Italia Elvetia 2014

Prima zi, miercuri, 16 iulie, 2014

Un drum nesfarsit prin Bulgaria, cu sate triste si orase cenusii, cu magazine oarbe, inchise, prafoase…Pe ele scrie “istorie” …La un moment dat un politist ne face semn sa oprim. Deja incep sa ma enervez. Astia sunt pusi pe spagi si uite ca ne-au ochit. Actele la control, priviri critice, ne cheama la sef care ar sti chipurile engleza. Adica zice ok printre suvoaie de cuvinte bulgaresti. Evident are de zis ceva, vom plati o amenda barosana ca am depasit viteza prin sate. Vorba cuiva “Ce numesc ei sate?! ” Doua case si-un tapsan pustiu. Ma infurii si mai mult si zic vreo doua apasat la adresa bulgarilor si smecherelii cu amenzile. Suficient de tare sa auda si cei doi din masina lor. Nu ca ar intelege, dar nemultumirea e evidenta. Si vine Toni inapoi la masina. Fara sa fi platit nimic! Nu imi vine a crede! Pur si simplu nu i-au dat amenda si doar l-au moralizat sa nu depaseasca viteza, bla,bla,bla. Uite ca incepem totusi bine vacanta!
Drumul continua printre case, campii si orase pana cand departe se vede Grecia, insorita si promitatoare. Macar au drumuri mai bune si nu cresc km pe masura ce te apropii de localitati. Ciudat simt al spatiului au bulgarii astia! Ne prinde insa si aici ploaia si e clar ca ajungem tarziu la vapor. Numita Maria Doudali ne vinde biletele de traversare la Brindisi si ne spune ca, in loc de 180 ne ia 130 caci suntem din comunitatea …balcanica! Cica! Dar macar ne ia mai putin si nu mai mult, asa ca luam cuseta. Cam dubios biletul ei, toti se holbeaza la el…comenteaza si in final ne lasa sa trecem. Parca suntem in “Trei intr o barca”. Dar avem cuseta, doar noi, cu spatiu si confort asa ca nu ne mai pasa de ciudatenia biletului pe care scrie 180 de euro si apoi NON VALID. Important e ca a fost valabil si chiar ok.

Ziua a doua, joi, 17 iulie, 2014

Vaporul e un Turn Babel cu toate culorile si natiile , de o mare diversitate socio-educationala. Adica unii fara. Dar nu ne pasa caci nu-i luam acasa. Niste amarasteni dintr-un fund de sat comenteaza pe toata lumea. Un barbat cu un ranjet tamp pe fata se crede important si chiar inteligent si priveste batjocoritor peste toti. Rezulta din franturi de conversatie ca merg cu totii la cules rosii si deja isi planuiesc banii cu care se vor intoarce. Poate si ceva mai stilati si educati, speram.
Dureaza enorm pana sa coboram de pe ferry si se pare ca intarziem la masa. Si totusi luam o cafea mica pe drum si pe la unu ajngem in Campagna. Dupa putina relaxare si un dus ne intalnim cu amicul italian care ne asteapta la masa. Are o nevasta rusoaica inca frumoasa, remarcabila violonista, care se straduieste sa fie o foarte buna gazda si a pregatit o masa buna. Dupa care luam cafeaua pe terasa si ne facem siesta printre amintiri depanate din cei peste douazeci de ani de colaborare cu acest amic.
La intoarcere oprim in oraselul de care apartinem si luam ceva provizii pentru maine.
Revenim la vila noastra de vis de unde se vad toate localitatile presarate pe dealurile dimprejur. E un colt de paradis, cu un design modern, cu piscina in curte, si totul e decorat cu gust desavarsit. Un loc unde sa te relaxezi ascultand cantecul pasarilor din padurea din spate. Ce poti sa iti doresti mai mult?
Eu deja sunt franta de oboseala si la ora opt inchin steagul.

