire semnificativă e pe malul abrupt al oceanului unde facem poze în fel şi formă. Raluca şi Diana şi-au făcut prieteni buni în grupul de polonezi şi cel de unguri. Ele sunt cele mai internaţionale şi asta e foarte bine, căci trebuie să vorbească musai engleză. Diana îmi povesteşte că a vorbit cu un domn de la familia lor şi a aflat o mulţime de lucruri interesante şi, mai ales, a vorbit în engleză la greu.

La Tintagel ne întâlnim cu Tim, ghidul de anul trecut care nu ne plăcuse de loc. Acum îşi exersa talentele cu un grup de sârbi. Kirstie ne explică legenda lui Arthur şi apoi ascultăm povestea lui Merlin în centrul Arthurian, binecunoscut. Şi aici se fac poze la masa rotundă şi pe treptele din faţă ei, după care începem ascensiunea spre ruine. E abrupt şi ne temem pentru descreieroşii ăia mici, dar îngeraşul de deasupra lor îi apără. În vârful insulei se adună zeci şi zeci de pescăruşi, destul de agresivi, şi care mai să le ia copiilor mâncarea din mână. Unii stau cu umbrelele deschise să se ferească de atacul găinaţului care cade de sus.

Nu mă mai satur să admir frumuseţea şi sălbăticia acestui colţ de rai. Este o combinaţie perfectă de mare, stâncă, flori şi verdeaţă şi deasupra cerul albastru! Ne târâim cu limba pe umăr până sus în Tintagel, şi acolo ne mai plimbăm pe platou. Mădălina şi Bogdan întârzie şi trebuie să îi aşteptăm. Şi nici nu ştim unde s-au oprit. Toni pleacă să îi caute şi apar într-un sfârşit, cu nişte cartofi prăjiţi în mână, promiţând că nu se va mai repeta. Oprim şi la Boscastle unde o parte din copii vizitează muzeul vrăjitoarelor, care între timp s-a făcut destul de „preţios” − £4. Scumpe vrăjitoarele astea! Noi mergem să bem o cafea şi să verificăm mail-ul la o cafenea în apropiere.

Dragoş, David şi Tudor 2 sunt şi ei pe lângă noi, în faţa cafenelei. Îi vedem de la geam cum stau de vorbă, cu siguranţă despre muzeu sau, dacă nu, despre problemele lor amuzante cu Lexi, cu care Dragoş se mai tachinează din când în când. David, ca întotdeauna, e cel care încearcă să medieze conflicte. Că nu degeaba a rămas el cu maimuţa la testul psihologic cu animalele în deşert. Maimuţa, care semnifică dorinţa de a crea armonie în grup! Perfect i se potriveşte! Se face târziu şi alergăm gata-gata să batem recorduri, când ne dăm seama că avem doar câteva minute până la ora de întâlnire. Ajungem la ţanc!

Drumul spre Bideford e învăluit în ceaţă şi, pe alocuri, vălătuci de ceaţă ne înconjoară neprietenoşi. Îmi place cât de bine se înţeleg copiii între ei. Nici o tensiune, nici un conflict. Şi cei care nu ştiau pe nimeni s-au integrat perfect. Şi se ajută unii pe alţii, îşi împart mâncarea, îşi împrumută haine dacă unora le e prea frig. Nişte drăgălaşi! Între timp sună Cristi, fratele lui Tudor. Ştiam că va veni, şi am complotat să îi facă o surpriză lui Tudor, dar întârzie şi e nevoit să îi spună că vine, ca să nu plece la familie. Pe noi ne recuperează Jen şi ne hrăneşte. Mâine e program de voie şi putem să ne răsfăţăm, în sfârşit, căci nu mai avem ore de plecare. Conversăm, schimbăm impresii şi ne pregătim de duminică.

Duminică, 30 iunie

Azi e zi de relaxare şi program de voie. În mod ideal, familiile îşi fac program cu copiii, îi duc la mare, la plimbare etc. Noi mergem la Barnstaple, la cumpărături. E ok. Nici prea departe, nici prea obositor. Doar că noi încă funcţionăm după ora României şi ne trezim foarte devreme şi trebuie să aşteptăm să se trezească şi ei. Mâine aflăm de la copii cum şi dacă s-au distrat. Acum mi-am amintit de Bogdan în ziua sosirii, când ne aşteptau familiile şi m-a apucat râsul. Erau toţi veniţi, şi aşteptam să fie strigaţi ca să coboare să fie preluaţi de familii. Şi se uită Bogdan la oamenii veniţi să îi ia şi vede un domn mai mofluz. Zice: „E un singur om care nu zâmbeşte în toată parcarea… Trebuie să fie gazda mea, gândindu-se la alergiile mele!!“ Dar se pare că totul merge perfect şi alergiile lui stau cuminţi în locurile lor, fără a se lăsa declanşate de nimic. Slavă cerului!

Vremea e tot închisă, deşi azi se anunţase o zi caniculară. Toni e cu spatele în beţe după o criză de sciatică… A rezistat însă eroic ieri, deşi îl sfătuisem să stea acasă sau măcar în autocar. Dar cum e el cu drobul de sare, nu a avut linişte şi s-a gândit că trebuie să vină el musai să vadă ca nu cumva copiii să stea prea aproape de stânci şi să cadă. Adevărul e că părea abrupt pe marginea platoului la Tintagel, dar erau de fapt mai multe nivele şi nu puteai cădea decât pe platoul următor, care era foarte aproape. Însă lucrurile au fost sub control şi nici măcar zăpăciţii de polonezi nu au păţit nimic, chiar dacă s-au îmbrâncit ca disperaţii, de parcă se împărţea averea familiei şi trebuiau musai să prindă şi ei ceva!

Noi aşteptăm pe Jen să se trezească. Începe să ni se facă foame. Imediat ce ea apare, o ajutăm să pregătească micul dejun, bun şi consistent, după care moţăim o vreme până când plecăm spre Barnstaple la cumpărături. Evident, „muzeul” Primark e primul obiectiv, după care ne avântăm într-un magazin cu stickere şi după asta le oferim ceva de băut lui Jen şi Ted la un pub simpatic vizavi de sediul SOL. Pe la patru revenim acasă şi se pregăteşte masă. Vine şi Genette cu bebeluşul şi soţul. Durează mult până e gata cina, căci suntem mulţi. Biata Jane reuşeşte în final să pună masa în bucătărie şi sufragerie. Adevărul e că ni se lungiseră urechile ca la iepuri! Se face seară şi ne retragem în „vastele noastre apartamente”, să ne mai organizăm viaţa şi bagajele. Mâine avem excursie la Exeter. Hurray!

