Harta locaţiilor povestirii – China, decembrie 2009/ ianuarie 2010

Apăsaţi pe imagine pentru a o viziona mărită. Am încercat să identific pe hartă toate localităţile prin care am trecut, chiar dacă unele dintre acestea erau foarte mici şi nu se dădeau găsite.

Advertisements
Published in: on January 10, 2010 at 10:10 am  Leave a Comment  

Ziua 19-7 ianuarie 2010

Brusc sărim din pat. E ora de trezire? Neh! Şoferul chinez cu care vorbisem să vină la 6,00 ne sună. Îi spusesem că vom confirma dacă reuşim să facem vreun tur al Beijingului. Dar el, nu şi nu! Îi spunem că nu putem merge „PROBLEMS!“ – explică Toni, „Pro-blems!” Dar omul sună din jumate în jumate de oră. Ăsta ne taie şi ne ambalează. Nici nu îmi vine să ies din hotel. Dacă mă recunoaşte? Într-un târziu nu mai sunā.

La micul dejun stăm la masă cu nişte americani din Iowa care sunt veniţi cu 16 studenţi într-o vizită culturală.Profesoara lor mă abordează întrebând dacă sunt rusoaică. „Arăt a rusoaică?”, o întreb. Nu, i se păruse că vorbim ruseşte. Spune că peste un an vine în România şi vorbim de una şi alta. Îmi cere sfatul despre ce ar trebui să vadă în România. Ei, într-o săptămână nu se pot vedea aşa multe.

Între timp, bagajele, în loc să se ocupe singure de ele, nu se ocupau, aşa că dă-i şi luptă să pui tot ce ai luat într-un spaţiu redus. Mai aruncăm una alta, mai punem ceva pe noi. Aparent sunt toate înăuntru şi restul pe noi. Repede în autocar. Doar şapte dintre noi plecăm astăzi, restul orchestrei vine mâine.Intrām în vârtejul aeroportului: îmbarcare, bagaje, paşapoarte. Cursa pentru ultimii bani. Nimic mai mare de un cm pătrat nu mai poate fi cumpărat să şi intre în bagaje. Cum ziceam: dacă am putea pune China pe roţi!… Iau un elefant mic – tot ce îmi lipsea… dar corespunde sumei şi dimensiunilor.

Urcăm în avion. Îmi urăsc viaţa: Unsprezece ore de zbor!! Mâncăm… mai trece vremea. Nu nimeresc niciun film şi totul e în chineză. Într-un târziu reuşim să dezlegăm misterul tehnologiei şi văd Madagascar şi Kung Fu Panda. Victorie!

Revizuiesc chineza învăţată cu Connie: tzai tien = mulţumesc; maai = vreau să cumpăr; tuoshautzien = cât costă; sîmiao = Buddha; mingtzî? = cum te cheamă?; tuotanienlin = câţi ani ai?; bann = frumos; ni da ciuntzihan bann = rochia ta e foarte frumoasă; ua = eu; ni = tu; tah = el; niu hai = fată; nan hai = băiat; niurjan = femeie (r e ceva între i şi r pentru că ei nu au sunetul r); nanrjen = bărbat.

Personajele poveştii noastre:

Debora – soprana italiancå, talentatā, simpatică şi inteligentā;

Roberto – dirijorul italian, prietenul nostru de o viatā;

Dina – soţia unuia din dirijorii italieni;

Antonio-organizatorul italian al turneului;

Shue Mei – chinezoaica organizatoare şi uneori dezorganizatoare a întregului turneu;

şi tot restul orchestrei…

THE END

Published in: on January 7, 2010 at 11:48 am  Comments (3)  

Ziua 18-6 ianuarie 2010

Ora 3,00 dimineaţa. Sună telefonul. Asta după ce din oră în oră câte cineva a sunat din ţară pentru varii motive. Ce trist! Ne îmbrăcăm ca nişte roboți şi coborâm în hol. Ce zi! În autocar două ore, dormim buştean. Ieşim din autocar în frig şi intrăm în gară. O femeie, de pe o bandă, repetă obsesiv nişte cuvinte, spre disperarea noastră. Nu se opreşte deloc! Ce o fi zicând? „Luaţi-vă bagajele, fraierilor!” sau poate „nu faceți mizerie, că vă mănânc!” Orice ar zice, e îngrozitoare roboţica asta! Dar trenul e curat şi cald. Prea cald pentru câte haine am pus pe noi.

Ne aşezăm şi ne apucăm să mâncăm mâncarea ca să scăpăm de ea. Debora pune un film, dar fără succes. Fiecare stă cu câte un laptop în faţă. Până la urmă, Debora şi Roberto încing un joc de cărţi care pare pasionant pentru ei şi fără sens pentru noi… Restul lumii doarme. Afară sunt -130. O zi „călduroasă” azi! Care mai de care mai răciţi și tuşitori. Trenul traversează oraşe fantomă sau oraşe cu blocuri muncitoreşti, roz, verzi sau, mai des, cenuşii… Ne mai sucim, dormim pe rând. Când Debora, Roberto şi cu mine adormim, Toni începe un discurs cu Dorel şi alt coleg, tare şi răspicat. Bag acest discurs în contextul visului şi reuşesc să dorm o ora.

Când mă trezesc, contemplu peisajul, la viteza de peste 245 km/h.

Sate cu case amărâte, cu stoguri de paie depozitate în faţă. Probabil se încălzesc cu ele. Nu îţi dai seama unde locuiesc, pentru că sunt înghesuite şi mici. Îmi amintesc de „uşile” magazinelor: fie de material gros, evident nu curat de atâta frecuş, fie din fâşii late de plastic gros care te pocnesc în faţă de nu te vezi, dacă nu eşti atent să le prinzi de la cel care a intrat în faţa ta. 

