Dublin / Cork

Prima zi-16 iulie 2011

În zori de zi la aeroportul mic al oraşului… Ai senzaţia unei autogări supraaglomerate. Pare că toată lumea vrea să plece la Dublin. După formalităţile de check-in şi vamă intru în sala de aşteptare. Lume pestriţă: unii mai coloraţi, alţii nu. Mulţi oameni cu copii mici care se agită luaţi şi ei de valul plecării peste mări. Mă gândeam oare ce îi mâna pe aceşti oameni să plece? Sărăcia probabil, ori dorinţa de o viaţă mai decentă, ori poate chiar ideea de aventură. Fiecare cu scopul, cu gândurile lui. Unii sunt trişti, alţii bucuroşi. Mulţi tineri. Mai mult sau mai puţin tatuaţi. Lângă mine, două cupluri. Unul cu o fetiţă mititică şi negricioasă ca şi părinţii de altfel, celălalt cu două fetiţe zgomotoase şi care lasă în urma lor ambalaje de biscuiţi şi bomboane. Părinţii nu par deranjaţi de mizeria pe care o produc în jur. Mai să îi zic tatălui că au căzut hârtiile pe jos, însă îmi amintesc că nu e cazul să educ şi pasagerii din aeroport şi mă abţin. Un tânăr ciudat, cu tot felul de piercing-uri, vorbeşte la telefon. E un fel de a zice: el nu spune nimic ci doar pare să asculte. Şi asta timp de o oră. Spune doar la un moment dat: “there is a plane…” Hmmm… sper că nu e teroristul avionului. Cel mai amuzant personaj este însă o bătrână brunetă bine şi îmbrăcată cu siguranţă după vreun sistem de tragere la sorţi modelul 6 din 39. La prima extragere a ieşit un batic negru cu flori portocalii. La următoarea o bluză aproximativ albă, deasupra căreia a ajuns, în mod bizar o maletă neagră cu buline mari albe. Fusta e din alt film complet: e verde cu alb, negru şi galben. Eh, vorba lui Radu: poţi să faci ceva cu gustul omului?! Dar cel mai amuzant e “accesoriul” un toiag ca cel al hikerilor, de care flutură victorios un tag Blue Air cu numărul zborului. Ei da, în caz că îi pică din avion să se ştie exact de unde provine.
Urcăm în avion. Una din cele două fetiţe murdărici se setează la o tonalitate vecină cu ultrasunetele şi pare hotărâtă să o ţină tot aşa pe durata celor patru ore de zbor. Are un ţignal de nu-i adevărat! De unde atâta nefericire pe un copil de 2 ani?!
Zborul pare liniştit, teroristul nu se arată.

Doar că e foarte rece. Amabile, stewardesele promit o încălzire în următoarele minute. Parcă, parcă e mai bine.
Aterizăm, mă întâlnesc cu Simona şi mergem spre casa lor.

  

E foarte frumoasă, elegantă, curată şi aranjată cu mult bun gust.

    

Şi într-o zonă liniştită şi frumoasă. Mâncăm şi plecăm la cumpărături.

     

E un frig de îţi baţi copiii… să te încălzeşti! Sunt 13 grade şi un vânt descurajator. Evident am procedat în mod tipic pentru această vară: La Poiană mi-am luat lucruri subţiri, de vară şi m-au văzut sfinţii de frig. La Praga, am “învăţat” lecţia şi mi-am luat lucruri groase. La 38 de grade…Acum m-am gândit că e cazul să iau lucruri uşoare, de iulie…Aşa încât mergem să îmi îmbogăţesc garderoba pentru supravieţuire. Dar e fain, mergem la mall şi mă arunc în valuri. Mergem dintr-un magazin într-altul, aleg, cumpăr…O vânzătoare încearcă să îmi explice ceva, într-o limbă pe care nu o înţeleg – e dialect. Se străduieşte să vorbească în engleza standard. Ei, aşa da! Deci mă aşteaptă dialectul. Sunt foarte curioasă să văd cum mă acomodez. Irlandeza e foarte aproape de limba celtă şi nu toată lumea o vorbeşte. Se predă în şcoală se pare. Aflu eu detalii.

Când ieşim plouă cu disperare aşa că luăm un taxi spre casă.

Duş, ceaiuri, paracetamol. Preventiv.

Simona pregăteşte o cină super, stăm de vorbă despre situaţia economică generală şi conchidem că treaba nu merge bine şi va merge posibil şi mai rău. O concluzie foarte …optimistă. Cu aceste concluzii şi cu un pahar de Cabernet încheiem ziua ploioasă de azi.

ziua a doua-17 iulie 2011

Mă trezesc într-un Dublin ploios şi vântos. Îţi ia capul de pe umeri. Un mic dejun liniştit, ultimele pregătiri şi plecăm spre autobuz. Plouă când mărunt, când cu îndârjire. Ce vreme nesuferită. Trecem pe lângă pub-uri şi căsuţe elegante, biserici vechi din piatră gri. În centru mai iau ceva de mâncare pe drum şi aşteptăm bus-ul. Vine cu greu şi e şi aglomerat. Să mor de emoţie când anunţă că doar şase locuri mai sunt. Pfui! Sunt first în line şi mă aşez pe un scaun lângă un domn cu geantă în braţe. Plouă în continuare fără oprire. Bine măcar că au Wi-fi în autocar.

 

Am sunat gazda din Cork. Madonna…! Ce engleză vorbeşte! Trebuie să fac un efort să ghicesc ce zice. Ăsta e farmecul dilalectelor. Cât de mult poţi ghici şi cât înţelegi. Good luck, me!

Tinerii din scaunul din spate conversează de zor. Ea e nemţoaică şi el irlandez. Aflu o mulţime de lucruri despre ei şi ţările lor. Aflu că irlandeza se învaţă din grădiniţă şi în toţi anii de şcoală. Că I’m happy în irlandeză înseamnă exact “I’m on a pig’s back“. Aflu despre costurile colegiilor în cele două ţări. Ea e copil unic, el are 3 surori. Ea are 18 ani şi merge la un curs de engleză. El studiază IT. Nemţoaica ar vrea să facă parte din Amnisty Internaţional căci, spune ea, a fi funcţionar într-o bancă nu ar schimba cu nimic viaţa nimănui. Sunt drăguţi cum conversează ei, exact cum ar trebui să se întâmple între tineri care în felul acesta cunosc culturile altor ţări. E simpatic cum discută de stereotipuri. El întreabă dacă nemţii sunt punctuali şi plictisitori, ea vrea să ştie dacă irlandezii sunt într-adevăr foarte relaxaţi şi beau din greu. Mă amuz de răspunsurile lor.

Se înseninează şi soarele apare timid dintre nori, creând un efect special cu verdele câmpurilor. E luminat de razele strecurate printre norii călători.

Vaci şi oi stau adunate pe petice de iarbă, ele însele o pată de altă culoare pe fundalul verde.
Vecinul mei de scaun este evreu rus din Moscova. Vorbeşte engleza cu o oarece greutate deşi este aici de 11 ani. Este stilist şi îmi spune că are clientela bună la Cork dar regretă că a plecat din Dublin unde ar fi avut mai multe oportunităţi. A lucrat în Germania, Israel şi Anglia, până acum. Are 38 de ani dar pare mai bătrân de atât. Poate din cauza că e mai rotofei.
Două adolescente se agită de zor pe bancheta de alături. Comentează tot ce e în jurul lor, chicotesc şi cântă, încercând probabil să atragă atenţia. Nu cu mare succes…

Ajungem la Cork cu jumătate de ora întârziere. E un frig de te taie! Unul din fii gazdei mă aşteaptă. E foarte amabil şi întoarce maşina să îmi mai arate odată clădirea şcolii. Drumul durează o bucată. Am ceva de mers! Ajungem în zonă şi încerc să ghicesc unde ar fi casa. Aoleu, unele sunt cam necăjite…Sper să nu am ghinion. Dar ajungem în faţa casei, intrăm şi răsuflu uşurată: e foarte frumos, elegant, curat.

     

Iar Ann e veselă şi vorbăreaţă. Are bine peste şaizeci şi e mama a cinci băieţi între 40 şi 29 de ani.

Îmi face repede un ceai şi pregăteşte masa. Între timp urc în camera mea. Totul e fain şi cred că am avut noroc.

    

Îl cunosc şi pe celelalt chiriaş, un student francez de 21 de ani, Nicolas. Foarte politicos şi amabil şi el. Masa e mai mult decât îndestulătoare. Ann e mare gospodină şi găteşte cu pasiune. E deci adevărat că irlandezii sunt generoşi şi prietenoşi. De fapt Ann face munca de gazdă de pură plăcere şi nu pentru bani. Sunt înstăriţi şi au afaceri nenumărate iar ideea de a găzdui studenţi la cursuri a venit în întâmpinarea dorinţei ei de a avea cât mai multă lume în jur. De fapt casa e plină de nepoţi şi nepoate, unii vin alţii pleacă. La fiecare le pune masa, le da bani. Cu mare răbdare ascultă pe fiecare şi e o prezenţă deosebit de plăcută. E greu să înţelegi ce spun uneori, căci au un accent puternic irlandez, dar încep să mă obişnuiesc. Conversez şi cu Nicolas. Familia l-a trimis să înveţe engleza mai bine pentru facultate.(studiază ingineria).

Chelsea e nepoata de 11 ani a lui Ann. E foarte înalta pentru vârsta ei şi e dezinvoltă şi prietenoasă. Nu are nici un fel de inhibiţii .Ai ei locuiesc la un ranch undeva mai departe şi ea preferă să stea la bunica ei, mai central. Luke, fratele ei de 15 ani e campion la box categoria uşoară. Tocmai a obţinut medalia de bronz în campionat. E mai rezervat decât sora lui. Dar seamănă amândoi leit.
Schimb o mulţime de impresii cu Ann. Printre altele îmi spune că sunt magazine care au restricţionat accesul românilor! Şi asta din cauza unor anumiţi co-naţionali, ştim noi care… Ce jenant!

Târziu urc în camera mea şi adorm cu întreruperi. Casa e gălăgioasă, ei stau târziu şi râd şi vorbesc. Iar pereţii sunt subţiri aşa încât se aude zgomotul. Mă voi obişnui cu el şi va fi mai uşor să adorm în zilele următoare.

Ziua a treia-18 iulie 2011

Merg cu Nicolas la staţia de autobuz. Şoferul deja ajunsese şi mai să plece fără noi. Când să plătesc zice că nu are rest şi să cobor să aştept maşina următoare. Credeam că nu aud bine! Noroc de ideea salvatoare: am luat mărunţiş de la Nicholas. Ajungem la şcoală pe o ploaie măruntă.

   

Ne distribuie pe clase. Eu sunt în camera 4 cu Nick şi David ca profesori. În grupa mea e o adevărată comunitate spaniolă: 11 spanioli plus o poloneză şi o austriacă. Spaniolii stau la apartamente şi exersează spaniola la greu. Eu una nu am cu cine vorbi româna, aşa că e perfect. Facem cunoştinţă unii cu alţii, ne prezentăm şcolile, spunem câte ceva despre sistemul nostru de învăţământ. Nick ne spune despre familia lui şi ne întreabă despre familiile noastre. Primim un fel de assesment test şi explicăm răspunsurile. A fost uşor şi chiar plăcut.
Ne dau o pauză de 10 minute. Până mă dezmeticesc eu să îmi iau o cafea expiră timpul; nu aveam fişe, mergi după fişe la un magazin, ia o tzeapă cu o cafea dublă ca preţ, ajungi la şcoală taman când sună, bagă-ţi cafeaua pe gât în marea viteză că nu ai voie cu ea în clasă şi enjoy the moment. Cică!
După pauză facem un exerciţiu de warm-up pe subiecte pe care ni le dă David. Discutăm eficienţa lui şi activităţile de follow-up. Următorul topic se referă la tipuri de inteligenţă şi de metode de învăţare a limbilor străine. Deasemenea, ce îi motivează pe elevi să înveţe. E interesant. Unul din profesorii spanioli îmi spune că vorbesc foarte bine engleza. Ar fi şi cazul! La ei însă se studiază destul de puţin şi cu efecte palide. Două din spanioloaice mă abordează şi îmi spun că au elevi români şi că sunt foarte buni şi serioşi. În sfârşit ceva de bine! Poloneza îmi spune şi ea că i se pare că românii sunt foarte buni la limbi străine, pentru că a întâlnit într-o tabără o româncă şi vorbea excelent engleza. Îmi creşte inima! Măcar dacă nu avem acces în magazine stăm afară şi vorbim engleza bine! Hihi!
După ora cu David avem pauză de masă. Fuga la magazine să îmi iau o haină .În loc să o iau de acasă, fraieră de mine! Mă învârt prin mall-ul de lângă şcoală şi găsesc o haină faină şi un tricou mai gros. Evident ceva trebuia să fac eu la acest moment: pierd ochelarii. Uf! Dar abia la şcoală mi-am dat seama că i-am pierdut. Între timp am mers la staţia de autobuz şi mi-am luat bilet pe o săptămână. Fuga la şcoală iar. Momentul adevărului ochelarii au intrat în categoria donaţii anonime. Eh…! Ne adunăm să pornim într-un tur de oraş cu Nick.

      colegii nostri majoritar spanioli        

Ne explica istoria clădirilor, ne arată pub-uri și restaurante mai cunoscute,

 

biblioteca

vedem cimitirul hugenoților,

   

parcul, piața orașului cu produse diverse,

monumentul eroilor din revoltele împotriva englezilor.

Când regina a vizitat Irlanda nu demult, au pus o pază extrem de strictă. Canalele de scurgere au fost sudate de teama unor bombe.
Ni se spune că râul Lee care străbate oraşul este un râu cu flux şi reflux şi că recent au fost văzute foci şi delfini pe malul său. Fiecare informaţie trebuie completată pe quiz-ul pe care îl primisem.
Plimbarea se termină şi fiecare pleacă în drumul său. Vremea în tot acest timp a oscilat între ploaie deasă şi soare primăvăratec. Câtă nehotărâre. Mă duc o tură prin Penney’s, magazinul echivalent cu Primark în Anglia şi îmi iau ochelari de soare. Văd că e investiţia verii…După care caut staţia de autobuz şi înainte de asta intru să îmi iau un caiet. Ăştia nu ne dau dosar ca cei din Oxford. Aşa că am nevoie de ceva pe care să scriu. Iau autobuzul şi mă panichez că nu am deschis ochii să văd exact unde trebuie să cobor. Oare de ce nu mă mir de mine?? Arăt şoferului adresa. Îmi spune unde să cobor. Şi acum să te ţii. Nimic nu îmi spune nimic. Toate casele sunt la fel şi nu recunosc niciuna. Măi să fie! Plus căţei în drum ca la noi. Mă simt ca acasă. Unul, dragul de el, se ţine după mine o vreme. A simţit el că sunt pierdută şi avem o soartă asemănătoare. Întreb în dreapta şi în stânga, îmi spun lucruri contradictorii… Ca să nu vorbim de faptul că îmi uram rucsacul. Parcă avea bolovani în el, nefericitul. Într-un final, după ce am vizitat toată zona am dat de strada mea şi de casa lui Ann. Bun venit Ulysse, rătăcitorul! Sunt în ton cu James Joyce şi Ulysse al lui. Ann îmi oferă un ceai şi pregăteşte masa. Apare şi Nicholas. Plus nepoţii şi o altă nepoată de soră, cu soţul. Sunt foarte frumoşi şi amabili, fără fiţe şi faze. Ce persoane plăcute! Mâncarea e foarte bună. Primesc o nouă cană de ceai şi urc să îmi aranjez bagajele şi să scriu (of course!. Am şi ceva teme de făcut)
Mai cobor puţin şi Ann îmi arată poze cu familia ei în reviste naţionale (echivalentul revistei Vogue). Măi, dar ăştia sunt bogaţi şi vestiţi! Fiul cel mare are afaceri înfloritoare cu câini de rasă şi mâncare pentru ei. Deţine şi un club de box şi nişte campioni cubanezi care candidează la mondiale. Hopa! Ia să iau eu autografe! În revistă e dată nunta Donnei, fata care a venit în vizită. E nepoata de soră şi de cumnat. În sensul că sora lui Ann a fost căsătorită cu fratele soţului lui Ann. Ce îmbârligeală! De aceea, la moartea acestei surori, cei patru copii au fost crescuţi de Ann.
Impresionată de aşa celebrităţi în jur (paparazzi stau mereu după ei… poate mă prind şi pe mine zâmbind pe acolo!, mă duc la culcare.

Ziua a patra-19 iulie 2011

Astăzi autobuzul s-a stricat pe drum. Noroc că eram aproape de şcoală. Nicholas îmi povesteşte cum un copil din grupul lor şi-a pierdut buletinul şi, colac peste toate pupezele, i s-a blocat şi cardul! De la ambasadă i-au zis că trebuie să mai stea 6 săptămâni să îi facă acte. Bietul de el!
La şcoală mai să adorm de-a lungul celor 4 ore! Nu ştiu dacă eu eram de vină sau chiar nu era nimic super palpitant. Nick ne-a pisat cu ce să facem dacă avem probleme cu disciplina în clasă şi a făcut verificarea temei cu blazonul. Am creat noi un blazon şi un motto şi l-am prezentat celorlalţi, apoi David a făcut o activitate cu cuvintele pe care le puneai în ordinea crescătoare a lungimii, pe o temă dată (past perfect, adjective, tipuri de texte).

 

Asta destul de drăguţ. Dar în rest nu s-a mai întâmplat nimic prea interesant. Am făcut running dictation. Cam subţire treaba azi. Poate se va mai îmbunătăţi în zilele următoare. Mă gândesc să mă înscriu pentru petrecerea de vineri şi pentru excursia de sâmbătă. Nici una exagerat de ieftină… Dar nu pierdem nimic din ce se întâmplă, asta e motto-ul. Am mâncat un sandviş, am băut o cafea prostănacă şi am revenit la ora de muzică. Tipa, Lynda Cullen, e compozitoare şi cântăreaţă de muzică tradiţională. Foarte simpatică! Ne-a prezentat diversele instrumente muzicale tradiţionale în muzica irlandeză şi ne-a pus să le recunoaştem pe CD. Pe urmă am cântat cu ea câteva cântece. Chiar mi-a plăcut şi m-am trezit de-a binelea.
După oră plecăm cu toţii să vizităm catedrala St.Ann, cea cu clopotele.

 

În vârf are un somon, simbolul comerțului din zonă.

 

Urcăm sus în Shandon Tower

(obținem bilete de grup) și ni se dau căști să ne protejăm urechile de zgomotul clopotelor pe care fiecare le poate face să sune.

       

De sus vedem panorama orasului. Cam cenușie .

                  

Jos pe scările abrupte

intrăm și în biserică

  

și poza de grup!

După care mergem să vedem muzeul untului.

         

Ne dă discount la bilete şi aici şi vedem un filmuleţ despre boom-ul cu untul. Dar vacile, tot vaci şi la ei, untul tot unt, nimic palpitant nici aici. Dar îl bifăm. Simpatice sunt poveştile despre săteni şi isprăvile lor. .

   

Plec și mai hoinăresc prin oraș. Bine că am reperul “râul” căci altfel ajungeam de mult în China!