Ziua a treia, vineri, 18 iulie, 2014

O zi de lene totala, cafea si relaxare in apartamentul nostru comfortabil. Mancam si ascultam stirile la TV, admiram imprejurimile si ne odihnim dupa oboseala unui drum atat de lung. Incet, incet ne revenim si ne pregatim pentru concert. Fara graba, de parca timpul leneveste si el cu noi. Incepe o ploaie usoara, numai buna sa racoreasca arsita zilei. La sase si jumatate ne cunoastem gazdele si plecam spre orasel. Baietii repeta in timp ce eu explorez strada principala si magazinele aliniate de-a lungul ei. Nimic interesant. Am un flash-back al zilelor indepartate cand singurul meu gand era sa iau copiilor cele mai dragalase hainute, sa fie niste bebelusi eleganti. Imposibil acum! Gusturile noastre sunt foarte diferite.
Revin la biserica unde se tine concertul. Este restaurata si arata modern, cu o acustica minunata. Practic este ca o capela, simpla si frumos decorata.
Se aduna lumea la concert si sala se umple pana la refuz. Concertul este un succes si lumea se bucura de un scurt bis. Insa e foarte cald si baietii abia mai rezista cu camasile lor chinezesti dublate. E o placere sa iesim la aer si cina este foarte speciala, cu mancare traditionala si intr-o companie placuta.
Si afara s-a racorit in sfarsit!
Maine ne asteapta un drum lung spre Cesena. Somn usor!

