Barcelona/Madrid 2012-13

prolog

Sambata, 22 decembrie 2012

Prima  zi dupa sfarsitul  lumii… Si asta dupa o saptamana plina si agitata. Am organizat viata a jumatate din oamenii din Bacau: unii au fost draguti si mi-au platit telefoanele, altii au luat cozonacul si branza, altii biletul de tren, ba stai ca si niste calciu trebuia cumparat! In final am avut noroc si de amabilitatea celei care m-a dus cu valizoiul la gara, caci nu stiu zau ce ma faceam fara acest ultim ajutor! E bine sa ai prieteni pe care te poti baza. Si de obicei apar de unde nu te astepti!
Si uite asa ajung la tren unde dau de Bogdan, un fost elev, dragul de el, care imi tine companie mai bine de jumatate de drum, depanand amintiri din cei opt ani cat i-am fost profesoara si din anii ce au urmat. Cata placere iti face sa vezi ce frumos evolueaza unii din copii, cat de bine gandesc si cat de mult ai insemnat in viata lor, in ciuda alternarii impartiale de 4 cu 10, pentru colorarea vietii de elev!
La Bucuresti ma asteapta Stef si ajungem cu taxiul acasa. Pisi evident ca se foieste peste tot, fura si o bucata de carne intr-o clipa a noastra de neatentie si intra in exil in balcon ca rezultat al acestei fapte haiducesti. Si jumatate de noapte s-a revoltat ca nu o lasam in camera. In sensul ca a mieunat pe toate tonurile si intensitatile, a zgariat ca disperata la usa pana cand a fost lasata in camera si s-a tolanit peste Stef. Ihhh! Cat de mult nu imi place senzatia ca ai peri de pisica si in suflet!

Prima zi, duminica, 23 decembrie, 2012

Tare mai e bine sa nu ai avionul in zori si sa te bulucesti cu bagaje prin ceata diminetii! Ba chiar plecam la 9 seara, deci avem o zi intreaga sa mai punem cate ceva in bagaj, sa ne foim prin casa punand la punct ultimele detalii, sperand ca teava care are o tentativa de scurgere va reconsidera absurditatea acestei porniri si va deveni mai rezonabila.
O doamna va veni la trei zile sa dea mancare pisicii, dar slava cerului ca nu a trebuit sa taraim pisica la Bacau pe frigul asta, asa ca lucrurile par a fi sub control. Mariana, prietena mea, imi povesteste o poveste mult mai costisitoare, aceea a unor cunoscuti care aveau un bulldog. Si pentru ca nu mai faceau fata sa il plimbe fara a risca sa fie trantiti, au angajat un domn caruia ii dadeau 10 milioane pe luna sa plimbe fiara dimineata si seara. Si asta mai bine de zece ani! Ce job convenabil! Dar acum vreo doi ani catelul a murit.”Cu siguranta domnul cu plimbarile l-a plans cel mai mult” zic eu. “Cum s-ar zice <i-a murit job-ul>!!”
Laurentiu  (un alt fost elev) ne duce la aeroport si ca de obicei e un scump si un minunat in altruismul lui. Sta cu noi pana intram la check-in si de aici totul se desfasoara lin. Avem si timp destul. Imi iau niste sarmale de la un mic restaurant in aeroport, ca tot mi facuse o mare pofta o matusa care tocmai pregatea sarmale cand am sunat-o…
Ultimele telefoane si ne imbarcam. E un avion mic si destul de gol pentru acest moment al anului. Dar banuiesc ca sunt mai multi cei care vin acasa decat cei care pleaca la drum.

Ajungem la miezul noptii si recuperam rapid bagajele. Credeam ca trebuie sa o intalnim pe Mara la un terminal mai departe, dar ea a venit sa ne astepte si ne simtim rasfatati caci ne duce ea la taxi, stie sa vorbeasca in catalana si nu trebuie sa ne stresam cu nimic. Ne expune planul de vizite si ne tot intrebam daca Miro e catalan sau spaniol. Soferul, amabil, ne spune ca e catalan. Intelesese discutia noastra si ne intreaba ce limba vorbim. Catalana seamana foarte mult cu romana si e extrem de usor sa intelegi ce se spune.  Pe traseu Mara ne arata doua din cladirile lui Gaudi pe care le avem in plan de vizita. Oprim la blocul unde sta Mara. E foarte central. E un bloc vechi, interbelic as crede, cu lift din acela cu cusca, ca in filme. Dar aici nu au cutremure si nu cade nimic niciodata. Fericitii!

Mara pregatise masa, facuse curat peste tot in aceasta casa unde locuiesc cinci oameni diferiti. Dar toata lumea e plecata in tarile respective: Irlanda, Anglia, Scotia, Polonia asa ca suntem doar noi si e foarte bine. Casa imi pare un labirint si inca nu ma pot obisnui cu felul in care e impartita. Eu si simtul de orientare! Mai ales la un grad ridicat de oboseala… E trecut de ora doua. Vorbim si povestim, ne amuzam de intamplarile Marei de la scoala si din casa de tip “Friends” si intr-un final mergem la culcare. Peste tot miroase a curat si proaspat spalat.

Somn usor!

ziua a doua, luni, 24 decembrie, 2012

Ma trezesc cu “Buna dimineata la Mos Ajun…!” Mara e in usa camerei. E ora 11 dar eu sunt inca obosita. Ma trezesc pentru micul dejun pregatit de copii. Cu de toate! Dar imediat dupa asta ma intorc la visele mele caci am de recuparat o oboseala de un semestru. Pe la doua reusesc sa ma trezesc singura. Mara si Stef deja fusesera la o plimbare in imprejurimi. Mancam si ne facem planuri de atac. E soare si cald. Ce departe e zapada si stradutele cu santuri in mormane de zapada pe care treci cu masina cu teama ca o miscare gresita te proiecteaza in masina ce vine din fata si pe langa care incerci sa treci discret. Bleah! Nu imi place iarna… O zi-doua, mai merge. Dar deja a treia e prea mult pentru mine.

Dupa-amiaza hotaram sa iesim in oras sa prospectam orizonturile si mai ales sa ne luam biletul de muzee.
E lume multa, lumini, o atmosfera de sarbatoare si toata lumea pare relaxata. Imi place ca portocalii sunt plini de fructe caci e vremea lor. Trecem pe langa cladiri superbe, cu balcoane care mai de care mai ingenioase. Si patinoarul din centru e deschis si forfoteste de viata. Nu ne ia chiar mult sa prindem agentia deschisa si apoi sa revenim spre casa fara graba. Intentionam sa mancam la un restaurant japonez, doar ca primea lume doar dupa ora opt si jumatate. Adica am fi avut de asteptat o ora. Drept pentru care am luat metroul spre casa si am luat mancaree de  la un wok unde iti prepara ce vrei  pe loc.
Mergem pe stradute pitoresti, cu magazine mici si frumoase de unde imi iau o mini pizza buna cu legume.
Ajunsi  acasa ne pregatim masa, desfacem o bere si ne instalam sa ne relaxam. Stef apare cu cadourile lui care ne schimba seara. Mi-a adus un dvd despre Ion B., omul care a ajuns din ghene in expozitii cu incredibilele lui colaje care preced cu mult arta pop romaneasca fara sa fie constient de valoarea artistica a ceea ce crea. Foarte impresionant! Am mai stat sa vorbim de tot felul, sa ne bucuram de restul de daruri si de faptul ca suntem impreuna. Mara ne-a facut o multime de surprize:  ne-a luat bilete la Cirque du Soleil, avion la Madrid, hotel la Madrid, a rezervat masa de Craciun. Un adevarat rasfat pe noi! Tarziu mergem la culcare si eu visez un colaj intreg de vise printre care si ca luam autograf acestui artist vagabond cu care am in visul meu si o conversatie!

ziua a treia, marti, 25 decembrie

Ne trezim tarziu si eu constat ca Mara, ca o furnicuta harnicuta plecase la cumparaturi. Ne-a luat dulciuri de Craciun frumos aranjate si un bustean de ciocolata cu mesajul Bon Nadal, in catalana.
Pregatesc masa, ceaiul, cafeaua si mancam in liniste. Ideea e ca ne odihnim si nu avem motive sa ne precipitam. Planuisem sa mergem intai la parcul Guell si chiar plecam spre el. In statia de metrou Mara isi da seama  ca nu a luat cheile de la scoala si ne intoarcem acasa. Oprim sa admiram casa Vicens facuta de Gaudi in primii sai ani.