Mai înşfac ceva de pe la un magazin sau altul şi iau autobuzul spre casă. Foarte atentă să mă dau jos unde trebuie. Noroc că e cap de linie şi nu trebuie să sar ca un sâmbure din maşină. Pot să mă dau jos fără grabă că tot nu pleacă în următoarea jumătate de oră. Ba ca să vezi, nimeresc şi casa! Progrese, ce mai! O masă bună tare cu somon şi creveţi, o plăcintă cu mere şi rubarbă şi gata pe ziua de azi! Ann se preocupă să iau cu mine ceai sau cafea dimineaţă. Chiar aşa voi face. Stăm de vorbă până mai târziu, îmi povesteşte de fii ei, de cât de diferit e fiecare de fiecare şi mărturiseşte că are un fiu preferat: cel care m-a aşteptat pe mine în staţie. E simpatică cum îmi povesteşte în engleza ei, în dialect, în care Saturday se pronunţă Sahaday, unde uneori nu există s-uri la persoana a 3-a singular şi nici diferenţe între her şi his. Dar m-am obişnuit şi e o persoană deosebit de cumsecade. Îmi zice cu un zâmbet şugubăţ de vecinul ei de 85 de ani care e văduv şi pe care îl mai invită la masă de trei ori pe săptămână, gândindu-se că e singur şi copiii nu îl prea caută. Şi cum a decoperit ea cu nepoata ei Connie că domnul are o prietenă care vine şi petrece noaptea cu el. Începem să ne dăm cu părerea că o fi bogat! Mai ştii?! Apoi îmi spune cum Chelsea, nepoata cea mică, zburdă toată ziua şi seara, pe la 11, când s-ar uita şi ea la TV în pat, decide că vrea să aibă o conversaţie cu ea şi alege mereu un alt subiect. Azi a stat cu fratele cel mic al lui Chelsea şi Luke şi a ajuns la concluzia că e vârsta cu care nu se mai poate descurca: a frecat-o de a zăpăcit-o!
Are un fel foarte amuzant de a povesti şi e pozitivă în atitudine. Nu mă mir că nepoţii stau ciorchine în jurul ei. Se face de 10 şi mă adun în camera mea..

ziua a cincea-20 iulie 2011

Azi orele sunt mai antrenante cumva. Nick ne-a arătat site-uri de unde putem lua idei de lecţii. Unele interesante, altele, mai puţin. Mi-a plăcut cântecelul cu fiul plictisit, pe youtube: Peter Denahy-Sort of Dunno Nothing. A fost interesantă şi chestia cu filmele pe care le putem face pe dvolver. Am mai vorbit de gadgets şi simboluri (gen ipad, ipod, psp, etc).
La ora lui David ne-am mutat în altă clasă, cam îngustă ea, dar ne-am adaptat. A fost interesantă activitatea cu Noua Guinee, când ne-a dat o serie de întrebări şi a trebuit să căutăm răspunsurile într-un timp dat. De fapt întâi a trebuit să ne amintim în detaliu nişte imagini pe care ni le-a arătat, apoi ne-a dat un vocabular specific şi apoi am căutat răspunsurile. Am reconstituit apoi momentele lecţiei şi am primit trei foi pe care să le transformăm în lecţii. Am lucrat cu Lola, foarte de treabă. Jocul cu cuvinte care încep cu aceeaşi literă şi mereu adăugăm o literă de la cel nou e ok ca starter. Doar că se poticneşte repede. Mâine continuăm cu planurile de lecţii.
Pauza de masă e un sandviş şi fructe. Mai explorez zona în timpul rămas şi revin în room 4. Mituri şi legende cu Nick. Ne prezintă personajele legendare ale mitologiei Irlandeze. Au nume ciudate, care se citesc cum nu te aştepţi deloc. Scriitorul lor de legende e Seamus Ennis (citit Şemăs Enis). Un povestitor din străvechi se numea, generic, Seannache (şanăki) şi pedeapsa pentru uciderea lui era echivalentă cu cea pentru uciderea unui rege, căci legendele se transmiteau oral şi nu trebuiau pierdute. Nick ne povesteşte despre primii locuitori, the Beaker People, despre care se ştie foarte puţin şi anume că erau înrudiţi cu Bascii. Tuatha de Danaan sunt oamenii din Danaan, celţi de origine. Ei au construit, cu scopuri necunoscute, monumentul megalitic de la Newgrange, nu departe de Dublin, acum 5000 de ani. În anii ’60 s-a observat că printr-o fantă în zidul circular de pietre uriaşe intră o rază de soare şi luminează tot interiorul. Şi asta se întâmplă la solstiţiul de iarnă. Construcţia a fost evident special proiectată pentru acest lucru. Dar nu se ştie de ce era important să se întâmple asta. Evident locul avea valoare de templu de adoraţie al zeilor şi de loc de îngropăciune. Alte scopuri nu sunt evidente. Aceşti locuitori au dispărut aparent în istorie, dar legendele spun că de fapt ei au devenit mici şi invizibili şi continuă să trăiască pe pământul irlandez sub formă de vrăjitoare şi spiriduşi.
Facem apoi o incursiune în lumea spiriduşilor şi a zânelor irlandeze. Banshee sunt nişte vrăjitoare care jelesc moartea şi o anunţă. Oamenii se feresc de ele, dar jelitul lor la moartea unor persoane importante era un lucru de mândrie. Spiriduşii, leprechauns, sunt de obisei răutăcioşi şi vicleni şi mereu fac tot posibilul ca dorinţa pe care o îndeplinesc să fie obţinută cu mare greu. Pooka sunt vrăjitoare urâcioase cu formă de cai. Ringforts sunt ridicături ca nişte morminte de care se zice că e semn rău să te apropii sau să le atingi. Oamenii fac garduri în jurul lor. Din bătrâni se spune că era locul unde erau îngropaţi copiii care mureau nebotezaţi. Nick îşi aminteşte că un fermier vecin al lor a îndreptat cu buldozerul o asemenea ridicătură. Şi, foarte ciudat, niciodată nu a crescut nimic pe acel câmp, oricât s-au străduit să îl cultive.
Alte legende fac parte din Ulster Cycle, cum ar fi legenda lui Cuchulainn (citit cukalan). Era un fel de Arthur, dar Cavaler al ramurii roşii. Este eroul naţional irlandez.
Din ciclul de legende Munster face parte eroul Fionn McCool, cel care, de gelozie, şi-a transfomat nevasta necredincioasă în cerb şi apoi, peste ani, a ucis-o din greşeală la vânătoare. Şi tare a mai fost el supărat de ce i s-a întâmplat! Ca să vezi. Acest tip e cel care gustă din somonul fermecat al cunoaşterii şi brusc se trezeşte că ştie tot ce se poate şti. Bietul preot care prinsese somonul şi l-a lăsat pe Fionn să îl păzească s-a ales cu nimic, pentru că doar primul care gustă peştele se alege cu cunoaşterea. How unfair!
Ca temă trebuie să săpăm să aflăm despre Tír na nÓg (tărâmul tinereţii veşnice) .Şi ei au un tip care ajunge acolo şi totuşi vrea să revină pe pământ la un moment dat, deşi ştie că e periculos. Dar l-a mâncat peste tot şi a pornit călare pe calul fermecat spre ţara oamenilor. Iubita lui din tărâmul fermecat îi spune să nu se dea jos de pe cal şi să nu atingă pământul căci nu se va mai putea reîntoarce. Ce similarităţi cu legendele olimpului şi cu povestea noastră a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte! În fine, tipul ajunge pe pământ, vede că toţi ai lui muriseră demult şi dă să se întoarcă în lumea lui. Dar ce să vezi că nişte oameni voiau să mute un bolovan. El, amabil, să îi ajute (rememorăm la acest moment al povestirii proverbe cu facerea de bine). Dar cum apucă el bolovanul, cade de pe calul vrăjit şi devine brusc bătrân şi moare. Apare Sf.Patrick de nicăieri şi îi dă binecuvântarea. Legenda pare a fi simbolul morţii păgânismului în Irlanda şi a naşterii creştinismului în jurul anului 430.
După ore merg cu grupul de spanioloaice la catedrala gotică a oraşului Saint Fin Barrets.

 

cu Carmen

O construcţie impresionantă, cu statui la intrare, reprezentând pe cei 4 apostoli, scena judecăţii de apoi, un grup de fecioare înţelepte, aşezate faţa în faţa cu un alt grup de fecioare nesăbuite (mă întreb ce făceau acestea din urmă de le-au sancţionat astfel?).

Pe fiecare arcadă sunt reprezentate meseriile oamenilor din acele vremuri. Construcţia primelor ziduri datează din sec.7, dar noua catedrală a fost ridicată în jurul anului 1870, proiectată de William Burges, admirator al arhitecturii gotice.

 

El a fost cel care a proiectat vitraliile superbe şi cele 1260 de sculpturi. Pentru construcţie s-au folosit 4 tipuri de marmură.

             

Pe pereţii de marmură roşie se află inscripţii dedicate diverselor personalităţi pe care familiile au dorit să le imortalizeze pe zidurile bisericii.

Ghidul ne explică felul în care orga a fost mutată mai aproape de cor şi ce efect se obţine acum cu orga dublă.
Plecăm de la catedrală, după încă ceva poze.

 

La magazinul catedralei admirăm inelele cu coroană şi crucea celtică.

      

Mergem în curtea ce înconjoară biserica.

   

Mă opresc la apartamentele spaniolilor. Sunt frumoase și curate însă impersonale.

   

Mă bucur de alegerea mea. E bine să stai cu o familie adevărată şi să vorbeşti cu ei. Mai ales că am avut şi noroc cu Ann.
După cumpărături mici la Penney’s şi la Tesco aterizez acasă. Am luat o sticlă de bere irlandeză de la Tesco şi invit pe Ann să bea şi ea cu mine. Vai ce s-a mai necăjit că ea are un frigider de bere şi ce a trebuit eu să cumpăr! Dar eu nu am îndrăznit să deschid frigiderul omului, aşa că nu puteam şti. Dar insistă să mă servesc oricând cu oricare din felurile de băuturi pe care le are acolo. Eu însă o să mai beau vreo două zile din berea mea, căci mai mult de un pahar nu reuşesc să îmi bag pe gât. Doar că tare îmi dorisem bere irlandeză! Unde e Toni când ai nevoie de el??
Mai conspectez câte ceva şi e vremea de culcare, fraţilor!

Dublin / Cork

Prima zi-16 iulie 2011

În zori de zi la aeroportul mic al oraşului… Ai senzaţia unei autogări supraaglomerate. Pare că toată lumea vrea să plece la Dublin. După formalităţile de check-in şi vamă intru în sala de aşteptare. Lume pestriţă: unii mai coloraţi, alţii nu. Mulţi oameni cu copii mici care se agită luaţi şi ei de valul plecării peste mări. Mă gândeam oare ce îi mâna pe aceşti oameni să plece? Sărăcia probabil, ori dorinţa de o viaţă mai decentă, ori poate chiar ideea de aventură. Fiecare cu scopul, cu gândurile lui. Unii sunt trişti, alţii bucuroşi. Mulţi tineri. Mai mult sau mai puţin tatuaţi. Lângă mine, două cupluri. Unul cu o fetiţă mititică şi negricioasă ca şi părinţii de altfel, celălalt cu două fetiţe zgomotoase şi care lasă în urma lor ambalaje de biscuiţi şi bomboane. Părinţii nu par deranjaţi de mizeria pe care o produc în jur. Mai să îi zic tatălui că au căzut hârtiile pe jos, însă îmi amintesc că nu e cazul să educ şi pasagerii din aeroport şi mă abţin. Un tânăr ciudat, cu tot felul de piercing-uri, vorbeşte la telefon. E un fel de a zice: el nu spune nimic ci doar pare să asculte. Şi asta timp de o oră. Spune doar la un moment dat: “there is a plane…” Hmmm… sper că nu e teroristul avionului. Cel mai amuzant personaj este însă o bătrână brunetă bine şi îmbrăcată cu siguranţă după vreun sistem de tragere la sorţi modelul 6 din 39. La prima extragere a ieşit un batic negru cu flori portocalii. La următoarea o bluză aproximativ albă, deasupra căreia a ajuns, în mod bizar o maletă neagră cu buline mari albe. Fusta e din alt film complet: e verde cu alb, negru şi galben. Eh, vorba lui Radu: poţi să faci ceva cu gustul omului?! Dar cel mai amuzant e “accesoriul” un toiag ca cel al hikerilor, de care flutură victorios un tag Blue Air cu numărul zborului. Ei da, în caz că îi pică din avion să se ştie exact de unde provine.
Urcăm în avion. Una din cele două fetiţe murdărici se setează la o tonalitate vecină 
cu ultrasunetele şi pare hotărâtă să o ţină tot aşa pe durata celor patru ore de zbor. Are un ţignal de nu-i adevărat! De unde atâta nefericire pe un copil de 2 ani?!
Zborul pare liniştit, teroristul nu se arată.
Doar că e foarte rece. Amabile, stewardes
ele promit o încălzire în următoarele minute. Parcă, parcă e mai bine.
Aterizăm, mă întâlnesc cu Simona şi mergem spre casa lor.
E foarte frumoasă, elegantă, curată şi aranjată cu mult bun gust.
Şi într-o zonă liniştită şi frumoasă. Mâncăm şi plecăm la cumpărături.
E un frig de îţi baţi copiii… să te încălzeşti! Sunt 13 grade şi un vânt descurajator. Evident am procedat în mod tipic pentru această vară: La Poiană mi-am luat lucruri subţiri, de vară şi m-au văzut sfinţii de frig. La Praga, am “învăţat” lecţia şi mi-am luat lucruri groase. La 38 de grade…Acum m-am gândit că e cazul să iau lucruri uşoare, de iulie…Aşa încât mergem să îmi îmbogăţesc garderoba pentru supravieţuire. Dar e fain, mergem la mall şi mă arunc în valuri. Mergem dintr-un magazin într
-altul, aleg, cumpăr…O vânzătoare încearcă să îmi explice ceva, într-o limbă pe care nu o înţeleg – e dialect. Se străduieşte să vorbească în engleza standard. Ei, aşa da! Deci mă aşteaptă dialectul. Sunt foarte curioasă să văd cum mă acomodez. Irlandeza e foarte aproape de limba celtă şi nu toată lumea o vorbeşte. Se predă în şcoală se pare. Aflu eu detalii.
Când ieşim plouă cu disperare aşa că luăm un taxi spre casă.
Duş, ceaiuri, paracetamol. Preventiv.
Simona pregăteşte o cină super, stăm de vorbă de
spre situaţia economică generală şi conchidem că treaba nu merge bine şi va merge posibil şi mai rău. O concluzie foarte …optimistă. Cu aceste concluzii şi cu un pahar de Cabernet încheiem ziua ploioasă de azi.

Ziua a doua-17 iulie 2011

Mă trezesc într-un Dublin ploios şi vântos. Îţi ia capul de pe umeri. Un mic dejun liniştit, ultimele pregătiri şi plecăm spre autobuz. Plouă când mărunt, când cu îndârjire. Ce vreme nesuferită. Trecem pe lângă pub-uri şi căsuţe elegante, biserici vechi din piatră gri. În centru mai iau ceva de mâncare pe drum şi aşteptăm bus-ul. Vine cu greu şi e şi aglomerat. Să mor de emoţie când anunţă că doar şase locuri mai sunt. Pfui! Sunt first în line şi mă aşez pe un scaun lângă un domn cu geantă în braţe. Plouă în continuare fără oprire. Bine măcar că au Wi-fi în autocar.
Am sunat gazda din Cork. Madonna…! Ce engleză vorbeşte! Trebuie să fac un efort să ghicesc ce zice. Ăsta e farmecul dilalectelor. Cât de mult poţi ghici şi cât înţelegi. Good luck, me!
Tinerii din scaunul din spa
te conversează de zor. Ea e nemţoaică şi el irlandez. Aflu o mulţime de lucruri despre ei şi ţările lor. Aflu că irlandeza se învaţă din grădiniţă şi în toţi anii de şcoală. Că I’m happy în irlandeză înseamnă exact “I’m on a pig’s back“. Aflu despre costurile colegiilor în cele două ţări. Ea e copil unic, el are 3 surori. Ea are 18 ani şi merge la un curs de engleză. El studiază IT. Nemţoaica ar vrea să facă parte din Amnisty Internaţional căci, spune ea, a fi funcţionar într-o bancă nu ar schimba cu nimic viaţa nimănui. Sunt drăguţi cum conversează ei, exact cum ar trebui să se întâmple între tineri care în felul acesta cunosc culturile altor ţări. E simpatic cum discută de stereotipuri. El întreabă dacă nemţii sunt punctuali şi plictisitori, ea vrea să ştie dacă irlandezii sunt într-adevăr foarte relaxaţi şi beau din greu. Mă amuz de răspunsurile lor.
Se înseninează şi soarele apare timid dintre nori, creând un efect special cu verdele câmpurilor. E luminat de razele strecurate printre norii călători.
Vac
i şi oi stau adunate pe petice de iarbă, ele însele o pată de altă culoare pe fundalul verde.
Vecinul mei de scaun este evreu rus din Moscova. Vorbeşte engleza cu o oarece greutate deşi este aici de 11 ani. Este stilist şi îmi spune că are clientela bună 
la Cork dar regretă că a plecat din Dublin unde ar fi avut mai multe oportunităţi. A lucrat în Germania, Israel şi Anglia, până acum. Are 38 de ani dar pare mai bătrân de atât. Poate din cauza că e mai rotofei.
Două adolescente se agită de zor pe bancheta
 de alături. Comentează tot ce e în jurul lor, chicotesc şi cântă, încercând probabil să atragă atenţia. Nu cu mare succes…
Ajungem la Cork cu jumătate de ora întârziere. E un frig de te taie! Unul din fii gazdei mă aşteaptă. E foarte amabil şi întoarce maşina să îmi mai arate odată clădirea şcolii. Drumul durează o bucată. Am ceva de mers! Ajungem în zonă şi încerc să ghicesc unde ar fi casa. Aoleu, unele sunt cam necăjite…Sper să nu am ghinion. Dar ajungem în faţa casei, intrăm şi răsuflu uşurată: e foar
te frumos, elegant, curat.
Iar Ann e veselă şi vorbăreaţă. Are bine peste şaizeci şi e mama a cinci băieţi între 40 şi 29 de ani.
Îmi face repede un ceai şi pregăteşte masa. Între timp urc în camera mea. Totul e fain şi cred că am avut noroc.
Îl cunosc şi pe celelalt chiriaş, un student francez de 21 de ani, Nicholas. Foarte politicos şi amabil şi el. Masa e mai mult decât îndestulătoare. Ann e mare gospodină şi găteşte cu pasiune. E deci adevărat că irlandezii sunt generoşi şi prietenoşi. De fapt Ann fa
ce munca de gazdă de pură plăcere şi nu pentru bani. Sunt înstăriţi şi au afaceri nenumărate iar ideea de a găzdui studenţi la cursuri a venit în întâmpinarea dorinţei ei de a avea cât mai multă lume în jur. De fapt casa e plină de nepoţi şi nepoate, unii vin alţii pleacă. La fiecare le pune masa, le da bani. Cu mare răbdare ascultă pe fiecare şi e o prezenţă deosebit de plăcută. E greu să înţelegi ce spun uneori, căci au un accent puternic irlandez, dar încep să mă obişnuiesc. Conversez şi cu Nicolas. Familia l-a trimis să înveţe engleza mai bine pentru facultate.(studiază ingineria).
Chelsea e nepoata de 11 ani a lui Ann. E foarte înalta pentru vârsta ei şi e dezinvoltă şi prietenoasă. Nu are nici un fel de inhibiţii .Ai ei locuiesc la un ranch undeva mai
 departe şi ea preferă să stea la bunica ei, mai central. Luke, fratele ei de 15 ani e campion la box categoria uşoară. Tocmai a obţinut medalia de bronz în campionat. E mai rezervat decât sora lui. Dar seamănă amândoi leit.
Schimb o mulţime de impresii c
u Ann. Printre altele îmi spune că sunt magazine care au restricţionat accesul românilor! Şi asta din cauza unor anumiţi co-naţionali, ştim noi care… Ce jenant!
Târziu urc în camera mea şi adorm cu întreruperi. Casa e gălăgioasă, ei stau târziu şi râd şi 
vorbesc. Iar pereţii sunt subţiri aşa încât se aude zgomotul. Mă voi obişnui cu el şi va fi mai uşor să adorm în zilele următoare.

Ziua a treia-18 iulie 2011

Merg cu Nicholas la staţia de autobuz. Şoferul deja ajunsese şi mai să plece fără noi. Când să plătesc zice că nu are rest şi să cobor să aştept maşina următoare. Credeam că nu aud bine! Noroc de ideea salvatoare: am luat mărunţiş de la Nicholas. Ajungem la şcoală pe o ploaie măruntă.
Ne distribuie pe clase. Eu sunt în camera 4 cu Nick şi David ca pr
ofesori. În grupa mea e o adevărată comunitate spaniolă: 11 spanioli plus o poloneză şi o austriacă. Spaniolii stau la apartamente şi exersează spaniola la greu. Eu una nu am cu cine vorbi româna, aşa că e perfect. Facem cunoştinţă unii cu alţii, ne prezentăm şcolile, spunem câte ceva despre sistemul nostru de învăţământ. Nick ne spune despre familia lui şi ne întreabă despre familiile noastre. Primim un fel de assesment test şi explicăm răspunsurile. A fost uşor şi chiar plăcut.
Ne dau o pauză de 10 minut
e. Până mă dezmeticesc eu să îmi iau o cafea expiră timpul; nu aveam fişe, mergi după fişe la un magazin, ia o tzeapă cu o cafea dublă ca preţ, ajungi la şcoală taman când sună, bagă-ţi cafeaua pe gât în marea viteză că nu ai voie cu ea în clasă şi enjoy the moment.Cică!
După pauză facem un exerciţiu de warm-up pe subiecte pe care ni le dă David. Discutăm eficienţa lui şi activităţile de follow-up. Următorul topic se referă la tipuri de inteligenţă şi de metode de învăţare a limbilor străine. Deasemenea, ce
 îi motivează pe elevi să înveţe. E interesant. Unul din profesorii spanioli îmi spune că vorbesc foarte bine engleza. Ar fi şi cazul! La ei însă se studiază destul de puţin şi cu efecte palide. Două din spanioloaice mă abordează şi îmi spun că au elevi români şi că sunt foarte buni şi serioşi. În sfârşit ceva de bine! Poloneza îmi spune şi ea că i se pare că românii sunt foarte buni la limbi străine, pentru că a întâlnit într-o tabără o româncă şi vorbea excelent engleza. Îmi creşte inima! Măcar dacă nu avem acces în magazine stăm afară şi vorbim engleza bine! Hihi!
După ora cu David avem pauză de masă. Fuga la magazine să îmi iau o haină .În loc să o iau de acasă, fraieră de mine! Mă învârt prin mall-ul de lângă şcoală şi găsesc o haină faină şi un tricou
 mai gros. Evident ceva trebuia să fac eu la acest moment: pierd ochelarii. Uf! Dar abia la şcoală mi-am dat seama că i-am pierdut. Între timp am mers la staţia de autobuz şi mi-am luat bilet pe o săptămână. Fuga la şcoală iar. Momentul adevărului ochelarii au intrat în categoria donaţii anonime. Eh…! Ne adunăm să pornim într-un tur de oraş cu Nick.
Când regina a vizitat Irlanda nu demult, au pus o pază extrem de strictă. Canalele de scurgere au fost sudate de teama unor bombe.
Ni se spune că râul Lee car
e străbate oraşul este un râu cu flux şi reflux şi că recent au fost văzute foci şi delfini pe malul său. Fiecare informaţie trebuie completată pe quiz-ul pe care îl primisem.
Plimbarea se termină şi fiecare pleacă în drumul său. Vremea în tot acest timp 
a oscilat între ploaie deasă şi soare primăvăratec. Câtă nehotărâre. Mă duc o tură prin Penney’s, magazinul echivalent cu Primark în Anglia şi îmi iau ochelari de soare. Văd că e investiţia verii…După care caut staţia de autobuz şi înainte de asta intru să îmi iau un caiet. Ăştia nu ne dau dosar ca cei din Oxford. Aşa că am nevoie de ceva pe care să scriu. Iau autobuzul şi mă panichez că nu am deschis ochii să văd exact unde trebuie să cobor. Oare de ce nu mă mir de mine?? Arăt şoferului adresa. Îmi spune unde să cobor. Şi acum să te ţii. Nimic nu îmi spune nimic. Toate casele sunt la fel şi nu recunosc niciuna. Măi să fie! Plus căţei în drum ca la noi. Mă simt ca acasă. Unul, dragul de el, se ţine după mine o vreme. A simţit el că sunt pierdută şi avem o soartă asemănătoare. Întreb în dreapta şi în stânga, îmi spun lucruri contradictorii …Ca să nu vorbim de faptul că îmi uram rucsacul. Parcă avea bolovani în el, nefericitul. Într-un final, după ce am vizitat toată zona am dat de strada mea şi de casa lui Ann. Bun venit Ulysse, rătăcitorul! Sunt în ton cu James Joyce şi Ulysse al lui. Ann îmi oferă un ceai şi pregăteşte masa. Apare şi Nicholas. Plus nepoţii şi o altă nepoată de soră, cu soţul. Sunt foarte frumoşi şi amabili, fără fiţe şi faze. Ce persoane plăcute! Mâncarea e foarte bună. Primesc o nouă cană de ceai şi urc să îmi aranjez bagajele şi să scriu (of course!. Am şi ceva teme de făcut.
Mai cobor puţin şi Ann îmi arată poze cu familia ei în reviste naţionale (echivalentul revistei Vogue).Măi, dar ăşti
a sunt bogaţi şi vestiţi! Fiul cel mare are afaceri înfloritoare cu câini de rasă şi mâncare pentru ei. Deţine şi un club de box şi nişte campioni cubanezi care candidează la mondiale. Hopa! Ia să iau eu autografe! În revistă e dată nunta Donnei,fata care a venit în vizită. E nepoata de soră şi de cumnat. În sensul că sora lui Ann a fost căsătorită cu fratele soţului lui Ann. Ce îmbârligeală! De aceea, la moartea acestei surori, cei patru copii au fost crescuţi de Ann.
Impresionată de aşa celebrităţi în ju
r (paparazzi stau mereu după ei…poate mă prind şi pe mine zâmbind pe acolo!, mă duc la culcare.