Ziua a patra, sambata, 19 iulie 2014

Vizita mea la dentist ne cam incurca programul, dar nu avem ce face. Asa ca iata-ne la ora 12 intr un satuc catarat pe stanci, asteptand sa soseasca amicul nostru Leonardo al carui var e dentistul din povestea noastra. Dureaza ceva si incet ne integram in viata satucului cu lume care se saluta, isi aduc unii altora diverse sacose, vorbesc, se amuza, comenteaza cate un trecator si supravietuiesc in arsita zilei. Intr-un sfarsit apar cei doi si in doua minute imi taie firele de la operatie. Am insa timp sa observ ca, fata de acest foarte modest cabinet dentar,  Andrei, dentistul meu, are o adevarata naveta spatiala! La plecare, moment de spaima cand mi se pare ca nu mai am geanta cu mine. Nu dureaza mult, desi totusi destul pentru acest teribil gand, si gasesc geanta pe scaunul liber din cabinet. Pfui!
La drum din nou! Ne cam invartim in cercuri pana iesim din localitate. GiPieSa noastra e foarte rabdatoare si cand vede ca nu o ascultam uneori, ne repeta apasat comenzile si pleaca nemultumita undeva neauzita. Apoi revine si incearca sa ne convinga iar ca gresim. E insa foarte amabila…
Drumul dureaza mult si decidem sa oprim la Vasto sa il vizitam pe Ivo, vechiul nostru prieten pe care nu l-am vazut de 12 ani. Il gasim neschimbat si nimic nu pare sa se fi miscat din loc in casa lui de deasupra marii. Pana si prietena lui e aceeasi si arata la fel de bine ca si atunci. Bem o cafea si ne serveste cu ananas. Inainte de a pleca imi ofera un servet alb. Sa fie semn de pace? Ivo cu ideile lui traznite! Mai arunc o privire spre Luccioletta, plaja noastra de vis…Coboram scarile si revad apartamentul unde stateam noi vara. Cate amintiri stau ascunse aici in fiecare locusor…
De jos din strada ne arata Ivo niste afise pe care le-a lipit pe zidul de sus al casei: Schubert, Verdi, Paganini. Si rade povestind ca oamenii intreaba de ce sunt puse pozele acolo si le zice ca sunt bunicul, unchiul, strabunicul lui…!Tipic pentru Ivo.
Iesim din Vasto si ne indreptam spre Ortona unde ne propunem sa il vizitam pe Mario. Nu o idee reusita caci casa lui era un total santier, lucratorii ucrainieni catarati pe ziduri si o fata tinerica iese stanjenita dintr-o camera din spatele casei. La cei 50 de ani ai sai si-a vopsit parul, pare a avea si ceva liftinguri si arata tinerel. Asa ca isi poate permite o tipa de 20, nu? Noi inca o pastram in amintire pe Lara, fosta logodnica, mai mare cu cativa ani decat actuala, dar care l-a parasit dupa vreo noua ani de prietenie.Viata!
Il lasam pe Mario cu lucratorii si tinerica lui si continuam drumul spre Catignano, un mic satuc elegant in munti. Drumul este ireal de frumos, cu stanci si campii,cu piatra rosiatica si paduri salbatice. Uneori pare ca cineva s-a jucat si a pictat acest peisaj, cu trasaturi rapide de penel, adaugand nuante stinse de caramiziu stancii sa invioreze verdele padurii. Ajungem la sase seara si ne asteapta Giuliano care ne cazeaza la o pensiune superb decorata, imitand o casa de tara, dar intr-o nota viu colorata. Fiecare camera are alta culoare dominanta. A noastra e verde. Cu siguranta au avut un designer bun sa aranjeze acest B& B. Dar nu avem baie in camera, desi aparent asa se platise. Singura camera cu baie e data altor oameni. Insa baia e ok, mai trist e ca netul nu functioneaza deloc. Inainte de a ne caza vizitam manastirea unde Giuliano planuieste sa creeze un centru muzical si cursuri de master class avand invitati muzicieni de mare renume sa tina cursurile. Au sprijinul autoritatilor locale si in acest loc mic de provincie entuziasmul e la cote inalte. Ne odihnim putin si ne pregatim de concert. E intr-o sala nou amenajata intr-o fosta capela. Lumea se aduna si, asa cum se intampla de obicei, acolo unde oamenii sunt mai putin sofisticati exista mai multa bucurie de viata si mult respect pentru valoare. Au apreciat concertul, ni s-au facut poze de parca eram cine stie ce mari vedete. Toata lumea dorea sa se pozeze cu noi. Foarte multi dintre copii erau si ei implicati in cursuri, dornici sa studieze si sa reuseasca. O chinezuta mititica de 13 ani era venita la cursuri insotita de mama ei. Femeia era foarte prietenoasa si ar fi vorbit cu noi, doar ca nu stia decat foarte putine cuvinte in italiana si engleza. Fetita, foarte retinuta, stia mai multa italiana, dar vorbea foarte putin, cu o fata imobila, doar ochii decupati ca doua fante pe deasupra obrajilor se miscau studiind lumea din jur. Intelegem ca sunt din Chang Chung, ca fetita e un copil minune in lumea viorilor si a castigat premii importante la varsta ei. Urmeaza cursuri muzicale la Milano si Lugano. Cati bani trebuie sa aiba sa stea acolo si sa studieze! Luam masa intr-un loc in afara localitatii cu toti oficialii si cu chinezoaicele. Primarul e un tinerel de 29 de ani plin de bunavointa fata de lumea muzicala si care pare ca vrea sa sustina planurile lui Giuliano, vazand in ele o modaliate de a ridica satucul si a-l face cunoscut. Resturantul se cheama La Nonna si bunica bucatareasa e prezenta printre noi cu bucate preparate dupa retete proprii. In curtea restaurantului sunt doi catelusi simpatici care se iubesc mult si nu mananca unul fara celalalt, impartind fiecare bucatica pe care o primesc. Si stau sa fie mangaiati, rasfirandu-se pe prundisul aleii asteptand rabdatori si li se dea atentie.
Ne despartim de toti acesti oameni si ne facem planul de plecare pentru a doua zi.
Somn usor!