Luni, 1 iulie 2013

Astăzi se merge la Exeter cu Alison. Avem un şofer nou şi mai lent în felul lui. Profesoara poloneză are nişte nemulţumiri legate de gazda unor fete ale ei. Dacă sunt cele la care mă gândesc eu, gazda e o eroina că le suportă. Conversaţia e cam la limita absurdului: fetele au cerut banană şi aparent nu au primit, li s-a dat să bea apă de la robinet (care aici e foarte bună, de altfel) şi gazda era exasperată că, din cauza lor, întârzie la lucru. Îmi imaginez că, probabil, abia se mişcă şi biata femeie nu reuşeşte să le scoată din casă dimineaţa. Dar treaba lor, la urma urmei.

Copiii povestesc ce au făcut în weekend. Toţi sunt mulţumiţi şi au avut program fain. Raluca şi Lexi au mers la surf şi Raluca a făcut surf cu costum, în toată regula. Fetiţele mici şi Diana au mers la o fermă şi le-a plăcut că au văzut lame şi alpacale (un fel de rude ale lamelor) şi tot felul de animale. Ne mai povestesc cum convieţuiesc ele cu trei păianjeni, cărora le-au dat şi nume! Deh, viaţa la fermă mai are şi păianjeni, ce să faci! Dar ele nu par prea afectate aşa că nu se plâng. Andi şi Bogdan sunt foarte fericiţi de tot ce li se întâmplă. Fetele şi ele s-au distrat bine, au mers la mare şi au făcut poze minunate. Dragoş şi David au mers la BBQ cu gazdele lor şi povestesc că au văzut ouă albastre.

Autocarul încă zumzăie de povestirile lor de weekend. După care încep să râdă şi să facă poante. Mă încarcă pozitiv veselia lor şi mă amuz şi eu de poveştile lor. Suntem mulţi în autocar astăzi, căci s-a mai ataşat un grup de pe undeva aşa încât toate locurile sunt pline vârf.

Drumul este minunat de frumos, trecem pe lângă case acoperite măiestrit cu stuf şi îmi place cum sunt câmpurile împărţite în petece de ogoare de culori diferite în funcţie de ce e cultivat pe ele. Totul e ordonat şi îngrijit, iarba e frumos tunsă chiar şi în locuri unde te-ai aştepta să crească sălbatic. Ajungem în Exeter şi mergem pe jos până la casa care a fost mutată din loc, o clădire în stil elisabetan, datând din secolul XVII.

Mergem pe malul apei pe lângă lebede şi pescăruşi spre ponton. E o zi însorită şi frumoasă. Alison ne duce să vedem filmul despre Exeter şi apoi urcăm spre Catedrală. După vizitarea ei ne adunăm să mergem la muzeu, dar spre dezamăgirea mea e închis, căci e luni. Asta e! Ne repliem şi începem conspectarea sistematică a magazinelor. Fetiţele mici stau cu noi până la Primark unde rup rândurile şi fiecare merge unde îl mână interesele. La ora 3,20 trebuie să ne întâlnim la catedrală.

Ne ducem pe esplanada catedralei şi ne panicăm. E 3,31 şi nici picior de copil. Or fi înţeles greşit? Da chiar toţi? Ce să fie cu ei? Când ce să vezi, se uită Toni la ceas cu mai mult simţ de răspundere şi decretează că e de fapt 2,31… Şi noi care mai să ne rupem gâtul de atâta grabă. Mergem şi la ruinele frumoase ale unei vechi catedrale şi acolo ne întâlnim cu Tudorii şi cu Bogdan, Cosmina şi Andi. La ora stabilită în faţa Catedralei se face o mare adunare de sacoşe, peste sacoşe, conduse de copiii noştri. Sau poate copiii conduşi de sacoşe? Nu îmi pot da bine seama.

Alison ne numără şi ne conduce spre autocar şi iată-ne în drum spre Bideford, mulţumiţi şi cu sentimentul datoriei împlinite. Nota maximă la shopping! Iar ajungem cam devreme şi aşteptăm să vină familiile. Jen ajunge foarte curând şi ne ia din parcare. Îl lăsăm pe Ted acasă şi noi mergem la Westward Ho! care nu e departe de Bideford. E singura localitate din lume cu semnul exclamării în nume. Asta datorită lui Charles Kingsley care i-a făcut pe englezi să adauge la numele Westward terminaţia Ho! după titlul romanului său.

E o staţiune superbă pe malul mării, cu stânci negre de forme diferite şi interesante. Oprim maşina în spatele unei vile mari, abandonată însă şi care are reputaţia de casă bântuită. Aşa şi arată chiar. Pe pajiştea din faţa mării, nişte iepuri sălbatici au ieşit la plimbare nestânjeniţi, dar prezenţa noastră îi face să se ascundă în tufele înalte de pe mal. Aliniate de-a lungul aleii sunt zeci de „beach houses” multicolore şi foarte multe case de vacanţă de închiriat. Unele mai noi, altele mai vechi, toate aparţinând aceleaşi familii care deţine cam toată staţiunea, cu vile şi hoteluri, plus jumătate din Bideford. Cam bogaţi oamenii ăştia, e clar!

Peisajul este absolut minunat şi refluxul a lăsat stâncile şi plaja dezgolite de apă. În depărtare se văd oameni plimbându-se pe plajă, escaladând stâncile, plimbându-şi câinii. Suntem ca într-o pictură impresionistă care deodată a prins viaţă. Iar la toate astea se adaugă un cer albastru cu dâre de nori albi parcă pictaţi de o mână nevăzută şi inspirată. Oprim pentru o bere şi o cafea la un pub cochet şi Jen ne povesteşte despre staţiune şi despre schimbările din ultima vreme: hoteluri noi, parcuri, spaţii verzi. Se face însă rece şi plecăm de pe terasă, în interiorul localului. Nu mai stăm prea mult. Vântul e destul de tăios şi mărim pasul spre maşină. Mai zărim nişte iepuraşi printre tufe şi, după ce mai facem câteva poze, ne desprindem de Westward Ho! şi plecăm spre Bideford. Ne dăm seama cu tristeţe că mai avem doar două zile în Devon. Ce crudă realitate!