Ziua a patra-19 iulie 2011

Astăzi autobuzul s-a stricat pe drum. Noroc că eram aproape de şcoală. Nicholas îmi povesteşte cum un copil din grupul lor şi-a pierdut buletinul şi, colac peste toate pupezele, i s-a blocat şi cardul! De la ambasadă i-au zis că trebuie să mai stea 6 săptămâni să îi facă acte. Bietul de el!
La şcoală mai să adorm de-a lungul celor 4 ore! Nu ştiu dacă eu eram de vină sau chiar nu era ni
mic super palpitant. Nick ne-a pisat cu ce să facem dacă avem probleme cu disciplina în clasă şi a făcut verificarea temei cu blazonul. Am creat noi un blazon şi un motto şi l-am prezentat celorlalţi, apoi David a făcut o activitate cu cuvintele pe care le puneai în ordinea crescătoare a lungimii, pe o temă dată (past perfect, adjective, tipuri de texte).
Asta destul de drăguţ. Dar în rest nu s-a mai întâmplat nimic prea interesant. Am făcut running dictation. Cam subţire treaba azi. Poate se va mai îmbunătăţi în zilele următoare. Mă gândesc să mă înscriu pentru petrecerea de vineri şi pentru excursia de sâmbătă. Nici una exagerat de ieftină… Dar nu pierdem nimic din ce se întâmplă, asta e motto-ul. Am mâncat un sandviş, am băut o cafea prostănacă şi am rev
enit la ora de muzică. Tipa, Lynda Cullen, e compozitoare şi cântăreaţă de muzică tradiţională. Foarte simpatică! Ne-a prezentat diversele instrumente muzicale tradiţionale în muzica irlandeză şi ne-a pus să le recunoaştem pe CD. Pe urmă am cântat cu ea câteva cântece. Chiar mi-a plăcut şi m-am trezit de-a binelea.
După oră plecăm cu toţii să vizităm catedrala St.Ann, cea cu clopotele.
De sus vedem panorama oraşului. Cam cenuşie.
După care mergem să vedem muzeul untului.
Ne dă discount la bilete şi aici
 şi vedem un filmuleţ despre boom-ul cu untul. Dar vacile, tot vaci şi la ei, untul tot unt, nimic palpitant nici aici. Dar îl bifăm. Simpatice sunt poveştile despre săteni şi isprăvile lor.
Plec şi mai hoinăresc prin oraş.Bine că am reperul “râul” căci a
ltfel ajungeam de mult în China!
Mai înşfac ceva de pe la un magazin sau altul şi iau autobuzul spre casă. Foarte atentă să mă dau jos unde trebuie. Noroc că e cap de linie şi nu trebuie să sar ca un sâmbure din maşină. Pot să mă dau jos fără grabă că tot
 nu pleacă în următoarea jumătate de oră. Ba ca să vezi, nimeresc şi casa! Progrese, ce mai! O masă bună tare cu somon şi creveţi, o plăcintă cu mere şi rubarbă şi gata pe ziua de azi! Ann se preocupă să iau cu mine ceai sau cafea dimineaţă. Chiar aşa voi face. Stăm de vorbă până mai târziu, îmi povesteşte de fii ei, de cât de diferit e fiecare de fiecare şi mărturiseşte că are un fiu preferat: cel care m-a aşteptat pe mine în staţie. E simpatică cum îmi povesteşte în engleza ei, în dialect, în care Saturday se pronunţă Sahaday, unde uneori nu există s-uri la persoana a 3-a singular şi nici diferenţe între her şi his. Dar m-am obişnuit şi e o persoană deosebit de cumsecade. Îmi zice cu un zâmbet şugubăţ de vecinul ei de 85 de ani care e văduv şi pe care îl mai invită la masă de trei ori pe săptămână, gândindu-se că e singur şi copiii nu îl prea caută. Şi cum a decoperit ea cu nepoata ei Connie că domnul are o prietenă care vine şi petrece noaptea cu el. Începem să ne dăm cu părerea că o fi bogat! Mai ştii?! Apoi îmi spune cum Chelsea, nepoata cea mică, zburdă toată ziua şi seara, pe la 11, când s-ar uita şi ea la TV în pat, decide că vrea să aibă o conversaţie cu ea şi alege mereu un alt subiect. Azi a stat cu fratele cel mic al lui Chelsea şi Luke şi a ajuns la concluzia că e vârsta cu care nu se mai poate descurca: a frecat-o de a zăpăcit-o!
Are un fel foarte amuzant de a povesti şi e pozitivă în atitudine. Nu mă mir că nepoţii stau ciorchine în jurul ei. Se face de 10 şi mă adun în camera mea.
.

ziua a cincea-20 iulie 2011

Azi orele sunt mai antrenante cumva. Nick ne-a arătat site-uri de unde putem lua idei de lecţii. Unele interesante, altele, mai puţin. Mi-a plăcut cântecelul cu fiul plictisit, pe youtube: Peter Denahy-Sort of Dunno Nothing. A fost interesantă şi chestia cu filmele pe care le putem face pe dvolver. Am mai vorbit de gadgets şi simboluri (gen ipad, ipod, psp, etc).
La ora lui David ne-am mutat în altă clasă, cam îngustă ea, dar ne-am adaptat. A fost interesantă activitatea cu Noua Guinee, cân
d ne-a dat o serie de întrebări şi a trebuit să căutăm răspunsurile într-un timp dat. De fapt întâi a trebuit să ne amintim în detaliu nişte imagini pe care ni le-a arătat, apoi ne-a dat un vocabular specific şi apoi am căutat răspunsurile. Am reconstituit apoi momentele lecţiei şi am primit trei foi pe care să le transformăm în lecţii. Am lucrat cu Lola, foarte de treabă. Jocul cu cuvinte care încep cu aceeaşi literă şi mereu adăugăm o literă de la cel nou e ok ca starter. Doar că se poticneşte repede. Mâine continuăm cu planurile de lecţii.
Pauza de masă e un sandviş şi fructe. Mai explorez zona în timpul rămas şi revin în room 4. Mituri şi legende cu Nick. Ne prezintă personajele legendare ale mitologiei Irlandeze. Au nume ciudate, care se citesc cum nu 
te aştepţi deloc. Scriitorul lor de legende e Seamus Ennis (citit Şemăs Enis). Un povestitor din străvechi se numea, generic, Seannache (şanăki) şi pedeapsa pentru uciderea lui era echivalentă cu cea pentru uciderea unui rege, căci legendele se transmiteau oral şi nu trebuiau pierdute. Nick ne povesteşte despre primii locuitori, the Beaker People, despre care se ştie foarte puţin şi anume că erau înrudiţi cu Bascii. Tuatha de Danaan sunt oamenii din Danaan, celţi de origine. Ei au construit, cu scopuri necunoscute, monumentul megalitic de la Newgrange, nu departe de Dublin, acum 5000 de ani. În anii ’60 s-a observat că printr-o fantă în zidul circular de pietre uriaşe intră o rază de soare şi luminează tot interiorul. Şi asta se întâmplă la solstiţiul de iarnă. Construcţia a fost evident special proiectată pentru acest lucru. Dar nu se ştie de ce era important să se întâmple asta. Evident locul avea valoare de templu de adoraţie al zeilor şi de loc de îngropăciune. Alte scopuri nu sunt evidente. Aceşti locuitori au dispărut aparent în istorie, dar legendele spun că de fapt ei au devenit mici şi invizibili şi continuă să trăiască pe pământul irlandez sub formă de vrăjitoare şi spiriduşi.
Facem apoi o incursiune în lumea spiriduşilor şi a zânelor irlandeze. Ban
shee sunt nişte vrăjitoare care jelesc moartea şi o anunţă. Oamenii se feresc de ele, dar jelitul lor la moartea unor persoane importante era un lucru de mândrie. Spiriduşii, leprechauns, sunt de obisei răutăcioşi şi vicleni şi mereu fac tot posibilul ca dorinţa pe care o îndeplinesc să fie obţinută cu mare greu. Pooka sunt vrăjitoare urâcioase cu formă de cai. Ringforts sunt ridicături ca nişte morminte de care se zice că e semn rău să te apropii sau să le atingi. Oamenii fac garduri în jurul lor. Din bătrâni se spune că era locul unde erau îngropaţi copiii care mureau nebotezaţi. Nick îşi aminteşte că un fermier vecin al lor a îndreptat cu buldozerul o asemenea ridicătură. Şi, foarte ciudat, niciodată nu a crescut nimic pe acel câmp, oricât s-au străduit să îl cultive.
Alte legende fac parte din Ulster Cycle, cum ar fi legenda lui Cuchulainn (citit cukalan). Era un fel de Arthur, dar Cavaler al ramurii roşii. Este eroul naţional irlandez.
Din ciclul de legende Munster face perte eroul Fionn McCool, cel ca
re, de gelozie, şi-a transfomat nevasta necredincioasă în cerb şi apoi, peste ani, a ucis-o din greşeală la vânătoare. Şi tare a mai fost el supărat de ce i s-a întâmplat! Ca să vezi. Acest tip e cel care gustă din somonul fermecat al cunoaşterii şi brusc se trezeşte că ştie tot ce se poate şti. Bietul preot care prinsese somonul şi l-a lăsat pe Fionn să îl păzească s-a ales cu nimic, pentru că doar primul care gustă peştele se alege cu cunoaşterea. How unfair!
Ca temă trebuie să săpăm să aflăm despre Tir 
the M-og (tărâmul tinereţii veşnice) .Şi ei au un tip care ajunge acolo şi totuşi vrea să revină pe pământ la un moment dat, deşi ştie că e periculos. Dar l-a mâncat peste tot şi a pornit călare pe calul fermecat spre ţara oamenilor. Iubita lui din tărâmul fermecat îi spune să nu se dea jos de pe cal şi să nu atingă pământul căci nu se va mai putea reîntoarce. Ce similarităţi cu legendele olimpului şi cu povestea noastră a tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte! În fine, tipul ajunge pe pământ, vede că toţi ai lui muriseră demult şi dă să se întoarcă în lumea lui. Dar ce să vezi că nişte oameni voiau să mute un bolovan. El, amabil, să îi ajute (rememorăm la acest moment al povestirii proverbe cu facerea de bine). Dar cum apucă el bolovanul, cade de pe calul vrăjit şi devine brusc bătrân şi moare. Apare Sf.Patrick de nicăieri şi îi dă binecuvântarea. Legenda pare a fi simbolul morţii păgânismului în Irlanda şi a naşterii creştinismului în jurul anului 430.
După ore merg cu grupul de spanioloaice 
la catedrala gotică a oraşului Saint Fin Barrets.
O construcţie impresionantă, cu statui la intrare, reprezentând pe cei 4 apostoli, scena judecăţii de apoi, un grup de fecioare înţelepte, aşezate faţa în faţa cu un alt grup de fecioare nesăbuite (mă într
eb ce făceau acestea din urmă de le-au sancţionat astfel?).
Pe fiecare arcadă sunt reprezentate meseriile oamenilor din acele vremuri. Construcţia primelor ziduri datează din sec.7, dar noua catedrală a fost ridicată în jurul anului 1870, proiectată de Wi
lliam Burges, admirator al arhitecturii gotice.
El a fost cel care a proiectat vitraliile superbe şi cele 1260 de sculpturi. Pentru construcţie s-au folosit 4 tipuri de marmură.
Pe pereţii de marmură roşie se află inscripţii dedicate diverselor personalităţi pe care familiile au dorit să le imortalizeze pe zidurile bisericii.
Ghidul ne explică felul în care orga a fost mutată mai aproape de cor şi ce efect se obţine acum cu orga dublă.
Plecăm de la catedrală, după încă ceva poze.
La magazinul catedrale
i admirăm inelele cu coroană şi crucea celtică .
Mă opresc la apartamentele spaniolilor. Sunt frumoase şi curate însă impersonale.
Mă bucur de alegerea mea. E bine să stai cu o familie adevărată şi să vorbeşti cu ei. Mai ales că am avut şi noroc cu Ann.
După cumpărături mici la Penney’s şi la Tesco aterizez acasă. Am luat o sticlă de bere irlandeză de la Tesco şi invit pe Ann să bea şi ea cu mine. Vai ce s-a mai necăjit că ea are un frigider de bere şi ce a trebuit eu să cumpăr! Dar eu nu am îndrăznit să 
deschid frigiderul omului, aşa că nu puteam şti. Dar insistă să mă servesc oricând cu oricare din felurile de băuturi pe care le are acolo. Eu însă o să mai beau vreo două zile din berea mea, căci mai mult de un pahar nu reuşesc să îmi bag pe gât. Doar că tare îmi dorisem bere irlandeză! Unde e Toni când ai nevoie de el??
Mai conspectez câte ceva şi e vremea de culcare, fraţilor!

Ziua a şasea-21 iulie 2011

Astăzi studiez grupurile de studenţi veniţi la cursuri: francezi destul de mulţi, spanioli, numeroşi şi zgomotoşi, fete şi băieţi care se luminează când urcă în autobuz şi se revăd cu colegii de grupe. Pălăvrăgesc veseli, uneori în limba lor, se străduiesc să comunice cu ceilalţi în engleză, aşa că auzi accente care mai de care mai diferite. La coborâre o doamnă între nişte vârste mergea pe stradă şi avea o dispută cu sine. Nu păreau să se înţeleagă ea cu ea însăşi. Me, myself and I… La şcoală e încă devreme. Soseşte Nick şi continuăm lecţia cu politeţea. E mai interesant că discutăm chestii ce ţin de specificul fiecărei ţări în ceea ce priveşte codul social. Ne povesteşte despre studentele arăboaice care reacţionează când celelalte tipe vin în fuste scurte şi bluze decoltate.
După asta am făcut nişte jocuri bazate pe fonetică. Destul se simpatice în simp
litatea lor, dar pot fi folosite la cei mai mici. În pauza de cafea am vorbit cu Raquel despe un posibil proiect cu Spania. Vorbesc şi cu Carmen, să vedem de unde iese.
Ora lui David a fost ok, am dezvoltat planuri de lecţie, am făcut nişte jocuri cu phra
sal verbs (pe echipe o spânzurătoare şi apoi un rebus). Pot fi folosite la clasă aşa că le pun la dosar pentru utilizare înţeleaptă.
În pauza de masă îmi execut sandvişurile şi fug la Penney’s să văd nişte încălţăminte. Nu mă pot hotărâ şi deja trebuie să
 merg înapoi la şcoală. Nu ştiu cum se face că mereu sunt pe fugă şi nu pare să îmi ajungă timpul aici. Mă duc să îmi plătesc excursia la recepţie, tipa uită să îmi dea chitanţă şi mă panichez că iar e un episod din alea când găseşti toate hârtiile stupide de care nu ai nevoie, doar chitanţa nu. Ca-n Caragiale cu biletul de loterie. Dar găsesc ele chitanţa şi îmi vine inima la loc. Acum altă încurcătură: ne-au mutat din sala 4 în vârful şcolii, la ultimul etaj. O cămăruţă mică şi fără aer. Vine o profă tânără şi drăguţă. Ne înghesium, aducem scaune şi ea începe lecţia. Scrie pe tablă “Mituri şi legende”. Îi spunem că noi am făcut lecţia asta ieri. Îşi dă seama că e în sala greşită şi fuge să îşi găsească studenţii. Între timp la noi vine altă tipă, Miriam, roşcată şi cu o voce foarte subţire care ne predă despre sistemul educaţional irlandez. 

       

E susţinut de biserica catolică şi evident aceasta are un cuvânt de spus. Şcolile nu sunt mixte, au primele 6 clase tip învăţământ primar, apoi trei ani de Junior school şi dau un examen de capacitate, dar care nu îi selectează. Urmează un an la dispoziţia şcolii când învaţă obiecte la alegere şi au şi ore de pregătire profesională pentru care optează. Încă doi ani studiază şi dau un examen final de 6-7 obiecte. E Leaving Certificate Exam, examenul cel mai important. Minimum de puncte e 75 şi maximum e 600 şi în funcţie de cât obţin scriu din februarie opţiunile pentru facultăţi. Se aplică legea cererii şi ofertei pentru a se decide cine e admis unde, după examenul din iunie. Din 1963 învăţământul de stat e complet gratis. Juanjo (al cărui nume are o amuzantă sonoritate chineză (huan ho, deci HH) întreabă ce salariu are un profesor irlandez şi care e statutul unui profesor în Irlanda. Răspunsul e năucitor pentru noi, europenii de est: 2000 de euro pe lună. Şi profesorii sunt destul de respectaţi, nu ca doctorii sau arhitecţii, dar sunt bine văzuţi în general. Chiar a fost interesantă această incursiune în sistemul lor educaţional. Se pare că la cealaltă grupă vreo doi au adormit şi nimeni nu a avut nimic de întrebat. Hmm! Noi chiar am dezbătut mult. 

După ore fiecare merge în drumul său după ce decidem că mâine după amiază să luăm autobuzul să mergem într-un orăşel învecinat. Asta e, spaniolii sunt de-ai noştri: vorbăreţi, prietenoşi şi veseli.
Mai bântui prin oraş, intru să mă uit la cărţi, îmi iau pantofii pe care mi-i dorisem de la Penney’s şi plec spre staţie. E o zi însorită şi senină. Lumea pare bucuroasă să se plimbe pe străzi. Un saxofonist încearcă să adune ceva ban
i cântând în faţa magazinelor din centru, un tip cam ameţit cântă şi el tolănit în faţa unui magazin de suveniruri, salutând personaje imaginare şi fluturând un pahar gol de ceea ce îi dăduse starea de euforie. Probabil ceva bere. Merg de-a lungul cheiului. Râul luceşte în razele de soare. Azi dimineaţă era splendid în limpezimea începutului de zi, parcă încărcat de valuri scânteietoare şi pline de veselie. Îţi dă o stare de bine să începi ziua uitându-te la jocul apei şi al soarelui reflectat în ea.
Autob
uzul se lasă aşteptat. Ajung acasă la o ceaşcă de ceai. Curând masa e gata. Avem Irish stew, o fiertură deasă de carne şi legume. Foarte gustoasă. Ann a făcut şi cartofi copţi cu brânză şi pâine de casă. Plus o prăjitură cu fructe. Nicholas are dreptate: abia ne mai ridicăm de pe scaune!
Caut pe net info despre Cobh, unde mergem mâine. E locul de unde Titanicul a tras la ţărm ultima dată. Au şi un muzeu al Titanicului aici. Printez să avem la noi datele.
Şi a mai trecut o zi!
Dar ce să vezi că nu pot ado
rmi! Pfai, când pe o parte, când pe alta, ca la rotisor! Deodată ceasul adus de Ann să mă trezească dimineaţă, începe să bâzâie. Să mor nu alta! Apăs pe toate butoanele la întâmplare în ideea că poate îşi dă seama ce e cu el. Da de unde! Îl iau de pe noptieră şi îl pun în dulap între două perne. Să îi vină mintea la cap!
Adorm într-un mare târziu…

Ziua a şaptea- 22 iulie 2011

Mic dejun şi autobuz. În autobuz o femeie urcă cu patru copii. Ea e albă, dar trei din copii sunt negri, în nuanţe descrescătoare de negru, iar cea mai mică e albă complet. Mă întreb cum o fi arătând tatăl? Sunt toţi tare drăgălaşi şi cuminţi.
Azi la şcoală e o zi mai scurtă. Nick ne vorbeşte iar de sunete, nu neapărat ce voiam eu să aud dimineaţa de vineri. Dar ne dă nişte jocuri fo
netice simpatice şi ne mai trezim. După care ne spune cum se face un film. Pronunţă “filum”. Ne-a luat o vreme să ne prindem ce vrea să zică. Mai interesant a fost când ne-a dat materiale să lucrăm cu copiii să introducem vocabularul asociat cu producerea unui film. Ne-a arătat filmul făcut de el cu nepoţii lui din Spania şi ne-a explicat cum l-a făcut.
După pauză am avut oră cu David despre writing, corectarea lucrărilor scrise,importanţa writingului, grade de dificultate. Jocul “the Postman ” a fost amuz
ant, dar mai interesant a fost cel de scriere din perspective diferite, ca şi cum eram entităţi opuse. Şi am văzut aplicată ideea mea de ieri cu mimarea textului. Aş fi făcut un follow-up la el şi aş fi ascultat textele create. Dar ideea e destul de aplicabilă. Orele se termină la 13 azi şi merg să îmi reînoiesc abonamentul pe autobuz şi să mai iau câte ceva de la Tesco. Ann se nemulţumeşte de chestia asta. Ea vrea să iau din frigider tot ce am nevoie. Dar parcă nu pot să mă bag în viaţa şi frigiderul omului…
La 14:20 ne întâlnim cu spaniolii şi plecăm la gară să vizităm Cobh/Queen’s Town sau Cove. Oraşul cu trei nume.

