Norvegia 2013

Prima zi, miercuri, 24 iulie 2013

Incepem bine: de undeva a cazut un tub peste masina noastra gri si sa spart geamul din spate!Cat nu a vrut Toni sa mergem cu masina alba, iata-ne mutand bagajele in ea si schimband traseul pentru a ajunge in Polonia prin Ungaria. Dar daca nu aveam o alta masina ce ne faceam?!
Cumparam o harta si se dezbate varianta de drum. Ce intorsatura!

Pornim totusi cu optimism,caci probabil e un semn ca trebuia sa plecam in a este conditii.Drumul ne poarta prin Cheile Bicazului, intr-un peisaj splendid si salbatic.O vulpita sta pe marginea drumului nehotarata:sa trec, sa nu trec? O lasam sa decida de una singura. Dupa stanci se deschide podisul transilvan cu sate curate si inflorate,cu berze fericite in cuiburile lor,cu pui deja crescuti mari.Ajungem la Rastolita si mama lui Dorin ne asteapta cu pranzul. E o casa frumoasa cu flori si paraias care trece prin curte susurand.O pisica dragalasa neagra cu pete albe se rasfata la soare si se simte bagata in seama, asa incat se rostogoleste alintata pe pietris.

Dar noi ne grabim si, dupa o cafea, ne asternem printre sate noi si colorate spre Cluj.

Pe drum, la fiecare al patrulea stalp era cate un cuib de berze. Si, ca niciodata, anul asta cuiburile erau toate pline. Trei, patru sau chiar cinci barzoi stateau privind lumea de sus. Simpatici! Oare noaptea cum aveau loc ei toti intr-un cuib? Si uite ca barzoii mici nu pareau deloc nemultumiti ca trebuie sa stea acolo cu parintii lor care ii ocroteau si ii hraneau. Macar de-ar fi la fel si in lumea barzoilor umani…!

Oprim la Cluj sa luam niste acte si sa ne mai intindem oasele si iar la drum!Nu avem nici o problema cu leasingul si alte alea la vama. Daca ieseam pe la ucrainieni cred ca aia eram.Ne scormoneau ei pana ne saturam de vama lor, cum ne-au facut si ultima data cand am trecut pe la ei.Asa ca ne continuam traseul nostru indrumati de Gipiesa de la masina.E foarte amabila, nu ca cea veche care ne moraliza la fiecare pas si ne zicea mereu ca am deviat de la traseu si mergem prea repede.Evident ca baietii o mai contrazic si se iau de ea, dar e mult mai discreta decat cealalta si nu ne piseaza in cap la fiecare km.
Satele unguresti sunt foarte curate si ingrijite, cu flori si gazon, iar campurile sunt si  ele aliniate cu culturi diverse, cu livezi si lanuri splendide de floarea soarelui cu capetele plecate, umile in fata luminii care se apropie de apus. Cat de frumoase!
La un moment dat, de atata stat degeaba, Dorel si Dorin incep sa creeze scenarii SF din care reiesea alarmant ca nu mergem pe drumul cel bun. Cu harta in fata isi tot explica unul altuia ca uite ca nu apar localitatile astea pe harta, gipiesa nu stie ce zice…Si numele poloneze imcep sa sune tot mai ciudat si mai straine in urechile noastre. Oprim sa vedem care e ideea si constatam ca de fapt mergeam in directia corecta si toate scenariile alarmante erau eronate. Reluam actiunea “drumul nostru nesfarsit” si deja am luat forma scaunelor si ne-a intrat os prin os. Se intuneca si pe cer se ridica maiestuoasa o luna plina superba.
Mai avem ceva de mers si soseaua e plina de camioane de-ai fi zis ca s-a spart teava si se revarsa toate din aval…
La 90 de km de hotel, cand parea ca in sfarsit vom ajunge in oaza noastra de odihna, ne trezim intr-o coada imensa, probabil un accident pe sosea, care nu parea sa se sfarseasca decat undeva in fata hotelului nostru…Sau la vreo granita.Dar polonezii stau cuminti la rand si nu se gaseste nici un “jmecher” care sa incerce sa se bage in fata cum ar fi fost la noi.Eventual cu boxele duduind de manele.