Roberto decide să schimbe locul şi să se aşeze în faţa mea. O mişcare strategică, la înălţimea lui, deoarece şi el şi Debora nu încap cu picioarele lor lungi stând faţă în faţă, decât după mari chinuri. Se pornesc pe un şir de glume, aşa încât intenţia Deborei de a vedea un film păleşte în faţa amuzamentului general şi a glumelor spontane.

Evenimentul drumului nesfârşit e faptul că însoţitorul de tren are obsesia bagajelor noastre. Vrea cu orice preţ să le pună în altă parte. Poate îl plătesc ăştia în funcţie de numărul de mutări de bagaje pe oră? Încercăm să ne imaginăm cam câţi km am parcurs. Calculăm şi ne speriem: la 200 media pe ora, şase ore… Nu vreţi să ştiţi! În cele din urmă ajungem. Hamali, bagaje, gară. Ne urcăm în autocare spre hotel. Am decis sa mergem la zid, dupa masa. Nici nu mai urc în cameră. Găsim un taxi – după ceva târguială, fiecare în limba lui, pare că ne-am înţeles: 5 sute de ioani şi mai zice el ceva. Ne dăm seama ulterior că e vorba de plata autostrăzii. Deci 545. Merge, suntem trei.

Ieşirea din Beijing e un coşmar. Bară la bară minute în şir. Dar merită decorul. Zgârie-nori impresionanţi, clădiri superbe şi, din cand in cand, ţuşti! un om pe triciletă cărând paporniţe în direcţia lui secretă. Blocuri, birouri, hoteluri selecte şi… hop! case mici şi murdare în coasta lor. E ceva!…

Dar străzile sunt imense, cu patru benzi, cu pasarele care se împletesc, pentru a fluidiza traficul. Ajungem la zid, şerpuind uriaş pe culmea muntelui. Peisajul e însă dezolant din cauza zăpezii şi a frigului. Nici nu putem avansa prea mult din cauza zăpezii. Dar constructia e impresionanta, cu metereze si cu temple presărate pe ici, pe colo. Se înnoptează treptat, şi ne găsim, în liniştea zidului şi a muntelui, martori la atâta istorie de glorie şi suferinţă. 

Revenim la taxi şi ne întoarcem la Beijing. Parcă nu mai e aşa de aglomerat. Luminile s-au aprins şi oraşul pare invadat de reclame mişcătoare sau nu, colorate intens, anunţând săli de conferinţe, facultăţi, bănci şi fel de fel de alte instituţii şi magazine. Până şi un Carrefour. 

 Suntem frânti de oboseală. De la ora 3,00 dimineaţa e cam destul. Dar orchestra nu mananca in hotel si trebuie sa ajungem la acel restaurant.

Luăm un taxi şi, după ce descrie Shue Mei locaţia, taximetristul se porneşte, cam nesigur, însă. Îl găsim. E un restaurant foarte select, tipic chinezesc. Ne pun şorţuri, căci pot sări stropi din castroanele de pe foc. E simpatic cum cei din orchestră au şorţuri şi papioane. Culmea eleganţei. La fiecare masă e un mic aragaz şi pe el două recipiente: unul roşu, foarte iute şi unul alb, mai normal. Fiecare grup are la masă lui un chinez sau o chinezoaică ce se ocupă de meseni. Nouă ne-a picat o frumuşică! Pune mereu cărnuri în vasele ce clocotesc, ne pune în farfurie, ne arată cum să le punem în sosuri. Aduce ridichi şi le pune în vasele clocotinde. Apoi spaghetti din soia şi spaghetti normale pe care le-a „împletit” într-un spectacol, ca de lupte marţiale, un tânăr bucătar. Sper că nu le-a târâit prea mult pe jos. Aduc şi cartofi tăiaţi rotund pe care îi aruncă în vasul alb, că de cel roşu ne-am lecuit.  

Cartofi, ura! Vin şi fructele. Deja am ajuns să tratez roşiile mici drept fructe. A fost interesant să mâncăm aici. Shue Mei a vrut să ne trateze special în ultima seară şi i-am mulţumit. Era încântată. Eh, în felul ei s-a străduit, dar e o „slave driver”! Ne-a mânat ca pe noi. De fapt i-a mânat pe cei din orchestră… Într-un ritm diabolic. Dar orchestra a avut un succes enorm. Ieri seară, televiziunea era pe noi iar. Sunt atât de obosită încât nici nu pot adormi. Și iar pernele alea cu nisip, sau semințe, sau ce or avea în ele.

Published in: on January 6, 2010 at 11:44 am  Leave a Comment  

Ziua a 17-a, 05 ianuarie 2010

Ne trezim la 8 și ne pregătim de plecare. Un frig să îţi baţi copiii.

Azi vom supravieţui la -33. Câmpuri albe peste tot.

Zărim în depărtare două iurte. Case grămădite unele lângă celelalte, separate de ziduri de cărămidă. Din puţine iese fum… Drumul continuă nesfârşit. Îmbrăcaţi cu tot ce avem la noi, inclusiv pijamalele, suntem ca nişte verze. Într-o parcare unde oprim, un om se spală pe cap. Cu apă poate caldă, poate rece, dar în aer liber practic, la o temperatură ucigătoare!Îmi amintesc că ieri, în pelerinajul meu scurt, am văzut un magazin modest, cu un afiş deasupra „I beilieve I can fly”( sic!) (Cred cā pot zbura).