Marţi, 2 iulie 2013

La şcoală, prima oră cu Aly e de vocabular. Încearcă să găsească cuvinte pe care copiii să nu le ştie. Cam greu, ce-i drept. După care le dă perechi de cuvinte gen sare şi piper pe care trebuie să le unească, ei având câte o parte a expresiei. Se descurcă foarte repede. Sunt câteva expresii mai noi, ca high and dry (neajutorat) şi hot and bothered (incitat) pe care le explică ea. După asta primesc vocabular legat de hoteluri ca să facă o reclamă pentru un hotel anume şi care să fie amuzant. Jumătate din copii sunt clienţii şi au diverse caracteristici, unii sunt oameni de afaceri, alţii surferi, alţii actori, Tudor 2 e într-un scaun cu rotile. Şi fiecare trebuie să îşi găsească hotelul potrivit. Cel mai popular e hotelul Mariei şi al Ioanei „The Unicorn Empire”, care atrage cei mai mulţi clienţi. Te cred şi eu, la cât a dat din mâini Maria şi a oferit tot ce puteau să îşi dorească, nu e de mirare că a adus cei mai numeroşi turişti! A. Tudor a fost ademenit de „The Miracle”, hotel al Mădălinei, care i-a promis băi miraculoase care să îl pună pe picioare! Bogdan, în schimb, i-a alungat pe toţi promiţându-le bunătate pentru un extra de 2 lire!! El şi Sophie au rămas cu hotelurile goale!

La ora cu Tim discută vocabular legat de descrierea de persoane şi stări. Interesant! Apoi au de prezentat păreri despre anumite subiecte. De exemplu, ce cred despre a fi vegetarian. E o opţiune frecventă printre tinerii englezi. Stephen are de vorbit despre aeroporturi, Cosmina despre pets, Tudor 1 despre having a haircut (o tunsoare), Lexi despre neighbours (vecini), David despre my room (camera mea), Andi despre a millionaire (un milionar), Sophie despre people în England (oameni din Anglia), Maria A. despre my best friend (prietena cea mai bună), Ioana despre I once dreamt (am avut un vis), Maria G. despre Last night (seara trecută), Mălina are ca temă Crăciunul, Dragoş trebuie să vorbească despre I have never (niciodată n-am…), Tudor 2 e responsabil cu I always (întotdeauna am…), iar Mădălina trebuie să ne spună de ce I get really angry when (mă înfurii tare când…). Fiecare ţine un speech simpatic despre subiectul lui, spunând trei lucruri pe care le asociază cu acel topic.

După pauză îşi pregătesc piesele. Alison îmi spune cât de buni sunt copiii şi cât de cuminţi şi drăgălaşi. Ştiam. De aceea şi sunt aici cu ei. În schimb, îmi spune că polonezii au creat mereu probleme şi nu pare a fi foarte fericită cu ei. Well… that’ s it! (Asta e!) Totul depinde de cum sunt aleşi şi, mai ales educaţi de acasă.

Când să plecăm spre Clovelly, începe o ploaie mică şi deasă, stil mocănesc… ce noroc pe noi! Decidem să petrecem circa două ore la Clovelly şi două la Milky Way, parcul de distracţii. La Clovelly, Alison le dă copiilor quizz-ul de rezolvat despre diferite locuri de aici şi unii îşi iau misiunea în serios. Coborâm străduţa abruptă şi stăm în golf să mâncăm, să luăm o îngheţată şi să hrănim pescăruşii. După care, cu limba pe umăr, urcăm dealul înapoi, pozând nişte pisici ciufulite şi uşor plouate. Autocarul ne duce la Milky Way, foarte aproape de altfel. Nu e ceea ce îmi doream, dar pe vremea asta nu puteam sta nici în Clovelly prea mult. Copiii par a se bucura de tobogane şi maşinuţe, se amuză şi asta e ok. Alison, Andi şi cu mine ne retragem la cofetăria locului şi ne luăm care un ceai, care un suc şi conversăm despre cele mai diverse subiecte, de la preferatul lui Andi, războiul, la preferatul meu, călătoriile.

Către finalul şederii mergem să îi recuperăm pe amatorii de adrenalină şi ne urcăm în autocar. Încă plouă, încet dar sigur! Şi nici cald nu e. Mergem cu Jen la Tesco pentru mici cumpărături şi iată-ne acasă la căldură! Mâine e ultima zi. Incredibil cât de repede au trecut aceste zece zile! Mâine copiii au de făcut un raport, pe un subiect dat, după ce intervievează oameni din Bideford, au de prezentat piesa de teatru şi de scris impresii despre timpul petrecut aici. Interesant! Abia aştept să văd cum vor face prezentările şi piesele. Până atunci luăm cina cu Jen şi ne bucurăm de aceste ore de linişte şi pace înainte de Londra. Somn uşor!
Pe mâine, aşadar!

Miercuri, 3 iulie 2013

Ziua începe bine cu împărţirea temelor, pregătirea prezentărilor, şi raidul prin oraş să afle răspunsurile la întrebări. Suntem campaţi în muzeul oraşului care e foarte frumos şi interesant. După ce se stabilesc toate detaliile lumea pleacă în căutare de oameni pe care să îi intervieveze. Fetele întâlnesc o doamnă care a vizitat România comunistă şi care are cuvinte numai de laudă pentru ţara noastră. La un magazin oamenii le servesc cu bomboane bune. David, Tudor 1 şi Dragoş dau peste oameni care le spun că familia regală ar trebui desfiinţată şi, dacă nu, măcar redusă numeric. Evident au întâlnit şi mulţi monarhişti. Mara şi cu mine hoinărim prin magazine în căutare de cărţi. La un Charity shop găsim o mulţime de cărţi ieftine şi bune şi nişte jocuri didactice. Ne întoarcem la muzeu copiii îşi fac prezentările.