Incercam sa gasim variante sa ajungem cumva la hotel. Gipiesa e nu numai amabila, dar si eficienta.  Dupa ce ne-a tot zis sa ne intoarcem s-a prins ca nu se poate si a gasit alta ruta.Drumul e plin de echipaje de politie si doua ne opresc. Primul ne opreste si doar inspecteaza masina, al doilea echipaj ne ia actele si le studiaza o vreme. Ne temem sa nu ne amendeze, caci pe drum sunt sute de camere de radar, insa nu au aceste ganduri negative.Probabil e din cauza accidentului si incepem sa speculam:o fi careva care a fugit de la locul accidentului, o fi fost o masina alba implicata,etc, etc..Intre timp cautarile noastre devin amuzante:neputand citi numele poloneze de orase ajungem sa le numim “O stropel”ca e ceva cu Ostro, si tot asa, porecle mai mult sau mai putin culinare. Tarziu, la ora doua, ajungem si noi la hotel, bucati de oboseala, intepeniti de stat pe scaune si cadem adormiti. E un hotel modest, dar e curat.Maine la 7:45 plecam la drum.
Joi, 25 iulie, 2013
Suna ceasul si ne grabim sa plecam. Ce sa vezi?? Telefonul lui Toni s-a autosetat cu o ora mai devreme si el il pusese sa sune dupa ora Romaniei.Pfff! Vad ca ne merge bine…Macar sa zboare avionul si sa stea pe cer.
Iar se contrazic cu gipiesa, li se pare ca nu ne zice bine incotro sa mergem.Cu hartile in mana se panicheaza si creaza o stare deloc placuta.
Plus ca nu am schimbat bani sa platim autostrada caci nu am avut unde.Plus ca pe fundal o pianista si-a anulat concertele si a declansat un nou sir de stresuri. Cei doi continua sa aiba dubii profunde referitoare la indicatiile Gipiesei si tot se agita cu harta si isi dau de zor cu parerea. Deja nu suntem bucurosi de nimic, ba dimpotriva.
Dar iata ca drumul se deschide ca in poveste si ne aflam pe autostrada spre Poznan. Pestisorul de aur a “operat” si gasim statie de benzina, schimbam banii si pianista anunta ca pana la urma pleaca in Italia cum era planificat…Toate cad in locurile lor ca niste piese de puzzle rearanjate.Dar cat stres!
Decidem sa mancam la o benzinarie si ajungem foarte bine la aeroport, parcam masina si facem check-in-ul. Nu au mare lucru la duty free asa ca ma multumesc sa incerc cateva parfumuri si creme. Acum miros ca o drogherie!
Ne vom imbarca  intr-o ora.E foarte mic aeroportul si nu e aglomerat. Confortabil! In schimb in avion e o adunatura de copii mici, multi si impielitati care urla incontinuu de zici ca i -au pus pe  jar. O gradinita intreaga, grupa mica pregatitoare toti! Vai!
Dar ajungem se pare pe pamant  fara incidente. La cate ni s-au intamplat in ultimele ore  e chiar un noroc ca aterizam.
Reusim sa luam autobuzul catre oras. Ce e uimitor e ca pentru prima data intru intr-o tara si nu ne fac. controlul pasapoartelor. Interesant!
Autobuzul ne duce la gara centrala printr-un peisaj splendid,verde, prin paduri si campuri de un verde intens.Din cand in cand ferme ingrijite si alaturi de ele case, nu foarte multe dar cu flori si fara nici o forma de gard sau ingradire.
In gara bajbaim o buna bucata de vreme incercand sa gasim un mod de a ajunge la hotel. insa nu reusim sa dam de un mijloc de ransport in comun si decidem sa luam taxiul. Nu e departe dar costa totusi 150 de Koroane.Taximetristul e foarte corect si macar avem senzatia ca nu a incercat sa ne pacaleasca.
Stam la Gruner Apartments,foarte fain.Avem doua dormitoare si o sufragerie si baie,plus acces la masini de spalat la subsol si net free.Cam 30 de euro de persoana, preturi de Norvegia.
Insa nu ne plangem caci e destul de bine pozitionat,foarte aproape de muzeul Munch. Deci stim maine ce facem de dimineata!
Vineri, 26 iulie, 2013
E o zi superba, senina si insorita. Baietii repeta si eu voi merge singura la muzeu caci nu avem prea mult timp in Oslo si vreau sa vad cat se poate de mult in acest interval.
Asa incat dupa micul dejun plec singura spre muzeu. Nu e departe si trec pe langa Gradina botanica si ajung repede la muzeul Munch. Se face o inspectie foarte stricta. Nu ai voie cu niciun fel de geanta si iti dau o punga transparenta sa iti pui ce ai nevoie. Asta dupa furtul din Olanda, cu siguranta!