Casavicens

(Designed by Antoni Gaudí and built for industrialist Manuel Vicens in the period 1883-1889, Casa Vincens is located at Carrer de les Carolines 24, in the Gràcia district of Barcelona. It was Gaudí‘s first important work)

E foarte colorata si aminteste de stilul maur cu turnurile  arabesti si cu faianta care se alterneaza cu zidul intr-un mod ingenios si original. Grilajul are forma de palmieri. Cat de indraznet conceputa! In sfarsit inapoi in apartament. Cu care ocazie imi iau aparatul foto si Stef bea un ceai pentru gatul sau in stare de calatorie: adica cu galcile umflate. Cred ca are el un senzor care ii spune “acum e momentul sa te umfli, ca astia calatoresc”!
Amanam parcul pe o alta dimineata si decidem sa luam metroul si trenul spre Montgat unde avem rezervata masa de Craciun. Apare si soarele de dupa nori. Mara zice ca nu e prea soare dar mie mi se pare luminos. Asa sunt eu, optimista!
E chiar soare de-a binelea  cand ajungem in Montgat. Luam un autobuz din gara si ajungem sus in cartierul unde se afla scoala Marei. La doi pasi e restaurantul clubului de tenis unde am rezervat masa. E foarte frumos pregatit, cu lumanare si decoratiuni de Craciun. Mancarea e mai mult decat indestulatoare, cu o multime de feluri din partea casei. Incepem cu supa. Si la ei e traditional sa mananci caltabosi si lebervursti de Craciun. Si astea se adaugau unor chiftelute cu ceapa caramel si stridii cu sos de rosii. O sticla de vin rosu super bun la care soseste felul trei, puiul cu fructe confiate pe care nu il mai dovedim asa ca il luam in mare parte cu noi. Desertul e si el din doua feluri, o parte sorbetto de lamaie cu sampanie si ciocolata cu frisca, urmate de biscuiti si bucati de ciocolata cu migdale. O sticla de sampanie si o cafea buna pentru mine incheie aceasta masa de Craciun. Abia ne mai miscam! Serviciul a fost desavarsit, oamenii amabili si veseli, atmosfera perfecta.
Iesim in curte si pozam palmierii si portocalii in drum spre scoala Marei. Moment de suspans cand Mara crede ca a lasat totusi cheile acasa. Dar ele, se pitisera intr-un buzunar si abia le-am dibuit. Intram in scoala si acum stiu cum arata locul unde lucreaza copilul meu. E o scoala mica dar e frumos si bine organizat. Plecam pe jos spre gara si ne bucuram de imaginea marii si de cactusii de pe dealuri. Ne pozam si pozam si florile multicolore din jurul caselor inainte de a ajunge la gara. Imediat vine si trenul. Soarele se grabeste sa apuna pe intinsul marii. Se face seara.

Iata-ne acasa pe stradutele noastre cunoscute. Suntem franti de oboseala si decidem sa ne culcam cateva ore. Eu una sunt inca cu oboseala in suflet dupa acest semestru epuizant si mi se pare ca nu am sa pot dormi niciodata destul. Ma trezesc si e noapte. De fapt si este. E noua! Mara si Stef dorm fiecare in camerele lor. Dar se trezesc si ei. Se decide sa mergem la un pub in apropiere, Le Tournesol, dragut si cochet. Bem cate ceva si revenim acasa. Cumparam pentru maine dimineata lapte si fulgi. E deja foarte tarziu.
Somn usor!

 Ziua a patra, miercuri, 26 decembrie, 2012

Ne organizam rapid caci avem de vazut Casa Batllo (se citeste batio, cu accent pe o) si Casa Pedrera, dupa care vrem sa vedem si parcul Guell.
Ajungem cu metroul si Mara ne lasa acolo caci ea a vazut casa de cateva ori. E o cladire parca din povesti, cu o fatada parca poroasa, cu balcoane metalice ca niste masti de carnaval.

Intru cu un sentiment de respect, ca intr-un sanctuar. Totul se unduieste, de la balustrade la colturile incaperilor care de fapt nu sunt colturi ci imbinari valurite. Ai senzatia de miscare a marii si regasesti zeci de teme marine in intreaga constructie, de la scoica tavanului pana la rotunjimile usilor. Ma fascineaza omul acesta cu imaginatia sa nesfarsita. Cand Gaudi a absolvit facultatea de arhitectura, unul din profesori a spus ca este fie un mare geniu, fie un nebun de legat. Si prima parte s-a indeplinit. In viata sa de 74 de ani, sfarsita absurd sub rotile unui tramvai si nerecunoscut de nimeni in spitalul unde avea sa moara, Gaudi  a creat cu indrazneala o opera incredibila, inspirat de creatia Naturii.
Construita pentru familia bogatasului Batllo, casa este nu numai o capodopera arhitecturala ci si o cladire functionala, bine gandita si ingenios decorata. Pana si mobilierul a fost creat de Gaudi, pe principii ergonomice. Pana si clantele usilor sunt facute sa se “muleze” pe mana care le deschide! Totul e construit sa ofere confort maxim si sigurata deplina. Gradina combina tigla cu cimentul si recicleaza materiale de constructie intr-un mod neasteptat pentru inceputul secolului 20 cand cuvintele ‘reciclare’ si ‘mediu’ nu aveau nici un impact asupra nimanui. Si totusi Gaudi a fost intotdeauna extrem de atent sa nu risipeasca nimic si sa refoloseasca creativ tot ce se putea refolosi. Un avantgardist si din acest punct de vedere. Casa combina lemnul cu fierul forjat si ceramica decorativa intr-un mod in care nimeni nu a facut-o cu atata arta.

Zidul curtii interioare e si el o capodopera. Cu o grija maxima Gaudi s-a gandit sa combine nuantele de albastru ale ceramicii zidului interior in asa fel incat lumina sa fie perfect distribuita in acest spatiu semi-inchis. O mare grija s-a acordat ferestrelor, sistemului de aerisire (inspirat de branhiile pestilor), imbinarii ceramicii la colturi, arcurilor de sustinere ale acoperisului si hornurilor care devin adevarate opere de arta ele insele.

Totul imbina lumina, forma si sunetul intr-o armonie perfecta. Casa de apa de pe acoperis pare o creatie artistica si nu tehnica. Nimic nu e lasat la intamplare. Ma fascineaza ceramica si culorile indraznete dar atat de armonios imbinate. Ne uitam in jos la curtile interioare ale caselor invecinate. Sunt ca niste gradini cu copacei si plante diverse. Totul e verde si vesel in soarele minunat al zilei de azi. Gradina casei Batllo este si ea o frumusete: decorata cu flori in vase de ceramica, presarata cu petece de ceramica de forme diverse si de culori in care predomina albastrul, cu o constructie de fundal cu iz oriental, neasteptat acolo, si tocmai prin asta fascinanta. Gaudi e rafinat si totusi practic, e inventiv si curajos.
As sta aici zile in sir sa ma bucur de stilul lui Gaudi!
Iesim din cladire si asteptam pe Mara. As fi baut o cafea dar e la pret de un meniu intreg aici pe strada principala si nu cred ca merita. Decidem sa mergem la cealalta casa a lui Gaudi si sa ne vedem acolo cu Mara. E si aproape, la nici un sfert de ora de mers pe jos. Casa Pedrera. E de fapt un complex de locuinte. Incepem vizita cu acoperisul. El insusi o piesa superba de arhitectura. Si un loc de unde putem vedea orasul si catedrala Sagrada Familia. Admiram balcoanele, hornurile ornamentate nu numai cu ceramica dar si cu cioburi reciclate de sticle de sampanie. Interesant cat de mult tinea Gaudi la conceptul de reciclare avant la lettre. Si cu ce efect artistic! In mansarda e un muzeu al operelor lui, cu filme si machete in asa fel incat poti intelege felul in care a gandit detaliile fiecareia din constructiile sale. Si sursele de inspiratie. In mare masura creaturi ale marii, plante sau schelete de dinozauri. Coboram in apartamentul care se poate vizita. E spatios si bine gandit pana la cel mai mic detaliu. Si dotarile sunt uimitoare pentru inceputul de secol. De la camera copiilor la camera bonei si dormitorul parintilor, totul ofera familiei care ar locui aici tot confortul visat. Admiram pana si perdelele superbe. Asta odata cu perspectiva strazii care se vede de la geam. Cat de frumos! Audioghidul ne spune ca usa a fost proiectata special de arhitect, cu telefonul pentru a afla cine suna, cu deschiderea pentru corespondenta… Nimic la intamplare, cum ziceam.

Iesim si ne bucuram de soarele acestei dupa-amiezi de decembrie. Mergem spre casa. Ce noroc ca nimic nu e departe de casa noastra! Luam in drum niste completari la pranz si ne aruncam ca o echipa pe materiile prime ale pranzului. Va fi mamaliga cu branza de burduf, pui cu mamaliga si mujdei de usturoi. Un regal! Plus bere.