         

Edyta,colega poloneză

 

Biletul e foarte accesibil, în jur de 6 euro, iar peisajul e fain căci mergem de-a lungul deltei râului Lee. Păsări exotice, zone mlăştinoase. Mai vorbesc cu alte profe din grup. Foarte drăguţe şi simpatice şi ele. Nu-s din clasa noastră, dar le suntem prezentate şi noi – Edyta şi eu. Cobh e un oraş micuţ şi plin de flori multicolore. În drum oprim la statuia lui Anne Moore, cea care a fost primul cetăţean ale cărui acte au fost procesate la nou deschisa vamă de la Ellis Island. Ea, de 17 ani şi cei doi fraţi au plecat în voiajul peste ocean să îşi întâlnească restul familiei. Ajunsă acolo s-a căsătorit cu un brutar neamţ, a avut vreo 11 copii şi a murit la 50 şi ceva de ani (phii, am găsit greşeli şi acu le-am corectat se pare nu pe toate – laptopul are crize de personalitate şi refuză să scrie cifrele din când în când …îhhh…scriu în viteză mereu…) 

Iata wikipedia info

Anna “Annie” Moore  was the first immigrant to the United States to pass through the Ellis Island facility in New York Harbor.

Moore arrived from County Cork, Ireland aboard the steamship Nevada on January 1, 1892. At the time it was reported that her arrival was on her 15th birthday[3] but researchers in Ireland believe she had actually turned 17 months earlier.[2] As the first person to be processed at the newly opened facility, she was presented with an American $10 gold piece.[3]

Moore was accompanied by her brothers Phillip and Anthony. Her parents, Matthew and Julia Moore, had come to the United States in 1888 and were living at 32 Monroe Street in Manhattan. She married German immigrant Joseph Augustus Schayer, an employee at Manhattan’s Fulton Fish Market, with whom she had at least eleven children. She died of heart failure on December 6, 1924[1] and is buried in Calvary Cemetery, Queens. Her previously unmarked grave was identified in September 2006. On October 11, 2008, a dedication ceremony was held at Calvary which celebrated the unveiling of a marker for her grave, a Celtic Cross made of Irish Blue Limestone.

         

Trecem pe lângă memorialul Lusitania, dedicat vaporului spulberat de nemți.

Aproape e o plachetă comememorând plecarea Titanicului din portul Cobh, înainte de a se scufunda. 

        Pepa

Orașelul e frumos și plin de flori și clădiri viu colorate.

   

Urcăm pe o stradă abruptă şi pe scări spre catedrala impunătoare a orăşelului, St.Colman’s Cathedral.

   

E catolică, construită în formă de cruce, din granit Dalkey. E construită în stil Gotic francez de arhitecţii Pugin, Ashlin şi Coleman. Construcţia a durat 47 de ani (1868-1915). 

       

Mari sume de bani au venit de la donatori americani şi australieni, evident imigranţii de odinioară. Cupola a fost terminată în 1915, şi are 47 de clopote. Are nenumărate capele şi vitralii superbe. Orga are 2468 de ţevi. Ajungem chiar când ies mirii de la o proaspăt oficiată nuntă. 

 

Sunt frumoşi şi se îmbrăţişează cu oaspeţii. O limuzină aşteaptă să îi ducă probabil la un restaurant în apropiere. Facem poze, mai ales unor fetiţe drăgălaşe ca nişte zânuţe, care se tot fugăresc prin curtea catedralei. 

   

Cel mai caraghios e un băieţel de vreo doi ani, îmbrăcat ca un om mare, cu un costum sobru cu sacou lung şi care are o suzetă în gură. E taare amuzant!

         

 Lumea e elegant îmbrăcată, tipele sunt coafate cu grijă, toţi sunt la 4 ace. Intrăm în catedrală. E maiestuoasă şi frumos decorată acum, după nuntă.
                             

Ne continuăm drumul. O parte hotărâm să coborâm la muzeu, alţii vor să vadă panorama oraşului. Intrăm pe la câteva magazine mici şi apoi intrăm în muzeul oraşului. E foarte frumos, cu filme şi figurine de ceară. Toate imaginile spun povestea foametei şi sărăciei care a determinat emigrarea a mii şi mii de oameni în America, la mijlocul secolului 19. 

           

Puţini ajungeau la destinaţie, ucişi de boli sau de naufragii. 

     

O altă categorie sunt cei care erau deportați în Australia, majoritatea din motive politice, unii deținuți de drept comun.

     

      istoria nesfârșită a prizonierilor deportați…

Faimoși americani cu strămoși irlandezi…o listă nesfârșită!

   

 

Foametea a ucis mii și a pus pe drumuri alte mii…

 

O secvență importantă e cea a scufundării vasului Sirius

 

Cove era un nod maritim important

     

Muzeul spune povestea Titanicului…

 

Mesajul pus de un tânăr călător de pe Titanic într-o sticlă, găsită și dată familiei după tragedia în care fiul lor a murit.

  

…și a Lusitaniei, ale căror tragedii au făcut istorie.

   

Peste 1500 de oameni au murit pe Titanic, peste 1100 pe Lusitania. Ieșim din muzeu cu starea aceea că ai călătorit în timp și revii deodată în secolul 21, cu regretele și nefericirile acelor oameni care au pornit în căutarea unei vieți mai bune.

Exodul a continuat până în secolul 20.

           

Şi gândul mă duce la atâţia dintre ai noştri care au plecat şi pleacă pentru a găsi o altă soarta. Greu…    

După muzeu, Raquel şi colega ei pleacă să mai vadă orăşelul, în timp ce Edyta şi cu mine hotărâm să luăm trenul şi mergem noi ce mergem ca nişte Scufiţe Roşii până ce începem să avem dubii că vom ajunge la gară.

Şi trenul pleca în cinci minute! Întrebăm pe cineva şi aflăm că trecusem de mult pe lângă gara care se află chiar în spatele muzeului. Noi, cât pe ce să ajungem pe jos la Cork! Fuga înapoi în panică, găsim gara şi, spre norocul nostru, trenul nu plecase aşa că urcăm repede. Jumătatea de oră trece repede, vorbim, povestim şi iată-ne la Cork. Restul grupului coboară şi el. Doar Raquel şi încă două tipe rămăseseră în Cobh. Problema mea a fost să iau autobuzul. Cred că tocmai îl ratasem pe cel de 7 şi am stat o oră în staţie de credem că nu mai ajung. Frântă de oboseală mănânc şi îmi pregătesc pachetul pentru mâine. Ann scoate tot ce crede ea că ar fi bun de luat pe drum, îmi pregăteşte şi o sacoşă, dar decid că rucsacul e suficient. Şi aşa, la oboseala mea, trebuie să fiu atentă să nu îmi pierd lucrurile, cum de altfel sunt mare meşteră. Adorm foarte greu şi iar ceasul începe să sune pe la 12. E chiar nebun. Îl pun în dulap. Nimic! Parcă sunt într-o poveste de Edgar Allan Poe. Ceasul tot se aude şi din dulap. Mă împuşc! Îl las să sune până se opreşte într-un sfârşit. Mâine îl abandonez prin casă să nu mai lupt cu el.
Somn ușor!

Ziua a opta-23 iulie

Sunt singura care se trezeşte dimineaţa azi. Mănânc în viteză şi merg în staţie. Un domn voinic îmbrăcat ca un vânător începe să îmi vorbească, explicându-mi că înainte erau copaci în staţie şi acum nu mai e nimic, că nu sunt nici flori, şi tot aşa. Sunt de acord cu el, ce pot să fac? Vine şi autobuzul. E destul de plin pentru o dimineaţă de sâmbătă. Evident ajung foarte devreme. Pe pod dau de Juanjo (HH), şi el ajuns devreme. Am o conversaţie aproximativă cu el, căutăm un coffee shop şi în final iau o cafea de la magazinul de lângă şcoală. Deja se făcuse de plecare. Urc în autobuz şi întreb pe şofer dacă e autobuzul pentru toţi sau numai cel al spaniolilor. Mă întreabă de unde sunt şi îmi spune că vorbesc fără accent străin. Eh, încep bine ziua. Autocarul ne duce spre peştera de la Michelstown. Spre dezamăgirea noastră, în autocar nimeni nu ne-a dat vreo informaţie şi când am ajuns la peşteră o tânăra ne-a spus povestea ei.
   

A fost descoperită de un om care săpa după pietre de construcţie şi a căzut în groapa care s-a surpat la picioarele lui. Asta prin 1833. După aceea peştera a atras atenţia speologilor şi turiştilor. E mare dar nu cine ştie ce spectaculoasă. Nu are forme de viaţă decât nişte insecte care se hrănesc cu bacteriile din apă. Stalactitele sunt foarte ciudate, ca nişte beţişoare negre cu vârful alb. Mici şi firave. Într-o sală mai mare sunt unele mai mari şi nişte formaţiuni ce par a fi feţe de oameni, un elefant, şi nişte perdele de piatră frumos încremenite ca şi cum ar avea falduri. Ghida stinge lumina ca să ne arate cum era când oamenii veneau aici cu lumânări şi lanterne. Brrr! Vrem lumină! Ajungem în sala de concerte. Aici au loc concerte în fiecare săptămână, datorită acusticii perfecte. Dar şi ce frig!! Îmi mai pun nişte şosete că mă ia trenu’ de frig! În sala de concerte e o formaţiune mai mare, numită dinozaurul a cărei vechime e de 3000 de ani, după cercetările ştiinţifice făcute asupra straturilor de piatră. Ieşim la lumină. Nici măcar nu ne-au lăsat să facem poze!

Autocarul ne duce la Rock of Cashel. Ghida noastră cea blondă nu ne zice nimic. Doar ne spune să mergem la dreapta şi la stânga, fără a preciza unde urma să ajungem.
     

Ce nesuferită! În final ajungem la ruinele unui castel construit pe colina oraşului prin secolul 12 şi continuat până prin secolul 13 şi14.
   

Se pare că avea şi o catedrală cu ziduri pictate, dar puţin se mai zăreşte din imaginile originale.
             

O reconstruiesc acum. În afară e cimitirul cu morminte vechi şi noi, unele dărâmate de vânturi puternice, altele refăcute recent.
     

De sus se vede toată valea până departe.

 

E soare şi cald. Stau cu spaniolii la masă. Sunt tare drăguţe colegele mele. Se oferă să îmi dea mâncare, dar eu am cutia mea şi pălăvrăgim de zor. Sara vrea să ştie detalii despre România. A şi fost în Română prin anii ’70 parcă. În drum spre ieşire, vizităm şi sala de mese a castelului. E mai recent construită, după aparenţe.
   

Decidem să mergem la o cafea în oraş, prilej de alte conversaţii. Le spun cuvinte în română şi sunt surprinse cât sunt unele de similare cu spaniola.
     

Curând e ora patru şi se pleacă. Ghida (nu am înţeles de ce era ghidă, căci nu aflăm nimic de la ea, ce aiurea!) dă semnalul de plecare şi back home! Ajungem la 5 şi taman la timp să iau autobuzul. E plin de fete tinere cu copii mici. Nu cred că au mai mult de 6-17 ani. Una e gravidă şi are cu ea o fetiţă drăgălaşă care se caţără ca un spiriduş în locul pentru bagaje şi stă acolo privind în jur atentă. Când autobuzul se mai goleşte îl zăresc şi pe Nicholas stând pe un scaun în spate. Acasă, lume peste lume în vizită. Ne refugiem fiecare în camerele noastre şi aşteptăm să ne cheme la masă. Ceea ce se întâmplă destul de repede. La Tv se vorbeşte despre moartea lui Amy Winehouse şi de atacul terorist din Oslo. Nicholas prezice că astea vor fi temele de dialog săptămâna următoare la şcoală. Îmi spune că ieri a fost la concertul Lyndei. Să cad de pe scaun! Eu îi tot spusesem că vreau să merg la concert azi, că mergem cu toţii, dar el nu a avut nici o reacţie. Ca să zică acum că de fapt concertul a fost ieri. Bine măcar că nu m-am pus pe autobuz degeaba! Asta e… Să aflăm când mai are concert săptămâna viitoare măcar… Deci o seară liniştită acasă. Bun şi aşa rău. Mă uit pe geam şi văd căţeii agitându-se în curte. Pe un zid stau trei pisici grase şi indiferente: două roşcate şi una cu pete negre cu portocaliu. Cred că ele îi inspiră pe căţei.
   

Gata…la culcare!

Ziua a noua-24 iulie 2011

Chiar trebuie să mă trezesc devreme, să mă pregătesc de drum şi să aştept taxiul. Că autobuzele încep doar de la 11 duminica. Un taximetrist ursuz mă duce la Grand Parade, strada unde este oficiul de turism. Edyta, Sabina şi “chinezul” Juanjo sunt acolo deja. Autocarul vine cu întârziere.

Mai să ne urcăm într-o cursă locală. E un autobuz vechi şi neconfortabil şi suflă o briză prin el de nu e adevărat.
 

Şoferul pare simpatic, ne face şi un tur de oraş, pe lângă primărie şi pe malul apei, glumind despre felul în care beau irlandezii. Adică fără măsură. În Mellow trecem pe lângă fabrica de Kit Kat (că mă şi derutez; e kit sau kitty sau hello kitty?! şi prin Blackwater. Undeva acolo e casa lui Michael Flatley, vestitul Lord of the Dance. Dar curând aflăm că trebuie să schimbăm maşina. Luăm un microbuz. Mai nou şi confortabil. Dar şoferu, mână ca posedatul şi nu scoate un sunet. Ne pune radioul cu ştiri. Şi aerul rece e la maximum. Sabina îl roagă să dea temperatura mai sus. Se dovedeşte că acest şofer de rally era doar provizoriu. În Killarney vine un altul şi mai urcă ceva pasageri. După o scurtă vreme oprim iar.

Ce de mai opriri. Cică e popas, la un loc între văi, cu nişte căluţi care trag trăsurici după ei şi produc o balegă de te doboară din prima cu mirosul. Nu e mare lucru de făcut aici.
       

Următorul popas e la statuia regelui Puck în Killorglin.
           

Conform tradiţiei, în fiecare an, la vremea asta e un mare târg pe aici. Prind un ţap sălbatec şi îl ţin o lună, îl încoronează şi îl hrănesc. E, desigur un obicei păgân simbol al fertilităţii, dar e foarte popular. Animalul e eliberat după ce se termină bâlciul (la propriu şi la figurat). Călătoria noastră e în principal pe malul mării şi peisajul e minunat.
         

Mergem pe malul mării și oprim pentru poze. E un peisaj splendid!

     

Oprim în orăşelul lui Charlie Chaplin, Waterville. Aici se organizează un festival de cinematografie anual. E un loc foarte mic, cu câteva hoteluri şi lume puţină la vremea ploioasă care ne însoţeşte. Ne pozăm cu statuia actorului de film mut.
          

Lângă el, un acordeonist cântă de zor melodii de epocă. E însoţit de un câine frumos, negru, pe care lumea îl antrenează, aruncând inelul lui de cauciuc pe pajişte.

Încă o poză cu Charlie

Mai oprim pe maluri sălbatice și facem poze.

Din motive necunoscute şoferul opreşte o groază de timp la Sneem, un sătuc unde e un mare bâlci şi unde facem câteva poze.

Foarte caraghios, de după perdelele unei case, o femeie ţipă isteric, probabil să nu pozăm acea casă. Dar eu de fapt pozam catedrala, nu casa ei banală.

Pe o pajişte mai departe oameni se băgau în mingi uriaşe şi se rostogoleau în pantă.
              uite-l și pe domnul porc!

Bem o bere la un pub simpatic

       

Ne uităm o vreme la bâlci

   

După care căutăm autobuzul. Chinezoaica din grup se rătăceşte şi trebuie să o căutăm. Apare într-un târziu. Pornim iar la drum. Şoferul face tot ce poate să ne povestească despre locurile pe care le vedem, despre încă populara emigrare în America, despre cum el însuşi a lucrat acolo câţiva ani. Ne face poze în toate locurile în care oprim şi e amabil. În Black Valley facem o pauză la Ladies’s view şi iar photo session. Trecem pe lângă întinderi de apă, unele temporare şi care se usucă un sezonul uscat. 

          

Ultimul stop important e la parcul natural Killarney, cu o pădure seculară şi o cascadă splendidă. Parcă îţi şi vine să crezi că trăiesc spiriduşi acolo.
               

Ne adunăm iar la microbuz şi aşteptăm 20 de minute. Chinezoaica iar a dispărut! Şi o caută care mai de care, dar nimic. Într-un târziu apare dintr-o maşină. Se pare că ajuns în altă parte şi a trebuit să fie adusă la locul de întâlnire.
   Desigur a urmat instrucțiunile de pe pancartă 🙂

De dată asta şoferul s-a înfuriat de-a binelea. A pus-o să îşi ceară scuze în faţa tuturor. Ne trecuse enervarea şi ne era milă de ea. Mititică şi derutată. În Killarney avem doar o jumătate de oră de vizitat. E deja târziu. E un orăşel pitoresc, cu clădiri frumoase şi colorate.
     

iată că mi-am găsit și doctorul aici! Oare și canta, dacă tot e Cohen? Găsim și un busker

   

Tot drumul Juan Jo a râşnit ca o moară stricată, debitând tot felul de inepţii. Uf, îmi vine să îl pun pe silent. Şi Sabina care îl încurajează să abereze non-stop… Iau o pauză de el la Killarney. Avem doar timp de câteva poze şi plecăm spre Cork. Şoferul mă lasă la staţia de autobuz, dar şi aşa am de aşteptat mult.

Ajung la 9 acasă, mănânc şi cad răpusă de oboseală. Excursia a fost slăbuţă şi nu şi-a meritat banii. Dar nu aveam multe de ales aşa că am optat pentru acest traseu.

Ziua a zecea-25 iulie 2011

Noaptea aud ceva zgomote precipitate. Aflu că lui Nicholas i-a fost rău toată noaptea. Nici eu nu mă simt bine. Ajung la şcoală şi îmi dau seama că mi-e rău de nu pot sta. Încerc eu să rezist, dar nu pot participa la exerciţiile de intonaţie ale lui Nick. Carmen e o drăgălaşă. Vine după mine să vadă dacă mă poate ajuta. Se oferă să îmi cumpere ceai. Toate sunt tare cumsecade. Plec de la şcoală şi mi se pare un veac până ajung acasă. Dar Anne nu are nici un fel de ceai medicinal şi mă întorc de pe o parte pe alta de rău. Mai adorm. De afară se aud căţeii din zonă concertând de câte ori trece maşinuţa cu îngheţată. Probabil evenimentul lor preferat. Pe la 5 apare careva din familie cu ceai de muşeţel. Mai mulţi sunt bolnavi dintre ei, de unde deduc că totuşi ceva nu ne-a priit. Anne nu e chiar fericită şi nu cred că primesc de mâncare în seara asta. Dar sunt destul de obosită şi nu a prea mare poftă de mâncare. Poate mâine va fi o zi mai bună. Primesc totuşi cartofi copţi şi e ok. Sper să îmi revin complet mâine.

Ziua a unsprezecea-26 iulie 2011

Noaptea a trecut cu ceva frământări, dar dimineaţa pare încurajatoare. La şcoală Nick ne predă multe chestii noi de vocabular şi metodică. Unele ţin de expresii colocviale des întâlnite. Ne amuzăm cu secvenţe din comicsul lui preferat, Viz, un fel de Caţavencu în mare măsură. Chiar fain. Apoi colocaţii cu phrasal verbs. Bune pentru clasă. Cel mai interesant a fost când ne-a povestit din viaţa lui, cu mult umor şi cu stilul lui calm, amuzant, self-ironic. Între timp încep să primesc rezultatele copiilor la CAE. Chiar foarte bune în majoritatea lor. David ne predă despre error correction şi ne dă şi el mult vocabular util. Cel mai funny e cum se spune colocvial că ai vomat toată noaptea (asta pentru bietul Nicholas) I was up all night talking to God on the white telephone!! Evident se ştie care e telefonul alb!. Ei spun bus ca şi cum ar zice boss. Te derutează. Facem nişte exerciţii foarte utile de expresii situaţionale. În pauză mă duc să îmi iau un iaurt de la Tesco. E tot ce îmi pot imagina că pot mânca deocamdată. Spanioloaicele stau şi ele cu mine la masă. Plecăm la UCC, universitatea de aici, fondată în 1845. Mergem o vreme de-a lungul râului. E soare şi frumos.
           