La inceputul vizitei este un film despre viata lui Munch. A fost un tip ciudat care nu a putut combina viata personala cu munca de artist asa incat a decis sa nu se casatoreasca cu femeia care il iubea si pe care o iubea ci sa se dedice artei sale. Nu cred ca i-a fost usor iubitei sale sa accepte toate conditiile absurde puse de Munch pentru a ramane in preajma sa. A plecat in cele din urma de la el si intre ei doi relatia a devenit ura.Ba chiar se spune ca ea a tocmit un roman( of all people!) sa il ucida pe Munch. Oricum el a fost un personaj destul de ciudat, cu tot felul de fixatii si frustrari, mereu obsedat de ideea ca e nedreptatit si in cele din urma a murit singur,izolandu-se de lume ani in sir si refuzand sa comunice cu prieteni ori rude.
La inceput, prima sa expozitie cea de la Berlin, a fost un esec lamentabil si presa l-a criticat cu inversunare. Era un non-conformist si ii socase pe contemporanii sai mai conservatori. Dar a fost sustinut de toti avangardistii vremii, incepand cu Nietzche si continuand cu Proust si alti intelectuali celebri ai Europei.
Salile de expozitie cuprind picturi din ultimii sai 40 de ani, cu lucrari reprezentative pentru pictura expresionista, aranjate pe teme. Aici pse poate vedea Madonna, Strigatul, frescele dedicate ciclului vietii, autoportretele sale de un dramatism impresionant, o serie de tablouri dedicate momentelor zilei, doua tablouri cu tema cerului instelat, care imi amintesc cumva de Van Gogh. Are aici si o sala de  tablouri ale unor personalitati artistice sau politice( interesant politicianul cu o atitudine aroganta si dispretuitoare) si aici se afla un tabou al lui Nietzsche pe care insa l-a reconstituit din fotografii si nu pentru ca i-ar fi pozat. De fapt in epoca timputie a fotografiei Munch s-a folosit de aceasta noua inventie pentru a imortaliza imagini pe care ulterior le picta.
Intr-o alta salansunt picturi ale modelelor care ii pozau, deobicei aceleasi, ceea ce crea o familiaritate tensionata totusi intre artist si modelul sau.
Munch descrie momentul ca i-a inspirat Strigatul ,la un apus de soare pe malul marii care i-a dat starea de disperare si inutilitate dureroasa din care a rezultat celebrul tablou.Ma reintorc in sala unde sunt cele mai faimoase picturi, Dansul, Gelozie, Copil bolnav.Mi-a placut tabloul cu busteanul galben care pare ca vine dupa tine oriunde te-ai afla in incapere. Fascinant. Ca si carul cu boi al lui Grigoresc, ca si alte picturi celebre, dar chestia cu busteanul e asa de interesanta incat ma tot foiesc prin incapere si observ cu uimire cum el pare a-si schimba pozitia dupa locul unde ma aflu. Ce tehnica speciala!Foarte interesant e si tabloul cu lumina soarelui, si in varianta monumentala, ca si “Cercetatorii”, tablouri in care linia de culoare e ferma, aproape agresiva.
Ma intorc acasa prin gradina botanica unde lumea sta la plaja sau la picnic pe iarba frumos tunsa si ingrijita,printre copaci cu forme stranii si straturi multicolore de flori.Nu au griji, sunt relaxati. Aici e suficient sa te nasti si din acest moment si pana mori statul are grija deplina de tine.Contra taxe foarte mari, e drept, dar se traieste foarte decent si lumea sta in restaurante, la terase, la o bere si fripturi fara a parea sa fie apasati de grija zilei de maine sau de cum platesc educatia copiilor sau pe doctori in spitale.No worries!