Nu avem mult timp sa ne bucuram de siesta caci ne grabim sa vedem parcul Guell. Mergem pe jos, facem poze, apare si luna pe un cer inca luminat de soare. Parcul e construit pe inaltimea dealului deasupra orasului si evident are tot ce e emblematic pentru Gaudi: soparla de ceramica din care tasneste apa fantanii, palmieri de piatra care sustin zidul parcului, coloane care amintesc de Mezquita din Cordoba, terase si balcoane, o desfasurare de imaginatie cu care deja ziua de azi ne-a obisnuit. Noaptea se lasa peste parc si se aprind lumini. O tanara canta si danseaza cu indrazneala intr-un colt al terasei. E Spania, all right! Aici oamenii stiu sa se bucure de viata si sa o traiasca din plin. Nimic nu ii retine. Nici macar criza.
Drumul spre casa e scurt si trecem pe langa case vechi din 1878, 1864… Nu par a fi atinse de timp, aici nu exista cutremure sa le subrezeasca. Ce norocosi! Si e interesant cum se alterneaza cladiri superbe cu o arhitectura incredibila cu altele fara personalitate si de-a dreptul hidoase, fara viata si stil. Un amalgam care face parte din farmecul orasului. Acasa sunam pe Bica de ziua ei pe Skype la vecini, sa ii facem o surpriza si apoi ne uitam la o comedie cu George Clooney. Incheiem o zi splendida! Pe maine!

ziua a cincea, joi, 27 decembrie, 2012

Trezire de voie, desi astazi trebuie sa ne miscam mai rapid ca sa ajungem la Sagrada Familia si dupa amiaza la muzeul Picasso.  Drept pentru care mancam si pornim spre catedrala. Surpriza e ca e o coada incredibila, de jur imprejurul zidului, plina de oameni de toate natiile, asteptand sa ia bilet. Mara ne lasa acolo si constatam ca merge destul de repede. Cumparam biletele si intram. E atat de diferita de tot ce imi aminteam! Acum 15 ani abia o reconstruiau si era un santier si in interior. Se pare ca lucrarile de construire in exterior vor mai dura inca cateva zeci de ani, dar interiorul este gata, o imbinare de modern si sacru, mareata, coplesitoare. Poarta de intrare are inscriptionate in 50 de limbi parti din Biblie. Mara descoperise fragmentul in romana”si da-ne noua painea cea de toate zilele”, dar Stef si cu mine nu am dat de el.  Ce m-a impresionat in mod special au fost coloanele care dau senzatia de padure, cu bifurcatiile care sustin tavanul, cu nodurile in care se afla lumini sau simboluri biblice. Ideea de non-conformism  e ilustrata si de crucifixul cu baldachin, aparent inspirat de un model similar dintr-o catedrala din Malaga. Statui de sfinti si icoane moderne se vad ici si colo, fara a se aglomera. Trebuie sa la cauti cu privirea.  Lumina se filtreaza prin vitralii si isi proiecteaza culorile pe coloane, creand o senzatie de ireal, de basm. Gaudi a fost un mare maestru al luminii, formei si sunetului. Un magician. Nu a trait sa vada decat o mica parte a Catedralei terminata. Exteriorul cu cupolele rotunjite, ca niste cactusi uriasi, turlele cu fructe o uriasa combinatie de flori, soparle, statui de sfanti, scene biblice, cuprinse in cadrul general al Naturii care i-a servit drept sursa permanenta de inspiratie, ca si marelui Leonardo da Vinci.  Multe elemente marine se adauga in fiecare din operele lui Gaudi. Unduirea marii si rotunjimile sinuoase ale cochiliilor fac parte din tavanele, scarile spiralate, forma fierului forjat ori a ceramicii nelipsite din constructiile lui.

Si totul e foarte luminos. De sus, printr-un geam rotund, lumina zilei se ravarsa punand in evidenta triunghiul auriu care reprezinta divinitatea. Multe arcade, volte, intranduri pe care descoperim statui ale sfintilor iar albul general iti da senzatia de curat, imaculat, coplesitor. Sub altar se afla cripta, si ea luminata natural prin deschideri exterioare sau, indirect, prin geamurile care o leaga de catedrala si prin care vedem mormantul lui Gaudi.  Catedrala a fost mostenirea pe care a lasat-o tarii sale si in care isi doarme somnul de veci, prea timpuriu insa chiar si la cei 74 de ani.
O parte a catedralei e dedicata surselor de inspiratie ale arhitectului, o alta reconstituie momentele conceperii si construirii cladirii. Acum, o echipa internationala de arhitecti, dotata cu cele mai moderne instrumente de arhitectura continua opera lui Gaudi, in viziuni apropiate si totusi diferite de cele initiale. Fiecare fatada va reprezenta o etapa a existentei lui Iisus in viata pamanteana si aceasta permite diversitatea stilurilor.
Cu greu ne desprindem de Sagrada Familia. Ne mai intoarcem sa revedem cate un detaliu, stam pe scaune sa ascultam muzica ce te invaluie, mai citim cate un amanunt. Gaudi a avut sistemul sau special de a construi clopotele, bazandu-se pe temeinicele lui studii asupra sunetului si obtinand efecte deosebite. Pentru el fiecare detaliu era studiat si fiecare element, fie el si de functionalitate, devine un obiect de arta in sine.
Pana la urma iesim si mergem spre casa.  Cu mici opriri de cumparaturi.  Descopar “stickere lemnoase” si cumpar sa le fac surpriza copiilor de a saptea care intreaba de ele.  Stefan e nemultumit de aceste opriri. Evident.
Dar mergem pana la urma acasa si mancam. Ritmul nostru este destul de lent insa nu stiu daca as mai rezista unui tur de forta cu treziri in zori si mers in disperare. Drept pentru care ne odihnim putin si ne facem vant spre muzeul Picasso. E foarte aproape, de fapt totul e aproape cum ziceam. De la metrou mergem pe stradute mici cu magazine multe si iata si muzeul intr-o vila superba prin ea insasi. Mai intai vizitam colectia de ceramica donata de Jacqueline, ultima sotie a lui Picasso.  Acest hobby al sau a creat o intreaga colectie de vase cu chipuri de oameni sau de animale, dand impresia de vase grecesti traditionale.
Colectia permanenta cuprinde primele desene si picturi ale lui Picasso de cand era copil, apoi ca student al academiei de arte, perioadele sale la Madrid, apoi undeva intr-un sat din munti unde a petrecut un an pentru a-si vindeca plamanii, dupa care la Barcelona, Paris sau in Italia unde s-a familiarizat cu operele si stilul pictorilor contemporani lui. A avut o perioada cand Toulouse Lautrec l-a inspirat cu stampele sale, a trecut la perioada albastra cand tot ce a pictat parea vazut printr-un ocean albastrui. Treptat a intrat in cercurile modernilor Jean Cocteau, Gertrude Stein si stilul sau a capatat tenta atat de personala a chipurilor si imaginilor care se autocreeaza in imaginatia privitorului.  Unele par provocari ale suprarealismului si cubismului, de neconfundat sub penelul sau. Chipul Jacquelinei, cu si fara palarii sau panglici revine obsesiv, o femeie frumoasa cu trasaturi usor aspre, grecesti parca, de recunoscut si in cele mai indraznete jocuri de linii.  Las meninas, variatiuni pe teme de Velasquez redau toate acele mici printese cu rochii uriase si bucle aurii in ipostaze liniare, aproape caricaturale, cu neplisitul caine la picioare si cu silueta barbatului care deschide o usa undeva in fundal, o prezenta detasata de concentrarea modelelor, integrata fara o justificare anume. Aparent.
Iesim din expozitie si ne mai plimbam pe strazi inainte de a reveni acasa, la bagaje, caci maine… no mercy! Avionul pleaca la 9 :30 si daca nu ajungem el tot pleaca.
Cand ajungem acasa, ce sa vezi? Usa era deschisa.  Si totusi credeam ca am inchis-o bine la plecare. Ne-am cam speriat si am inspectat rapid casa. Dar nu se miscase nimic. Ipaduri si laptopuri stateau linistite unde fusesera lasate. Cum ziceam, e o zona linistita si sigura. Plus ca nimanui nu i-ar trece prin cap ca niste oameni intregi la minte nu incuie usa casei la plecare. Pfui!
Lasam ordine in urma, Mara schimba apa pestilor colegei de apartament. Bietii de ei cred ca se intreaba acum de ce e asa de limpede lumea. Erau intr-o mare ceata, saracutii. Plus ca trebuie si hamsterul schimbat si periat. Aceeasi proprietara iubitoare de animale l-a achizitionat si pe mititelul Bailey, de culoarea bauturii a carui nume il poarta.  Deci Bailey e periat, hranit, se face conversatie cu el ca sa nu se simta abandonat si va sta cateva zile singurel cu pestii de pe masa invecinata.  Isi vor purta singuri de grija, ca doar sunt destul de mari!
Punem bagajele in rucsac si o valiza mica si negociem ora de trezire. Ramane 6:30, cam la limita.