Chiar prea cald acum. Vorbesc cu Maria Jose despre proiecte diverse. Ei a avut un proiect cu România şi Turcia, cu o şcoală din Craiova mai precis. A fost un proiect reuşit, îmi spune. La universitate facem poze la sigla din mozaic.
 

Nu ai voie să calci pe ea, căci pici examenele, se zice. Intrăm în sala de lectură. Cărţi multe, acoperite de praf, cineva a lăsat un cuţit de bucătărie pe una din mese… Ce idee! Nu pare chiar foarte îngrijită, dacă o compari cu cea din Oxford care îţi ia respiraţia. E frumoasă, dar mult mai mică. Pe un coridor sunt pietrele seculare cu scrierea gaelică.
 

Ne scriem şi noi numele pe un computer şi apare în scrierea lor cu linii, verticală. Interesant. De sus în jos scriau oamenii aceia.
    Așa se scrie Adriana

David ne explică despre această scriere

În bibliotecă

     

În curtea interioară pajiștea e perfect tunsă, ireal de verde.

   

Facem o poză de grup.

Apoi ieșim din curtea UCC și fiecare pleacă în treaba lui.

     

Sabina s-a oferit să mă ajute să ducă rucsacul meu. Am colegi foarte buni, o constat în fiecare zi. Ajung acasă cu autobuzul meu 2, cu poloneza care locuieşte şi ea în zonă. Dar tot nu pot mânca prea mult. De fapt mai nimic, aşa că mă limitez la ceaiul meu de muşeţel. Nici Nicholas nu se scaldă în ape mai bune. Mâine sperăm să fie şi mai bine! La Anne e în vizită nepoţelul cel mic, Scott. E drăgălaş, mic, cu ochi albaştri rotunzi şi întrebători. Încerc să leg o conversaţie care începe şi se termină cu How old are you? Spune că are 15 ani. Anne încearcă să îl convingă că nu e aşa, că are 5. Dar el, care oscilase oricum între 50 şi 15 a decis că 15 îi convine şi nu vrea să renunţe deloc. Încercăm să aflăm dacă e de aceeaşi vârstă cu Luke, fratele mai mare. Chestia asta nu îl impresionează şi nici nu ştie dacă sunt de o vârstă sau nu. Susţine în continuare că are 15 ani. Ok, so be it! Urc în camera mea şi aud la un moment dat nişte urlete în curte. Aflu mai târziu că tocmai îşi zdrelise fruntea de o ţeavă şi avea ditamai zgaiba. Îmi spune mândru că mai are două lovituri şi îmi arată două degeţele. ”Like soldiers”. Pare să sune a “de bine” şi Anne îi plasează un plasture pe frunte. ”Soldiers don’t cry”. Good point!
Pe mâine, soldați!

Ziua a douăsprezecea- 27 iulie 2011

Pare a fi o zi promiţătoare aşa că mă îmbrac mai subţire. Hmm… Aşa greşeşte omul! Autobuzul ne lasă la staţia noastră de fiecare zi şi astăzi orele sunt mult mai dinamice şi mai interesante. Nick face cu noi exerciţiile despre dating şi love is in the air, ne dă citatele celebre asociate cu ideea de dating. E fun. În partea a doua a orei lui facem predarea trecutului simplu şi activitatea cu Stan şi Bran. Decidem care e varianta care ne place din ceea ce ne dă el ca metodică. Evident toţi optăm pentru activitatea cea mai interesantă cu filmul de pe Youtube. Dar se poate face bine la clasă. Şi are şi vocabularul adecvat filmelor de comedie. Cel mai simpatic a fost când am făcut Wonderful Tonight.
   

Nick ne-a acompaniat la chitară şi noi am cântat ”pe echipe”, apoi cu toţii. Cruz ne-a filmat ca să ne mai vedem cât eram de “minunaţi”! David a avut şi el o idee muzicală. Chiar super faină, plus că ne-a introdus formaţiile irlandeze în vogă. De la Dubliners a ales Whiskey in a Jar care s-a pretat la trei tipuri de activităţi diferite. Foarte ingenios. Plus vocabularul de “pub”. E de folosit sistemul de recunoaştere a vocabularului din textul vorbit în concurs. Fiecare echipă aleargă la tablă să încercuiască cuvântul auzit. Asta e aplicabilă cu diverse alte tipuri de activităţi. Ideea e că ne-am distrat cu cântecul şi am şi luat cu noi o activitate completă. E interesantă şi ideea cu parafrazarea unei propoziţii încât să fie reconstituită. Chiar a funcţionat, dar trebuie să fii atent cu unii termeni sau adverbe de timp care pot pune probleme de explicare. Merg cu spanioloaicele la masă. E un restaurant ok şi au supe rezonabile ca gust. Nu cele mai ieftine, desigur. Dar mă bucur de compania veselă a colegelor mele şi apoi revenim la ore.
 

Ne mută iar din clasă şi ajungem la ultimul etaj. Profa care face ora cu noi e Terry. Ne dă un joc de concentrare de am uitat şi cum ne cheamă. Era culmea cum ne uităm unii la alţii şi unii îşi spuneau propriile nume. Apoi ideea de sentence formation de la câte un cuvânt şi apoi de la o propoziţie a dat naştere la mini-poveşti amuzante. Cel mai tare a fost când fiecare trebuia să raporteze povestirile ascultate şi să le exagereze. Se poate face la clasă chiar amuzant. Dar Carmen a fost de milioane cu povestea despre Raquel în lift cu marinarii. E super simpatică Carmen. O drăgălaşă şi o amuzantă!
Ziua de școală se termină și afară plouă din ce în ce mai tare.

 

Ce idee! Noroc că am umbrela. În autobuz vin cu poloneza din celalaltă clasă şi schimbăm impresii despre cursuri şi lecţii. Pare o copilă, dar are 34 de ani şi doi băieţei. N-aş fi crezut! Anne ne pregătise două platouri uriaşe de mâncare. Vorba lui Nicholas: era suficient unul pentru amândoi. După masă hotărăsc să merg la pub unde cântă Linda. Sau, slash, unde sunt dansurile irlandeze. Cum autobuzul are o viaţă a lui şi întârzie, devine evident că nu mai ajung la dansuri ci la Linda. Merg cu Nicholas şi cu prietena lui, dar începem o scufiţăreală roşie prin pădurea deasă, căci nu găsim localul din prima. Când tocmai ne pregăteam să trecem glonţ pe lângă el, numai ce o zărim pe Linda coborând dintr-o maşină cu chitara ei. Ok. Între timp o culegem şi pe Carmen care se pierduse de restul grupului. Norocul meu. Că tare aş mai fi stat după aia uitându-mă lung oriunde dacă nu eram cu ea: spanioloaica cealaltă din clasa noastră, care nu e parte din grupul plătit de minister, era cu prietenii ei şi ne-a aplicat un uşor dar convingător “ignore”, aşa că ne-am aşezat la altă masă. A cântat o tipă care arată a orice altceva decât o solistă într-un pub irlandez. Putea fi oricând o mamă emerită, o gospodină premiantă care tocmai băgase mâncarea la cuptor…anything. Dar nu, ea cânta. Şi chiar avea o voce bună, aşa că a fost plăcut.

Doar că pe la 10,30 Carmen a vrut să plecăm şi am mers pe chei spre centru. Ne-am despărţit şi am ajuns singură la staţia de autobuz, fără să mă rătăcesc nici o clipă. Progres! I-am depăşit pe Hansel şi Gretel. Am ajuns la Harap Alb cu orientarea. Nivelul următor! 

Evident că autobuzul venea peste o sută de ani lumină… Şi când a venit, a mai stat o sută de ani în staţie. Dar într-un final s-a decis să se mişte. Nicholas a apărut taman la ţanc.

E târziu şi adorm foarte greu. Şi mă şi trezesc devreme, număr oi dar nu funcţionează deloc…

Ziua a treisprezecea-28 iulie 2011

E penultima zi la şcoală. Mă întâlnesc cu Aniska, vecina mea poloneză, în autobuzul de dimineaţă. Grupurile de elevi sunt mai puţin numeroase azi. Şi nici franţuzoaica cea frumoasă nu a apărut. În schimb spaniolul pe care îl plăcea e prezent la datorie. Începem orele cu Nick şi îmi place ideea de a reda past perfect cu omul de zăpadă. Ne dă tips pentru gerund vs indicative şi pentru will şi going to. E un bun actor. Tot e el pasionat de film making.

Ne distrăm la maximum la job interview. Carmen vine cu scuze pentru tipa cu sacoşele: poate le găsise şicaută păgubaşul, poate ajutase o doamnă în vârstă, poate nu are alţi pantofi, poate e deprimată după un divorţ, poate era interviu pentru un job de fortune teller sau era la o tutungerie şi era ok că fuma. Am râs de sugestiile împăciuitoare. Tipic pentru Carmen care e o bună şi o cumsecade. Aranjăm replicile în ordine în echipe. În afară de noi cinci care suntem Comenius, ceilalţi trebuie musai să plece la şcoala de vară să asiste la o oră. Nu sunt prea entuziaşti, dar nu au încotro. Rămânem cinci bucăţi cu David. Îl înghesuim cu testul cu titlurile de ziar. Excelent. Şi util. După care facem jocuri la greu: definiţii, cuvinte cu două sensuri. Sub formă de concurs. Să ne călcăm în picioare şi alta nu, dar i-am bătut. Apoi cu cârligele colorate şi desenele cu definiţii. Cam egal la faza asta. Cu descrierea desenului am frustrat-o pe Sabina care a făcut orice altceva decât ceva similar desenului iniţial. Ne-am amuzat cu poveştile inventate de tipul Have you ever. I-am păcălit. Dar şi Sabina ne-a păcălit pe noi. Noi două ne-am prins de poveştile neadevărate. Doar Incarne părea să spună o poveste total inventată şi de fapt era purul adevăr. Doar că ea îşi mai amintea vag momentele. Încă o rundă de idioms şi un fel de fazan pe cuvinte diverse (job, animal, etc). Nu m-a palpitat deosebit jocul cu cuvintele definite scrise de fiecare din noi. În final nu păreau a avea o funcţie prea specială. Dacă rezultau într-un mesaj ar fi fost mai interesant. Dar merge de un warmer la început de lecţie sau la un moment dat când se mai plictisesc.

Activitatea următoare, My Monster a fost mai mult funny decât utilă. Au venit şi ceilalţi din inspecţia lor aşa că eram iar 14. Cum fiecare aveam o parte a corpului şi un număr, ori de câte ori David striga numărul trebuia să spui partea corpului respectivă. Şi numai ce se trezeşte HH strigând numărul lui! A fost hilar! David strigă 5 şi HH 11! Mă rog, partea cu desenarea monstrului după ce dădeam cu zarul nu e funcţională decât pentru copii mai mici, dar ne-am amuzat. La prânz am mers iar cu colegele la o supă. Au împărţit cu mine şi sandvişurile lor cu ton. Mi-era foame, semn că îmi revenisem.
 

Sara mă tot întreba despre România şi despre chestii pe care le auzise ea. E foarte interesată de cultura noastră. Ştie de Brâncuşi şi de Eliade şi de Eugen Ionescu. Îmi spune că elevii ei români nu ştiu de ei. I-am explicat că depinde de familia din care provin. Pilar îmi spune că are o nepoţică româncă, înfiată de sora ei. După masă ele au de revizuit pentru examenul TKT iar noi plănuim lecţiile de mâine. Suntem doar 10 în grupă, left-overs-urile de la retragerea spaniolilor cum s-ar zice. Scurt programul azi. Bine măcar că am obţinut să ne facă o copie la testul de placement la reception desk. Merg cu Aniska să caut nişte stickere pentru activitatea de mâine. Am găsit nişte maimuţe geniale. Cred că mi le lipesc de pat acasă, că nu ştiu dacă mă îndur să le dau! Şi un rând de broaşte. Nu aveau mai multe broaşte că tare sunt simpatice.

În staţie, eveniment: autobuzul e acolo, aşteaptă să fie luat. Deci program de voie. Azi ajung şi Toni cu Ştef la Dublin. Îmi revizuiesc hârtiile de la şcoală şi mă mai enervez o tură că nu ne-au dat un dosar decent să le punem în el. Revăd activităţile şi decid ce e util la clasă. Afară, maşinuţa de îngheţată treceiar cu melodia ei, isterizând căţeii din zonă. Ai noştri urlă de zici că îi taie şi le pune îngheţată pe răni. Un căţel din vecini tot încearcă să sară gardul la ai noştri. Iar cele trei pisici grase se plimbă pe marginea zidului de ai crede că sunt fotomodele XXL! Mare frământare în curtea din spate, ce mai! Anne ne cheamă la masă. Dar luptăm cu mâncarea care e prea prăjită şi prea de porc azi pentru nişte foşti suferinzi ca noi… Mâncăm câte puţin şi părăsim terenul de luptă, sperând să nu o supărăm prea tare.

În casă e relativ linişte, se mai termină o zi.

🙂

Ziua a paisprezecea-29 iulie 2011

Astăzi suntem sub forma de 10 profesori şi doi trainers: Nick şi profesoara cea tânăra de ieri.

       Poloneza, vecina mea frumușică

Fiecare îşi prezintă lecţiile. Unele sunt interesante, altele nu neapărat. O nemţoaică plictisită ne-a descris o lecţie pe care o preda despre Eminem. Sună interesantă descrierea dar e prea neconcretă. Spune că ne trimite materialele pe net. Colega spanioloaică rămasă face o activitate despre tipuri de îmbrăcăminte cu vocabularul corespunzător şi un joc de tipul “scaunul disponibil” sau ceva de genul.

Profa cea tânără ne-a dat o succesiune de evenimente în istoria Irlandei.

HH, colegul nostru logoreic se apucă să facă o introducere nesfârşită pentru activitatea lui, compilează activitatea lui David despre adevăr şi provocare şi ne pierde pe toţi cu lipsa de logică a prezentării. El vorbeşte practic spaniolă în engleză! Intonaţia e total spaniolă. Noroc de cuvinte că sunt în engleză. Dar au reuşit să îl oprească într-un final şi am continuat prezentările. A fost interesantă şi ideea franţuzoaicei cu mâncărurile şi X şi O. Şi jocul cu total physical response cu I like/I don’t like. De folosit cu cei mici. Edyta ne-a învăţat nişte cuvinte poloneze şi a fost amuzant. Plus că a citit un text în poloneză şi mi s-a părut destul de greu să recunoaştem cuvintele pentru că îşi schimbă forma cu prefixe şi sufixe. Foarte dificilă limba pentru mulţi dintre noi. Între prezentări Nick ne face şi el câteva sugestii de lecţii. La fel şi cealaltă profă care e mai mult specializată pe predare la copii mici. Am făcut prezentarea mea cu jocul pentru predarea timpurilor şi o povestire poliţistă că mă gândeam că nu mai rămâne timp destul şi va trebui să mă grăbesc. A ieşit fain, cred eu şi la sfârşit Nick a vrut musai să jucăm The Old Man Halloween.
     

Avea cu el toată recuzita: mâna omului, o faţă de schelet, barbă din ceva vată şi, faza finală, ”ochiul” ,o portocală găurită care crea o senzaţie neplăcută persoanei legată la ochi care nu ştia ce e acel ochi. A ales trei “victime” şi ne-am distrat cu reacţiile lor. La ora unu lecţiile noastre s-au terminat. Ce repede au trecut aceste două săptămâni totuşi! Primim certificatele şi restul de hârtii. Foarte interesant cum toată lumea de la recepţie ne ştie la toţi şi toate numele şi ni se adresează pe coridor pe nume. Ori au o memorie de elefanţi ori ne-au pus etichete invizibile! Spaniolii au terminat testul TKT şi mergem cu toţii la masă pentru a mai fi din nou împreună. Şi stabilim să ne vedem şi deseară la un pub. Sabina colecţionează pahare de bere şi roagă pe chelner să îi vândă unul din paharele lor care sunt chiar foarte faine. Un alt chelner îi aduce imediat un pahar curat şi spune că e din partea casei. Când să plătim, chelnerul nostru îi dă un pahar. Dar ea îi spune că deja a primit unul. Eu întreb amuzată dacă dau pahare la lume, pur şi simplu? La care el zice: “Yes, would you like one? Şi îmi dă şi mie un pahar din acela fain. Ce simpatică treabă!
 

Plecăm din restaurant, ele la Blarney, eu înapoi spre casă via şcoală (pentru încă nişte poze) şi via diferite magazine pentru stickere, cărţi, blue tek şi alte mărunţişuri.
     

       living statues

busker

un desenator stradal

 

privitori

  cumpărături…

În autobuz spre casă trei femei sporovăiau de zor. Una din ele, săraca, mânca pui vii şi copii cruzi, atât era de urâtă, cu un păr vopsit de un roşu fosforescent, cu vreo trei medalioane de tinichea pe ea, plină de inele dubioase şi cu trei copii pe care îi tot hrănea cu chipsuri. Era foarte preocupată să vorbească cu celelalte aşa că cele două fetiţe o tot strigau, în timp ce în căruţ bebeluşul de vreun an şi jumătate zbiera ca apucatul aruncând sticla de Cola şi apoi strigând după ea. Erau un spectacol. Şoferul a intervenit la un moment dat când ţipetele s-au înteţit.
Au coborât și am scăpat de scandalul pe care îl făceau.Doamne!Acasă e încuiat. Straniu să nu fie nimeni! Mă pregătesc de plecat în oraş să mă văd cu Toni, Ştef şi prietena mea Coca. Între timp apare Anne, bem un ceai împreună şi îi spun că vin târziu deseară. Atunci hotărăşte să îmi pregătească cina mai repede ceea ce e foarte drăguţ din partea ei.

Plec şi mă întâlnesc cu ai mei şi aşteptăm şi restul lumii să vină.
autobuzul de fiecare zi

  și drumul de fiecare zi…

Primele vin Sabina şi Edyta. Ajunge Raquel şi ne spune că vine şi Carmen. Amândouă au fost aşa de drăgălaşe încât au venit cu mine pentru a ne duce unde ne vedeam cu toţii, la un Pub La Bodegă. E frumos şi au şi o bere excelentă.
        musafirii… 

Am unit multe mese şi am stat de vorbă cu toţii, am făcut poze. La unsprezece fără un sfert, Agnieska şi cu mine, ca Cenuşăresele, a trebuit să plecăm să prindem ultimul autobuz spre casă. Mie mi s-a părut că e mai bine să cobor la cap de line. Agnieska a coborât iar eu am aşteptat capătul de line. Cică! Şoferul, din cei nesuferiţi, a trecut rapid pe lângă staţie şi m-a informat că se îndreaptă spre oraş şi că e ultima cursă. Încurajator! M-am panicat şi am coborât urgent, undeva pe chei.
M-am gândit că voi lua un taxi. De nicăieri a apărut o femeie îmbrăcată în negru, cărând două sacoşe imense. M-a văzut derutată şi mi-a zis să nu mă îngrijorez că mă ajută ea. M-a întrebat adresa şi dacă era un B&B. I-am zis că stăteam la o familie, dar era prea târziu să sun. Mi-a povestit cum altă dată un copil francez a adormit în autobuz şi ea era îngrijorată să nu îl atace careva şi l-a ajutat să îşi sune gazda să îl ia de acolo. Am mers cu ea la un pub şi a întrebat lumea dacă ştiu ei unde e adresa mea. Eu am explicat că voi chema un taxi. Însă unul din oamenii de la pub s-a oferit să mă ducă el la adresă, că ştie unde e. Şi a spus femeii să meargă cu noi să nu fiu eu suspicioasă. Şi cei doi oameni de treabă m-au dus exact până în faţa casei lui Anne. Ce incredibil! Cum şi-au lăsat fiecare treburile şi s-au deranjat să mă ducă pe mine, o străină de pe stradă!
Ajunsă acasă, îi găsesc pe Chelsea, Luke şi Scott foindu-se la ora aceea târzie. Îl întreb pe Scott dacă are tot 15 ani. Confirmă. Luke îl întreabă şi el câţi ani are, şi primeşte acelaşi răspuns. Aha, zic, deci sunteţi gemeni? Scott încuviinţează din cap mândru şi îl întreabă pe Luke: Nu-i aşa? Amuzat, Luke zice ”Sigur”. La care Scott mândru se întoarce la mine ”See?” Simpatic!

Ultima noapte în cămăruţa mea alb cu negru.

Ziua a cinsprezecea-30 iulie 2011

De dimineaţă Anne era deja trează. Îmi făcusem bagajele de aseară. Îmi pregăteşte un mic dejun irlandez, cu cârnaţi şi ou. Cam multe prăjeli pentru ficatul meu, dar ce să mai zic şi eu. Ea era relaxată şi mi-a povestit despre munca ei de asistent social şi câte a mai văzut în viaţa ei în cartier. Mi-a plăcut cum a zis despre copii: ”home-angel, street-devil”. Şi unii chiar aşa sunt: acasă îngeraşi şi când scapă le cresc nişte coarne neadevărate! Mai bem un ceai împreună şi îmi coboară valiza. Nu prea am înţeles eu graba asta cu coborâtul valizei… Au ajuns şi ai mei într-un final şi am plecat spre cel mai îndepărtat punct vestic al insulei. Peisajul e ireal de frumos: verde, nuanţe de verde cât vezi cu ochii, aşa cum se zice.
     