Ziua a cincea, duminica 20 iulie, 2014

Plecam pe la noua spre Portofino. Nu e nici acum prea scurt drumul, dar concertul e la 9.30 si avem timp berechet. Oprim pe drum sa mancam ceva si sa punem motorina si la cinci intram in sirul de statiuni care duc spre Portofino. Sunt statiuni de lux cu hoteluri splendide ca din filmele vechi, cu basoreliefuri si flori, purtand o glorie inca vie datorita turistilor bogati si faimosi care isi petrec vacante scumpe si posh in acest colt de lume. De altfel se simte rafinamentul si stilul in vitrinele magazinelor si in imbracamintea vizitatorilor.In Portofino nu circula masinile, trebuie sa parchezi intr o parcare uriasa si apoi sa intri in zona pietonala. Dureaza foarte mult sa gasim loc de parcare si dam ocol la fiecare etaj pana zarim un spatiu suficient de bun in care sa lasam masina. Dupa care il pierdem pe Dorin care se incapataneaza sa nu coboare cu liftul ci pe banda de coborare a masinilori si iese aiurea in cu totul alta parte decat il asteptam noi.
Portofino este probabil unul dintre cele mai scumpe locuri unde poti fi in Europa. Cel mai ieftin hotel e 300 de euro pe noapte. De altfel sunt doar cinci hoteluri de toate in aceasta statiune. Al Faed vine aici cu cate un “vaporas ” urias de acopera inaltimea muntilor din jur, cu cate trei fotomodele tinere si se cazeaza la hoelul central unde o camera e 2000 de euro pe noapte si devine 2090 cu mic dejun! Barurile nu au preturi afisate pentru ca platesti dupa cum te arata fata. Daca arati a bogatas arab sau mafiot rus, atunci preturile sunt ajustate pe masura la moment. Actori, magnati, celebritati de toate felurile vin sa isi petreaca aici vacantele caci “da bine” sa fii vazut in Portofino. Hotelul nostru , Eden, e unul “ieftin” de 300 de euro pe noapte, cu un receptioner scarbos si neamabil, ba chiar ironic cu turistii pe care ii comenteaza si ii ia peste picior. De toti banii! Si sa nu credeti ca e vreun hotel modern, luxos. Nu, aici platesti patina vremii. Arata ca un hotel din filmele cu Bette Davis. Stradutele cele doua ale statiunii sunt pline de magazine de o parte si de alta, cu incaltaminte si haine scumpe. De la o fereastra atarna trei perechi de pantaloni la uscat. Intra in pret.
Publicul concertului e de varsta mijlocie, uscativi si ofiliti, imbracati bine si parand interesati de muzica. Insa retinuti si reci, diferiti de oamenii simpli si bucurosi din seara trecuta. Dupa concert mergem cu organizatorii la un restaurant in apropiere si ne povestesc ce inseamna viata in Portofino. Aici criza nu exista caci preturile si snobismul vizitatorilor mentin standardele sus dincolo de cotele de criza. Totul e scump, nejustificat de scump. Dar e un loc de fitze si asta se plateste.

Ziua a sasea, luni, 21 iulie 2014

Plecam pe la noua jumatate pe un drum ploios spre San Baronto unde ne asteapta Luca Torregiani, pianistul.

Imi amintesc visul de noaptea trecuta cand se facea ca mergeam in vizita la Lili si cele doua pisici ale ei vorbeau. Ca pisica mare vorbea nu era asa de mirare in visul meu, dar ma uimeam cum de pisoiasul mic a reusit asa de repede sa invete si el! Ce vis amuzant!
Pe drum Dorin ne povesteste de vizita lui in America si de zapada de cinci centimetri care paralizase locul si activitatile. Si de camasa pe care si-o cumparase el de acolo si care, la prima spalare i-a venit baiatului lui de cinci ani. Se gandea ca la a treia spalare probabil avea sa ii vina unui nou nascut. Tehnica americana, ce mai!
Drumul se aglomereaza si ne cam blocam vreo jumatate de ora. Dar ajungem pe la unu si Luca ne asteapta deja cu masa pusa. Donatella, sotia lui, e la fel de scumpa ca si acum doi ani. O femeie buna si parca acum arata ceva mai fericita decat prima data cand am intalnit-o. In schimb copila lor e la fel de nesuferita si prost crescuta cum era si atunci. Nicio imbunatatire. De fapt observ ca nu stiu sa isi creasca copiii. Si Giuliano avea o fetita inca mica, dar cu coarne de cerb pe care el le slefuia de zor! Nu stiu ce se va alege de acesti copii asa de razgaiati si needucati. Un dezastru…!
Dupa pranz ne cazam la acelasi hotel minunat. Atata doar ca netul mai mult sta decat merge…Pe la sase iesim la o mica plimbare pe unica strada din Lamporecchio. Iti ia doar trei minute sa o parcurgi, asa ca plimbarea noastra s-a terminat aproape inainte de a incepe. Dar am luat niste suc de morcov natural si caise foarte bune. Tot ne-am ales cu ceva!
Concertul are loc la biserica unde acustica este foarte buna si nici nu este exagerat de cald.
Descoperim si o romanca la concert, plecata din Fagaras de 16 ani. Susie, bucatareasa familiei Torrigiani ne aduce uleiul facut de ea in casa si limoncello si alte tipuri de lichioruri. Niste bunatati! Si preturi acceptabile. Luam cu totii masa la o pizzerie unde ni se ofera nenumarate tipuri de pizze facute ca la mama acasa.
Deja incepe furtuna si cerul se lumineaza de fulgere. La culcare!