Ajungem la Jilin. Altă lume! Un oraş splendid cu străzi curate şi oameni îmbrăcaţi elegant.

Pe malul apei, un cuplu plimbă doi căţei îmbrăcaţi si ei elegant (căţeii, ca de altfel şi stăpânii). Magazine frumoase, firme luminoase. Râul se pare că nu îngheaţă iarna şi aburii lui fac un fel de chiciură splendidă pe crengi.

Merg cu Connie la restaurantul la care ne aşteaptă mama ei. E tânără șii foarte elegantă, cu o haină de blană scumpă pe ea… A rezervat un separeu la restaurant. Chelnerița aduce mâncarea. Supă de alge și ciuperci. Nu e rea, dar îmi place mai mult carnea de vită în sos dulce. Şi un fel de fasole verde tăiată în pătrăţele, cu carne. Foarte bună. Aduc apoi nişte găluşte umplute cu carne.Mă întreabă dacă vreau “vin alb”. Eu de colo cred că e vorba chiar de vin şi zic „da”. De fapt… e un fel de ţuică. Vorbim, destul de greu, dar ne înţelegem într-un oareşcare fel. Se pare că mama e poliţistă şi se ocupă de protejarea templelor şi a bisericilor. După masă, mergem la templul de pe muntele dragonului. E un frig de mori pe loc! În templu îmi face cunoştință cu preotul şef. Facem poze şi, de nicăieri, apare un motan grăsun și roşu care începe să se rotească printre picioarele noastre.

jilin

În templu fumegă încă beţele parfumate de la o procesiune nu foarte îndepărtată. Frigul ne alungă de acolo. Alergăm spre maşină. Connie rămâne la coafor şi eu revin la hotel.

Connie dupa coafor

Mă pregătesc de concert. Roberto vrea să filmez concertul. În jur, lumea destul de zgomotoasă, dar se vede că sunt foarte eleganţi. Copiii sunt foarte frumos îmbrăcaţi și e un public rafinat.

Copilasi adorabili

Evident că mă poticnesc la momentul schimbării casetei. Nu vrea să se deschidă şi pace! Vecinul de scaun încearcă şi el să mă ajute. Într-un final, în mod miraculos, se deschide caseta şi o schimb. Înainte de concert vorbesc cu mama lui Connie şi îmi spune că în scolile lor, într-o clasă, sunt 50 – 70 de elevi şi că ea a plătit 3 – 400 de yuani pe lună ore de pregătiri pentru fiica ei. Mulţi părinţi din Jilin fac asta, evident, cei care îşi pot permite.

După concert mergem la hotel, mâncăm, mai stăm puţin de vorbă la o bere şi mergem la culcare mânaţi de gândul înspăimântător că mâine la 3,00 ne trezim să plecăm spre Chang-chun.

Revenim la taxi şi ne întoarcem la Beijing. Parcă nu mai e aşa de aglomerat. Luminile s-au aprins şi oraşul pare invadat de reclame mişcătoare sau nu, colorate intens, anunţând săli de conferinţe, facultăţi, bănci şi fel de fel de alte instituţii şi magazine. Până şi un Carrefour.

Ajungem la hotel, frânti de oboseală. De la ora 3,00 dimineaţa e destul.Dupā concert mergem la un restaurant foarte select, tipic chinezesc. Ne pun şorţuri, căci pot sări stropi din castroanele de pe foc. E simpatic cum cei din orchestră au şorţuri şi papioane. Culmea eleganţei. La fiecare masă e un mic aragaz şi pe el două recipiente: unul roşu, foarte iute şi unul alb, mai normal. Fiecare grup are la masă lui un chinez sau o chinezoaică ce se ocupă de meseni. Nouă ne-a picat o frumuşică! Pune mereu cărnuri în vasele ce clocotesc, ne pune în farfurie, ne arată cum să le punem în sosuri. Aduce ridichi şi le pune în vasele clocotinde. Apoi spaghetti din soia şi spaghetti normale pe care le-a „împletit” într-un spectacol, ca de lupte marţiale, un tânăr bucătar. Sper că nu le-a târâit prea mult pe jos. Aduc şi cartofi tăiaţi rotund pe care îi aruncă în vasul alb, că de cel roşu ne-am lecuit. Ne aduc şi fructele. Deja am ajuns să tratez roşiile mici drept fructe. A fost interesant să mâncăm aici. Shue Mei a vrut să ne trateze special în ultima seară şi i-am mulţumit. Era încântată. Eh, în felul ei s-a străduit, dar e o „adevarata stapāna de sclavi”. Probabil cā asta a fost într-o viatā anterioarā! Ne-a mânat ca pe noi. Dar orchestra a avut un succes enorm. Ieri seară, televiziunea era cu noi , filmând concertul.

Published in: on January 5, 2010 at 12:01 pm  Leave a Comment  

Ziua a 16-a, 04 ianuarie 2010

 

 

Songyuan e un oraş fantomă, cu clădiri noi şi bulevarde largi, practic încă nepopulate. Temperaturile au coborât noaptea la minus 40, aşa că e bine şi frumos. Dimineaţa, Shue Mei, în stilul caracteristic, a spus că avem de mers două ore, dar plecăm mai repede că e gheaţă. Ca să evităm să rămânem fără loc, am rezervat scaune. Dar ce să vezi, scaunele rezervate de Debora şi Roberto fuseseră golite de lucrurile lor şi chinezii şi-au pus bagajele personale! Tot “organizatorii”. Dar am făcut repede rocada şi, când au venit, păreau nişte furnici fără muşuroi. Ziceau ei ceva, dar bine că nu înţelegeam! Nu păreau bucuroşi deloc.