Clima îi favorizează. Nu e niciodată nici foarte frig şi nici excesiv de cald. Plus că plouă des şi vegetaţia e chiar luxuriantă. Peste tot câmpurile erau îngrijite, casele pline de flori, totul ordonat şi controlat. Nimic nu părea la întâmplare.Ca la alţi oameni…
  mașinuța noastră roșie de Irlanda

Primul popas l-am făcut la Killarney.

      

Ne-am plimbat pe străzile pitoreşti, am cutreierat în lung şi în lat, am mai cumpărat muzică irlandeză şi pe urmă am pornit iar la drum spre Treleey. Un orăşel mic şi frumos colorat. Am decis să mâncăm acolo. Şi a fost o decizie bună căci aveau mâncare bună, fără prăjeli şi ciudăţenii. Am încheiat cu o cafea şi când am ieşit pe stradă tocmai începuse o manifestaţie impresionantă dedicată unor grevişti ai foamei care luptaseră pentru unificarea ţării. Aveau steagurile naţionale şi steaguri negre în memoria celor care muriseră în timpul grevei .Am stat o vreme şi am ascultat muzica fanfarei şi apoi ne-am urmat drumul.
Spre punctul vestic cel mai îndepărtat. Gipiesa ne zice să o luăm la stânga. Toni crede că ştie mai bine. Gipiesa se îmbufnează şi dispare. Cu siguranţă făcându-ne în ciudă pe undeva şi pufnind în râs. Căci am mers pe malul mării, am admirat insuliţe, am pozat curcubee formate departe în zare şi ne-am pozat pe malul incredibil al unei mări cu o plajă lată, plină de pescăruşi şi, la alt capăt, de turişti. O pozez pe Coca, ea îmi face şi mie poze, îi pozăm pe Ştef şi Toni care erau în maşină şi deodată conversaţia devine una în paralel. Eu remarc că ar fi bine să găsim nişte veceuri pe undeva, şi chiar urgent. Ea îmi răspunde hotărâtă ”Fă tu, dacă îţi iese”. Hmm…” dacă îmi iese??” Şi deodată îmi dau seama că ea vorbea de poze în continuare! Am râs amuzante de jocul caraghios de replici. Şi înapoi în maşină. Dar drumul devine tot mai îngust şi urcă până sus în munţi. Începe să plouă, e ceaţă şi drumul se îngustează la culme. E foarte spectaculos dar ne cam speriem de cât e de abrupt. Jos se zăresc prin ceaţă nişte lacuri îndepărtate. Fiecare maşină care vine din sens opus trebuie să oprească în refugii să facă loc celorlalte. E cam alarmant cumva. Măcar dacă nu ar ploua. Sau dacă nu ar fi ceaţă. Sau de-ar fi drumul mai lat… Dar nici una din acestea. Gipiesa cred că triumfă în lumea ei tehnică cu vocea ei sacadată care ne spune mereu chestii ca ”în trei sute de metri viraţi brusc la dreapta, pe urmă şi..” Oare de unde îi vine topica asta ”pe urmă şi…”? Era probabil “şi pe urmă”, dar nu a ieşit. Într-un final de tensiune la înălţimi am ieşit la liman. Vremea s-a mai liniştit şi drumul a şerpuit lin pe maluri de lacuri sau frânturi de mare. Merităm un popas şi am găsit unul la o benzinărie cu o ciocolată caldă genială. În zare soarele se juca printre nori şi luminase o pajişte verde, departe, peste lac. Cum arată de frumoasă în aburii de ploaie din jur!

În orăşelul port Dingle însă ploaia se dezlănţuie iar. Mergem pe străzi până la o catedrală interesantă. E veche dar e totuşi modernă. În faţa altarului e macheta unui vapor. Pare dedicată mării şi ocupaţiei principale a locului: pescuitul şi navigatul. Foarte interesantă. St Mary’s Church. Mai stăm în port admirând oceanul Atlantic, dar nu se opreşte de plouat şi ne reîntoarcem la maşină. Spre seară ajungem la Blarney. Pensiunea lor e o mică fermă, elegantă, nu foarte mare. Când intrăm proprietarul ne întâmpină şi conversăm despre cursul de la Cork şi despre planurile noastre de săptămâna viitoare. Mi-au pus un pat în cameră. E ok.

Ziua a șaisprezecea-31 iulie

Dimineaţă, după micul dejun ne pregătim de plecare. Spre surprinderea mea, proprietarii nu vor să mă lase să plătesc pentru noaptea mea la ei şi nici pentru micul dejun. Ce surpriză! Întrebăm de două ori ca să nu fi înţeles greşit cumva. Nu înţelesesem greşit.
Ne luăm rămas bun şi plecăm spre Blarney Castle. O zi frumoasă şi însorită. Castelul e un vis! Cu temniţe şi mertereze, cu lacuri şi un râuleţ către curge în faţa lui. Din vechiul castel au rămas zidurile complete şi s-au reconstituit diferite camere ale nobililor şi servitorilor, sala de mese şi turnurile de observaţie. Legenda spune că nobilul de la castel a refuzat mereu diplomatic să se supună reginei Elisabeta, flatând-o şi purtând-o cu vorba, încât această a exclamat ”It’s all Blarney” în sensul de “minciuni”! Şi aşa termenul a rămas în vocabular. O blarney e o minciună care flatează. Urcăm pe scara îngustă spre turnul cu piatra elocinţei. Dar eu nu reuşesc să mă îndoi suficient de mult ca să pot ajunge la ea. Ceilalţi reuşesc. Dar ce ciudăţenie: trebuie să stai lungit pe spate şi să te laşi mult în jos, pentru a atinge cu buzele partea cea mai joasă a pietrei. Şi asta de la întreaga înălţime a turnului. E drept că sunt gratii şi nu poţi cădea, dar ce senzaţie de teamă! Un om e plătit special să ţină oamenii în timp ce se lasă pe spate să sărute piatra. Ce job are şi el! În timpul ăsta o instalaţie specială pozează turiştii. Că doar aşa se fac banii în această industrie! Coborâm intrând în încăperile de pe cealaltă parte a castelului şi ajungem la ieşire. Mergem să vedem pietrele druizilor. Au forme ciudate şi unele formează intrânduri interesante.PIatra vrăjitoarelor, cercul druid, bucătăria vrăjitoarelor, fiecare pare într-adevăr să sugereze acele forme şi, în contextul feeric al parcului cu vegetaţie luxuriantă par a fi parte din lumea vrăjită a legendelor Irlandeze. Copaci seculari cu trunchiuri împletite, pajişti cu flori înconjurate de pietre semănate parcă anume de o mână atotştiutoare, toate dădeau impresia de ireal şi misterios. Cu greu ne desprindem de pădurea creată ca decor ideal pentru Visul unei nopţi de vară. Ajungem la parcul cu flori de toate culorile şi descrierile. Maci mov-albaştri, hortensii uriaşe roz, condurii doamnei, margarete…unele cu nume necunoscute pentru mine, dar splendide în revărsarea lor de culori.
În apa râului din preajama castelului oamenii aruncau bănuţi să le poarte noroc. Hop şi noi, bineînţeles! Ieşim din curtea castelului şi din vraja lui însorită şi trecem prin Blarney. Acolo, în parcul oraşului era expoziţie de maşini de colecţie. Frumoase care mai de care. Dar nu ne lăsăm ispitiţi de tentaţia de a le vedea în detaliu căci ne aşteaptă Cove, următoarea destinaţie. Ajungem repede mergând pe şoseaua de-a lungul deltei râului Lee. Parcăm sus la catedrală şi intru din nou cu ei să o revăd. Culmea, acum sunt botezuri în desfăşurare! Ocupată parohie! Coborâm în port şi în timp ce ei vizitează muzeul imigrării îi aştept conspectând micile magazine din preajmă. Decidem să mâncăm aici, la restaurantul de pe chei. Mâncare bună, specialităţi de mare, toate foarte bine gătite.
După masă plecăm spre Dublin. Şi drumul durează până pe la 8 când intrăm în oraş. Găsim repede hotelul. Şi e chiar confortabil. My Place se cheamă şi e destul de aproape de centru. Avem un apartament cu camere, sufragerie şi bucătărie dotată complet. E sub 20 de euro de persoană, cu mic dejun, ceea e chiar ok.(informaţii pentru cei interesaţi, 672/patru persoane/şase nopţi cu mic dejun -552 fără mic dejun, poate chiar mai bine, căci e mai bine să îţi cumperi mâncare pentru un mic dejun mai diversificat decât al lor). Cartierul este populat de tot felul de naţii dar e paşnic şi strada e plină de lume. Ne cazăm şi plecăm prin oraş. Identificăm magazinele şi pub-urile, ne mai plimbăm în zonă şi mergem la culcare.

Mâine plecăm spre Newgrange şi Belfast. Asta pentru că mai avem maşina o zi.

Ziua a șaptesprezecea-1 august 2011

Micul dejun e chiar reuşit. Ne temeam că ne dau doar fructe şi iaurt. Dar are de toate. Oricum până mâncăm şi până ne urnim ajungem la Newgrange pe la 11. E un complex imens, se ajunge la construcţia funerară de tip “tumul” cu un shuttle şi nu au decât 3 locuri pentru primul shuttle care e peste cca o oră. Şi patru pentru cel de peste 2 ore. Decidem să renunţăm şi plecăm spre Belfast. Drumul e foarte frumos, cu case elegante, cu flori splendide, cu câmpuri cu vaci tolănite într-o stare de bine şi fără stres. Nu reuşim să ne dăm seama când intrăm în Ulster. Nu au graniţă deloc. Doar radioul îşi schimbă frecvenţele. Intrăm în Belfast şi găsim o parcare cu mai multe nivele care e şi un mall mare. Ni se pare o bună idee să luăm un tur de oraş să ne facem o impresie generală. Mare concurenţă între firmele de autocare. Alegem una din ele, îmi iau nişte baterii căci se pare că le-am lăsat pe cele încărcate acasă (genial!) şi autobuzul pleacă. Prima dată spre portul unde a fost construit Titanicul. În drum trecem pe lângă Albert Memorial Clock construit de Victoria în amintirea prinţului Albert, cu statuia lui pe fronton. Era locul de întâlnire al prostituatelor cu marinarii şi sunt tot felul de jocuri de cuvinte legate de aceste întâlniri. Ajungem la podul construit în 1711 unde se află o statuie a unui somon. Dacă atingi statuia devii înţelept, iar dacă o săruţi devii…geniu! Ar fi cam mare înghesuială pe platforma geniilor în acest caz!
Ajungem la locul unde a fost construit Titanicul. Amprenta vasului e în acel doc şi încă se poate vedea Caroline, al doilea mare vas, acum un vas de instruire. Bate un vânt de ne ia benga!
Trecem pe lângă aeroport care a fost redeschis în 1980 după conflictele dintre catolici şi protestanti. Oraşul e înconjurat pe două părţi de dealuri şi una de apă.
Irlanda de nord s-a constituit în 1921 şi până s-a construit Parlamentul actual el a funcţionat în clădirea unui colegiu. În 1932 a fost construit Stormont-ul, parlamentul prezent. Mare, impunător şi superb plasat deasupra oraşului. E străjuit de lampadare dăruite de Canada, cu un muflon drept podoabă, simbol al păcii şi înţelegerii. Se spune că această clădire a fost camuflată cu smoală în timpul războiului şi a fost apoi curăţată. Însă nu s-a curăţat complet şi irlandezii glumesc că smoala s-a pus pe creierele politicienilor. Şi la ei!
Pe platforma din apropiere se ţin concerte importante. Când Sting şi trupa Police au concertat, irlandezii au glumit: a fost prima oară în istorie când 45000 de oameni au aclamat…poliţia!
Colegiul cel mai vestit al Belfastului, Colegiul Campbell s-a înfiinţat în 1800 ca şcoală cu internat. Acum nu mai există internat, dar tradiţia e aceeaşi: copiii cei mai bogaţi din ţară au acces la acest colegiu. Samuel Beckett a predat aici o vreme şi apoi a cerut demisia. Decanul, uimit l-a întrebat cum poate să renunţe să predea într-o şcoală atât de renumită, unde învaţă crema societăţii ”la creme de la creme”. Răspunsul a fost prompt ”aşa e, sunt ca şi crema (smântana): rich and thick” (thick=prost) !
De altfel multe personalităţi ale Irlandei au fost studenţi aici: CS Lewis, Swift şi alţi scriitori dar şi actorul din Coronation Street, ne spune ghida.
Irlanda a fost împărţită în două ţări în 1932, spre jalea catolicilor şi bucuria protestanţilor. În urma conflictelor Parlamentul a fost desfiinţat în 1972. Irlanda de nord depindea de guvernul de la Londra pentru decizii. Asta până în 1988. Conflictele s-au înteţit şi au escaladat în anii 80. Pe 10 aprilie 1988, după Good Friday Agreement s-a înfiinţat un nou parlament, însă unul care nu are opoziţie. Ce parlament convenabil! Cei cinci membri ai partidului Shin Pey nu acceptă să meargă la Londra să reprezinte Irlanda în Parlament aşa că doar 5 parlamentari stau în Parlament din partea ţării.
Ghida ne spune cum muntele ca un uriaş dormind ce se profilează în zare l-a inspirat pe Swift să scrie Gulliver’s Travels şi casa în care stătea se numea Lilliput aşa că de aici a luat ideea ţării liliputane.
Ajungem în sectorul unionist plin de steaguri britanice. Câteva case sunt ale opozanţilor în acest context inamic. În perioada conflictelor, viaţa acestor oameni nu a fost uşoară deloc.
O parte din momentele definitorii ale Irlandei sunt ilustrate de “murals”, picturi murale, foarte expresive. Unele sunt despre Titanic, altele despre conflictul care frământă ţara, unul reprezintă doi copii, unul protestant şi o fată catolică dîndu-şi mâna ca semn de împăcare. Faţă e chair fiica pictorului acestiu mural. Foarte fain e sniper-ul al cărui pistol te urmăreşte din orice unghi ai privi imaginea.
Pe malul râului e o statuie modernă a unei femei pe un glob pământesc, poreclită ”The Doll on the Ball”. Şi ea e dedicată păcii, evident.
Turul se încheie după aproape două ore. Mai bântuim prin oraş cumpărând una alta şi plecăm spre Irlanda de sud. Peste câmpuri verzi cu oi şi vaci şi flori şi nori pufoşi plutind alene. Ce istorie zbuciumată şi câţi au murit pe altarul independenţei, sub pretextul conflictului religios. Ce geniu a fost Swift când a scris Călătoriile lui Gulliver!
Prima oprire în drum e Monasterboice, o mânăstire din anul 500 care păstrează ruinele vechii construcţii şi ale unui turn care servea drept loc de depozitare a hranei şi de refugiu a comunităţii în timp de asediu. Scara de intrare era la înălţime faţă de pământ şi era retrasă când duşmanii atacau. Vârful turnului nu mai există, dar evident era o construcţie foarte înaltă. În cimitirul vechi sunt două cruci cu basoreliefuri prezentând scene din scriptură. Sunt uriaşe şi au pe centru cercul specific crucilor irlandeze. Parcă intrasem pe un tărâm în afara timpului atunci când am intrat în cimitirul în care cruci noi şi cruci foarte vechi, şterse de timp, convieţuiau în pacea lumii paşnice de dincolo. Aici nu mai sunt lupte sau conflicte, ambiţii şi duşmanii… Începe să picure cu tristeţe peste morminte. Ieşim din cimitirul de pe vârful dealului şi pornim mai departe. 
Oprim la Drogheda (pronunţat aproximativ Drohada), pe malul mării. Pescăruşii anunţă cu disperare apusul soarelui. Păsări mici se înghesuie pe cabluri electrice făcându-le să pară catarge de vapoare. O catedrală impunătoare se ridică pe strada principală. E un oraş frumos cu clădiri elegante şi mergem pe străzi căutând cheiurile portului. Soarele se pregăteşte de apus şi transformă norii în mase alb-rozii, aşa cum îi descrie Joyce în Portretul Artistului în Tinereţe.
Mâncăm la un restaurant italian. E ok, doar că durează o viaţă să ne aducă supele şi pizzele.
După masă mai admirăm nişte ziduri ruinate ale unei cetăţi medievale şi mergem pe malul râului, ieşind din oraş în drum spre Dublin.

Ajunşi la hotelul nostru parcăm maşina în faţă căci fiind bank holiday nu sunt parcări cu plată în această perioadă. Mâine maşinuţa va reveni la casa ei şi noi vom redeveni pietoni. (patru zile să închiriezi maşină 160 euro cu casco total -recomandabil- având în vedere că nu e chiar simplu să circuli pe stânga şi să schimbi vitezele cu mâna stângă!).Seara vedem un film despre Amy Winehouse. Şi iar mă întristez cum se poate ca o cântăreaţă atât de talentată să moară absurd, fără o explicaţie clară. Se pare că 27 de ani e vârstă fatidică pentru geniile muzicii: Jim Morrison, Kurt Cobain, Janis Joplin şi încă câţiva.

Ziua a optsprezecea- 2 august 2011

Astăzi vom merge în zona: Muzeul scriitorilor irlandezi, Shaw’s birthplace şi clădirile importante din drumul spre aceste muzee. Culmea că la micul dejun aud ” Rehab” şi mă obsedează toată ziua. Super cântec! Amy era ea nebunatecă dar şi genială… În primul rând rezervăm loc la shuttle spre Newgrange. E doar 15 euro de persoană, deci mult mai bine decât dacă am închiria iar maşină, cum ne gândisem iniţial. Şi facem o descoperire importantă: în fiecare miercuri din lună ,începând din iulie 2011 muzeele sunt gratis. Deci avem intrare liberă la Newgrange şi la celelalte morminte din site-ul megalitic. Continuăm căutarea Muzeului scriitorilor. Trecem pe lângă impunătoarea statuie a lui Parnell, patriotul al cărui nume apare atât de des în Portretul Artistului. Apoi pe lângă parcul Reconcilierii, un parc cu o fântână cu mozaic şi cu un monument masiv în fundal. E chiar în faţa muzeului. Muzeul prezintă pe scriitorii cei mai importanţi ai literaturii irlandeze şi operele lor.