ziua a sasea, vineri, 28 decembrie, 2012

Ultimele pregatiri si iesim din casa in graba. Mara zice ca avem timp, dar tot ne stresam.  Adevarul e ca ajungem exact la tanc, mai sa ratam check-in-ul ca ne-am asezat la alta coada.  Si apoi cautam gate-ul si iar ajungem la unul gresit care tocmai se inchisese.  In fine nimerim unde trebuie, si direct in avion caci nu mai ramasese nici un minut de pierdut.
Zborul e foarte scurt.  Mai mult dureaza sa iasa Mara si Stef din avion.  Incepusem sa ma intreb daca nu cumva coborasera pe vreo alta parte.  Si e o mare aventura sa iesim din aeroport. Facem un tur de cateva ori pana ne dam seama unde e iesirea spre metrou. De aici lucrurile se desfasoara simplu. Observ lumea de pe strada. Tot felul de ciudati.  Un cuplu ne atrage atentia: Ea are o fusta neagra de matase si un sacou gros, alb, in timp ce el e intr-un training jigarit, evident parand a nu avea nici cea mai mica legatura.  In metrou, o familie de ceva sud americani cu trei baietei de varste intre opt si trei ani fac o galagie infernala.  Parintii sunt relaxati si amuzati de zbieretele copiilor in timp ce lumea din jur nu pare deloc incantata.  Daca il lasau pe cel mic din brate, el se repezea sa il zgarie pe mijlociu, asa ca tatal il recupera iar pentru a intrerupe conflictil mai mult sau mai putin spontan.  Parca erau la lupte de catei.  Dar cat de linistiti erau proprietarii acestor copii!
Ii lasam in drumul lor si noi gasim hostelul, drept in centrul centrului, la cinci minute de Prado, pe jos. E un etaj care e gestionat de o familie.  E foarte curat si dragut, mititel insa.  Dar e foarte ieftin, doar 52 de euro pe noapte de camera, foarte central si foarte curat. Deci ce ne putem  dori mai mult? Lasam bagajele si cautam un restaurant sa mancam.  In drum ne facem rezervare la muzeul Lope de Vega  unde intrarea e gratis dar trebuie sa rezervi din vreme un tur cu ghid.  Deci am aranjat un moment cultural pentru duminica asa ca putem mancam linistiti.  Gasim meniu complet si chiar foarte bun, cu supa, snitel, desert si cafea, ba chiar si o bere inclusa. O lasam pe Mara sa se odihneasca si Stef si cu mine haladium prin imprejurimi in recunoastere. Ajungem la Prado, la catedrala Joachim si de acolo pe strazi cu cladiri impunatoare, inapoi spre casa. Arhitectura e diferita de Barcelona.  Pare totul ceva mai auster, mai rece.  Cumparam cate ceva de mancare si ne intoarcem la hostel.  Ce nu imi place e ca nu putem intra pe net. Pare a avea semnal dar nu are. . . . Ihhh!
Acum Stef motaie si plec cu Mara in oras.  Gasim o multime de magazine deschise.  Librarii, anticariate, un magazin indian cu tot felul de lucruri faine si ingenios facute.
Descoperim ca putem lua niste pizze foarte bune si mai luam si portocale ca sa fim aprovizionati.  Strazile sunt tot mai animate, insa partea neplacuta e ca nu sunt pietonale si odata te trezesti cu o masina in coaste! Plus ca daca mergi pe trotuar risti sa calci in surprize canine de care trebuie sa te feresti cu mare atentie.  Spaniolii sunt mari iubitori de caini dar nu curata deloc dupa acestia si e mai murdar chiar decat la noi.
La zece soseste si Ionut si mancam impreuna. Decidem ca maine plecam la Toledo si ne trezim la 9.

ziua a saptea, sambata, 29 decembrie 2012

Toata noaptea strada a forfotit de lume care facea o galagie infernala. Parca erau procesiuni care veneau in valuri de undeva anume si mergeau nicaieri. Am reusit sa ii integrez intr-un vis si sa dorm in acest vacarm.
Dimineata as mai fi dormit, evident, dar ne miscam in ritmul nostru si ajungem la gara Atocha taman cand un tren se pregatea sa plece spre Toledo. Incercam sa luam bilete la urmatorul, insa s-ar parea ca toti turistii din Madrid s-au trezit cu acelasi gand: sa mearga la Toledo! Luam in final bilete la trenul de 12, ceea ce ne da timp sa mergem pentru un mic dejun in apropiere de gara.  Controlul spre tren e destul de strict, ca la aeroport.  Asta probabil ca rezultat al atentatului din gara de acum cativa  ani care a ucis cel putin 12 persoane, daca nu mai multe… E un tren confortabil si toata lumea are in maini harti si ghiduri turistice. Parca suntem intr-un film regizat de o agentie turistica!
E o zi cenusie si nu prea calduroasa, asa incat hainele noastre groase isi gasesc justificarea.  Ma amuz gandindu-ma ca nici nu ne trebuie harta.  E suficient sa ii urmam pe ceilalti calatori si vom ajunge la casa pictorului Doménikos Theotokópoulos, poreclit de localnici El Greco, numele sub care s-a afirmat ca unul din marii pictori ai lumii.
Intre timp iese si o raza de soare si ajungem in Toledo.  In loc sa ne rezervam insa bilet de intoarcere, am plecat ca habaucii spre statia de autobuz catre centrul istoric.  Socializam cu un cuplu de francezi si coboram la Alcazar hotarati sa vedem intai muzeul El Greco, apoi biserica Santo Tome si pe urma sinagoga si Mezquita.  Haladium pe strazi frumoase si serpuitoare, cu case de piatra si acoperisuri de tigla unduita. Balcoanele sunt interesante, iar una din cladiri are geamurile si balcoanele pictate, de ai impresia la inceput ca sunt reale. La o privire mai atenta iti dai seama ca sunt doar desenate pe cladire. Toledo arata ca orice orasel mediteranean, fie ca esti in Italia ori in Spania, cu stradute inguste, in panta doar ca aici au un cartier evreiesc, un ghetto, cum era numit, in care traiau evreii sefarzi.  De altfel , aproape fiecare oras spaniol are cate un cartier evreiesc.
Restaurante, magazine, cladiri medievale, un amestec de stiluri caci aici se combina stilul arab cu cel spaniol si cu elemente iudaice.  E o cultura complexa prin aceasta diversitate si asta o face si mai interesanta.
Gasim casa lui El Greco, de fapt o copie a ceea ce fusese casa lui adevarata, cu mobilier din vremea sa si cu structura casei unui burghez instarit asa cum era el.  Adevarata casa se banuieste ca se aflase  undeva in apropiere, dar nu se mai pastreaza ca atare.  Intrarea este gratis, nu stiu cum de am prins aceasta oferta, iar casa este foarte frumos prezentata si mentinuta, cuprinzand si o considerabila parte a picturilor sale, in special portrete ale apostolilor, scene biblice  si portrete ale unor nobili contemporani lui.  Vizitam toate partile casei, ba chiar si pivnitele. Casa are un patio la intrare, ca orice  casa de spaniol care se respecta si numeroase camere la parter si la etaj. Un film explica tehnica de a picta a lui El Greco.  In partea de jos a casei se afla si un sanctuar pictat de el, o biblioteca si incaperile expozitiei.
Iesim in curte unde o pisica gri se furiseaza printre tufe de flori.  Nu e prea prietenoasa si trebuie sa o ademenim ca sa poata fi pozata.
De la muzeu mergem la sinagoga. Culmea ca si aici ajungem la o ora cand nu trebuie sa luam bilete!
Sinagoga este de fapt Muzeu si nu mai este folosita ca lacas de cult. In partea de sus sunt filme despre sarbatorile evreiesti si semnificatia lor, sunt expuse obiecte de cult si haine tipice.
Iesim si ne indreptam  spre catedrala pe stradutele mici. In fata catedralei este un patinoar artificial si rasuna muzica. La inceput am crezut ca e vreo nunta ceva, ori o sarbatoare  populara pana sa ma dumiresc de unde si de ce rasuna muzica vesela.  Hotaram sa mergem de aici la biserica Santo Tome, unde este pictata Inmormantarea contelui de Orgaz, un nobil Toledan la moartea caruia unii spun ca doi sfinti (Sfantul Stefan si Sfantul Augustin) au venit sa il aseze in mormant, ca rasplata a faptului ca fusese un bun si generos crestin.  Toata nobilimea este prezentata in jurul mormantului, cavaleri din diferite ordine, iar unul din participantii la ceremonie este insusi El Greco, cel care, langa un calugar Franciscan, se uita direct catre privitor.  Sus, Sfanta Treime e gata sa preia sufletul celui care a murit, in timp ce de o parte si de alta se regasesc scene din crucificarea lui Iisus si drumul spre Golgota.
Biserica insasi e frumos decorata si stam cateva clipe sa o admiram.  Incercam apoi sa gasim moscheea, insa in locul unde e indicata nu e decat un restaurant.  Semn ca trebuie sa ne oprim sa mancam. Nu am eu prea mare incredere, dar se dovedeste a fi mancare buna si lume foarte amabila. De unde la inceput locul era gol, treptat se umple de lume zgomotoasa, multi dintre ei parand a fi clienti obisnuiti.  E deja amurg cand iesim.  Ne indreptam incet spre gara, pozand poarta orasului  si zidurile inconjuratoare.  Gasim chiar si moscheea, dar e prea tarziu sa o mai putem vizita. Ramane pe o data ulterioara, la fel ca si alcazarul pe care nu am reusit sa il vizitam astazi.  Gasim cu ajutorul lui Ionut, care a intrat in rolul de ghid indemnatic, niste scari rulante care ne scot la  drumul catre gara si ajungem ca sa aflam ca abia la 9 seara mai sunt bilete la un tren. Adica peste doua ore de asteptare! Insa omul de la bilete ne spune sa incercam la autogara poate gasim un autobuz mai devreme.  Autogara nu e chiar foarte aproape si nu imi doresc sa mai fac odata drumul inapoi spre gara! Sper sa gasim o cursa…  Si rememorez drumul absurd de la Shanghai la Hefei, cu autobuzul groazei care se oprea cand iti era lumea mai draga!
Avem noroc de data asta si prindem exact un autocarul care pleaca si care costa jumatate din biletul de tren!