Şi am mers şi am mers, ca în poveste, cinci ore pe muchie. Cât vezi cu ochii zăpadă, sate risipite, cu case din care nu prea iese fum… deci nu sunt încălzite. Pe câmpurile albe se mai văd ceva păstori cu vaci, câte 5-6, mâncând nişte paie adunate pe ici pe colo. Oprim la un fel de magazin şi mai luăm câte ceva. Lumea moţăie obosită şi înfrigurată. Ajungem la Siping, trecând prin câteva alte oraşe fantomă. E un oras foarte mare. Dar nu e mare lucru de văzut pe aici. Mâncarea, în schimb, e foarte bună şi diversificată: vinete, fripturici, cârnăciori, spaghete chinezeşti, tot felul de găluşte cu carne şi legume, ba chiar şi piure, supe (cam ciudate, nu mă bag), dulciuri… bună mâncarea, dacă tot nu au obiective turistice.

Aici ricşele sunt acoperite complet cu sticlă. Că deh, e frig şi să nu îngheţe clienţii. Parcă mai ai vreo şansă pe frigul ăsta! Azi e cald: între -18 şi -27. Boierie curată! Dau o raită prin jur… dar nimic! Camera e imensă, un apartament, la etajul 11, de unde se vede frumos oraşul luminat seara. Că ziua nu e prea interesant. La concert, frig bocnă şi public ocupat cu altceva.

Cartonaş în cameră „Attention please: If you have something for help, please dial the number… We will wholeheartedly serve you!

Published in: on January 4, 2010 at 4:31 pm  Comments (1)  

Ziua a-15-a, 3 ianuarie 2010

Trezit lejer. Toni constată că miroase ceva a ars. Şosetele lui tocmai se pregăteau să ia foc… Mocneau liniştite pe veioza pe care le atârnase. Repede deschidem geamul să iasă fumul. Se mai declanşa vreo alarmă şi deveneam vestiţi în hotel. Ca să aflăm că şi Debora şi Roberto şi-au prăjit în acelaşi mod lenjeria! Constatăm că în baie erau şi patru fire care ieșeau din perete, neizolate. Nu era mult să ne sprijinim pe ele să rămânem cu un zâmbet etern pe buze…

Ducem bagajele şi constatăm cu stupoare că jumātate din China era în autocar, cu bagajele trântite pe locurile noastre. Drept pentru care noi mai să nu avem loc. Shue Mei, ne spune că acei chinezi mulţi din autocar sunt „organizatorii”. Mă rog, poate „dezorganizatorii”, că nu par chiar să ştie ce vor să facă. Aterizez lângă un chinez voinic şi mă foiesc să îmi fac loc. Până la urmă îl rog pe tinerelul slăbănog de pe rândul de alături să stea el cu vecinul meu de scaun şi eu, pe bancheta cu valizele lor. Mai comod, oricum… Lumea cade adormită. Cât vezi cu ochii o întindere neprietenoasă de zăpadă cu case amărâte şi geamuri îngheţate, din care nu iese nici măcar fum, să zici că le încălzesc. Cât de departe de acele orăşele din sud, în care se spălau pe cap în drum şi se tundeau tot acolo. Practic îşi trăiau viaţa în drum… Aici, la frigul ăsta, oamenii par a fi dispărut sub pătura rece de zăpadă. Pe autostradă, gheaţă. Din când în când vedem camioane mari oprite şi oameni care ardeau sub ele ceva paie să le pornească. Şi dacă iau foc??

În fine… oameni mergând pe marginea autostrăzii către o destinaţie necunoscută. Cai trăgând căruţe. „Plătesc jumatate taxa de autostradă”, zice Roberto. Haosul nu lipseşte ca element constitutiv al acestei lumi. Câte o maşină vine pe contrasens. Roberto comentează că în Italia nu ar scăpa nebătut şoferul! O alta vine pe contrasens pe banda de intervenţie – „ăsta ar fi pur si simplu pus în închisoare”, zice Roberto uimit. Mai râdem şi mai glumim, dar drumul nu pare a se sfârşi. Intrăm într-un oraş superb, cu clădiri mari şi frumoase. Un oraş fantomă, pentru că puţine clădiri păreau locuite, iar magazinele erau goale, încă neinaugurate. Dar ce frumos şi ce modern. Ne apropiem de frontiera cu Mongolia, aflată la 300 de km. Se văd, pe marginea drumului, iurte ale locuitorilor mongoli .

Intr-un final, ajungem la hotel, traversând o imensitate de fluviu, Songhua, care merge către Rusia. E o localitate ce pare complet nouă: Songyuan. Hotelul e de vis.

Uriaş, modern, curat, cu camere imense şi băi cu jacuzzi şi tot ce poţi visa. De la fereastră se vede fluviul, iar în partea de nord se află Jade Belt Lake.

Mâncarea e faină, deşi cam iute. Evident, întrebarea rămâne mereu aceeaşi: ce ai găsit bun? Şi toţi se îngrămădesc pe acel ceva. Dar, din când în când, mai dai de ceva iute de mori, ascuns într-o mâncare nevinovată.

faimoasele gheare…

Greşeală! Merg cu Debora să văd apartamentul ei. E super, dar baia noastră e mai performantă. Atâta doar că îţi trebuie studii speciale să porneşti toate chestiile alea complicate!

Concertul e în hotel şi va dirija Roberto. Prezentatoarea e o fatā tânārā, studentā la facultatea de Comunicare din Chanchun. O ajut sā pronunte corect textul în englezā si mā invitā sā iau masa cu ea si mama ei, la Jilin, mai in nord.