Începe cu prima Biblie iluminată, adică desenată la începutul fiecărei pagini. Muzeul are prime ediţii ale Călătoriilor lui Gulliver şi a Poveştii unui poloboc ale lui Swift. Sunt scrisorile adresate de el Vanesei şi Stellei, celor două iubiri ale lui. Goldsmith, Sheridon şi Congreve sunt menţionaţi şi în casete speciale sunt documente originale rămase de la ei. Practic, toţi scriitorii Irlandezi sunt prezentaţi în mod cronologic. Prima femeie irlandeză scriitoare, Maria Edgeworth face parte din curentul realist. Nu îmi este mai cunoscută decât îi eram eu ei (sic!), dar ni se spune că era în cercul unor scriitori ca Scott, Thackeray şi Turgheniev. Cunoscută sub numele de Lady Morgan, ea a scris The Wild Irish Girl, printre altele. Dintre autorii irlandezi mai bine ştiuţi de noi sunt Bram Stocker, autorul şi creatorul legendei lui Dracula. Tot printre autorii de romane gotice se află şi Charles Maturin. Renaşterea Irlandeză e marcată de înfiinţarea teatrului Abbey. O personalitate marcantă a lumii literare irlandeze a fost fără îndoială Yeats, un mare poet şi literat, laureat în 1923 al premiului Nobel pentru literatură. El l-a susţinut pe dramaturgul Synge în confruntarea cu opinia publică a vremii. The Playboy of the Western World a stârnit mare indignare în rândul audienţei. Dar Yeats a fost cel care a declarat că fiecare om are dreptul la o părere, indiferent dacă ea nu convine unei părţi a lumii. Urmează GB Show, şi Oscar Wilde. Ultimul ilustrând căderea din gloria succesului în mizeria cea mai neagră. Pe patul de moarte la Paris, cu ultimele rămăşiţe de umor, Wilde a remarcat, privind tapetul jalnic al camerei: ”Unul din noi trebuie să plece”! În schimb Shaw a trăit aproape 100 de ani, bucurându-se de glorie şi bogăţie, unul din spiritele cele mai ascuţite ale vremii, în ciuda faptului că nu a absolvit nici o universitate. A fost un geniu care s-a autoeducat, a citit filosofie, a învăţat să cânte la pian, a învăţat limbi străine şi a primit premiul Nobel pentru literatura pe care a scris-o. Eu personal nu mă dau în vânt după piesele lui mai sarcastice. Îmi place Pygmalion, dar nu îmi place neapărat Major Barbara sau Profesiunea doamnei Warren. Cesar şi Cleopatra e mai amuzantă în felul ei, dar cred că Shaw nu are stilul care să mă entuziasmeze. Urmează titanii: Joyce şi Beckett.E interesant cum ambii au părăsit Dublinul de tineri. Joyce la 22 de ani! Şi totuşi întreaga lui operă e o reîntoarcere în Dublin. Geniala călătorie de o zi a modernului Ulysse (alias Leopold Bloom), prin Dublin este o ilustrare a poveştii biblice a evreului rătăcitor transferată prin legendara aventură a lui Ulysse în oraşul începutului de secol 20. Acum drumul său este reluat de zeci de turişti care îl retrăiesc la alte dimensiuni şi trăiri. Dar cu toţii se văd pentru o zi rătăcitori în universul atât de încă viu creat de Joyce. Până şi farmacia Sweney de unde Leopold Bloom cumpăra celebrul săpun de lămâie există, evident devenită o parte din muzeul scriitorului. Şi poţi cumpăra săpunul de lămâie, evident. Aici se fac lecturi din Ulysse, cenacluri literare şi întruniri dedicate lui Joyce. Ziua de 16 iunie, în care se desfăşoară călătoria eroului prin Dublin e declarată Bloom’s day şi se sărbătoreşte anual. Beckett la rândul său a plecat foarte tânăr din Irlanda care nu părea a-l face fericit. A trăit mai mult în Paris, deşi scrierile lui au creat de multe ori animozităţi şi a fost înjunghiat aproape mortal într-o stradă în Paris. Ne uimim să constatăm câţi din scriitorii irlandezi au primit premiul Nobel pentru literatură Yeats, Shaw, Beckett şi, mai recent, Seamus Heaney. După acest muzeu mergem la Muzeul James Joyce. Surpriză! Cică biletul nostru cumulat nu cuprinde acest muzeu Joyce ci un altul care se află la capătul lumii. Aşa că ne răzgândim şi mergem la casa memorială GB Shaw. Avem ceva de mers… Trecem pe lângă Banca Irlandei, impunătoare, superbă, apoi pe lângă piaţa închisă a oraşului, într-o clădire de cărămidă roşie. În drum e şi casa lui Moore, un mare culegător de cântece şi autor al unor cântece irlandeze cunoscute. O clădire de cărămidă roşie, cu o notă de tristeţe în faţada ei e, se pare, cea mai veche clădire din Dublin. Drumul deja merge prin cartiere mai mărginaşe, cu populaţie tot mai colorată. Auzim frânturi din cele mai diferite limbi vorbite pe pământ. E un adevărat turn Babel pe aici. Într-un mare târziu ajungem la “destinaţie” cum ar zice gipiesa noastră. Casa e din cele terasate şi batem la uşa de sus, la numărul 33. Dar intrarea în muzeu e jos, la subsol. Am ajuns la ţanc, ne zice doamna foarte amabilă. Spune să nu ne grăbim căci ea va strânge lucrurile, dar nu e “nici o aluzie”. Casa e mare şi familia Shaw era destul de înstărită. Jos era camera servitoarei. Modestă şi sărăcăcioasă, comparativ cu luxul camerelor de la etaj. În această casă s-a născut, la 26 iulie 1856, GB Shaw marele scriitor şi dramaturg. Începem incursiunea în timp. Bucătăria era camera unde Sonny, cum i se spunea, stătea “la gura sobei”, mâncând carne de vită fiartă şi cartofi, şi bând mult ceai negru, după cum îşi aminteşte el.
Prima cameră la etaj e cameral lui Shaw. Destul de elegantă în felul ei. Camera celor două surori mai mici e spaţioasă şi are în ea jucăriile celor două fetiţe. Soarta a făcut în aşa fel încât nici unul din cei trei copii Shaw nu a avut copii. Doar rude mai îndepărtate mai trăiesc: nepoţi de veri şi verişoare. Tatăl scriitorului, deşi dintr-o familie foarte bogată bea la greu şi a băut astfel toată averea familiei.Mama sa lua lecţii de muzică cu un domn cu care de altfel a şi plecat la Londra, luându-şi fetele cu ea. Pentru a aprofunda lecţiile de muzică, bănuiesc eu… Shaw a venit şi el ulterior să stea cu mama şi surorile lui. Şi-a adorat mama şi ea a reprezentat foarte mult pentru formarea lui ca scriitor.
Salonul familiei reflectă bunăstarea lor, în ciuda statutului de familie “scăpătată”, datorat pasiunii pentru băutură a tatălui. Mobilier de mahon şi stejar, frumos ornamentate, obiecte decorative foarte moderne în perioada victoriană. Dormitorul părinţilor şi sufrageria sunt şi ele frumos decorate. Sufrageria era locul în care oaspeţii se adunau pentru seratele muzicale ale doamnei Shaw. Pianul domină aceste întruniri şi nu trebuie să uităm că Shaw a fost un remarcabil critic muzical înainte de a fi un dramaturg de succes.
La sfârşitul vizitei stăm de vorbă cu doamna de la intrare şi întrebăm de familia rămasă în viaţă, detalii despre surorile scriitorului, etc.
Părăsim casa şi plecăm spre St. Patrick, cea mai mare catedrală catolică din Dublin, construită în 1191 deasupra puţului unde sfântul Patrick i-a botezat pe primii creştini. A fost universitate şi grajd deopotrivă, până a fost redată credinţei. Aici se află mormintele lui Swift şi al iubitei sale Estella şi un monument dedicat memoriei scriitorului iubit de irlandezi ca erou al luptei lor pentru libertate. Sarcasmul pamfletelor lui reflectă atitudinea sa faţă de dominaţia britanică şi politica engleză în Irlanda. Biserica are şi o serie de monumente vechi dedicate de familiile de nobili membrilor dispăruţi. În centrul transceptului se află poarta reconcilierii, prin care conţii de Kildare şi Ormond şi-au dat mâna şi au încheiat pacea punând astfel capăt 
luptei care a existat între cele două familii timp de zeci de ani. Motivul porţii găurite pentru ca cei doi să îşi dea mâna se regăseşte şi la Galeriile naţionale. Toate uşile de la sălile acesteia arată ca poarta simbolică din catedrală. Interesant… Parcul din jurul catedralei este plin de flori şi o plachetă aminteşte de locul unde au fost botezaţi primii irlandezi. Parcul e plin de oameni cu copiii lor, unii stând pe iarbă alţii plimbându-se în ziua însorită. Nu departe este o catedrală mai veche decât St. Patrick, dar nu la fel de bine întreţinută. Foarte austeră, cu multe cripte şi sumbră. E o catedrală protestantă Christ Church Cathedral, datând din 1172, când cavalerul de Claire, numit “Strongbow” a construit o catedrală de piatră pe locul unei bisericuţe de lemn. Mai târziu, stilul neogotic victorian s-a suprapus peste cel român, însă au rămas capitelurile şi o criptă boltită din sec.12.
Mâncăm în centru la un bar simpatic cu bere bună şi supe la fel ca toate celelalte. O friptură şi un somon ne încununează ziua .
Nu suntem departe de Temple Bar, zona cea mai animată a oraşului, cu pub-uri pline de viaţă, din care ţâşneşte muzică irlandeză şi râsete şi atmosfera de petrecere a unui oraş aglomerat şi trepidant. Trecem pe lângă statuia lui Molly Malone, personajul cântecului cu acelaşi nume, vânzătoarea de peşte şi scoici cu povestea ei tristă de femeie săracă. Lume peste lume, clădiri colorate, pictate, statuile lui Joyce şi Gogarty cu care ne pozăm şi noi, evident. La Molly Malone era mare înghesuială: un grup de tineri italieni zgomotoşi se tot pozau şi ei şi nu reuşeau să mai termine. Am prins şi noi momentul şi ne-am imortalizat. Trecem pe lângă The Auld Dubliner, un pub vestit, şi pe lângă vechea clădire roşie Temple Bar, cu plachetă care spune istoria locului, cum Sir Temple a fost proprietarul acestei zone şi familia sa a deţinut acest teren pe care s-au construit pub-uri şi a devenit locul de promenadă care este şi azi, cu buskers şi localuri din care se aude necontenit zumzetul mesenilor. Unele localuri sunt foarte selecte, altele mai puţin, dar toate sunt pline.
Mergem pe chei spre bulevardul O’Connell. În drum, pe pereţii unui pub sunt citate celebre ale unor binecunoscuţi literaţi, toate legate de viaţă, dragoste şi băutură. Ne oprim pentru un hot chocolate, o carte, una şi alta. Evident că nu ocolim Primark-ul irlandez. Trecem pe lângă spirală şi suntem ca şi acasă. Frânţi, morţi. Stăm să ne tragem sufletul, facem câte un duş şi Coca şi cu mine decidem că vom merge la The Celt. E deja trecut de 9 iar atmosfera e încinsă acolo. Lumea bea şi cântă cu chitaristul, toţi sunt veseli şi, în lumina palidă a localului distingem decorul. Pare neîngrijit, cu rafturi cu sticle goale, cărţi prăfuite, postere şi poze, un afiş cu Che Guevarra (că dă bine oriunde, articole de ziar, nişte ghete atârnate alături de o lampă, lângă un raft. Foarte pitoresc! Stăm în picioare, neştiind unde să ne aşezăm. O tipă blondă, nu foarte tânără dar plină de viaţă ne invită la masa lor. Ne face rost de scaune şi iată-ne aşezate. Intrăm în atmosferă, mai ales după ce ne comandăm două pahare de 
bere (ale) de la chelnerul chel de la bar. Cântăm şi noi Streets of London şi No, Nay No Never. Studiez lumea. Tineri şi bătrâni deopotrivă stau şi se bucură de momentul magic la muzicii combinată cu diverse tipuri de bere. Foarte mulţi italieni şi, pe alocuri şi spanioli.. O tipă cu un bebeluş stătuse câtăva vreme şi apoi s-a decis să plece, ieşind cu greu pe uşa batantă a pub-ului, ajutată de cei din jur să scoată ditamai căruţul. Dar toată lumea e amabilă cu toată lumea şi e plăcut şi relaxant.Tipa de la masa noastră sporovăie de zor cu companionul ei. Pe masă, o lumânare înfiptă într-o sticlă de Smirnoff goală împrăştie o lumină roşiatica. Când chitaristul întreabă dacă sunt danezi în pub, ea se ridică fericită şi strigă yes,yes. Apoi ne explică faptul că echipa Danemarcei a bătut Irlanda la fotbal şi era mândră de asta. După ora 1 ne extragem şi noi căci mâine trebuie să ne trezim în zori de zi să plecăm la Newgrange. Acasă, ai noştri dorm duşi. Ştefan e cu gâlcile umflate. Se adună nori negri deasupra noastră…!

Ziua a nouasprezecea-3 august 2011

Trezire la 7, mic dejun accelerat şi repede spre Grisham Hotel. Cronometrasem deja cât facem şi am ajuns la fix. Suntem într-un microbuz cu un cuplu. Şoferul nostru e un lituanian simpatic, cam rus de felul lui, după felul în care laudă muzicalitatea limbii ruse. E de 6 ani aici şi engleza lui e destul de poticnită încă, dar ne înţelegem. Mai oprim în centru să luăm un alt cuplu şi aşteptăm un alt pasager care întârzie vreo câteva minute. Plecăm fără el. Bietul om sună când să ieşim din Dublin. Tough luck! Ajungem la New Grange şi aflăm cu tristeţe că putem intra abia la 14,55 la Knowth şi la 15,45 la Newgrange. E o lume de zici că tocmai puneau monumentul pe roţi şi plecau cu el şi nu mai putea fi văzut ever! Dar explicaţia e alta: azi e gratis! Se pare că cei de aici nu prea au interes să grăbească vizitele şi îi spun şoferului să anuleze alte curse pe ziua de azi. Am avut noroc că am venit cu prima cursă! Intrăm la centrul de informare. Mormintele au fost excavate prima dată în 1969 de George Eogon. Proiectul a durat 40 de ani, până în 2004. Exponatele arată felul în care trăiau aceşti oameni acum 5000 de ani. Mormintele sunt mai vechi cu 500 de ani decât piramidele şi cu 1000 decât Stonehenge. Pietrele au fost aduse de la km distanţă şi lucrările au durat peste 5000 de ani, acoperind mai multe generaţii. Interesant este faptul că Newgrange e astfel proiectat încât la decembrie la ora 8,45 o rază de soare pătrunde prin intrarea superioară şi luminează camera interioară timp de 17 minute. Asta se întâmplă, cu durata din ce în ce mai scăzută timp de 5 zile pe an. Aparent era un semn al venirii primăverii şi ofrandele aduse de acei locuitori zeităţilor arătau că încercau să îi îmbuneze că nu cumva primăvara să nu mai vină. Scopul mormintelor nu e clar. Era deci loc de îngropare al cenuşii celor morţi şi păstrare a spiritelor lor, loc de depozitare a recoltelor şi, posibil de retragere în caz de atac. Dar acestea sunt doar supoziţii. Cert este că aici aveau loc ritualuri păgâne de sacrificiu, mărturie fiind oasele de animale găsite în woodhenge-ul din faţa Mould-ului principal din Knowth. Un schelet găsit într-un mormânt dovedeşte cum făceau trepanaţii la vremea aceea starea craniului dovedind că omul a trăit şi după aceasta, cum erau prinse la loc oasele rupte cu aţele din lemn. Dinţii erau foarte înegriţi, dovadă că mâncarea pe care o consumau ducea la degradarea lor. Filmul despre Newgrange e foarte interesant şi deja avem o idee despre monument. Ieşim din Centrul de informare şi constatăm că mai avem o viaţă până la 8,45. E abia 11! Drept pentru care începem o sistematică analiză a magazinului. Luăm cărţi, CD-uri, chestii de tot felul . Mai încolo un tip vinde bijuterii şi tablouri. Le analizăm şi pe acestea cu grijă şi atenţie. Ne apucă foamea. Asta e şi ideea lor. Nu plătiţi, atunci staţi şi consumaţi de toţi banii. La restaurantul lor mâncarea este acceptabilă şi oricum nu avem de ales. La mese învecinate un grup primeşte nişte bunătăţi speciale. E evident că sunt doar pentru ei. Un domn în vârstă e la o masă cu trei tinere şi par a face parte dintr-o delegaţie ceva. Într-un final trecem podul şi ajungem la locul de îmbarcare. Autobuze mici verzi ne transportă la site-uri. Mergem cu o şoferiţă voinică şi hotărâtă. Primul e Knowth. O ghidă foarte competentă ne explică perioadele de evoluţie a monumentului ce constă din 17 morminte în total. E cel mai mare din cele trei existente (Newgrange, Knowth şi Dowth, cel din urmă nedeschis încă). Nici la Knowth nu sunt deschise toate mormintele). Ne explică tipul de pietre folosite, cuarţul în special adus de pe malul mării şi restul de pietre uriaşe aduse probabil pe buşteni şi pe piei de animale de la mare distanţă. Urcăm pe movila cea mai mare. În depărtare de vede the Hill of Slane, o mănăstire construită printre primele mănăstiri creştine. Se vede în depărtare turnul de piatră ce străjuieşte ansamblul mănăstirii. Ghida ne explică despre faptul că în Europa există urme ale artei megalitice dar în această parte a lumii există peste 600 de pietre decorate. Unele au inscripţii pe ambele părţi, o posibilă dovadă a faptului că erau “reciclate”, refolosite. Pietrele formează o centură de susţinere pentru monumentul principal. Sursa pietrelor de cuarţ e probabil Rocabelle island iar rocile mari provin de la mare distanţă, cum am mai menţionat. În interior s-au găsit rămăşiţe umane cremate (-peste 100 de corpuri se pare)..
Cum mergeam eu printre tumuli un domn s-a apropiat de mine şi mi-a spus că cel care a excavat aceste morminte acum peste 40 de ani e chiar în faţa noastră. Era domnul în vârstă de la masă. Însuşi George Eogan. Îi fac poze şi apoi îl rog să se pozeze cu noi. E foarte amabil şi când află că suntem din România ne spune că e prieten cu profesorul Petrescu de la Iaşi şi că vine des în ţară. Fusese la târgul de fete de la Muntele Găina recent. Ne spune să salutăm România din partea lui! Ce drăguţ! Am ajuns ca spunând că vin din România deja mă strânge în spate aşteptând reacţia celeilalte persoane. De data asta a fost ok. Pfui! În interiorul movilei principale se află un “mace head” descoperit în 1982, vechi de peste 5000 de ani, perfect şlefuit şi făcut dintr-o piatră marmorată alb maronie. E un cap de bărbat probabil, folosit la ritualuri.
Revenind la autobuze mai aşteptăm o vreme şi apoi urcăm pentru alţi 5 km distanţă spre Newgrange. Ghidul e un urâcios cam frustrat care însă face o prezentare bună a locului. Newgrange a fost
 descoperitde Cambell şi multă vreme oamenii au luat de aici pietre pentru a construi drumuri. Vandalizarea a continuat multe sute de ani. Locul a fost deschis pentru vizitare şi se pot vedea graffiti şi inscripţii ale unor turişti necivilizaţi care acum peste o sută de ani au găsit de cuviinţă să îşi inscripţioneze numele şi chiar incriptii masonice (ca numitul Ronald) şi alţii. Pietrele albe de cuarţ au împodobit intrarea şi cele care au dispărut în timp au fost înlocuite de pietre negre. Pietrele masive cântăresc între o tonă şi zece. Există 97 în total. Era nevoie de optzeci de oameni să care o piatră pe o distanţă de mile în 3 zile. Trebuie să fi avut un motiv foarte puternic pentru a-şi dori să facă aceasta. Probabil un motiv ar fi fost îmbunarea zeilor sau păstrarea rămăşiţelor străbunilor. Nimeni nu ştie însă cu certitudine. Intrăm în interior şi ghidul ne aliniază astfel încât să putem vedea raza de lumină fără a sta în calea ei. Stinge luminile şi recrează intrarea razei de soare, evident cu ajutorul unor becuri. A fost nevoie de mult efort şi precizie ca acei oameni primitivi să poată construi monumentul în aşa fel încât raza de soare să intre precis prin deschizătura superioară şi să lumineze interiorul, poate pentru a readuce spiritele celor dispăruţi pe tărâmul luminii ori pentru a marca începutul primăverii sau speranţa aşteptării ei. Mai aruncăm o privire monumentului impresionant, pietrelor ce îl străjuiesc şi imensităţii verzi a peisajului. Nişte coşuri de fabrică se profilează la orizont. Liniştea spiritelor străbunilor e întinată de prezenţa tehnicii distructive a epocilor moderne…
Autobuzul soseşte umplându-ne de praf, dragul de el… Deja suntem cu ceva întârziere dar lituanianul nostru ne aşteaptă răbdător la ieşire. Am petrecut ore aici pentru o vizită de mai puţin de trei ore. Dar a meritat în cele din urmă. Am trecut peste milenii în lumea celor de demult şi am încercat să ne apropiem de înţelepciunea lor, să înţelegem motivaţia unui asemenea efort de a construi monumente care continuă să uimească omenirea modernă. Aceasta e legacy-ul lor la urma urmei. Şi iată că prezentul tehnologiei câştigă enorm de pe urma tehnicii avansate şi totuşi înapoiate a strămoşilor. Un paradox.
Back to business. În Dublin coborâm în centru şi decidem să vedem Trinity College. Intrăm şi vizităm capela unde tocmai s-a terminat o ceremonie de un fel sau altul. Mergem la Sweney, farmacia de unde Leopold Bloom a cumpărat vestitul săpun de lămâie. E închis dar vom reveni. Un popas la o cafea la Insomnia şi apoi in and out shops în drum spre Temple Bar. Traversăm podul Ha’penny şi ne ducem acasă. Obosiţi dar mulţumiţi. Doar că Ştef se simte tot mai rău cu amigdalele lui umflate la culmea toată. Nu mai avem putere să ne mai plimb
ăm aşa că ne culcăm mai devreme.

Ziua a douăzecea – 4 august 2011

Ce grea e deşteptarea azi… Abia ne târâm din pat. Azi e ziua de Malachide. Luăm trenul din gara din apropiere. E 6 euro şi ajungem repede la castel. Mai greu e să dăm de el. În gară ni se spune că e “a five -minute walk”. Dar e mult mai mult de atât. E ditamai departe. Mergem printr-o pădurice şi printr-un loc de joacă pentru copii. Doi soţi încearcă să ne îndrume dar au păreri diferite despre direcţie. Îi lăsăm contrazicându-se şi plecăm pe drumul indicat de doamnă. Ajungem până la urmă şi intrăm rezervându-ne un tur cu ghid. Castelul este splendid. Ba chiar are şi o fantomă ca orice castel care se respectă. A fost donat de familia Talbot care l-a deţinut timp de sute de ani, din secolul 11. A fost dat pământul acestei familii după cucerirea normandă a Irlandei în 1169. Turnul a fost construit acum 500 de ani. Intrăm în camera principală, cu pereţi acoperiţi de lambriuri din lemn aproape negru. Pe unul din lambriuri e sculptată o scenă biblică a fecioarei Maria cu pruncul. A aparţinut familiei în tot acest interval, chiar dacă în perioada lui Cromwell ei au fost deposedaţi şi o vreme icoana a dispărut pentru a reapărea după revenirea în drepturi a familiei. Nu avem voie să facem poze, din păcate. Şemineul datează din 1812, construit în stil imperial cu motive egiptene foarte moderne în acea vreme. Uşile sunt deosebit de valoroase, sculptate, la fel ca şi lada de zestre din 1695. Ferestrele camerei sunt înguste pentru a nu permite duşmanilor să atace. Asta făcea locul întunecos, şi animalele adăpostite în camerele de jos pentru a le proteja de hoţi adăugau şi un miros pestilenţial la întunecimea încăperii. Iluminarea se făcea cu lumânări care evident puneau în pericol de incendiu clădirea. Au fost cel puţin 82 de incendii distructive.
Bine că ne-am născut în secolul 20!
Camera de zi are stucaturi în stil roccoco. Pereţii sunt portocalii, împodobiţi cu portrete ale unor personalităţi ale vremii. Într-un colţ se află scaunul pe care a stat lady Talbot la încoronarea lui George V şi care, conform tradiţiei este dăruit nobililor care au stat pe el în timpul ceremoniei. Ghida ne atrage atenţia la arcadele întrerupte de deasupra oglinzii şi a uşii.
În holul cel mare se află portretele familiei şi o pendulă datând din secolul 18.
Sufrageria are canapele elegante, o oglindă de cristal frumos decorată şi un şemineu în faţa căruia se află un goblen. Scopul său era de a proteja feţele acoperite de machiaj cu ceară ale doamnelor de căldura focului. Fără această protecţie “feţele” doamnelor s-ar fi scurs pe pantofii lor! De aici şi expresia “to lose face”! Ce chestie!
Pe perete atârnă, alături de alte tablouri, un Rubens. Ghida ne explică faptul că aceste tablouri sunt protejate prin faptul că nu se fac poze şi nu pot fi localizate de eventualii hoţi. E şi asta o perspectivă. Mobilierul datează din 1740 şi o piesă
 foarte valoroasă e o masă din marmură cu motive colorate. Secretul combinării acestor culori pentru a realiza modelul a fost luat în mormânt de artistul care a creat-o. Ultimul dintre Talboti a fost diplomat şi mare amator de grădinărit. În 1973 a murit subit în timpul unei călătorii iar sora lui a vândut castelul statului irlandez.
La etaj se află o expoziţie de siluete, tablouri alb-negru reprezentând scene de salon. Tot acolo vedem apartamentele mai moderne din 1845-1851,cu baie, un dormitor cu pat cu baldachin, mobile de mahon.Camera copiilor are jucării care la vremea respectivă trebuie să fi fost extrem de scumpe şi sofisticate (un tren, cărucioare, păpuşi de porţelan, căluţi-balansoare de lemn).Coborâm scările şi ajungem într-o ultimă sala imensă cu o masă uriaşă în mijoc. Pe pereţi sunt tablourile membrilor familiei şi o scenă a bătăliei de la Boyne din 1690. Conflictul i-a pus în tabere adverse pe James II şi prinţul de Orania. Talbotii erau catolici.