Ziua a saptea, marti, 22 iulie, 2014

Ne trezim din greseala lui Dorin la sase. Dar se dovedeste de folos, caci trebuie sa gonim sa ajungem in Elvetia sa luam cheia de la Stefan Tarara care are amabilitatea sa ne gazduiasca la el.
Admir pe drum perfectiunea gradinilor toscane unde crescatorii de plante au toate tipurile de flori si copacei decorativi aliniate milimetric. Sunt cei care livreaza plante intregii Italii si aceste culturi le asigura existenta.
La Cantu ramanem doar noi doi. Am exact o ora sa fac ceva cumparaturi pentru sederea in Elvetia. Plecam in viteza si incepe si o ploaie torentiala, ca sa fie totul complet. Evident in Elvetia dam de drumuri in reparatie, restrictii de viteza si tot asa. Mai sa ratam cheia casei!
Dar incercam sa fim calmi si sa ne bucuram de splendoarea peisajului. Munti cu zapada, vai intinse, lacuri pline de barcute. Da, suntem in Elvetia adevarata.
La fix ajungem si la casa tinerelor gazde. Cand i-am vazut, prima intrebare in mintea mea a fost: unde sunt parintii? Dar cand Stefan mi-a prezentat-o pe sotia lui (si ea ireal de tanara) am inteles ca ei erau familia de fapt. Doi tineri muzicieni, ea ,bulgaroaica, el, roman nascut in Germania care studiaza si concerteaza in Elvetia. Si el este un adevarat geniu al viorii. Bravo lor!
Toni se ofera sa ii duca la aeroport. O idee nu buna, date fiind blocajele de pe drum. Mai sa piarda avionul. Au avut inspiratia sa iasa din masina si sa ia tramvaiul. Au fost norocosi , caci altfel cred ca trebuia sa le platim avionul!
Ne instalam in casa lor ordonata si ingrijita si imi dau seama ca nu imi doresc sa mai merg la repetitie deloc. Mai si ploua continuu! Imi pregatesc ceva de mancare si privesc pe geam la siroaiele ce curg de sus. E frumos locul, curat, ingrijit, cochet. Au si loc de joaca pentru copii, gradinite de flori si legume. Tot comfortul. Cad obosita si abia realizez ca melodia pe care o aud e de fapt telefonul . Toni incearca sa intre in casa, dar gresise adresa asa ca nu dau de el cand cobor. Dar intre timp isi gaseste el drumul. Adorm la loc. A fost o calatorie epuizanta.