Published in: on January 3, 2010 at 10:10 am  Comments (1)  

Ziua 14

O zi relaxată. Ne trezim odihniţi şi, minune! Nu trebuie să luăm nici tren, nici avion. Un mic dejun fain şi liniştit. Antonio, prietenul nostru, îmi spune că acum doi ani lucrurile erau diferite: erau cerşetori agresivi în fiecare gară, peste tot erau ricşe şi maşini vechi, taxiuri amărâte şi o puzderie de oameni. Adică mai mulţi ca acum! Dacă aşa ceva se poate imagina. În doar doi ani, China s-a schimbat enorm. Nu am multe amintiri din Changchun-ul de acum 29 de ani. Dar probabil e greu să mai găseşti ceva din acea vreme acum. Oraşul e imens şi foarte frumos, cu clădiri moderne şi magazine numeroase. Dar când şi când mai răzbeşte câte ceva din lumea veche: o stradă mai murdară, feţe mai sălbatice, câte o tărăboanţă cu gunoaie, un copil răulean lovind un căţeluş grăsuţ, oameni înfofoliţi, cu figuri de eschimoşi.

Luăm taxiul spre palat şi, deşi e preţ „de grup”, femeile de la casa de bilete nu acceptă să ne dea reducere şi plătim integral. Nu e chiar ieftin în comparaţie cu alte muzee (8o Y). Muzeul nu e spectaculos, dar e o pagină de istorie. Puyi, ultimul împărat, şi-a petrecut aici zilele de împărat marionetă, pus de japonezi în guvernul din Manciuria. Aici s-a scris istorie. Camere de protocol, austere, biroul împăratului, al aghiotantului său (spion japonez care îi controla viaţa). 

Dormitorul împăratului şi, separat, al concubinei sale preferate, care avea şi un birou al ei, special.

Camerele de întâlniri politice cu superiori japonezi, camera japoneză, simbol al înfrăţirii între cele două tāri.

 

Vedem o minunată expoziţie de porţelan japonez, într-una din încăperi, camere ale funcţionarilor diverşi şi camere-templu în care împăratul aducea ofrande strămoşilor săi şi se ruga. O lume care s-a prăbuşit peste un om, pe care viaţa părea a-l fi dăruit cu menirea de a conduce o ţară atât de mare,cu un popor atât de numeros. Şi care a sfârşit ca grădinar, după ani de închisoare în Siberia şi Habarovsc. Şi când te gândeşti că ajunsese să citească şi să creadă că acceptă învăţăturile lui Marx şi Lenin. Ba chiar a scris o scrisoare de implorare lui Stalin să nu îl trimită înapoi în China maoistă. Stalin, fire „sensibilă”, s-a gândit că mai bine se pune bine cu Mao şi l-a expediat pe Puyi urgent în China.

Se pare că, totuşi, ultimii ani din viaţă i-au adus recunoaştere. După ce a spălat latrine, a fost promovat grădinar în grădina botanică şi apoi a devenit membru al Congresului Comunist chinez şi editor al ziarului lor. A murit în 1967. Din cele cinci căsătorii nu a rezultat niciun copil.

Magazine necājite înconjoară palatul la zidul exterior. Nimic interesant. Dar abia acum ne asteaptā un vis urât:nu opreşte nici un taxi şi deja am îngheţat bocnă. Mare parte din grup s-a împrăştiat, unii mai norocoşi, alţii mai puţin, în a găsi taxiuri. Nu reuşim să ne înţelegem cu taximetristii deloc. Opresc şi nu vor să ne ia. O fi din cauză că e prea aproape sau avem noi ceva de îi sperie? Mergem pe prima variantă… După ce ne pierdusem orice speranţă şi deja părea că vom rămâne pe acolo sub formă de grupuri statuare de gheaţă, iatā cā opreşte un taxi şi ne urcăm. Deşi marcatorul arăta 20 Y (pentru că avea deja un om în maşină), omul nu a încercat să ne ţepuiască şi ne-a luat doar 5 yuani . Nimeni până acum nu a încercat să ne înşele şi, deşi mereu am fost bănuitori, oamenii au fost corecţi şi cinstiţi cu noi, în magazine şi pe străzi.

Ajungem la hotel. Mâncarea… de o ciudātenie dezarmantă. Tot felul de alge deghizate în altceva, un peşte semi-balenă, nu neapărat bun şi vreo trei feluri de supe neconvingătoare.

Dar nu ne descurajām si, cu încă trei persoane, hotărâm că vrem să vedem templul dedicat lui Confucius, filosof şi educator, care, cu modestie, se autointitula „transmitter who invented nothing” – cel care transmite fārā sā fi inventat ceva.(551 Î. Hr. – 479 Î. Hr.).

Comandăm un taxi de la hotel şi încercăm să îi explicăm şoferului să revină la templu după o oră şi un sfert. Zadarnic. Ajungem la templu şi tocmai se închidea. Îi „explic” celui de la poartā că venim de departe: Ro-ma-ni-a! şi sugerez ceva care ar însemna „departe”. Pare a fi inteles si e de acord să ne lase să vizităm. În faţa templului e o statuie uriaşă a lui Confucius şi, de jur împrejur, clădiri în care sunt expuse scrieri ale lui. Doar în chineză. Nu ai nicio şansă! În spate, o sală (templu) de rugăciuni şi ofrande, frumos decorată cu statui de luptători şi de Buddha de diverse dimensiuni. În faţa acestei săli ard ofrande de tămâie parfumată care umplu aerul cu miros plăcut. Femeia încearcă să ne spună ceva, noi credem că ne zice să ne închinăm, ea se resemnează cu ceea ce pare că am înţeles noi. Non-comunicare? Nu, comunicare „deschisā”: unii zic ceva, alţii înţeleg altceva, şi toţi par mulţumiţi de încercările lor respective.