Se începe cu cei mici şi apoi sunt fetiţele noastre, drăgălaşe cu o piesă reuşită. Cei mari sunt chiar foarte buni. Sceneta lui Dragoş şi a lui Tudor ca actori principali e foarte amuzantă. Cel puţin calul (Tudor G) a fost de milioane! Andi şi Bogdan au fost în elementul lor când s-au luptat. Probabil au exersat ei mult în copilărie de le-a ieşit aşa de bine!Faină şi piesa Mariei cu David, Tudor2 şi Cosmina a fost foarte simpatică, în special finalul când Tudor, şoferul beat ignoră pe toţi ceilalţi pasageri otrăviţi de ciuperci şi declară că e flămând! Fetele au jucat o secvenţă din The Hound of the Baskervilles. Mi-a plăcut foarte mult ideea de trecere a timpului, când Ioana avea un soare şi o lună desenate pe două fâşii de flip chart şi se învârtea în loc. Ingenios! Andi a jucat roluri multiple căci a făcut pe mortul în piesa fetelor. Cu un zâmbet larg pe faţă! La sfârşitul scenetelor primim diplomele şi ne luăm rămas bun de la cei trei profesori minunaţi care au făcut orele interactive şi atât de plăcute.

Mai stăm de vorbă şi cu celelalte profesoare însoţitoare ale copiilor maghiari şi polonezi şi ne despărţim de ele până a doua zi, când vom pleca spre Londra cu toţii. Acasă, după o cina tihnită, finalizăm împachetarea bagajelor şi ne grăbim să ne culcăm, căci mâine la 5 dimineaţa ne trezim pentru plecare.

Joi, 4 iulie 2013

Ne trezim destul de uşor şi, după mic dejun, ne adunăm bagajele şi le înfigem în maşină. Jen ne lasă la parcare cu ochii în lacrimi şi cu promisiunea că ne revedem anul viitor. Întotdeauna ne e greu să ne despărţim de ea, dar gândul că ne revedem, fie şi peste un an, face lucrurile mai uşoare. Câteva din familii stau până pleacă autocarul, plini de lacrimi şi regrete. Autocarul se pune în mişcare şi … iată-ne în drum spre Londra!

Facem pauză de cafea şi toalete şi continuăm prin burniţa uşoară. Promisiunea vremii e bună pentru Londra aşa că nu putem fi decât optimişti. La Bath, trebuie să ne mişcăm repede. La ora 11,00 şoferii ne aşteaptă la autocar. Copiii intră cu bilet de familie, şi le dăm întâlnire la 10,45. Din păcate, din cauza ungurilor care au avion la prânz nu putem sta mai mult. Dar chiar şi aşa vizitează toate băile şi văd şi hologramele cu romanii care făceau baie şi vorbeau, ca şi cum ar fi fost acolo, atunci.

Drumul spre Londra durează încă două ore şi jumătate, aproape trei. Îi lăsăm pe unguri în staţia de bus care îi duce la aeroport, şi pornim în căutarea hotelului polonezilor. Despărţirea de ei e neaşteptat de dramatică: lacrimi, jale, îmbrăţişări. Maggie decretează că am avut un grup super cu care copiii ei au relaţionat mai mult decât anul trecut. E adevărat că sunt nişte copii foarte prietenoşi şi toleranţi (în majoritate). Şi iată-ne uninaţionali într-un autocar întreg, numai al nostru! Dar cât de mult durează drumul! Mai era puţin şi ajungeam înapoi la Bideford la cât am mers. De fapt, traseul autocarului a fost foarte întortocheat, dar hotelul e elegant, curat, la cinci minute de metrou şi peste drum de un centru comercial imens, cu tot ce îţi poţi dori.

Înainte de a descoperi strada comercială, ne-am repezit la un KFC, căci ne era foame şi a fost primul loc de mâncat peste care am dat. Ne-am întins cu mâncatul o veşnicie, avem şi un episod de panică atunci când una dintre fete are impresia că şi-a lăsat telefonul în restaurant. Până la urmă s-a dovedit o alarmă falsă: telefonul stătea liniştit în cameră, unde fusese lăsat de altfel de la bun început. Cum ar fi zis Shakespeare: mult zgomot pentru nimic! Stabilim programul pe mâine, le amintesc că nu e cazul să mişune prin hotel decât în grupuri de câte trei şi îi las să meargă în camere. Pe mâine!Stabilim programul pe mâine, le amintesc că nu e cazul să mişune prin hotel decât în grupuri de câte trei şi îi las să meargă în camere. Pe mâine!

Vineri, 5 iulie, 2013

Se doarme bine în Jury’s Inn Hotel. Mâncarea e foarte bună şi ai de ales din toate felurile posibile, gătite şi negătite, de la cârnăciori şi toate formele de ouă până la dulciuri, sucuri naturale şi fulgi de toate felurile. Am anunţat micul dejun cam prea devreme azi, însă se mai întâmplă, căci ne gândeam să mergem să facem oyster cardurile înainte de Buckingham Palace. Plus că la schimbarea gărzii e mare îmbulzeală de obicei şi trebuie să îţi găseşti un loc mai din vreme ca să vezi ceva. L-am nemulţumit pe Bogdan cu această schimbare, dar cu siguranţă va supravieţui.

Până la urmă alegem varianta bilet de tren pentru a avea o reducere de preţ la Toussauds şi, în plus, trenul ajunge rapid în Victoria Station. De unde mergem mult pe jos până la Buckingham. E o zi caldă şi dă semne că se va face şi mai caldă. Deja primesc plângeri pentru vremea caldă… La Buckingham unii vor să lupte pentru un loc mai bun de unde să vadă schimbarea gărzii, în timp ce alţii se mulţumesc să stea la umbră pe pajişte şi să prindă doar câte o secvenţă cu batalioanele care treceau cu fanfara pe lângă noi. Anul trecut am stat în ploaie vreo două ore, că să fim la gard şi să vedem toată acţiunea. La 12,00 ne adunăm. Maria G. şi-a cam luat obiceiul să apară ultima şi încercăm să o convingem să renunţe la el. Nu neapărat cu succes.