Ziua a opta, miercuri, 23 iulie, 2014

Odihniti ne facem vant sa ajungem la Elisabeth. A stat ploaia si nici nu am primit amenda pentru parcarea masinii. Inca. Aici nu ai voie sa parchezi nicaieri. Unele locuri sunt parcari unde iei amenda de te saturi, altele, liniile galbene, sunt locuri unde iti ridica masina. Daca ai noroc iei doar o amenda. Daca nu ai noroc, iei mai multe. Nu stiu de ce depinde. Aici ne-au amendat acum vreo patru ani ca am platit parcarea, dar nu am mutat masina dupa o ora ca sa dam dreptul si altor cetateni sa parcheze in acelasi loc! Stupid la maximum! Si noi care incarcam bagajele in masina… Ce sa ne mai preocupam sa foim masina cu un metru in dreapta sau in stanga?Elvetia!
Asa ca acum vom avea grija. Ma gandesc sa parcam masina la Elisabeth in garaj si sa ne miscam cu tramvaiul.
Mergem la Hans Peter si parcam in spatele casei lui pentru a merge la magazinul de antichitati din vecinatate. Luam si o cafea de la Coop pana deschide magazinul.Gasim cateva lucruri dragute acolo si imi cad ochii pe un tablou fain. Parca l-as lua… Si maine e o zi.
Plecam la Elisabeth si dureaza ceva vreme sa inchidem si sa deschidem usi de garaje, lifturi, coridoare sa ajungem la ea in casa. E o nebunie sa vezi tot lacul si padurea de pe balconul ei.
Mancam si cand ajung si ceilalti doi membri ai trioului plecam spre Mammern, o localitate intr-un canton dominant agrar, cu livezi si ferme unde totul e aliniat perfect. Aici nici firul de iarba nu indrazneste sa creasca de capul lui, fara organizarea si aprobarea autoritatilor.
Castelul unde are loc concertul este o minunatie, frumos decorat, cu un parc imens, plin de flori, pe malul lacului Konstanz. De partea cealalta este Germania. Elisabeth, in tinerete, obisnuia sa treaca lacul inot in Germania, se odihnea si inota inapoi. Si e distanta, nu gluma!
Pe un mic lacusor in parc isi afla casuta niste rate salbatice care acum se joaca in largimea lacului mare. Seara se retrag in lacusorul lor cu podet din curtea castelului. Astia au disciplinat pana si ratele!
La receptie la castel e o farfurie plina cu mere crocante, abia culese, oferite vizitatorilor. Vizitam castelul unde primim si noi o camera pana la concert. Tablouri cu toti cei care au stapanit locul si mobilier greu, valoros, se aliniaza pe pereti si de a lungul lor. In curte se servesc bauturi si inghetate, lumea sta de vorba, cei care sunt aici la tratament sunt vizitati de rude. Sa tot stai in locul acesta atat de curat si ingrijit!
La cinci incepe concertul in capela castelului, o bijuterie arhitecturala, cu pereti pictati in culori suave. Altarul da senzatia de relief, dar daca privesti atent iti dai seama ca de fapt coloanele sunt doar pictate. Dar cat de puternica e impresia de 3D! Foarte frumos realizata. La cinci capela e plina de lume. Si pentru mine concertul e nou si combinatia de pian, clarinet si fagot e superba! O armonie desavarsita!

Dupa concert se serveste masa. Ca la marile restaurante, cu tacamuri de argint si cu portii delicate, exact cat poti manca. E un loc extrem de luxos. Aici va veni si Elisabeth sa se recupereze dupa operatia la coloana. Mai ceva ca la Ritz!
Plecam spre Zurich  sa lasam masina in garajul Elisabethei si bem un ceai cu Iulia. Ce boierie aici, deasupra orasului! Dar intoarcerea spre casa e o aventura caci se fac lucrari la strazi si tramvaiele sunt deviate. Ne urcam intr-un tramvai, ne dam jos si asteptam sa luam altul. Toni vine cu ideea sa mergem pe jos pana la statia urmatoare. Mai sa-l pierdem si de la 12 nu mai circula prea multe. Ne panicam putin, dar gasim tramvaiul 7 care sa ne duca la strada noastra. Nici nu e chiar asa departe de oras. Suntem franti de oboseala.
Somn usor!