Dupa aceastā vizitā la templu hotārāsc sa imi ofer o seara linistitā si relaxantā, asa cā rāmân in hotel pânā la intoarcerea orchestrei.

Pe mâine!

Published in: on January 2, 2010 at 4:25 pm  Leave a Comment  

Ziua 13

Începem cu o deşteptare cruntā la 5,00 dimineaţa. Dar măcar lăsăm bagajele la Beijing şi călătorim cu mai puţine. Dar ce haos e la gară! Cu greu urcām în tren, aproape siguri că nu reuşim să ne instalăm şi că pleacă trenul fără noi. Bagajele au fost aduse separat de hamali şi puse în coridoarele speciale de la capătul vagoanelor. Toată lumea e frântă de oboseală şi mai sunt şi vreo trei care nu au loc. Până la urmă, după o luptă pentru existenţă şi supravieţuire, se aranjează toată lumea şi cad laţi, adormiţi. Doar Roberto, Debora şi cu mine suntem treji. Roberto are chef să socializeze. Constată că toată lumea doarme şi rămânem doar noi trei să mai râdem şi să glumim.Trenul ajunge la 240 de km la oră şi peisajul devine tot mai îngheţat şi alb. Înaintăm spre nord spre Changchun, capitala Manciuriei. Casele pe care le vedem pe drum nu par a avea vreun sistem de încălzire. Şase ore de călătorie trec rapid şi amuzant, dar ne încearcă foamea. Luăm Pringles şi bere. Măcar ajungem bucuroşi! Durează mult până intră trenul în gara oraşului. Un oraş de aproape 9 milioane de locuitori şi cu un sistem de autoguvernare care i-a permis să se dezvolte mai mult decât alte oraşe din China.

Dar ne întâmpinā un frig de crapă pietrele. În tren afişajul arată -18. Italienii sunt sideraţi. Din calda lor Italie -18 nu se intâmplā! Suntem asteptati de două autobuze. Debora crede ca ne-am urcat în autobuzul „şoferului deştept”. Se pare că până la urmă mereu există „autobuzul roz” şi „autobuzul alb”. În afara faptului că identificăm doi unicorni şi doi sori în gheaţa groasă din interiorul autobuzului, totul pare relativ ok. Şoferul nostru ajunge primul la hotel. Durează o vreme să ajungă şi ceilalţi. Încercăm să stabilim care e şoferul eficient pentru că toţi par a seamăna leit. Măcar au haine diferite. Hotelul nu e neapărat nou, dar e fain şi curat.

Masa e în altă clădire, iar mâncarea e în cantităţi impresionante. Cam 20 de feluri de mâncare: ierburi, salate, păstăi, peşte, crabi în zahăr ars, nişte carne nedefinită pe care nu o atingem, şorici cu plante, scoici, fasole boabe, trei tipuri de supe, roşii fierbinţi, roşii cherry, care sunt considerate fructe. Merişoare mici, glazurate şi crude, mere sau ceva asemănător murate în vin, porumb fiert şi pâinişoare de soia cu cremă de castane, ciuperci negre murate, cartofi dulci (cei mai buni), budinci cu carne, prăjiturici de mii de feluri. Pepene verde şi galben. Dacă nu eşti atent însā, te-ai ras! te iuţesti de nu mai ştii unde îţi sunt dinţii şi limba. Fiecare gustă şi imediat se vede – ce e mai pe gustul nostru, dispare urgent.

Abia apucām să facem un duş şi să stām putin cā se merge la concert.

 

Oboseala însā începe sā îşi spunā cuvântul. Plus că o parte din oamenii din orchestră au început să răcească. Debora e şi ea răguşită şi nu prea bucuroasă.

Afarā, temperatura a ajuns la minus 32 de grade. Îţi îngheaţă sufletul, pur şi simplu. Un ger uscat, dar ce ger!!

Înapoi la hotel, unde ne aşteaptă o masă bogată şi foarte bună: fructe, legume, peşte, prăjituri, vinete minunat gătite. Luăm şi bere şi viaţa e deja mult mai bună. Decidem că mâine mergem la palatul ultimului împărat, din perioada guvernului marionetă de la Changchun (1932-1945) şi la templul lui Confucius.

Published in: on January 1, 2010 at 4:02 pm  Leave a Comment  

Ziua 12

Ne trezim la ora 3,00 jumătate… inuman! Mergem cu un autocar îngheţat la maximum spre gară. Un frig incredibil, afarā si in masinā.

La gară e ca la aeroport, plus o tonă de bagaje, înghesuială, lume peste lume. Urcām în tren, şi călătorim, schimbând peisajul. Interesant, scaunele, în tren, se pot roti în aşa fel încât ajung faţă în faţă şi se creează loc pentru bagaje între ele. Foarte fain! Tipele din tren, îmbrăcate în roşu, ca nişte stewardese frumoase, te ajută să te aşezi, verifică bagajele. Trec cu apă şi cafea, biscuiţi şi alte bunātati. Trenul merge cu 243 km /h. Este extrem de curat şi select. 

Departe de mirosurile ciudate ale străzii, de aglomeraţia urbană.