Ajung usor la hotel si inainte de asta opresc sa mai iau cate ceva de la magazinul de peste strada de noi. Dupa ce mancam luam un autobuz si cand sa cumparam biletele soferul ne avertizeaza ca sunt ff scumpe din autobuz si ne sfatuieste sa coboram la prima si sa luam bilete de la chiosc. Cat de amabil! Asa si facem si luam bilete de 24 de ore, valabile si pe vapor si pe orice mijloc de transport. Dupa care luam vaporul spre fjorduri si oprim la a doua insulita unde e muzeul KonTiki. De cand imi dorisem sa il vad! Data trecuta n am avut timp suficient si amoprit doar la muzeul vikingilor si a muzeul satului. Acum ajungem la KonTiki si tot citind despre expeditiile lui Thor Heyerdal parca m-am transportat in timp si spatiu in acele timpuri de aventura si curaj cand marele cercetator si-a riscat viata pentru a reconstitui drumul triburilor din Polinezia, pentru a studia lumea indepartata pentru noi a insulelor Pastelui si viata in arhipelagurile din Pacific.Am crescut citind despre expeditia Kon Tiki si a vedea vasul cu care ei s-au aventurat in larg a fost ca o revenire la ceea ce doar imi imaginasem in copilarie. Foarte interesant si emotionant! Mergem si la muzeul Fram al expeditiei lui Amundsen. Si despre ei citisem destul, plus o lectie cae m-a bantuit ani in sir de predare, despre Scot care a ajuns la Polul Sud doar ca sa constate ca Amundsen fusese mai inspirat in pregatirea expeditiei sale si supravietuise, in timp ce englezii aveau sa isi piarda viata in aceasta incercare temerara.
E foarte frumos locul si in golful din fata statiei de vapor cativa curajosi inoata, alti oamenipescuiesc, niste copii se joaca pe stanci .
Vaporul e foarte aglomerat dar drumul dureaza putin si dupa ce debarcam mergem sa ne plimbam in centrul orasului. E plin de lume, cantareti stradali, turisti de toate neamurile. Dar Oslo insasi ca si capitala e un oras pestrit, la concurenta cu Londra. Arabi, indieni, negri de toate nuantele, mulatri rezultati evident din combinatia cu localnicii si care sunt deja naturalizati aici. Si ca o pata de culoare, cu tristete constatam ca ne regasim tiganii nostri, cersind insistent pe strazi, murdari si neplacuti, veniti aici sa ne faca de ras si sa isi duca faima si pe taramuri nordice. Ufff!
Luam un tramvai sa mai vedem si alte parti ale orasului. Dar ne cam ratacim prin zone necunoscute si coboram sa luam un vehicul in directia hotelului.Se insereaza in orasul cu seri tarzii la acest moment al verii. Ajungem foarte obositi acasa si cadem lati torpilati.
Sambata, 27 iulie, 2013
La unsprezece vine Mihaela cu Ralf si stam cu ei de vorba pana pe la pranz cand plecam spre parlament impreuna. Ajungem insa cam prea tarziu sa il putem vizitasi decidem sa mergem sa mancam la Egon, un restaurant foarte pitoresc pe Strasse. Incepuse sa si ploua siroaie si ne gasim loc in interior. E o placere sa stam cu ei. Ralf e o persoana foarte simpatica si informata si aflam multe de la el despre Norvegia inceputului de secol cand saracia facea ravagii. Secole de-a randul Norvegia a fost sub ocupatie daneza ceea ce explica si asemanarea dintre cele doua limbi. Limba oficiala e un dialect norvegian adoptat la scara nationala si exista si o limba care a rezultat din influenta danezei asupra limbii vorbite de populatie. Anii 70 au adus prosperitate tarii prin descoperirea unor insemnate zacaminte de petrol in largul marii lor. Cu asta au dat lovitura!Au si stiut sa administreze aceasta bogatie, ce e drept.Ralf ne spune ca acum problema e ca la fiecare doua persoane active exista un pensionar, ceea ce face sa creasca enorm taxele.
Petrecem o zi minunata cu Mihaela si Ralf. Ne despartim la Muzeul de arta si ramane sa ne revedem in Romania cat de curand. ploaia s-a oprit si deja e soare si frumos. Muzeul e aniversar Munch 150 de ani de la nastere si e o minunatie sa vedem numeroasele tablouri din prima perioada a creatiei cand pictorul a trecut prin influente diverse ale pictorilor impresionisti si expresionisti europeni. O varietate de stiluri, foarte multe teme recurente, obsesia lui de a relua aceleasi subiecte in diferite forme si culori, unele chiar identice cu altele. Cel putin Strigatul exista in patru variante usor schimbate ca si coloristica.
Vizitam si salile cu pictori norvegieni din secolele 18-19 si o sala cu Manet, Gauguin, Degas, Monet,nu foarte numeroase. In magazin au postere cu Modigliani si imi amintesc ca acum patru ani le-am vazut aici. Dar mi se spune ca acum muzeul e dedicat lui Munch si nu expun multi  alti pictori.