Ziua a noua, joi, 24 iulie, 2014

Azi e o zi de totala relaxare. Nu au concert si nici vreun program fix. Si cum Zurichul l-am vizitat piatra cu piatra in atatea ocazii, acum doar ne plimbam si ne rasfatam. Mergem la Coop-ul cu cafea de langa Hans Peter si mai dau o raita la magazinul de antichitsti. Probabil nu vom lua tabloul. Nu azi, oricum. Dar im dau seama mai tarziu ca as lua cele sase farfurii superbe pe care le-am zarit acolo. Mda, asta se poate face. La 12.30 o luam pe Iulia de la scoala si o ajutam cu cumparaturile. Ia cantitati mari de diverse ca sa nu trebuiasca sa le care ea. Luam legume si fructe de la turc si acolo intalnim o romanca, prima de care dam in atata vreme. Aici totul e asa de strict incat romanii nu se pot strecura decat daca au documente serioase care sa le permita sederea. Nu te joci cu elvetienii!
Mergem la Hans Peter sa recuperam lucrurile Elisabethei. Dar nu gasim cheia si expeditia e sortita esecului. Elisabeth avea ideea de a forta usa, caci Hans Peter ii daduse mana libera . Dar noi nu vrem sa ajungem in conflict cu Felix, “generosul” fiu al lui Hans Peter, cel care, odata ce s-a vazut mostenitorul unei averi imense de la tatal sau, l-a internat intr-un azil ieftin si asteapta ca el sa moara sa preia totul. O poveste demna de Balzac! Dar e viata lor, vorba unei glume de pe internet “circul lor, maimutele lor”.
Mancam cu Iulia si spre seara plecam spre casa cu tramvaiul, deja experti in a gasi drumul.
E noua si deja ma simt obosita dupa o zi de stat pe drumuri.
Pe maine!

Ziua a zecea, vineri, 25 iulie, 2014

Ne trezim tarziu. E soare si frumos. Neasteptat de cald afara! Evident ne miscam in reluare si ajungem sa lasam ceva de mancare la Iulia, deschizand zecile de usi ale Elisabethei. Au si buncare in cladire. Fiecare persoana are adapostul ei antiatomic. Nici o grija , nici o teama. Eu una m-as rataci in acest labirint de usi, lifturi si chei. As avea nevoie de un GPS, cu siguranta.
La unu ne intalnim cu ceilalti doi membri ai trio-ului si am exact timp sa imi cumpar farfuriile si o carte. La ora 13.30 ajungem la locul concertului, foarte aproape de Zurich.

Lumea e foarte amabila, dupa concert, dintre spectatori ne abordeaza cativa care vor sa isi exprime entuziasmul si incantarea. A fost un concert minunat intr-adevar. Baiatul care o inlocuieste pe Elisabeth e foarte bun si stapan pe el. A iesit un concert super!
Bem o cafea si mancam un croissant, dupa care plecam spre Zurich. Regiunea este incantatoare, cu ferme si livezi, cu case frumoase si cu totul aliniat si ordonat. Ii lasam pe cei doi la Hans Peter in cartier si eu mai intru odata la anticariat. Iau niste lucruri si plecam spre Iulia care ne asteapta pe balconul splendid, cu mancare buna. Stam pana pe la opt si o lasam pe Iulia sa isi faca temele si treaba. Luam tramvaiul spre casa.