Ajungem la Beijing şi, surpriză neplăcută: autocarul ne aşteaptă la jumătate de kilometru, aşa încâ trebuie sa ne târâm bagajele până la autocar. Pornim spre oraş. Peisajul devine modern şi impresionant, cu patru benzi de stradă, cu poduri suspendate şi clădiri uriaşe. Beijing!

E un frig tăios afară. La prânz apare soarele, dar nu prea eficient. Oprim în faţa hotelului şi ne cazăm.

Decidem să mergem la Tien An Men.

Luăm taxiul şi ne oprim în piaţă. O imensitate, plină de oameni, care mai de care făcând poze în faţa intrării în Oraşul Interzis,unde tronează poza imensă a lui Mao. În dreapta e o clădire guvernamentală cu steaguri comuniste fluturând peste tot.

Coborâm în pasaj şi ne agaţă două studente şi ne duc, volens nolens, într-o expoziţie de desene şi grafică chineză. Atâta mai insistă că, până la urmă, le las să îmi scrie fericire şi noroc pe o mătase, dimpreună cu numele noastre. Aflu de la ele că durează șase ani să înveţe alfabetul lor complicat care, însă, are un mesaj grafic: o anumită formă pentru fiinţe, copaci, clădiri, sentimente. Foarte interesant.

Ne amuzăm cu Debora că au atât de puţine sunete – chin chan nihau, xie xi – pe care le tot foiesc în diverse permutări care fiecare înseamnă altceva în noua asociere. Mergem printr-o mulţime de oameni care se îndreptau si ei spre Oraşul Interzis. Intrăm nestingherite. Mao nu se poate vedea decât între 9,00 şi 11,30. Mergem şi mergem, ca în poveşti, până dăm de casa de bilete. 40 de Yuani. Intrăm asaltaţi de oferte de ghizi diverşi. Ne lipsim de serviciile lor. Vedem templele ce alcătuiesc Oraşul Interzis, cu dragoni şi animale legendare, cu vase uriaşe care se ţineau pline cu apă în caz de incendiu. Oraşul a fost în mare parte construit în timpul dinastiei Ming, prin 1400, şi refăcut după diverse incendii prin 1700, în timpul dinastiei Quing. Fiecare din temple avea o destinaţie specifică (întâlniri oficiale, ritualuri, întronări, înmormântări, nunţi regale şi camere în care stătea familia regală).

În faţa unuia din temple se află cea mai mare piatră sculptată, şi ea în timpul dinastiei Ming, şi apoi netezită de sculpturile existente pentru a fi refăcută cu altele noi.

Ajungem în grădinile oraşului, cu un deal de piatră spongioasă, construit pentru regi. Numeroşi copaci cu trunchiuri îngemănate, unul dintre ei fiind copacul sub care ultimul împărat Pu Yi a jurat dragoste veşnică soţiei sale. Pe dealul de piatră mergea împăratul cu concubinele în zilele de sărbătoare şi priveau de sus spectacolul grădinilor înflorite.

Lacul îngheţat, animalele fantastice, vase pentru arome diverse, copaci seculari, bine ocrotiţi. Splendidă grădina palatului imperial…

Deși palatul în sine e destul de auster şi nu atât de luxos ca cel din Coreea, e impresionant prin imensitate. Luăm o ciocolatā caldā şi ceva mărunţişuri din magazinul muzeului.

Ieşim şi luăm un taxi înapoi la hotel”. Taximetristul, foarte simpatic, vorbeşte destul de bine engleza şi aflu de la el că salariul mediu e de 300 de euro. Profesorii sunt bine plătiţi (400). Dar cel mai bine plătiţi sunt doctorii şi avocaţii (peste 1000). Îl întreb de libertatea pe care o au chinezii acum. Zice că pot călători oriunde în lume dacă au bani. Nu mai sunt restricţii ca pe vremurile maoiste. El are o fetiţă şi i se pare că politica de limitare a natalităţii e cât se poate de bună pentru China. El crede în socialism si se mirā de scepticismul nostru. Probabil, pentru un popor atât de numeros, e singura soluţie. Ne dă cartea de vizită să îl anunţăm când revenim în Beijing să ne ducă la zid. Coborâm la Templul Cerului. Mai e puţin până la închidere, dar avem o oră şi ne grăbim. Templul e impunător, cu scările de piatră care îl înconjoară, sculptate în marmură albă.

Vizităm muzeele templului şi, la apus de soare, templul din spatele pagodei, cu diverse obiecte de ritual. În pagodă se află un tron pentru ceremonii şi esenţe păzite de animale de piatră, în faţa unor coloane uriaşe, fiecare sculptate din trunchiul unui copac. Podeaua este din pietre uriaşe de marmură neagră. Câte vieţi anonime nu s-or fi prăpădit din dorinţa nepăsătoare a împăraţilor de a lăsa eternităţii urma gloriei lor trecătoare! Câtă trudă şi cât sacrificiu!

Un soare roşu, tăiat de un nor, pare să creeze un firesc decor oriental: ramuri de copaci şi forma elegantă a pagodei păzită, la fiecare colț arcuit spre cer, de figurine delicate de luptători călare, însoţiţi de animalele protectoare.

Îi lăsăm în drumul lor şi ieșim din templuexact când ușile se închideau grele peste o altă zi de glorificare a trecutului şi prezentului.

Mai greu cu taxiurile! Străzile sunt aglomerate şi pare că nu se mai termină şuvoiul de maşini, autobuze, motociclete. Aici, dacă nu eşti atent, odată se năpustesc peste tine de nicăieri de te bagă în toate spaimele. Pe trotuar, pe peronul gării, unde te aştepţi mai puţin, ţâşnește un vehicul de un fel sau altul. Daca ești mai slab de inimă, ăla eşti! În final opreşte un taxi şi ajungem la hotel. Toată aventura de 6,00 ore ne-a costat 5 euro! Nimica toată după cât ne-am plimbat prin tot Beijing-ul.