Intr –adevar, autocarul ne lasa ceva mai departe de hostel, dar tot suntem acasa la 9 cand abia am fi plecat cu trenul.  Ne luam pizze si mergem acasa.  Evident ca si in noaptea asta cohortele de petrecareti au zbierat din toti plamanii. Se auzeau mai putin pentru ca Ionut a reusit sa inchida ermetic obloanele, dar tot se auzeau. In visul meu am auzit si doua sunete ca de pistol si dupa aceea a fost liniste. Ori ca vecinii au aruncat cu ceva in ei, ori ca erau petarde, cert e ca s-a putut dormi intr-un final…

Ziua a opta, duminica, 30 decembrie, 2012

Astazi  la 10:30 mergem la casa lui Lope de Vega, cum ne programasem. Se aduna lumea, vreo opt suntem cu totii si incepem turul. Ghida ne-a terorizat cu cea mai cumplita engleza ever, in care show si sew se confundau pana la identificare, asa incat nu se stia daca ne arata sau ne coase, Lope de Vega scrisese playwrights (dramaturgi), iar ea ne tot spunea “I remember you”, in sensul ca poate credea ca ne-a mai vazut undeva, in loc sa ne reaminteasca ceva! Acum, ca nu stia bine engleza nu era atat de rau daca ar fi reusit sa comunice cate ceva despre de Vega, dar explictiile ei erau mai mult decat cetoase si nu stiu de ce nu incercase sa invete pur si simplu un text si sa il redea vizitatorilor.  De cel putin zece ori ne-a subliniat “I remember you this is a museum, this is not a house” vrand sa ne explice ca aceasta casa nu era asa si pe vremea lui de Vega, continutul casei fiind in mare parte reconstructie dupa descrerile lui, iar camerele fiind dispuse diferit pentru ca la parter sunt acum birourile muzeului.  Doamne, femeia asta e o catastrofa a explicatiilor in orice limba as crede.  Nu am reusit sa scoatem de la ea prea multe titluri dar ceea ce a reiesit clar a fost ca scriitorul, copil minune la vremea lui si care era deja faimos la 12 ani prin piesa pe care o scrisese, a avut o viata foarte aventuroasa, si drept urmare peste 12 copii de la diferite doamne din toate paturile sociale (cei de care se stie…cica dupa unele surse ar fi avut in jur de 50 de copii). Toti copiii stateau cu el in aceeasi casa care reprezenta la vremea aceea o dovada a unei mari bunastari.  Catre sfarsitul vietii el decide sa se faca preot, ceea ce nu l-a impiedicat sa mai aiba un copil de la ultima din iubitele sale.  Aceste detalii ne -au fost transmiss  in engleza aproximativa insotita de zambete cu subinteles si mimica de complicitate. Deducem si ca Cervantes era gelos pe succesul lui de Vega. Nu era clar daca pe succesul literar sau cel pe plan amoros…
iata ce ne dezvaluie Wikipedia :

Félix Arturo Lope de Vega y Carpio (25 November 1562 – 27 August 1635) was a Spanish playwright and poet.  He was one of the key figures in the Spanish Golden Century Baroque literature.  His reputation in the world of Spanish literature is second only to that of Cervantes, while the sheer volume of his literary output is unequalled, making him one of the most prolific authors in the history of literature.
The first indications of young Lope’s genius became apparent in his earliest years.  At the age of five he was already reading Spanish and Latin, by his tenth birthday he was translating Latin verse, and he wrote his first play when he was 12.
Nicknamed “The Phoenix of Wits” and “Monster of Nature” (because of the sheer volume of his work) by Miguel de Cervantes, Lope de Vega renewed the Spanish theatre at a time when it was starting to become a mass cultural phenomenon.  He defined the key characteristics of it, and along with Calderón de la Barca and Tirso de Molina, he took Spanish baroque theatre to its greater limits.  Because of the insight, depth and ease of his plays, he is regarded among the best dramatists of Western literature, his plays still being represented worldwide.  He was also one of the best lyric poets in the Spanish language, and author of various novels.  Although not well known in the English-speaking world, his plays were presented in England as late as the 1660s, when diarist Samuel Pepys recorded having attended some adaptations and translations of them, although he omits mentioning the author.
Some 3, 000 sonnets, 3 novels, 4 novellas, 9 epic poems, and about 1, 800 plays are attributed to him.  Although he has been criticized for putting quantity ahead of quality, nevertheless at least 80 of his plays are considered masterpieces.  He was a friend of the writers Quevedo and Juan Ruiz de Alarcón, and the sheer volume of his lifework made him envied by not only contemporary authors such as Cervantes and Góngora, but also by many others: for instance, Goethe once wished he had been able to produce such a vast and colourful oeuvre.
[1]

Iesim in curtea casei, inca traumatizati de aceasta jalnica prezentare.  Bietii englezi din grup mai puneau intrebari ajutatoare sa vada daca au inteles bine ce li se spunea.
Plecam spre muzeul de arta moderna si contemporana Regina Sofia.  Un regal de cultura, arta si istorie! Am mers pe coridoarele imbarligate, fara sa pricep de ce nu au pus Miro la Miro si Dali la Dali, iar pe Picasso tot gramada!? I-au intins pe patru etaje de te frustrezi sa mai dai de cate  un tablou celebru printre unele mai putin stiute, mai sa il ratezi.  O mare de oameni e la Guernica, admirand si interpretand tabloul celebru al lui Picasso, poate cel mai faimos protest artistic la adresa ororilor razboiului.

o posibila interesanta  interpretare o aflam in Wikipedia

Guernica shows suffering people, animals, and buildings wrenched by violence and chaos.
The overall scene is within a room where, at an open end on the left, a wide-eyed bull stands over a woman grieving over a dead child in her arms.
The centre is occupied by a horse falling in agony as it had just been run through by a spear or javelin.  The large gaping wound in the horse’s side is a major focus of the painting.
Two “hidden” images formed by the horse appear in Guernica:
A human skull overlays the horse’s body.
A bull appears to gore the horse from underneath.  The bull’s head is formed mainly by the horse’s entire front leg which has the knee on the ground.  The leg’s knee cap forms the head’s nose.  A horn appears within the horse’s breast.
The bull’s tail forms the image of a flame with smoke rising from it, seemingly appearing in a window created by the lighter shade of gray surrounding it.
Under the horse is a dead, apparently dismembered soldier; his hand on a severed arm still grasps a shattered sword from which a flower grows.
On the open palm of the dead soldier is a stigma, a symbol of martyrdom derived from the stigmata of Christ.
A light bulb blazes in the shape of an evil eye over the suffering horse’s head (the bare bulb of the torturer’s cell).  Picasso’s intended symbolism in regards to this object is related to the Spanish word for lightbulb; “bombilla”, which makes an allusion to “bomb” and therefore signifies the destructive effect which technology can have on society.
To the upper right of the horse, a frightened female figure, who seems to be witnessing the scenes before her, appears to have floated into the room through a window.  Her arm, also floating in, carries a flame-lit lamp.  The lamp is positioned very close to the bulb, and is a symbol of hope, clashing with the lightbulb.
From the right, an awe-struck woman staggers towards the center below the floating female figure.  She looks up blankly into the blazing light bulb.
Daggers that suggest screaming replace the tongues of the bull, grieving woman, and horse.
A bird, possibly a dove, stands on a shelf behind the bull in panic.
On the far right, a figure with arms raised in terror is entrapped by fire from above and below.  The right hand of the man suggests the shape of an airplane.
http://en. wikipedia. org/wiki/File:PicassoGuernica. jpg

As sta in muzeu la nesfarsit.  Unele sali au fotografii de epoca, o trecere in revista a momentelor importante din istoria Spaniei la inceput de secol 20, in altele sunt filme legate tot de asemenea momente.  Foarte interesant! Pe Stef nu reusesc sa il scot afara… Il inteleg. Eu am ales sa insist mai mult pe cei pe care voiam sa ii revad.  Alerg sa il gasesc pe Kandinsky, desi sunt doar doua tablouri ale lui aici. Dau peste alte tablouri ale lui Picasso si peste una din putinele lui sculpturi.  Si din nou Miro.
Unele lucrari sunt exagerat de moderne, in sensul ca la Leda  si lebada, artistul a ales sa scrie pe tablou cuvintele Leda si lebada, intr-o transpunere foarte personala a mesajului.
De sus din muzeu se vede orasul si printr-o deschidere, gara Atocha.
Mara si Ionut ne asteapta la hostel, asa ca noi mancam intr-un restaurant in apropiere si pe urma mergem cu totii la Prado. Nu avem mult timp caci coada de la intrare e uriasa, iar noi, in loc sa ne asezam din prima, ne-am lalait facand poze si hranind vrabiutele.  Buna treaba! Intram si ne ducem chitit la Bosch si Brueghel.  Gradina placerilor pamantene este unul din cele mai complexe tablouri ale lui Bosch, o lectie de morala crestina, aratand lumea placerilor care e urmata de pedeapsa iadului pentru pacatosi.  Un alt tablou splendid este Cele sapte pacate, un tablou circular cu reprezentarea pacatelor si pacatosilor sub forma de fabule in secvente separate.