Plecăm spre Trafalgar şi acolo au prezentarea locului făcută de Andi şi timp la dispoziţie pentru Galeriile Naţionale. Eu una decid să revăd picturile lui Hogarth, Raynolds şi Gainsborough şi apoi zăbovesc la impresionişti, de care nu mă mai satur. Mâncăm la Pret a Manger şi la 2,30 se adună grupul. Plecăm spre Toussauds. Am mers de am scăpărat… Mai să ne cadă picioarele. Dar am parcurs jumătate de Londra pe jos, nu ne-a scăpat nimic şi nici nu ne-a pierit curajul. Mi-a mai crescut uşor tensiunea când careva vrea la magazinul de jucării şi când, alt careva, întreabă când mergem la cumpărături. Prea cald şi prea mult de mers pentru asemenea întrebări.

La Madame Toussauds e lumea de pe lume, căci, ne dăm seama, e weekend… Lăsăm pe Toni la coadă şi plecăm la Sherlock Holmes. Dar ce sinucidere şi acolo! Sute de oameni la coadă! Şi au scumpit şi biletele, costă 5 lire anul acesta, în loc de 4, anul trecut. Ba chiar am trecut razant pe lângă opţiunea de a plăti 8 lire pentru cei de şaisprezece ani. Ne dăm seama că nu reuşim să vedem ambele muzee şi decidem să plecăm la Toussauds, căci altfel am pierde reducerea de doi pe un bilet. Intră copiii şi noi ne punem pe aşteptat la o terasă peste drum. Cu resemnare. Aşteptăm de la 4,30 până la 7,30! Copiii ies pe rând. Unii din greşeală, căci au înţeles de la alţii că trebuiau să se grăbească şi nu stau să vadă tot ce era de văzut. În timp ce aceia care propovăduiau grabă ies exact ultimii!! Nouă ne-a trecut os prin os aşteptând. Cu cât grupul celor care aşteptau a crescut, cu atât ne-am amuzat mai mult, imaginându-ne că întârziaţii au fost angajaţi deja cu normă întreagă la muzeu. Şi tot felul de alte scenarii. Când suntem adunaţi cu toţii, pornim odiseea către casă.

Când ajungem, deja totul e închis şi noi suntem epuizaţi. Rememorez ziua de azi şi mă amuz amintindu-mi conversaţia „fluturaşelor” care încercau să se decidă care-i ţară polonezilor, oscilând între Polonezia şi Polanda! Drăgălaşe tare! În hotel, ne aruncăm în liftul care se deschide în faţă noastră şi fiecare se bucură de pacea şi odihnă camerei. Dacă e mâine, e Parlamentul! Şi asta cam devreme: la 9,45 trebuie să fim acolo pentru a intra. Pe mâine!

Vineri, 6 iulie, 2013

Mă trezesc la un moment dat în miezul nopţii şi văd sub uşă multe plicuri multicolore. În buimăcea la nopţii, mă gândesc cum o fi venit poştaşul să le pună acolo? Dar îmi dau seama că, de fapt, nu a venit un poştaş, ci copiii, ca nişte spiriduşi, au adus felicitările ca eu să le găsesc dimineaţă! Aww! Cât de drăguţ din partea lor! La micul dejun fetele îmi oferă o cană pentru cafea şi abia seara văd cât e de simpatică, cu ursuleţ şi cu dedicaţie! Super!

Dar la prima oră a zilei, după micul dejun, reuşesc să mă înfurii la culme când câteva dintre fete apar cu zece minute mai târziu, în condiţiile în care noi aveam rezervare pe net la Parlament şi nu puteam sub nici un motiv să întârziem. Dar ele… nici o treabă! Pornim alergând spre metrou şi tocmai am pierdut trenul care ne-ar fi dus la Parlament şi următorul e prea târziu. Nu avem de ales şi alergăm la staţia de tren să luăm trenul rapid. Poate doar aşa vom ajunge la timp. Dar şi mai scump, evident. Asta se întâmplă dacă lumea nu e punctuală… Mara fuge înainte să stea la coadă la biletele de tren. Dar cât pe ce să pierdem trenul şi următorul e după o sută de ani. Dar, ca să vezi minune, trenul are întârziere şi îl prindem exact la secundă.

Ieşim la Victoria şi încercăm să ne dăm seama încotro ar trebui să o luăm. Bâjbâim o vreme şi apoi aflăm direcţia şi începem o alergare nebună spre Parlament. Să ne fi văzut careva cum alergam, ar fi crezut că ne antrenăm pentru vreo olimpiadă viitoare! Am fugit aşa vreo jumătate de oră şi mai bine până când am zărit în zare Westminster Abbey. Aproape că reuşisem! Important e că măcar o parte din grup să ajungă să le spună că vin şi restul. Deja eram cu câteva minute întârziere şi aveam emoţii că nu ne vor mai lăsa înăuntru. În sfârşit, ajungem cu toţii la intrare şi reuşim să ne facem controlul bagajelor, primim însemne de vizitator şi aşteptăm să ne preia o ghidă.

Avem o ghidă foarte bună şi ne face un tur istoric, din camera unde regina se încoronează şi se îmbracă pentru deschiderea sesiunii parlamentului în fiecare an. Camera această a fost decorată de prinţul Albert pentru regina Victoria, cu scene din legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. Camera următoare e camera prin care trece regina spre Camera Lorzilor. În mod obişnuit e o cameră de lucru pentru lorzi, dar în acea zi a începerii sesiunii e plină de ambasadori şi oficiali veniţi să salute regina în drumul său spre citirea speechului de deschidere a sesiunii parlamentare. Urmează Camera roşie a lorzilor, decorată cu covorul albastru când regina este acolo. Ni se spune că doar vreo 90 din lorzi sunt din vechea gardă, din familiile care moştenesc titlul. Restul sunt oameni de ştiinţă, specialişti în diverse domenii, oameni informaţi şi inteligenţi, care îşi dau acordul sau nu pentru validarea noilor legi.