Concertul e în marea sală de concerte din capitală, de fapt lăsată pe locul doi de ultra moderna sală a operei din vecinătatea pieţei Tien-An-Men. Oricum, o sală splendidă, cu reguli stricte şi o atmosferă selectă. Nimeni nu exersa scuipatul şi alte acţiuni similare, ca în alte săli de spectacol de până acum.

Dar orchestra era obosită şi Roberto se temea că, fiind pe pilot automat după o zi de groază, putea avea surprize neplăcute. Din prima au fost momente inedite: cineva intră pe scena fără partituri şi trebuie să se întoarcă să le ia, altcineva îşi uită arcuşul, un al treilea se trezeşte că se rupe violoncelul în timpul concertului. Tocmai la Beijing toate astea!La început publicul a fost mai reţinut, dar treptat s-au antrenat cu muzica, au aplaudat frenetic atunci când Debora şi Roberto au apărut în costume chinezeşti şi au cântat împreună cu membrii orchestrei într-un moment umoristic. Au cerut bis şi mai să nu îi lase să plece, dezamăgiţi că se terminase concertul. Chiar a ieşit excelent, după momentele de suspans care l-au disperat la început pe organizator.

După concert, Shue Mei, organizatoarea chinezoaicā, ne-a făcut o surpriză şi ne-a dus la un restaurant chiar tipic, cu mâncare foarte bună şi în cantităţi nesfârşite, cu băuturi alese şi cu nişte chelneriţe foarte emoţionate să vadă atâţia străini la un loc.Stăteau cu ochii pe noi încercând să ghicească din priviri ce dorim.

Debora si Toni, într-o poză compromițătoare…

 Eram atât de obosită încât, la un moment dat, în loc să învârt suportul de sticlă pe care era mâncarea, încercam, spre amuzamentul Deborei, să învârt masa! Dar în ciuda oboselii nesfârşite, am decis să mergem în turul de oraş oferit de Shue Mei. A meritat, chiar dacă am rămas doar 7,00 entuziaşti. La miezul nopţii chinezeşti, eram în piața Tien An Men, luminată toată ca ziua.

Am mers pe bulevarde nesfârşite şi ne-am oprit în faţa operei şi am admirat uluiţi cum acoperişul semisferic devenea din albastru intens, violet, apoi gri, cu luminiţe care străluceau pe alocuri ca un glob uriaş. Când lacul care o înconjoară nu e îngheţat, clădirea se reflectă în apa formând o sferă perfectă.

Doamne, acest popor, pe care l-am văzut tăvălit în noroaiele şi mizeria din drumul nostru spre Le-shan, a putut crea o asemenea minunăţie care întrece imaginaţia prin frumuseţe şi perfecţiune? Revenim la hotel. Afară e iarnă adevărată, seacă, cu ger şi fără zăpadă. La mulți ani 2010! Sperăm să fie cu bine, sănătate şi bucurie pentru toţi.

Published in: on December 31, 2009 at 3:46 pm  Comments (2)  

Ziua 11

Totul a început printr-o deşteptare bruscă. Şi Toni şi eu am crezut că am pierdut masa de dimineaţă. Ne-am îmbrăcat cu viteza fulgerului şi ce să vezi că nu venise nimeni! Toţi dormeau profitând de jumătatea de zi liberă. Am mâncat noi câte ceva şi am plecat la cumpărături. Oraşul e curat, civilizat, cu clădiri frumoase.

Hotelul nostru în clădirea televiziunii.

E drept că nu am ajuns în zonele periferice unde probabil tot vezi fel de fel de ciudăţenii. Aici, în centru, e chiar fain. Am început acţiunea turistică la muzeul „Mall”, luând-o sistematic pe etaje şi categorii de cumpărături.

De necrezut, ce preţuri au! Dacă am putea pune China pe roţi să o cărăm în România, ar mai fi ceva! Iei haine şi creme şi încălţăminte super faine la preţuri incredibile! Oamenii din magazin amabili, gata să te ajute, să îţi fie de folos. Dar evident, eram atracţia locului, căci părinţii dădeau coate copiilor să se uite să vadă „omul alb”. Pe străzi una, două triciclete.

Nici o ricșă prin zonă. Multe biciclete şi triciclete cu platformă. Ecologicā lumea pe aici! Si totusi poluarea e la cote maxime. Şi oamenii fumează peste tot, femei şi bărbaţi deopotrivă, în restaurante, în lifturi, pe stradă… UE nu le impune reguli… Ce ar mai avea de lucru UE în China!

 

Înapoi la hotel, încerc să merg la repetiţie, dar e un frig napraznic, aşa că mă repliez şi plec în cameră să mă relaxez. Se pare că a fost la fel de frig si la repetiţie, căci multi s-au întors în camere să mai îmbrace câte ceva.

Zibo e locul unde s-a născut fotbalul si primim in dar de la organizatori cate o minge de fotbal.

Mâine e o zi grea: se pleacă cu autobuzul la 5,00 dimineaţa spre Jinan, unde aterizasem acum câteva zile, luăm trenul rapid spre Beijing, ne cazām în hotel pe la 11. Concertul e la ora 14,00 şi apoi un altul la 19,00 în condiţiile în care ne trezit la 5,00 dimineaţa…Dar vom birui cu sigurantā!

 

Published in: on December 30, 2009 at 3:10 pm  Leave a Comment