Wikipedia:

Bosch produced several triptychs.  Among his most famous is The Garden of Earthly Delights.  This painting, for which the original title has not survived, depicts paradise with Adam and Eve and many wondrous animals on the left panel, the earthly delights with numerous nude figures and tremendous fruit and birds on the middle panel, and hell with depictions of fantastic punishments of the various types of sinners on the right panel.  When the exterior panels are closed the viewer can see, painted in grisaille, God creating the Earth.  These paintings—especially the Hell panel—are painted in a comparatively sketchy manner which contrasts with the traditional Flemish style of paintings, where the smooth surface—achieved by the application of multiple transparent glazes—conceals the brushwork.  In this painting, and more powerfully in works such as his Temptation of St.  Anthony (Museu Nacional de Arte Antiga, Lisbon), Bosch draws with his brush.  Not surprisingly, Bosch is also one of the most revolutionary draftsmen in the history of art, producing some of the first autonomous sketches in Northern Europe.
http://upload. wikimedia. org/wikipedia/commons/6/6d/The_Garden_of_Earthly_Delights_by_Bosch_High_Resolution. jpg
http://en. wikipedia. org/wiki/File:Hieronymus_Bosch-_The_Seven_Deadly_Sins_and_the_Four_Last_Things. JPG
Four small circles, detailing “Death of the sinner”, “Judgement”, “Hell”, and “Glory”, surround a larger circle in which the seven deadly sins are depicted: wrath at the bottom, then (proceeding clockwise) envy, greed, gluttony, sloth, extravagance (later, lust), and pride in scenes from everyday life rather than allegorical representations of the sins. [1]
At the centre of the large circle, which is said to represent the eye of God, is a “pupil” in which Christ can be seen emerging from his tomb.  Below this image is the Latin inscription Cave Cave Deus Videt (“Beware, Beware, God Sees”).
Above and Below the central image are inscription in Latin of Deuteronomy 32:28-29, containing the lines “For they are a nation void of counsel, neither is there any understanding in them, ” above, and “O that they were wise, that they understood this, that they would consider their latter end!” below.

Vizitam salile cu picturile lui Velasquez si gasim varianta originala a tabloului Las Meninas, pictat apoi in zeci de variante moderne de Picasso.  Cautam Rubens si apoi Goya cu La maja vestida si La maja desnuda, (via Wikipedia: Majo (masc.) or maja (fem.), also manolo and manola after the most popular names, were terms for people from the lower classes of Spanish society, especially in Madrid, who distinguished themselves by their elaborate outfits and sense of style in dress and manners, as well as by their cheeky behavior.) Aceste doua tablouri l-au inspirat pe Manet sa picteze Olympia.  Au amenajat intr-o sala special cu capriciile lui Goya, schite de epoca in care el critica ipocrizia si imoralitatea societatii in care traia. Schitele au fost reconditionate printr-un tratament special al hartiei pe care au fost desenate si care a fost deteriorata in timp de lumina si aer.

Caut tablourile lui Goya din perioada intunecata. “2 Mai” este unul din ele, cu scena executiei in lumina lanternelor. Groaza de pe chipul condamnatilor, ura de pe fetele altora, femeile care, zice o explicatie ambigua, se apropie de soldatii executati cu “scopuri neclare”… Adica cum?
Nu  departe e  tabloul Sabatul Vrajitoarelor, in care tapul care-l intruchipeaza pe Necuratul la o intalnire nocturna cu vrajitori si vrajitoare cu chipuri  grotesti, posibil pentru a initia o tanara in arta vrajitoriei. Luminata straniu, scena creaza senzatia de mistic si ocult, dar in acelasi timp de caricatural.
In aceeasi sala este enigmaticul tablou al cainelui care se ineaca, din care se vede doar botul iesind la suprafata si expresia de deznadejde din ochii animalului. E un tablou trist si ciudat nu numai ca si compozitie dar mai ales ca subiect. Criticii nu au gasit o explicatie a temei, dar iti lasa un gust amar.
E ora de inchidere a muzeului asa ca iesim si ne indreptam spre casa. Mai cumparam cate ceva de mancare de la locul nostru cu pizza si niste mandarine de la Carrefour si ne adunam in camera noastra. Afara e destul de rece fata de Barcelona. Nu sunt mai mult de patru grade. Adica foarte cald comparativ cu Bacaul, dar rece fata de Barcelona. Gasim o metoda de a inchide geamurile etans, toate cele doua  randuri plus obloanele, asa incat le-am tras clapa petrecaretilor ale caror zbierete nu se mai aud decat ca un murmur discontinuu si vag. Asta era! Oricum la ora zece si jumatate seara o doamna care crede ca are voce canta vreme de o ora, probabil are ora de canto sau ceva. Nu am sesizat progrese de la o seara la alta, dar probabil ca data viitoare va fi semivestita.
Dormim neintorsi, in sfarsit!