Iată ce zice wikipedia 
:

The Battle of the Boyne (Irish: Cath na Bóinne, IPA: [ˈkah n̪ˠə ˈbˠoːn̪ʲə]) was fought in 1690 between two rival claimants of the English, Scottish and Irish thrones – the Catholic King James and the Protestant King William (who had deposed James in 1688) – across the River Boyne near Drogheda on the east coast of the Kingdom of Ireland. The battle, won by William, was a turning point in James’ unsuccessful attempt to regain the crown and ultimately helped ensure the continuation of Protestant supremacy in Ireland.

The battle took place on 1 July 1690 in the “old style” (Julian) calendar. This was equivalent to 11 July in the “new style” (Gregorian) calendar, although today its commemoration is held on 12 July.[1] William’s forces defeated James’ army of mostly raw recruits. The symbolic importance of this battle has made it one of the best-known battles in BritishIrish history and it is a key part ofUlster Protestant folklore.

Înainte de bătălie 18 membri ai familiei au mâncat la această masă şi a doua zi au murit pe câmpul de luptă.
Fantoma castelului, poreclită Puck, a avut nenumărate apariţii şi a fost deosebit de nemulţumită când a fost vândută clădirea. În vizita noastră întâlnim nişte români şi drumul nostru se încrucişează cu al lor. Ajungem odată cu ei în biblioteca plină de cărţi valoroase ale castelului, cu tapet roşu cu model floral. Evident, că mulţi români în străinătate se comportă de parcă nu am vorbi aceeaşi limbă. Au o aroganţă nejustificată de parcă de undeva din senin le mai crescuse câte un cap pe umeri şi nu se puteau coborâ la nivelul nostru. Bleah! Şi când te gândeşti cât de frumos s-a purtat cu noi profesorul arheolog care poate avea mai multe motive să fie arogant. Dar aroganţa nu e atributul inteligenţei, se dovedeşte încă odată.
Hotărâm să mâncăm la restaurantul muzeului. Cumpărăm şi câteva suveniruri din magazinul de lângă restaurant. Ştef se simte din ce în ce mai rău. Are şi febră, deci va trebui să rămână în cameră în perioada următoare…
Trecem prin parcul superb prin pădure şi pe lângă locul de joacă şi începe să plouă. Asta ne lipsea! Intrăm în biserica de lângă gară. Deşi somptuoasă nu e impresionantă neapărat, dar ploaia s-a oprit şi mergem la tren. Foarte repede ajungem în Dublin. În drum mai facem ceva cumpărături urgente şi băieţii merg la hotel. Ştefan e deja pe antibiotice şi trebuie să se odihnească. Noi plecăm în studiul “pieţi
” (a magazinelor) o acţiune deosebit de …culturală! Am studiat noi ce am studiat, în lung şi în latul străzii comerciale, vizitând muzeele H&M, Marks&Spencer, Zara şi alte asemenea, cu un uşor gând de vinovăţie, dar totuşi bucuroase. Am luat şi nişte carne de grătar şi facem o friptură pe cinste la noi în apartament. Cu cartofi copţi. Ştefan e tot cu gâtul în pioneze. Ceai, medicamente, iar ceai, propolis, strepsils. Dar câteva episoade din Friends îl binedispun. Tot îl doare gâtul cumplit dar e mai fericit. Îl convingem să înghită şi ceva mâncare aşa că suntem pe calea cea bună. Rămâne acasă şi noi facem câţiva paşi prin oraş, mergem pe lângă turla simbolică a oraşului. E foarte înaltă şi a marcat trecerea în mileniul 21. E un punct de reper în oraş şi chiar nu te poţi rătăci (nici chiar eu). Trecem podul şi mergem în Temple Bar, acolo viaţa e în toi. De peste tot ţâşneşte muzica iar pe stradă câteva formaţii de tineri adună grupuri mari de oameni care beau bere pe trotuare şi ascultă cântecele. Cei mai faini sunt nişte tineri careinterpretează cântece irlandeze şi chiar sunt foarte buni. Ca dovadă mulţimea din jurul lor. Decidem să venim mâine să mâncăm în Temple Bar şi să ne bucurăm de atmosfera tipică vieţii oraşului. La întoarcere intrăm la The Celt şi bem o bere, ascultăm muzică şi studiem lumea din jur. Cântăm cu toţii şi, cu sentimentul datoriei împlinite şi pe plan “artistic” revenim acasă destul de obosiţi. Mâine mergem la galeriile de artă şi la Sweney.

Ziua a douăzeci și una-5 august 2011

Ne trezim de voie şi mâncăm în tihnă mâncarea lor, aceeaşi de fiecare zi. Nu e rea dar ceva diversificare nu ne-ar fi stricat… Şi încă ceva: nu ştiu de ce nu au făcut niciodată curat în camere în tot acest interval. Am găsit foarte curat, dar într-o săptămână ar fi fost o idee bună să facă şi ceva curăţenie, nu doar să ne dea prosoape curate. În rest, locaţia şi preţul sunt cât se poate de bune, de spaţiu nu mai vorbim. Eh, nu poate fi totul perfect. Per total suntem mulţumiţi însă.
Plecăm spre muzeu pe podul O’Connell. Avem impresia că ne-am rătăcit dar se dovedeşte că eram în direcţia bună. Ajungem chiar în faţa farmaciei Sweney. E deschis şi e o combinaţie de librărie şi magazin de “curios”. Îmi cumpăr faimosul săpun şi intru în vorbă cu domnul care mi-l vinde. E ghid şi el şi ne recomandă să trecem pe lângă casa familiei lui Oscar Wilde, chiar după colţ. Acum e universitate şi nu se mai poate vizita. E frumoasă şi somptuoasă. Nu erau săraci. În parc, aşa cum ne-a spus ghidul de la Sweney, se află o superbă statuie de marmură colorată. E desăvârşit făcută. În 1997. Ai senzaţia că şosetele sunt din mătase neagră iar şireturile sunt reale. Dintr-o parte statuia pare că zâmbeşte, în timp ce din partea opusă pare foarte tristă. Ce bine e realizat acest efect! În faţa statuii care stă relaxată pe o stâncă se află două coloane Una are un torso al lui Adonis, cealată statuia soţiei lui Oscar Wilde însărcinată, privind spre Adonis. Iar pe coloane sunt citate din superbele panseuri ale scriitorului scrise parcă de mâna lui. Le citim amuzaţi de geniul acestui om care, din culmea gloriei a ajuns în culmea dizgraţiei şi a nefericirii din cauza orientării sale sexuale considerată pe atunci o crimă de neiertat. Bietul Oscar Wilde s-a născut mult prea devreme!
Mergem mai departe şi intrăm într-o mică galerie cu picturi ale unor irlandezi din perioade începând din 1880. Sunt de vânzare, la sume pornind de la 400 de euro până la peste 9000. Urcăm până la cel de al treilea nivel al galeriei şi ne încântăm de tablouri. Fiecare din noi are alte preferinţe. Noroc că sunt doar la nivel virtual la sumele pe care le valorează, deci nu avem motive de dispută!
Ieşim pe stradă şi găsim intrarea la galerii. Cum spusesem fiecare din uşile dintre sălile de expoziţie are forma porţii reconcilierii din St.Patrick. Mi s-a părut foarte faină ideea, după cum ziceam. La un nivel sunt tablourile europene şi în altul sunt picturile irlandeze. O altă sală cuprinde tablourile lui Yeates, fratele poetului. Ce tare să fii părintele a două genii din domenii diferite. Deşi fiecare dintre ei avea talent şi la domeniul de predilecţie al fratelui.
Intrăm întâi în galeria europeană şi vedem că toţi au audio-guides. Şi tipele de la intrare nu ne-au zis nimic. Mă întorc şi le întreb de ghiduri şi îmi răspund senine că de la ele trebuiesc luate. Ce stil pe ele! Le reglează pentru engleză, italiană şi respectiv franceză. Action replay: intrăm iar. Au multe tablouri aşezate pe ţări. Începem cu Perugino, Fra Lippo Lippi, dominantă fiind temele religioase.Titian are aici un Ecce Homo din 1558-1560. Fra Angelico are un tablou cu o semnificaţie la fel, religioasă şi m-a impresionat tema, sfinţii Cosma şi Damian şi fraţii lor, martiri care au fost torturaţi şi arşi pe rug fără însă ca flăcările să îi cuprindă sau rănile să îi ucidă.Credinţa i-a salvat, dar duşmanii lor nu renunţă şi îi decapitează. Velasquez, Zurbaran, Poussin, Claude Lorrain, Caravaggio sunt alte nume importante în galeria naţională irlandeză. La olandezi au Breugel cel Tânăr cu Nunta, un tablou tipic pentru Breugeli: o cronică de moravuri, cu nuntaşii adormiţi sau flirtând sau dansând, cu mireasa supărată la masă, în timp ce doi meseni se ceartă pentru o pungă de bani. Pe masa de lemn sunt scrijelite diverse desene, unele cu semnificaţie simbolică. Tabloul face parte din seria satirică prin care critică nesăbuinţa umană. Au aici şi un tabou al lui Avercamp, pictorul surd. E unul din tabourile de la patinoar, cu imaginile panoramice şi cu diferitele categorii sociale care sunt aduse împreună de bucuria de a petrece o după amiază pe gheaţă. Expoziţia continuă cu Rembrandt, un tablou pe teme religioase odihna în timpul fugii în Egipt, datând din 1647. Taboul l-a inspirat pe Turner, impresionat de realismul jocului de umbre şi lumini. Un tablou al lui Riusdael, la vremea respectivă de 24 de ani reprezintă o scenă cvasi idilică, cu un castel în vârf de munte, şi o moară mică în depărtare, frumos realizat, iar copacii doborâţi sugerând efemeritatea oricărui tip de glorie. Tiepolo, Fragonard, Panini (cu un tablou cu mare desfăşurare de personaje în piaţa Navona în 1731, sărbătorind naşterea Dolphinului. Reynolds cu Omar, tablou-portret al unui exotic vizitator al Londrei în acea perioadă (un nobil din insulele Polineziene, apoi Gainsborough “The Cottage Girl” (1755), tema influenţată de poezia lui Wordsworth şi de pictura lui Murillo. Au şi un tabou al lui Goya, o actriţă a vremii, Dona Antonia Zarate, cu câţiva ani înainte să moară, la 36 de ani. Chipul modelului exprimă tristeţe dar şi ironie prin zâmbetul ei, în timp ce canapeaua aurie, contrastând cu rochia neagră are strălucirea unei scene pentru frumoasa actriţa pe atunci de 31 de ani.
O sală nouă are tablouri impresioniste: Berthe Morisot, Monet (cu un peisaj din Argenteuil), Sisley, Pissaro (o natură moartă cu crizanteme într-un vas chinezesc). Picasso apare şi el în sala aceasta cu o natură moartă cu mandolină, ilustrând tehnica descompunerii obiectelor pentru a oferi mai multe puncte de vedere acestei scene mediteraneene nocturne. Un tablou deosebit e dejunul de Bonnard, o scenă de final de prânz, cu două personaje, pictorul şi soţia sa. Chipul bărbatului e obliterat de linia tabloului, ca şi cum din greşeală el nu ar fi intrat în tablou decât pe jumătate. Liniile feţei de masă, preluate de cele ale bluzei soţiei crează o senzaţie interesantă de spaţiu uşor răsturnat. Pictorul insistă pe ideea unui tabou şi nu pe obiectul care o generează ca fiind esenţiale pentru a asigura universalitatea actului artistic.

Le déjeuner

Un Van Gogh mai puţin cunoscut marcase momentul când pictorul merge la Paris pentru a se vedea cu Theo, fratele lui. Taboul surprinde o imagine a Parisului văzut de sus, din locuinţa din Montmartre, cu tumultul şi agitaţia ghicite printre frunzele copacilor, deasupra acoperişurilor oraşului.
În galeriile dedicate lui Yeats mă impresionează în mod special tabloul cu tente sociale al florăresei care pare a omagia pe cei ucişi într-un conflict de stradă cu câteva zile înainte (26 iulie 1914)-Bachelor’s Walk: In Memory.

Bachelor's Walk: In Memory

Tablourile lui din ultima perioadă sunt foarte colorate şi cu tuşe grăbite, într-o manieră mai expresionistă.

Iată ce ne spune wikipedia despre el:

Yeats was born in London, England. He was the youngest son of Irish portraitist John Butler Yeats, and the brother of the Nobel Prizewinning poet William Butler Yeats. He grew up in Sligo with his maternal grandparents, before returning to his parents’ home in London in 1887. Early in his career he worked as an illustrator for magazines like the Boy’s Own Paper and Judy, drew comic strips, including the Sherlock Holmes parody “Chubb-Lock Homes” forComic Cuts, and wrote articles for Punch under the pseudonym “W. Bird”.[2] In 1894 he married Mary Cottenham, also a native of England and two years his senior, and resided in Wicklow according to the Census of Ireland, 1911.

From around 1920, he developed into an intensely Expressionistartist, moving from illustration to Symbolism. He was sympathetic to the Irish Republican cause, but not politically active. However, he believed that ‘a painter must be part of the land and of the life he paints’, and his own artistic development, as a Modernist and Expressionist, helped articulate a modern Dublin of the 20th century, partly by depicting specifically Irish subjects, but also by doing so in the light of universal themes such as the loneliness of the individual, and the universality of the plight of man. When he died, Samuel Beckett wrote that “Yeats is the great of our time…he brings light as only the great dare to bring light to the issueless predicament of existence.”[3]

His favourite subjects included the Irish landscape, horses, circus and travelling players. His early paintings and drawings are distinguished by an energetic simplicity of line and colour, his later paintings by an extremely vigorous and experimental treatment of often thickly applied paint. He frequently abandoned the brush altogether, applying paint in a variety of different ways, and was deeply interested in the expressive power of colour. Despite his position as the most important Irish artist of the 20th century (and the first to sell for over £1m), he took no pupils and allowed no one to watch him work, so he remains a unique figure. The artist closest to him in style is his friend, the Austrian painter, Oskar Kokoschka.

Besides painting, Yeats had a significant interest in theatre and inliterature. He was a close friend of Samuel Beckett. He designed sets for the Abbey Theatre, and three of his own plays were also produced there. He wrote novels in a stream of consciousness style that Joyceacknowledged, and also many essays. His literary works include The Careless Flower, The Amaranthers (much admired by Beckett), and The Charmed Life. Yeats’s paintings usually bear poetic and evocative titles. Indeed, his father recognized that Jack was a far better painter than he, and also believed that ‘some day I will be remembered as the father of a great poet, and the poet is Jack’. He was elected a member of the Royal Hibernian Academy in 1916.[4] He died in Dublin in 1957, and was buried in Mount Jerome Cemetery.

Intru apoi în galeria cu pictori irlandezi printre care s-au rătăcit şi nişte balerine ale lui Degas. Între irlandezi mă atrage tabloul unui pictor Thaddeus, The Wounded Poacher. Pictorul e din zona Cork.

[La retour du bracconier , 1881]

Un alt pictor care mi-a plăcut e Sean Keating cu alegoria lui despre războiul civil. Omul lungit la picioarele copacului e însuşi pictorul. Tabloul e o alegorie a sorţii tulburi a Irlandei.

An Allegory, 1922, National Gallery of Ireland.
Sir William Orpen cu portretul cântărețului John Mc Cormack e una din capodoperele vremii.

Count John McCormack

În fine, sunt multe nume necunoscute pentru mine dar m-am oprit la Hone, un pictor care, prin tabloul ,,Scamatorul îl atacă pe pictorul curţii britanice Reynolds, pe care îl acuză de plagiat. Iată detalii din Silly Old Twit din mai 2007:

Painted in 1775 this is one of the more popular paintings in the collection of The National Gallery of Ireland. Measuring 145 cm by 173 cm and originally called “The Pictorial Conjurer displaying the Whole Art of Optical Deception” the picture is a direct attack on Sir Joshua Reynolds the then president of The Royal Academy.
In 1774 Reynolds in a lecture to the academy at a prize giving ceremony argued the importance of copying not just from nature but from the old masters as well. A year later Hone produced this picture but it was rejected by the academy although it had originally been accepted until a complaint from the artist Angelica Kauffman in which she claimed that she had been represented as a nude in the top left of the picture. This however was really just a ruse and the real complainant was Reynolds. Hone later painted out the nude figures and went on to exhibit the painting at no.70 St. Martins Lane in London where it probable recieved more notice than it might have if it had been exhibited at the academy. This is believed to be the first one man show in Britain. A sketch in oils for the painting is to be seen in The Tate Gallery , London.
This is not the only time that Hone had trouble with the academy over one of his pictures. In 1770 The Royal Academy asked him to make changes to one of his paintings in which a Capuchin Friar while seated at a table could be seen stirring a bowl of punch with a crucifix.

sketch-for-the-conjuror.jpg

A fost o vizită lungă la muzeu şi am aflat lucruri interesante şi noi. Ieşim plini de artă şi ne ducem să mâncăm în Temple Bar. Oprind pe drum pe la Molly Malone, librării şi alte ispite. În Temple Bar forfota e în toi. Voiam noi să mergem la un restaurant care ni se păruse mai specific decât altele. Dar taman au închis! Ce-i cu oamenii ăştia? Alegem alt restaurant şi intrăm ca românii hotărâţi, fără să vedem că trebuia să fim conduşi la masă. Ne aşezăm dar ne bătea în cap un ventilator şi ne-am mutat lângă geam. Acolo era lăsat un spălător şi un spray de curăţat, semn că masa nu era terminată. Chelneriţa ne spune că mai are de curăţat şi, din fundul sălii, şeful de sală îi strigă într-o română clară, spre stupoarea noastră: ”Lasă-i să aştepte”! Halal, taman românul nostru se poartă că ghiolbanul! Fata zâmbeşte stânjenită şi începe şi ea să vorbească în româneşte când ne aude comentând dezamăgiţi. Tipul e chiar din Bacău,ca să vezi ironia sorţii. Ea e din Satu Mare sau aşa ceva. E foarte amabilă şi ne serveşte prompt şi bine. La sfârşit ne oferă câte o agată într-o punguliţă cu adresa restaurantului. Şi cum şi noi suntem generoşi, ne conduce cu mulţumiri până la uşă. Refacem drumul spre casă pe strada comercială. Ceea ce se lasă cu pantofi noi, parfumuri şi creme. Boierie, frate! Ajunşi la hotel vedem un taxi mare şi negru, de la volan ne spune că vine mâine la 8,30 să ne ducă la aeroport. Ne asigură că ne putem baza. Cum bagajele erau făcute de aseară nu ne rămâne decât să înghesuim ultimele achiziţii, să regrupăm cărţile, le mutăm dintr-o valiză în alta, scoatem haine, punem pantofi, şi tot aşa, o mare pitroceală. Pare că e ok, pregătim mâncarea, facem curat peste tot aruncând pungile şi ce nu mai era de folos. Şi Ştefan e mai bine: s-au mai desumflat amigdalele şi poate vorbi mai normal.
Gata! Somn uşor populaţie!

Ultima zi, a douăzeci și doua-6 august 2011

Micul dejun ne aşteaptă, însă taxiul nu vine. Numitul Pascal ne-a ţepuit şi repede trebuie să luăm o hotărâre. Facem semn şi un taxi opreşte şi ne duce la aeroport într-un sfert de oră. Dar ce coadă e acolo! O mare de români cu copiii lor de toate dimensiunile şi tonalităţile. Urcăm în avion şi totul pare o reluare de acum douăzeci şi două de zile: copii urlători, cu plămâni inepuizabili şi energii nesfârşite umplu avionul. Şi după patru ore de zbor sonor aterizăm la loc în urbea noastră mică şi însorită, bucuroşi să fim din nou… acasă!

Advertisements
Published in: on July 16, 2011 at 7:38 pm  Comments (11)