Plecam pe jos spre casa, intrand in magazine, ascultand muzica la un restaurant mai poche care are se pare niste chitaristi invitati care par faimosi dupa cum sta lumea sa ii asculte. Cumparam bilete pentru maine spre gara si intram in vorba cu un argentinian stabilit aici. Ginta latina!

Duminica, 28 iulie, 2013

Ne trezim la cinci sa ne pregatim de plecare. Autobuzul 31 vine la 6.08. Aici totul e la secunda. Oare cum reusesc sa ajunga mereu cand e afisat? Fara nici o intarziere? Nu ai stresuri ca nu vine autobuzul. Vine cand e afisat si te anunta mereu cate minute mai ai de asteptat. Lasam cheile si mergem in statie. Din autobuz vad nume de magazine Halal Restaurant, Habibi Cafe, Buddha, Indian Restaurant, etc. Toate norvegiene:)! Ce ti-e si cu globalizarea! Orasul e amortit in dimineata de duminica cu cer cenusiu. Numai bun de calatorit. Macar nu fierbem in soare in vagoane. Gara e foarte bine organizata, trenul e afisat, exista un culoar special pe care ajungi la peron. Trenul e deja acolo, chiar daca am ajuns cu trei sferturi de ora mai repede. Ce bine, ne urcam si stam linistiti sa plece. Oricum avem o viata de mers: numai sapte ore! E curat, baile au hartie, sunt impecabile… Imi amintesc ce inseamna sa mergi la baie in trenurile noastre, cat de dezgustatoare si mizere sunt, cum te feresti sa nu te atingi de nimic in jurul tau. Civilizatia… Trenul se grabeste printre paduri si lacuri linistite, parand ca timpul sta in loc si viata e tihnita. O dimineata de duminica si pentru natura toata. Bine ca avem net in tren si ne gasim ocupatie. Suntem in munti cu paduri de brazi, trecem pe maluri de rauri repezi de munte, totul e verde, presarat cu casute de lemn vopsite maro. Peisajul se schimba, apar petece de zapada, ghetari si, la 2200 de metri, e deja foarte frig. Vom face cuie se pare! Pe la ora unu ajungem in Bergen. Nu e frig chiar deloc si pana sa ajungem la hotel nici nu ploua. Argentinianul ne avertizase ca la Bergen ploua 360 de zile pe an. Incurajator! Un miros placut si foarte familiar ma intriga. Oare spala strazile cu ceva asa de parfumat? Dar misterul se clarifica in curand: miroase a tei! Aici teii sunt in floare si miros a studentie si sesiune! De aceea mi se parea atat de cunoscut! Evident in primele colturi de strada primii conationali minoritari. Uf, si aici?? Langa hotel sta un rufos murdarel si se pare ca o masina de Suceava a adus un personaj care i-a luat banii. Managerul “intreprinderii” se pare. Dar sa uitam de acesti ticalosi si sa ne bucuram de frumusetea orasului de munte asezat intr-un fjord. E ingrijit si plin de flori si abia astept sa fac o cercetare in imprejurimi. Mancam la Egon care are intrare din hotelul nostru si bem cafeaua din partea casei in hol. Iesim putin sa vedem pe unde ne aflam si pe la cinci trio-ul pleaca sa repete. Organizatorul festivalului este un evreu al carui tata s-a nascut in Romania si care a plecat apoi cu familia la Cernauti, de care se simte foarte legat. Din pacate nu vorbeste romaneste. Cat ei repeta eu vizitez. Unde-i Coca sa imi tina companie?Pornesc prin oras cu umbrela pregatita. Mioritarul din usa hotelului ma saluta respectuos. Nu stiu daca stie ca suntem conationali sau asteapta bani. E problema lui oricum ar fi. Nu fac insa nici doi pasi ca si incepe sa ploua. Intru sa iau o inghetata si, spre mirarea mea, vanzatorul imi da sa gust din inghetata ca sa ma hotarasc din care sa iau. E cat se poate de amabil si imi ureaza o seara placuta. Dar cand ies si deschid umbrela, mai sa ma transform in Mary Poppins cu vantul care sufla cu o forta neasteptata. Ma duc totusi sa vad piata de peste si cea de suveniruri, insa e si frig si ploaia m-a udat din cap pana in picioare. Printre rafale revin la hotel si astept vremuri mai bune. Imi citesc cartea mea Best exotic Marigold Hotel si ma proiectez in India prinsa total de actiunea amuzanta si oarecum romantica a romanului. Ploaia a stat si cand vine Toni plecam amandoi sa vedem cladirile si strazile de-a lungul apei. Pare un oras de turta dulce, cu case cu frontispiciul triunghiular, aliniate vesel una langa alta, iar in spatele lor descoperim un alt oras, cel vechi, cu case si strazi din lemn, cu arhitectura total deosebita de cele de la strada, acum devenit adapost pentru cafenele si magazine cu aer vechi, ca odinioara cand vasele porneau din port si marinarii mai inchinau o halba de bere inainte de a porni pe mare ( ori poate dupa ce reveneau teferi?). Facem planul ca dupa concertul de maine, in ziua libera, sa luam vaporasul catre nord. Sper sa nu prindem ploi prea urate. Ne intoarcem la hotel, bem un ceai si incheiem ziua de astazi. E miezul noptii si nu demult s-a innoptat de-a binelea. Somn usor!