ziua a noua, luni, 31 decembrie 2012

Relaxare totala azi. Mai ales ca muzeele sunt inchise. La Prado e program scurt si, in trecere zarim familiara coada de jur imprejurul cladirii. Ihh, ieri eram si noi acolo. Plus ca acum e mult mai frig. Ne plimbam catre una din portile orasului, pe langa muzeul de arta contemporana, ministere si palate gotice, pe langa muzeul de arheologie si biblioteca orasului. Madridul e impresionant cu cladirile inalte frumos decorate, dar continui sa cred ca Barcelona e un oras mai pitoresc si mai prietenos. Oprim la o cafenea pentru micul dejun si vedem la televizor multimea deja adunata gramada pentru focurile de artificii de la miezul noptii. Si e abia ora 12! Cat de nebun sa fii sa stai in frig inca 12 ore sa astepti artificiile? Si, ca buni latini ce sunt, cei din spatele reporterei sar in sus sa se vada la televizor, fac din mana si ii pun coarne! Foarte cunoscut!
Cea mai frumoasa parte a plimbarii e in Parcul de recreere, o imensitate cu alei largi, un lac superb dincolo de care se vede un arc si grupuri statuare. O clipa am senzatia ca suntem in parcul din Nan Jing, acolo unde eram acum un an… Si sunt atitia asiatici incat pot oricand sa imi imaginez ca sunt in inima Asiei.
Pe marginea aleilor se vand de toate: genti, manusi, fulare, caciuli. Imi iau si eu manusi pentru ca ale mele au disparut misterios, ducandu-se dupa cele alte sute si sute pe care le-am pierdut de-a lungul vremii. Au ele o tara a manusilor mele pierdute unde pare a fi foarte interesant de se duc toate acolo!
O multime de lume se plimba prin parc si pe o margine unii au improvizat un teatru de marionete in fata caruia deja s-a strans o multime de mititei entuziasti care converseaza cu un muppet.
Biciclisti, alergatori, mari si mici cu patine cu rotile, parcul e plin de viata. Si in plus, niste papagali verzui construiesc un cuib, dupa ravna cu care rup crengute subtiri din copaci si le transporta intr-un brad inalt si stufos. Pe jos sunt sute de crengute dar ei nu par interesati de ele. Le vor pe cele pe care trebuie sa le rupa cu efort si truda, ori poate sunt mai curate ori au o forma speciala… Cine stie ce e in capul unor papagali salbatici? Indiferenti fata de interesul nostru ei continua sa zboare cu crengutele lor ideale spre cuibul in constructie. De pe alee vine un grup mare pe niste masinarii pe doua roti, Segway, probabil inchiriate de pe undeva din parc. Arata ca in grup de invadatori ai planetei Parc, pe rotile lor independente, rostogolindu-se in panta aleii. Iesind din parc trecem pe langa un sir lung de buchinisti cu carti de toate felurile, noi si vechi, pe toate temele imaginabile.
Intram apoi in gara Atocha, cumparam niste bufnite, caci e ultima mea fixatie (adica cea mai recenta), si mai mancam cate ceva inainte de a ajunge la hostel unde am lasat bagajele. Identificam cele trei baruri de peste drum, cu siguranta sursa balamucului nocturn. Astia beau si se veselesc inauntru, dupa care ies si se supara pe viata ori unii pe altii si fac panarama binecunoscuta. Dar noi nu vom mai fi martorii somnorosi ai supararilor lor. Adios!
Gazda ne petrece cu amabilitate dupa ce am conversat putin si am aflat ca au acest hostel de mai bine de 37 de ani, dinainte de a se naste ea. E o afacere a familiei. Au 12 camere cu preturi de la 51 la 24 pe noapte camera. Acum ca am reusit sa anihilam zgomotul, ni se pare destul de ok sa stai aici. Faptul ca se ajunge pe jos oriunde in centru e o mare chestie la urma urmei. Deci retinem hostelul Lopez langa statia de metrou Anton Martin.
De data asta plecam din vreme spre aeroport. Ultima alergare demna de probele olimpice ne-a facut sa fim mai prudenti. Asa ca ajungem cu o suta de ani inainte de plecarea avionului. Facem check-in-ul si tipa ne pune sa verificam daca valiza intra in “patul” lor procustian. Si Stef si Mara infig valiza pana o conving sa intre in acel spatiu. Tipa tot nu pare prea sigura daca sa ne lase cu ea in avion sau sa ne puna sa platim pentru cala. In cele din urma ne lasa cu ea in avion. Doar ca e nevoie de trei oameni sa o scoata din cutia de masura… Mai era putin si plecam cu stalp cu tot!
Cata boierie pe noinsa avem atata timp la dispozitie pana la plecarea avionului. Mergem la magazine, ne parfumam cu toate parfumurile, ne rujam, incercam toate cremele, ca niste turiste costiincioase. Niste reni simpatici danseaza si canta in fata unui brad, neobositi, fixandu-ne in cap melodia lor de sarbatori pe care o fredonam fara voie inca vreo cateva ore.
Am rezervat deja masa la restaurantul japonez in Barcelona, asa incat ne miscam eficient, iesim din aeroport si luam shuttle bus-ul pana la celalalt terminal si de acolo trenul si metroul, urmand-o cu incredere pe Mara.
Orasul forfoteste de asteptarea noului an. Ne pregatim rapid si mergem la restaurant. Avem un mic moment de ratacire, dar ajungem la timp. E destul de plin. Si au tot felul de bunatati. In continuare Asia e aproape de noi… Gustam din feluri cunoscute si din unele care sunt mai ciudate si constatam ca in jurul nostru sunt tot felul de nationalitati. Niste portoricani cu o belebusa langa masa noastra, niste englezi la o masa mai indepartata, multi asiatici si niste arabi completeaza diversitatea nationala a localului.
Se apropie ora 12 si ne grabim spre Piata Catalunya. Pare ca toata lumea merge intr-acolo. Cu cinci minute inainte de miezul noptii incep sa bata clopotele catedralelor. Lumea pe strazi e cu sticle de sampanie si pahare in mana. Atmosfera e plina de viata, lumea striga si canta. La miezul noptii toti se imbratiseaza. Un grup ridica spre cer inimioare cu lumanari in ele si toata lumea aplauda. Inimioara se ridica si zboara departe pana devine doar un punct luminos palpaitor. Urmeaza o alta si o alta, salutata de aplauzele multimii. Inca mai speram sa vedem artificii. Dar… dezamagire! In afara de doua artificii probabil lansate de niste oameni, Barcelona refuza sa ne incante cu mult asteptatele artificii… Pana si la Slanic Moldova e mai spectaculor Anul nou stradal. De Bacau nu mai vorbim! O adevarata betie de lumini cade deasupra orasului nostru. Dar probabil aici si-au amintit de recesiune si au decis sa fie economici. Drept pentru care ne plimbam agale spre casa. Luam un metrou si mi se pare, in mod supra paranoic, ca un om intunecat se uita cam dubios la toata lumea. Ii conving si pe ceilalti sa coboram si sa luam urmatorul tren.  In metrou lumea petrece si canta, bucuroasa de trecerea unui alt an. Speram sa fie unul bun pentru toti!
La multi ani, 2013!

ziua a zecea, marti, 1 ianuarie, 2013

E o zi de odihna caci totul e inchis. Pregatim un brunch pe la 11. 30  si ne miscam alene spre Parcul Guell unde e plin de lume iesita in soarele primei zile a anului. Il vedem acum pe lumina si e cu adevarat minunat, o combinatie de salbaticie naturala si arhitectura gaudiana. Urcam pana la cele trei cruci din varf de unde se vede orasul si distingem Sagrada Familia in departare. Pe fundal e marea cu vapoare parca pictate in zare. Soarele face o perdea de raze pe sub dunga de nori. Pare un cer din tablourile lui El Greco. Si din nou toate natiile lumii par adunate si aici, bucurandu-se de soare si de panorama orasului. Intr-un parcusor, un pisoi grasan sta ganditor si se lasa mangaiat de Stefan. Miauna ragusit si probabil dezamagit ca nu ii dam nimic sa manance. Iar noi nu eram pregatiti de aceasta intalnire si nu aveam mancare adecvata, bietul de el. Aparent insa lumea il hraneste si e destul de prosper. Ori poate isi ofera pranzul alegand din pasarile pe care le priveste cu mare atentie in copaceii din jur. Cine stie? intr-un colt al parcului un grup de tineri canta si danseaza, adunand in jurul lor o multime vesela. Stam o vreme dupa care urcam la vila cu portocali din partea de sus a parcului. Ce priveliste  minunata au locuitorii ei! Calea spre fantana e marginita de palmieri de piatra pe care sunt plantati cactusi. Arcade si coloane fac trecerea dintr-o gradina in alta si intr-unul din pasaje o tipa canta la harpa picurand note delicate in boltele arcuite. E aproape ireal… Flori de primavara cresc pe marginea aleilor, ciclame albe si margarete parfumate. Trecem printr-o bolta de trandafiri spre fantana cu soparla de ceramica multicolora din care tasneste apa ca intr -un  peisaj oriental. La iesire un om imbracat in soparla colorata face poze cu turistii punand in capetele lor creste colorate de soparle. Dupa ce coboram in oras Mara si cu mine hotaram sa cautam  magazine deschise in timp ce Stef si Ionut merg acasa. Evident ca totul e perfect inchis, dar plimbarea e frumoasa si ne intoarcem pe jos, destul de intuitiv, dar ma bazez pe simtul de orientare al Marei care ne scoate acolo unde trebuie. Acasa ne pregatim o cina buna si sunam acasa la Bica si Doina. Pe skype reusim o conversatie cu Toni in Xi An in care discutia principala a constat din intrebarea “ne auzi?” si afirmatia “noi te auzim, dar nu te vedem”. Deosebit de palpitant, dar a reiesit ca suntem bine de ambele parti ale lumii.
Maine decidem sa vizitam Girona, la o ora jumatate distanta, unul din cele mai bine pastrate orase medievale in Europa.
Hasta luego!

ziua a unsprezecea, miercuri, 2 ianuarie

Nimeni nu e bucuros sa se trezeasca, nici macar la noua, dar Mara se duce ca o furnicuta sa ia bilete la tren. Am invatat bine lectia cu trenurile pierdute din neglijenta de a lua bilete in avans. Mara aduce si completari pentru micul dejun si, dupa ce mancam plecam spre gara. Ajungem bine inainte de plecarea trenului si la ora unu suntem in Girona.

info wiki

The first historical inhabitants in the region were Iberians; Girona is the ancient Gerunda, a city of the Ausetani. Later, the Romans built a citadel there, which was given the name of Gerunda. The Visigoths ruled in Girona until it was conquered by the Moors. Finally, Charlemagne reconquered it in 785 and made it one of the fourteen original countships of Catalonia. Thus it was wrested temporarily from the Moors, who were driven out finally in 1015. Wilfred the Hairy incorporated Girona into the countship of Barcelona in 878. Alfonso I of Aragón declared Girona to be a city in the 11th century. The ancient countship later became a duchy (1351) when King Peter III of Aragon gave the title of Duke to his first-born son, John. In 1414, King Ferdinand I in turn gave the title of Prince of Girona to his first-born son, Alfonso. The title is currently carried by Prince Felipe, Prince of Asturias, the first since the 16th century to do so.
The 12th century saw a flourishing of the Jewish community of Girona, with one of the most important Kabbalistic schools in Europe. The Rabbi of Girona, Moshe ben Nahman Gerondi (better known as Nahmanides or Ramban) was appointed Great Rabbi of Catalonia. The history of the Jewish community of Girona ended in 1492, when the Catholic Kings expelled all the Jews from Catalonia. Today, the Jewish ghetto or Call is one of the best preserved in Europe.