Şi totuşi nu au drept de veto, ci doar pot întârzia promulgarea legilor care nu li se par viabile. Dar după un an, dacă din camera comunelor aceeaşi lege e trimisă din nou, Lorzii nu mai au nici o putere asupra ei şi regina e nevoită să dea aprobarea finală. De fapt o formalitate, căci regina nu poate. Refuză o lege fără a risca detronarea. Ea citeşte un discurs scris de alţii şi care anunţă agenda de lucru a parlamentului pentru anul următor. La această ceremonie sunt invitaţi reprezentanţi ai Camerei comunelor. Un sol e trimis cu un fel de nuia (rod) şi acest sol, the black rod, se îndreaptă spre camera comunelor, i se închide uşa în nas şi apoi e întrebat cine e şi de ce a venit. Un fel de joc ce dăinuie de sute de ani. Regina nu are vreodată voie să meargă mai departe de camera Lorzilor. Cel care a făcut asta ultima dată a riscat foarte mult şi a fost exilat de parlamentarii furioşi care deja scriseseră o petiţie de reproşuri la adresa lui. Era vorba de James, cel care a precedat nefericitului Charles, regele decapitat de revoluţionarii lui Cromwell.

Holul care separă camerele, e locul unde orice cetăţean îşi poate interpela reprezentantul din parlament pentru chestiunile care îl privesc mai mult sau mai puţin personal. În camera următoare sunt statuile celor mai importanţi primi miniştri: Churchill, Margaret Thatcher, plus câţiva care au adus legi importante ţării. Aici se află şi biciuitorii, reprezentanţii partidelor care veghează ca oamenii lor să voteze în favoarea lor, căci ele îi susţin şi aşteaptă loialitate din partea lor. Probabil că în vremurile vechi chiar îi biciuiau pe cei care îndrăzneau să aibă opinii diferite de ale partidului de care aparţin. Acum e mai mult o chestiune de presiune verbală şi politică. Sau invers…

Intrăm în camera Comunelor. E verde şi mai austeră decât cea a lorzilor. Interesant cum în primul rând al guvernanţilor stau miniştrii şi în spate sunt susţinătorii, aşa zişii backbenchers. Miercurea e ziua în care primul ministru răspunde la întrebările cetăţenilor, sub lumina reflectoarelor camerelor de filmat. Aşa că ar face bine să ştie ce spune. Sau măcar să dea impresia că ştie. Oamenii lui, o săptămâna întreagă, îşi imaginează orice tip de întrebare care s-ar putea pune şi caută răspunsuri potrivite. Unde nu s-ar face şi la noi aşa ceva! Plus că orice cetăţean poate asista la dezbateri, în locuri special create la galerie. Ca un parlamentar să ia cuvântul, el trebuie să atragă atenţia celui care conduce sesiunea, aşa că sare în sus, se aşează şi se ridică până e băgat în seamă. Legile se votează prin intensitatea strigătului „aye” sau „no”. Dacă nu e relevant, se purcede la numărătoarea celor care se distribuie în camera de „da” şi, respectiv în cea de „nu”.

Foarte interesante aceste date şi părăsim clădirea cu informaţii deosebite şi mulţumiţi că nu am făcut cursa matinală degeaba. Şi în furia mea cu întârziatul, nici nu le-am mulţumit copiilor pentru gestul lor frumos cu felicitările. Cred că i-am dezamăgit, dar ce emoţii am avut că nu reuşim să ajungem la vreme!

Obiectivul următor e Catedrala Westminster. „Fluturaşele” şi Mădălina fac prezentarea şi eu le punctez lucrurile pe care trebuie să le observe şi să le ia în consideraţie. Intră în catedrală şi totul e sub control. Noi cei care deja vizitasem catedrala. pornim în căutarea unui loc unde să mâncăm şi se decide, în final, să stăm la un chinezesc. Nu cine ştie ce, după părerea mea, dar merge. La ora stabilită ne reunim şi coborâm spre 10 Downing Street. O mulţime de protestatari strigau lozinci. Nu ne-am prins ce îi frământă, dar fiecare e liber să fie nemulţumit. Chiar şi câţiva din copii care se plâng că au prea mult de mers. Le ofer alternativa „stat în hotel” de toţi banii, şi nu pare a le surâde în totalitate.

În Trafalgar Square e o mişuneală de oameni de nu puteai arunca un ac! Şi nişte protestatari zgomotoşi cu alte cerinţe de drepturi. Dar noi ne luăm biletele noastre de metrou şi ne vedem de drum spre British Museum. Le dau copiilor directive clare cu ce nu trebuie să rateze (Piatra Rosetta, colecţia de mumii, Grecia antică, colecţia de ceasuri, omul din Lindaw şi alte asemenea). Le dăm o oră de întâlnire şi, la ora stabilită, majoritatea pleacă să recupereze muzeul Sherlock Holmes. Restul rămân cu mine să bântuim zona şi să îi aşteptăm. Mergem la un Primark în apropiere şi apoi căutăm Covent Garden. Şi îl căutăm o bună vreme, până dăm de el. Ne aşezăm la o terasă şi aşteptăm grupul de „detectivi”. Serviciile la terasa noastră sunt foarte proaste şi aşteptăm o viaţă pentru orice. Dar măcar stăm jos şi durează exact până să vină ai noştri tineri. În Covent Garden sunt tot felul de showuri. Acum sunt la modă nişte măscărici care pare că stau suspendaţi în aer. Evident sunt ancoraţi cu nişte sârme şi prin mâneci merg şi sârmele care îi susţin. Au mare succes şi tare nu m-aş mira să fie nişte români de-ai noştri inventivi cum îi ştim.

Ora opt e momentul când ne adunăm toţi şi plecăm spre casă. Schimbăm vreo trei metrouri. Deja suntem la noi acasă în staţiile de metrou! Iar ultimul metrou devine o a două casă pentru noi, pe parcursul celor 14 staţii cât stăm în el. Dar e foarte amuzant. Cei doi Tudori sunt durere cu poantele lor! Plus glume spontane generate de fete şi de felul cum s-a desfăşurat ziua lor de azi. „Fluturaşele” se învârt în jurul barelor din compartiment, găsindu-şi de joacă. Apar glumele grupului, reacţia la comandă „panică, panică” a lui Tudor 1 şi tot felul de glume. Lui Bogdan i-a revenit zâmbetul pe buze şi pare oarecum mai puţin nemulţumit că a avut aşa de mult de mers şi s-a şi zdrelit la picior. După cele 14 staţii iată-ne „acasă” în cartierul „nostru”, la magazinul „nostru”, unde ne repezim ca înecaţii să cumpărăm de mâncare. Şi grupul vesel porneşte pâş-pâş spre hotel, în glume şi râsete. Ei, viaţa e destul de convenabilă, la urmă urmelor!