Luni, 29 iulie, 2013

Ne trezim in muzica de afara. Piata e plina mereu de tot felul de buskers de toate natiile. Niste tipi care se dau rusi canta muzica simfonica, un cuplu tanar canta muzica country, niste presupusi peruvieni canta muzica indiana ca ai nostri din Neptun. Ieri la sosire am vazut o statuie aurie si m-am gandit ca o fi a lui Grieg sau a lui Ole Bull, ca ei sunt aici vestiti. Azi, trecand pe langa statuie m -am aplecat sa citesc a cui este si am tresarit speriata cand statuia s-a miscat! Hmm, era de fapt o statuie vie, vreunul de-al nostru, foarte probabil. Am bantuit strazile in lung si in lat. La Muzeul hanseatic am aflat ca se poate face un tur de oras incepand cu muzeul orasului. Dar l-am ratat pe cel de azi asa ca voi merge poimaine. Merg din nou in orasul vechi. A inviat cu totul! Asa cum ma asteptam, peste tot sunt magazine si gasesti felurite chestii specifice, coarne de toti cerbii si lopatarii nordici, blanuri, bijuterii, haine si pulovere faine. Revin in piata de peste.  Desi micul dejun e mai mult decat consistent si plin de bunatati facute din peste, vazand platourile de fructe de mare si peste cu cartofi, ceapa si legume mi se face pofta. Dar ce preturi au! Vorba lui Toni, cu banii cheltuiti aici intr-o saptamana stai o luna boiereste in Italia. Totul e scump de cazi jos si te ridici dupa o vreme…naucit!  Clar, eu ma limitez la magneti. Piata de peste e plina de vanzatori spanioli, peruvieni, italieni si asiatici. Turnul Babel si in actiune si pe strazi. Se vorbesc toate limbile. Cred ca ideea cu Turnul Babel era de fapt o proiectie in viitor a globalizarii. Asta trebuie sa fi fost. Si ca sa fie tabloul complet, la fiecare colt cerseste un tigan roman. Astia marcheaza teritoriile. In fine, eu am un scop in viata azi: sa ma interesez de croaziera spre fiordurile din nord maine. Avem doua optiuni: sa mergem la ghetar sau la Flam, o localitate de unde ar trebui sa luam trenul spre Bergen. Dar cum deja am mers cu trenul pana la loc comanda, decidem sa mergem la ghetar, inclusiv la muzeul ghetarului si de aici inapoi spre Bergen tot cu vaporul. Suna bine. Si… scump, evident. Ca sa faci ruta asta te costa 176 de euro. Dar cum nu venim aici zilnic, nici macar anual, decidem ca merita. Totul dureaza o zi intreaga, de la opt dimineata pana la 8:40 seara. Cumpar mancare pentru drum, iau si apa caci si asta te usuca de scumpa ce e. Fructele sunt si ele o scumpete. Sapte euro o casoleta de zmeura sau capsuni. Inghetata e peste patru euro o singura cupa. Dar se stie ca viata in tarile nordice nu e ieftina. Cel putin nu pentru turisti. Dupa ce decidem sa alegem ghetarul ma duc sa platesc biletele, iau si o caciula pentru Toni, din aceea cu urechi, caci de fiecare data cand e frig el are o caciula de zici ca lucreaza cu ziua la filarmonica, nu ca ar conduce-o. Macar e la un pret decent si e faina, ca sunt si de peste o suta de euro. Cred ca alea gandesc singure! Dupa ce toate platile sunt facute si caciula luata decid sa fac o incursiune in partea opusa a orasului. Descopar muzeul de arta moderna. Tocmai ce s-a inchis! Sunt sub semnul ratarii orelor la muzee vara asta aici. Dar si poimaine e o zi si, ca sa bifez si catedrala de deasupra orasului merg acum sa o vizitez. E un drum foarte abrupt, la in moment dat aproape face urcusul 90 de grade cu planul vertical. Catedrala St. John a fost construita in 1894 si e protestanta, simplu decorata, cu doua balcoane de lemn pentru cor si cu o orga mare in spate. Altarul are un tablou foarte frumos al lui Isus intr-o ipostaza umila, de drumet stand pe ganduri. A fost pictat de Marcus Gronvold, un pictor norvegian, fiul vicarului Christian August Gronvold din Bergenhttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/0/0f/Johanneskirken_alter.jpg/66px-Johanneskirken_alter.jpg Nu stiu cum dar catedrala imi sugereaza o ambarcatiune vikinga in felul in care e construita, probabil din cauza formei tavanului de lemn maro inchis . Cobor treptele spre orasul care se vede de sus cu casele colorate si acoperisurile tuguiate. Cum Toni nu si-a luat niciun pulovar cu el decid ca trebuie sa il duc taras sa isi ia unul de la magazinul cu caciuli. Nu e lucru usor sa il conving, dar se rezolva cu ceva rabdare. La ora sapte e concertul asa ca incepem sa ne pregatim.