Ziua a unsprezecea, sambata, 26 iulie, 2014

Ne straduim sa ajungem la targul in aer liber de pe malul lacului inainte de ora zece. Cautam niste obiecte de argint pentru nasa noastra: o fructiera (cu picior), un vas de tinut apa si lingurite de argint. Innebunesti in targ cate lucruri superbe poti gasi! De toate: argint, cristale, bijuterii, tablouri, sculpturi, carti…ce nu exista aici! Gasim fructiera si mai sa o pierdem caci vanzarorul se pregatea sa plece. Am ajuns la tanc sa o insfacam! Vasul de argint pe care l-am gasit e ca o vaza cu doua modele simetrice, unicat, cu semnatura autorului. Iar linguritele de argint…vai..cate modele si cat de frumoase! Cu greu decidem ce sa ii luam. E foarte greu sa faci asemenea comisioane, cu bani destui sa nu iti permiti sa dai gres, dar mai greu a fost sa ma abtin sa nu iau eu nimic. Am facut totusi un mic compromis si mi-am luat si eu lingurite. Asta ca sa im fac viata complicata cu decizia asupra carui set sa ma decid.
Revenim in cartierul nostru, impachetam tot si mergem la Elisabeth sa luam masina. Am reusit sa scapam fara amenda de parcare! Si iata-ne pe drum spre Viena! Fara sa imi dau seama ca cescuta cu simboluri egiptene si inelele de servetele ramaseseara in magazinul de unde le luasem. Nu ca ar fi avut vreo valoare, dar erau dragalase si meritau din plin cei zece euro. Dar nu aveam nicio banuiala ca, preocupati de alte fleacuri in magazin am lasat acolo sacosa cu cescuta. Abia acasa, dupa doua zile de mers am constata ca nu era nicaieri. Filmele din capul meu aratau ca le avusesem la Iulia si i le aratasem. Dar erau SF. Abia dupa multe cautari it dawned on me ca era si varianta magazin. Asa ca am sunat de la Bacau si am primit confirmarea. Iulia a mers si le-a recuperat. Doamna a fost deosebit de amabila, le pusese deoparte si isi amintea de noi, asa ca atunci cand Iulia a pomenit de o familie de romani, a si primit cescuta noastra buclucasa!
Dar, fara a banui ca lasasem in urma vreo cumparatura ne-am avantat spre Viena, pe o ploaie ca potopul lui Noe! Siroaie, siroaie… Abia spre capatul calatoriei s-a mai potolit urgia. Pe la noua am ajuns la asa zisul hotel pe care ni-l inchiriasera niste cunostinte. E de fapt o manastire care are camere si probabil a fost mai ieftin pentru ei sa ne invite acolo. Dar era curat si ne-am adaptat la conditiile austere. Amica noastra ne-a invitat la o cina in vecinatate. Restaurantul parea o pizzerie, dar avea si mancaruri gatite. De altfel extraordinar de bine pregatite. Chelnerii ne-au rasfatat, ne tot intrebau daca ne place, cum ne simtim etc,etc. Eram si singurii clienti, de altfel! Dar mancarea  minunata si am petrecut o seara placuta cu doamna respectiva.
Somn usor si Doamne ajuta!

Ziua a douasprezecea, duminica, 27 iulie, 2014

O maicuta in varsta dar inimoasa si energica ne serveste micul dejun. Foarte bun si indestulator, ca pentru calatori ca noi. Dar vrem sa facem un tur de oras inainte de a pleca din Viena. Asa ca ne plasam la Albertino si luam un autobuz turistic care ne poarta prin tot orasul, ne povesteste istoria lui si ne opreste la muzeul Hundertwasser. Un tur numai bun sa imi dechida pofta de a sta macar o saptamana la Viena vara viitoare, daca vom fi sanatosi, sa vad pe indelete din nou muzeele si galeriile, sa nu ma grabesc deloc si sa mi le bag in cap, in ochi si in sufet. Minunat oras, Viena!
La sfarsitul turului de oras alegem un restaurant placut, cu mese afara si comandam snitele, desigur. Dar si aici ne urmareste ploaia. Incepe o rafala puternica si alergam spre masina, uzi de apa calduta a ploii de vara. Dar e ploaie serioasa!
Ne indreptam spre casa. Abia la patru poposim in curte la Rastolita, la mama lui Dorin. Ii lasam bagajele si mancam cu ei, dupa care drumul ne poarta, verde si minunat, spre casa noastra draga…
La noua ajungem, lasam “comisioanele”  la nasa si debarcam acasa unde ne asteapta Anca si Dan cu masa. Rasfat!

Published in: on July 24, 2014 at 12:33 am  Leave a Comment