Duminică, 7 iulie 2013

Nu mai suntem foarte presaţi de timp, aşa că plecăm la 9,30. Chiar şi aşa, copiii nu merg la masă… Ar fi fost bine să mănânce de dimineaţă, ca până la prânz să nu le fie foame. Dar ei preferă să mănânce în oraş, pe mai mulţi bani. Ce poţi să le faci? Prima oprire e aproape de Turn, şi de acolo mergem pe jos până la St Paul’s Cathedral. Câţiva refuză să intre, invocând faptul că sunt atei şi nu îi interesează bisericile! E prima dată când aud asta de la nişte copii în excursie. Le explic că e un monument istoric, de referinţă, că astăzi chiar e gratis să intre şi reuşesc să le dau un „brânci” înăuntru. Grozav este că azi e concert în catedrală. London Philharmonic Orchestra interpretează un recviem de Mozart. Ateii mei ies imediat ce intră, să nu se contamineze de cultură religioasă cumva. Restul rămân în Catedrala impunătoare şi ascultăm o parte a concertului. Maria G. chiar se aşează în scaun alături de alţi oameni veniţi la slujbă şi stă mai aproape de evenimente. Predica fusese ţinută de o preoteasă, ştiut fiind că biserica anglicană a permis accesul femeilor în rândul clericilor.

După St. Paul luăm un autobuz etajat spre Turnul Londrei. În staţie ne întâlnim cu părinţii Ioanei şi, pentru o secundă, sunt derutată că cineva ne salută în româneşte. Măi ce vestiţi suntem noi în Londra! Imediat o recunosc pe mama Ioanei şi aflăm că şi ei tocmai vizitaseră catedrala şi ştiau programul nostru aşa că nu a fost dificil să ne găsească. La Turnul Londrei copiii fac prezentarea şi eu le dau indicaţii asupra locurilor pe care nu trebuie să le rateze. De dată această nu îi mai însoţesc, căci biletul de adult deja depăşeşte 21 de lire! Au însă hărţi şi se vor descurca, pentru că, oricum, nu putem fi toţi împreună pe tot parcursul vizitei.

Copiii ies la ora stabilită şi trecem pe jos Tower Bridge-ul. E aglomerat peste măsură. E cald, e duminică şi lumea e toată ieşită la plimbare. Plus că unii urmăresc Wimbledon-ul pe ecrane mari şi malul Tamisei răsună de urale şi aplauze la fiecare lovitură de succes.

Când ajungem la The Globe se face iar o prezentare, e rândul lui Tudor şi, după aceasta, le vorbesc şi eu despre Shakespeare, dilemele din jurul numelui său, al Doamnei Brune şi al binefăcătorului WH. Le povestesc pe scurt despre sonete şi despre ce dezvăluie ele din viaţa enigmaticului scriitor de geniu. Cu aceasta, ne îndreptăm spre Tate Galleries, chiar dacă unii încep să comenteze că arta nu le spune nimic, nu se pricep la ea şi nici nu doresc să ştie mai mult. Doamne! Încerc să le explic că trebuie să facă efortul de a cunoaşte şi înţelege arta, ea nu sare pe ei ca păduchii, ci e nevoie de dorinţa de cunoaştere ca să poată aprecia valoarea artei. În fine, până la urmă nu poţi forţa omul să devină cult. Dar lipsa de interes e ceva de care nu m-am mai lovit până acum. Şi lupt şi cu intoleranţa, explicându-le că nu e atributul inteligenţei şi ar trebui să lucreze puţin la acest aspect. Dar, până la urmă, fiecare îşi urmează calea şi nu cred că o pot schimba eu prea mult.

La Tate ne vedem cu Diana, o fostă elevă şi ne amintim din vremurile când făcea pregătire pentru facultate, îmi povesteşte despre cei doisprezece ani de profesorat în Anglia şi sperăm amândouă să putem organiza un schimb cu şcoala ei. După Tate, unde unora le-a plăcut şi li s-a părut interesant sau ciudat (vorbind de arta modernă extremă), ajungem la London Eye şi îi lăsăm să se bucure de perspectiva Londrei de la înălţime, în apus de soare. Noi mergem cu Diana la un mic restaurant şi aşteptăm acolo.

Când ies, copiii îmi dăruiesc o poză foarte simpatică cu ei toţi în cabina roţii uriaşe. Ce e fain e că e o poză magnetică şi o voi putea adăuga colecţiei mele de magneţi de frigider. Vor să mai stea pe pajiştea din faţă la London Eye şi stăm încă jumătate de oră privind la spectacolele străzii, faimoşii buskers care cântă, fac trucuri, jonglează şi tot felul de lucruri pentru a atrage atenţia publicului. După asta trecem podul Westminster, pe lângă Big Ben, şi metroul ne duce spre casă. O parte din copii vor să îşi mai cumpere câte ceva de la supermarket, dar eu plec cu puţinii care vor mai repede la hotel. Suntem obosiţi după încă o zi plină şi cădem laţi.

Luni, 8 iulie, 2013

Trezire de voie şi plecare la 9,30. Iar nu vin la masă câţiva… Asta e! Deja Mara şi Toni au plecat să cumpere biletele de tren pentru mâine, ca să nu mai dureze mult până le luăm. Astăzi se vizitează Muzeele de ştiinţele naturii, cel de ştiinţă şi Albert Museum. După care au o după amiază de cumpărături la Oxford Street. Muzeele sunt extrem de interesante, cu multe părţi interactive şi au în ele tot ce vrei să ştii, de la istoria formării pământului şi evoluţia omului până la evoluţia dinozaurilor a rocilor, tot. Şi prezentate sugestiv, pentru toate vârstele.

Şi iată-ne la momentul de shopping!! Ca de fiecare dată şi la fiecare colţ numărăm iar copiii şi îi lăsăm să facă cumpărăturile pe Oxford street. Hurray! La şapte ne reunim şi ajungem la hotel să facem bagaje şi să ne pregătim. Noapte bună!