Catedrala e simpla si austera, cu doar cateva vitralii sa o impodobeasca. Are o acustica buna si concertul suna bine. Publicul cere bis si trio-ul canta Haydn, preferatul meu. Suntem invitati la cina. Un fel de a spune, caci ne duce un tanar la restaurantul unde ni se serveste cina. Nu cum se intampla la noi, cand se sta la dispozitia invitatilor, sunt dusi la restaurante luxoase, sunt plimbati si rasfatati. Aici am coborat din tren, ne gasim drumul spre hotel, treaba noastra. Abia am zarit pe organizator, cateva minute, la concert, caci dupa aceea a si plecat. Lumea are treaba aici, au familii, au program personal. Mancam si ne strecuram printre picaturi de ploaie spre hotel. Maine la 6:30 ne trezim.

Marti, 30 iulie

Ne trezim e un fel de a zice caci am dormit amandoi foarte rau, ne-am foit si zgomotul strazii nu a ajutat mult. Plus niste pescarusi isterici care au croncanit ca ciorile toata noaptea. Pesemne invatau o noua limba fara profesor, la regim intensiv. Mancam rapid si plecam spre vapor. Ne si imbarcam si se pleaca. Vaporul merge extrem de rapid. La plecare toata lumea se buluceste pe punte, dar curand interesul se diminueaza si se aseaza toti in interior pe scaunele comode. Lasam in urma localitati grupate pe tarm si in departare se vede apa cat cuprinzi cu ochii. Din cand in cand apar insule acoperite de brazi inalti si, printre ei, pitita cate o casuta de lemn maro. Aici omul isi face casa pe insulita lui. Cat de greu trebuie sa fie iarna cand apa e inghetata si totul e acoperit de zapada! Capitanul anunta ca vom trece printr-o zona foarte frumoasa de insule si toata lumea, ca la un semn, sare cu aparatele de fotografiat pe punte. Ajungem la locul unde apa are 1303m adancime! La Balestrand schimbam vaporul cel mare si comfortabil pe unul mic si necajit unde stam cam sardelati. Urc sus pe punte si ma asez langa niste olandezi. Dar curand e prea umed afara si ne asezam pe puntea de jos, langa niste copii cu fete asiatice, mai ales baiatul. Intelegem cand apare mama care e posibil japoneza. Fata seamana mai mult cu tatal, s-au mai pierdut trasaturile asiatice. Dar e foarte rautacioasa si evident comenteaza pe toata lumea cu fratele ei. Cand ajungem in Fjarland ne informam la un magazin cand vine autobuzul si curand iata-ne in el, cu o ghida draguta si amabila, probabil studenta. Ne duce la muzeul ghetarului si filmul pe care il urmarim ne poarta pe deasupra muntilor si a ghetii intr-un elicopter. Filmarea e impresionanta si peisajul iti taie rasuflarea. E asa de bine realizat incat mai ca ne aplecam cand elicopterul se apropie razant de stanca. Dupa film mergem in niste incaperi mici care recreeaza atmosfera din vremea formarii ghetarilor, cu cutremure si lava revarsata. Mai avem putin timp si ne luam o vafa cu dulceata si mai studiem istoria erei glaciare. Au descoperit si un om din acel timp, denumit Otzi. era vanator si se pare ca a fost ucis cu o sageata care i-a produs hemoragie si i-a cauzat moartea. Ghida ne invita in autocar si mai mergem 7 km pana la ghetar. Ni se spune ca micul orasel unde am oprit are o scoala primara, o gradinita, muzeul, o biserica si opt magazine care vand carti second hand. Are doar 280 de locuitori si e la fel de vechi ca Bergen si Oslo, doar ca pana in anii 90 era, ca si toata zona, izolat de restul lumii. Oamenii calatoreau pe ghetar, cu schiuri