E o zi superba, cu un cer perfect albastru, iar orasul ne primeste cu un aer de primavara parfumata. Asa  cum hotarasem, urcam pe zidul de aparare care merge de jur imprejurul catedralei gotice, pe langa universitate, apoi coboram prin cartierul evreiesc cu strazi inguste si cladiri de piatra, cu magazine si restaurante mici de o parte si de alta. Si  aici e plin de turisti si, mai mult ca oriunde intalnim rusi in drumul nostru. Casele se reflecta ca intr-o oglinda in raul limpede care traverseaza orasul si sunt multicolore, fiecare cu arhitectura ei, lipite totusi unele de altele, cu obloane care se ruleaza in sus pentru a lasa soarele sa intre in case si cu multe rufe intinse la balcoane.
Multe poduri traverseaza raul. Unul din fier rosu este opera lui Gustave Eiffel. Destul de tipic pentru stilul lui Eiffel. Mancam intr-o piateta mica si ajungem in gara sa luam primul tren catre Barcelona. Nu se mai vand bilete si omul de la casa ne spune sa cumparam din tren. Si nu avem, caci se poate sa iti iei bilete de la controlor. Faptul ca am luat acest tren rapid ne aduce mai rapid in Barcelona si Mara si cu mine mergem la o runda de mici cumparaturi intrerupte de o pana majora de curent pe strada comerciala din vecinatate. Slava cerului ca in bloc la noi e curent caci altfel nici interfonul nu ar fi mers. Iata- ne acasa in sfarsit!
Maine mergem “in vizita” la Miro si apoi cu niste prieteni la un restaurant thailandez. Vedem cum ne ajunge timpul sa mai mergem pe undeva dupa-amiaza de maine, pentru ca seara ne-a cumparat Mara bilete la Cirque du Soleil. Abia astept!

ziua a douasprezecea, joi, 3 ianuarie, 2013

Nu ne putem trezi devreme si pace! Facem ce facem si luam micul dejun la 11 si iar ne taraim o vreme pana sa demaram. Muzeul Miro nu e chiar aproape. E nevoie sa luam Pe langa metrou si telecabina pana sus in varful uneia din colinele orasului. E frumos si avem panorama Barcelonei de o parte si o padure de pini de alta. Norocul e ca nu stam la coada pentru bilete, avand abonamentul nostru de trei luni. Castigam timp.
In muzeu sunt nu numai tablourile, dar si covoarele si statuile ori colajele facute de Miro de-a lungul vietii. Culorile lui sunt de neconfundat, iar inceputurile il plaseaza intr-un stil impresionist in mare masura, dar intalnirea cu artistii Parisului ii schimba mult viziunea si curand el isi creeaza un stil propriu, foarte original nu numai ca forma dar si ca tematica. Pasarile revin obsesiv in tablourile sale, ca si stelele si genele, si ceea ce este cel mai special e felul in care combina si echilibreaza culorile. Unele tablouri sunt pur si simplu pete de culoare. Sau au subiecte absurdo-comice, ca cel intitulat Fir de par fugarit de o stea. Multe din tablouri nu au titluri deloc, lasand la latitudinea privitorului sa le dea o tema. O  piesa interesanta in expozitie este fantana de mercur care insa nu e opera lui Miro.

« Artistul american Alexander Calder a creat in anul 1937 Fantana de Mercur, expusa astazi la Barcelona la fundatia Joan Miro. Fantana a fost creata in memoria minerilor din Almaden, Spania, zona de unde se exporta 60% din necesarul global de mercur, zona afectata puternic de toxicitatea acestui metal lichid.

“Fantana de Mercur” este un obiect de arta foarte valoros, privit anual de mii de curiosi, printr-un perete de sticla perfect izolator. Acest perete de sticla se asigura ca vizitatorii nu vor inhala sau atinge substanta toxica din compozitia fantanii. »( sursa http://www.omuletiiverzi.ro)

Miro a creat o opera incredibila, in care personajul central e culoarea. Am citit amuzata comentariile unor ignoranti pe wikipedia care nu sunt capabili sa inteleaga probabil decat tablourile care seamana cu fotografiile, dar Miro e o provocare, e o delectare de culoare si forma.
Ies din muzeu cu incantare in suflet si afara e soare si frumos, ca o completare la frumusetea expozitiei.
Dar noi suntem mereu pe fuga, evident. Si asta mai ales pentru ca ne miscam cam in reluare…Vacanta e de vina…!
Telecabina se macaie si se cacaie pana sa plece, iar noi avem intalnirea la restaurantul thailandez cu Vera si Ricardo, elevii Maeri. Reusim sa ajungem relativ la timp. Ce oameni draguti si de treaba! Ma bucur ca Mara ii are alaturi. Avem o dupa amiaza placuta si mancarea e super.
Ne despartim de Vera si Ricardo, elevii Marei la engleza si profesorii ei de spaniola si respectiv, catalana. Mai mergem la cumparaturi in restul dupa- amiezii si apoi ne pregatim de spactacol. Mara, draga de ea, ne-a daruit acest spectacol (Cirque du Soleil, Alegria) si a fost cu adevarat superb! Oamenii aceia au perfectiunea in sange! Am stat cu inima la gura la numarul celor care sareau pe niste scanduri de cativa centimetri de la o scandura la alta, unii pe langa altii, rotindu-se in aer de trei patru ori. Ireal! Pentru ei nu exista gravitatie. Si totul la milimetru! Scena are o structura speciala si se deschidea in forma de cruce sa permita atletilor sa sara ca pe o trambulina facand tumbe si salturi de pareau din guma, nu din carne si oase. De fapt totul era facut desavarsit, muzica adecvata fiecarui moment, luminile adaptate numerelor de acrobatie, costumele le luau identitatea si asta facea ca presiunea sa fie mai mica asupra artistilor. Cand la numarul de acrobatie suspendata unul din ei a cazut -din fericire pe plasa de siguranta- nu puteai sti nici o clipa cine fusese  cel care cazuse. Desi probabil si caderea a fost parte din regie, caci accentua dificultatea miscarilor si riscul lor. Ca dovada ca publicul a aplaudat frenetic acest moment din show. Clownii aveau si ei un rol important caci le dadeau artistilor moment de respiro si publicului ocazia sa se relaxeze si sa se amuze de gagurile lor. Interesant cum unul din cantecele solistei nu era in nici o limba, erau cuvinte inventate, dar melodia era sugestiva si nu isi pierdea farmecul. Faptul ca circul, desi pornit in Canada, reuneste artisti din 15 tari, doi chiar din Romania, il face international.
Am plecat de la spectacol cu sufletul plin de melodia lor Alegria, si cu o stare de bine. Cumva cu gandul ca nimic nu e imposibil. Fain.
Incercam sa prindem metroul, dar aceasta este totusi imposibil! Luam un taxi si iata-ne acasa!
Pe maine!

ziua a treisprezecea, vineri, 4 ianuarie, 2013

Astazi ne-a mai ramas MNAC-ul din lista de muzee. E muzeul national de arta catalana. Stef si cu mine ne actionam relativ devreme, fara exagerari insa, asa incat avem la dispozitie cateva ore bune pentru muzeu. Au foarte multa arta, si arta fotografica, si sculpturi splendide. Multe nume catalane din care retin pe Mir, un post impresionist, pe Canals, impresionist influentat destul de evident de Renoir. Au si mobilier si bijuterii. E si un Picasso acolo si cateva tablouri ale lui Miro. Foarte mult mi-au placut niste statuete de ceramica superb facute, in care dantela hainelor femeii  era redata in detaliu incredibil, parand a fi reala.
Si nu a trebuit sa ne grabim. Insasi cladirea muzeului este maiestuoasa si cu o arhitectura impresionanta in parcul de deasupra orasului de pe colina Montjuic. Din pacate fantana magica nu functioneaza iarna si nu am avut cum sa le vedem. Dar ne-am bucurat de frumusetea zilei insorite si a cladirilor din piata España. Era plin de lume si peste tot auzeai toate limbile pamantului. Astazi am intalnit foarte multi rusi.
Mergem agale spre casa. Mara ne face o supa de legume foarte buna si eu fac ordine si curatenie ca la inceput de an colegele Marei sa gaseasca totul aranjat. A fost tare bine ca am fost doar noi in toata casa zilele acestea, si ne-am putut simti in largul nostru.
Pe seara mai facem o plimbare pe straduta cu magazine pentru ultime cumparaturi, ne facem bagajele si pregatim totul pentru o plecare de succes dimineata. Hotaram ora 6:30 ca moment al trezirii si ne retragem in camerele noastre.

Epilog

Totul merge perfect si prindem trenul de 8 asa incat nu ne stresam cu ajunsul la aeroport. Suntem in timp si totul decurge bine. Avionul ne cam hurduca la un moment dat, insa aterizam cu bine. Laurentiu e ingerul nostru salvator. A luat bilet de tren deja, il duce pe Stef si sta si cu mine pana pleaca trenul. Un copil atat de bun si cumsecade! Si tot el il actioneaza si pe Alex, colegul lui de clasa, sa ma astepte in Bacau. Ce noroc pe mine cu acesti copii! Altfel ma si vedeam dusa de valiza de 18 kg… Un vis urat!
In tren, doua fetite scumpe se lipesc de mine atrase de ipad si ma amuza cat sunt de bine crescute si dragalase, la cei 4-5 ani ai lor!
Acasa, in sfarsit! Si cu inca o saptamana de vacanta in fata!

Published in: on December 24, 2012 at 2:51 pm  Comments (2)