Marţi, 9 iulie, 2013

Ca pentru un ultim shot de adrenalină, cei trei băieţi mari nu apar în hol la 6,15. Nici măcar la 6,40!! Îmi creşte tensiunea la maximum. Toni urcă în cameră, dar nu răspund. Sunăm la telefon şi, într-un final, dăm de ei. Restul grupului mănâncă micul dejun continental, adică fără mâncărurile gătite, şi plecăm spre gară, în timp ce Toni rămâne în hol să îi aştepte. Ajung cu grupul şi aşteptăm să ajungă şi întârziaţii. Trenul e supra aglomerat şi deja întrevedem o şedere în picioare de o oră până la aeroport. Însă după primele două opriri trenul se goleşte şi ne găsim toţi loc. Cu noi sunt şi două negrese. Cel puţin aşa par. Una e mai voinicuţă şi cântă încontinuu încetişor nişte gospels. Cealaltă pare mai în vârstă, are o coafură ciudată şi trăsături mai dure. La un moment dat se alertează, ne întreabă dacă a trecut o staţie anume şi intră în mare panică, realizând că au ratat coborârea pentru că nu s-au gândit să apese butonul să deschidă uşile şi au aşteptat ca ele să se deschidă de la sine şi, eventual să le şi strige afară.

Când ajungem la Luton, coboară repede şi fetele ne spun că de fapt „tipa” mai în vârstă era un travestit! Ce ni se întâmplă nouă astăzi! Dar stai că nu e destul. Coboară trei dintre fete şi trenul porneşte din nou şi ne panicăm la culme. Cosmina apasă butonul de alarmă şi, ca în D-l Goe…, trenul se opreşte cu o smucitură şi năvălim afară. Deja tremur de emoţie. Luăm liftul spre shuttle bus şi mă panichez iar crezând că poate am coborât greşit din tren, şi nu am ajuns de fapt la aeroport. Dar era ok, trebuia doar să luăm autobuzul spre Luton. Pfui! Vorba copiilor „panică, panică, panică, ooosh!”. Şi mai că îmi venea să mă aliniez şi eu la şirul de „hit me”!

La vamă ne face o căutare de ziceai că suntem membrii vreunui cartel columbian de traficanţi. Şi asta pentru că unora dintre copii le-a ţiuit metalul de la adidaşi. Mie mi-au scanat telefonul. Oare şi-au dat seama că e un telefon de toată jalea?? Mai ştii? Poate asta o să îl înveţe minte să nu mai aibă atâta iniţiativă personală. Nu am mai avut nicicând un telefon mai tembel. Vorbeşti cu un om şi deodată îţi dai seama că nu te aude şi începe conversaţia ilogică de genul „alo, alo!” şi tu zici „da, te aud, zi mai departe”. Şi omul zice „alo, alo, mă auzi?”, tu continui să zici că îl auzi… şi persoana concluzionează „nu se mai aude”… Asta când nu se întrerupe singur şi tu vorbeşti de zor crezând că ai interlocutor.

Dar cel mai enervant e când decide el, de la sine putere de telefon, să se seteze pe altă limbă. De exemplu rusă! Şi te vezi în situaţia că nu poţi trimite mesaje şi totul devine absurd. Aaa, şi mesajele. Tu te grăbeşti ca disperatul şi e foarte urgent să comunici ceva de îţi crapă măseaua. Iar căsuţele de litere sunt atât de mici şi nenorocite încât nimereşti doar alături şi scrii un mesaj super cifrat de nu are sens în nici o limbă, vrei să ştergi şi mesajul se şi trimite căci tasta „sent” e aproape de tasta de şters. De câteva ori am dat cu el de pământ dar, ca să vezi, cu cât e mai prost, cu atât se strică mai greu, iar de furat nu se gândeşte nimeni să ţi-l fure. Că probabil au mai furat din astea şi le-a trecut pofta! Aşa că m-am bucurat că l-a scanat vameşa. Să se înveţe minte şi ea şi telefonul.

Ne facem check-in-ul şi dăm de echipa F.C. Steaua, toţi în galben şi plini de energie şi poante. Fetele se pozează cu unii din ei şi mai aşteptăm acum să anunţe gate-ul. Dar nici nu intrăm bine, că descoperim că sunt mai multe numere pe bilete decât locuri în avion. Şi după ce, în sfârşit, suntem toţi aşezaţi, un om anunţă că a luat un bagaj al unei persoane, care l-a rugat să îi ia bagaj de cală. Aşa că acum bagajele sunt date TOATE jos şi se caută valiza. Măi să fie! O găsesc. Şi pe blonda proprietară: „O găsişi?” întreabă prietenii ei. „O găsii, că pierdură cureaua de pus pe umăr!” E clar… Îmi doresc să se termine cu emoţiile acestui zbor şi să mă văd pe pământ odată. Avem evident o tonă întârziere şi mai şi zburăm cu iordanienii ăştia. Sper să ştie mai mult despre pilotat decât ştiu engleză. Doamne ajută!

Suntem în întârziere mare, mai bine de o oră. Atât a însemnat stupiditatea oamenilor cu bagajele lor împrumutate. Între timp, suntem deja ca în tabăra. O doamnă prietenoasă, vorbăreaţă şi atotştiutoare din spatele nostru, povesteşte volubilă diverse chestii, dă sfaturi şi explică fenomene. Ce face întârzierea din om!

Iată-ne ajunşi! Slavă cerului! Toni sugerează să ne luăm de mâncare de la Billa din aeroport şi cu toţii ne repezim să ne luăm diverse chestii. Eu văd o foame de trei persoane şi, ca de obicei, mă lăcomesc să iau tot felul de mâncăruri, deşi după primele înghiţituri, de orice, îmi trece şi foamea. În microbuz copiii încep să cânte, să facă poante, e o veselie straşnică. După o vreme se face linişte şi cad adormiţi pentru câteva ore. Aproape de Bacău, reînvie atmosfera de cânt şi voie bună. Parodiază cântecele de la radio, îşi amintesc diverse faze din excursie, e foarte amuzant! Pe la 11,00 ajungem acasă şi pe copii îi aşteaptă părinţii, bucuroşi de revedere. Home, sweet home!

Advertisements
Published in: on June 24, 2013 at 7:51 pm  Leave a Comment