sau pe fjord. De cand s-au construit sosele viata a fost mai buna pentru cei care isi cautau de lucru. Exista 27 de ferme de vaci si oi, dar practic doar 17 sunt active. Raul care provine din zapada si de la ghetar aduce aluviuni si a creat o delta interesanta cu 100 de specii de pasari migratoare. Aluviunile raului sunt fertile si ajuta agricultura de aici. Muzeul ghetarului a fost deschis de insasi regina Sonia a Norvegiei. Ghetarul avanseaza cu doi metri pe zi! Mi se pare o viteza foarte mare! dar rezultatul e caderea rocilor de pe stanca. Aflam ca in 1930 ghetarul a ajuns pana in dreptul restaurantului langa care am oprit noi acum autobuzul. Foarte ciudat, ghetarul are culoare albastruie de zici ca e vopsit. Ghida ne spune ca e un fenomen fizic care are de-a face cu lungimea de unda a fiecarei culori si albastrul are cea mai mica lumgime de unda, nefiind absorbit ci reflectat. Plus ca are cea mai mare incarcatura energetica. Sper ca am inteles bine chestia asta. Cuvantul iceberg inseamna gheata in miscare. La picioarele ghetarului e un lac splendid format din topirea sa. Pe muntii din jur curg cu mare viteza ape inspumate de cascade. Unele lucesc in soare albe ca zapada. Altele au secat si au lasat doar drumul pe care odinioara se pravaleau. Volumul acestui ghetar, cel mai mare de pe continentul european, este de 478 de km cubi. In 1972 un avion mic s-a lovit de ghetar si nu a mai fost recuperat. Se astepta ca el sa apara in 1996 dar lucrul acesta nu s-a intamplat. A fost inghitit cu totul de muntele de gheata, iar daca va mai iesi la suprafata cu siguranta va fi sub forma de fragmente. Ghida ne mai da date neincurajatoare despre topirea ghetarilor si cresterea nivelului marilor si oceanelor (cu 60 de metri!). Eh, mai dureaza chestia asta… Cat despre animalele care traiesc aici, nevastuica, caprioarele vulpile si rasii populeaza padurile, iar in ape apar foci si balene mici. Peisajul este mirific. Soarele joaca pe ochiurile de apa, aburi ies din padure si la un moment dat pare ca stanca de langa ghetar fumega ca un vulcan. Totul e de un verde intens, presarat cu albul petecelor de zapada si spuma cascadelor. Dam iar in obsesia pozelor, ca atunci cand vrei sa iei cu tine frumusetea din jur si nu te poti opri din a o poza. Trecem podul de lemn peste paraiasul involburat si inconjurat de flori si revenim la autocar. Iata-ne pe cheiul de unde am plecat si unde un vaporas la fel de mic ca si cel care ne-a adus ne asteapta. Acum e soare iar. De fapt soarele si ploaia au alternat, dar am avut noroc de soare cat ne-am plimbat. Stau pe scaunul copilotului si un pescarus ambitios zboara o vreme in fata geamului, parca vrand sa ii arate capitanului drumul. Apoi zboara la geamul meu, miscand capul in dreapta si stanga, aproape ireal, cautand parca ceva. Apoi se decide sa se lase sa pluteasca pe apa linistita a unui mic golf. Noi schimbam iar vaporul si speram sa prindem un loc la geam. Dar e full si ne multumim cu un scaun de mijloc. Macar avem net. Mancam proviziile si motaim, privind alene la muntii invaluiti de aburii ce ies din padure. A fost o zi plina si am vazut locuri de vis. Suntem destul de obositi dar incarcati de impresii.

Deodata se aud urale. Ne uitam si vedem un curcubeu superb deasupra muntilor, peste apa. Ce dar frumos! Avansam spre Bergen, cand lin,  cand cu valuri. Imi amintesc cum ne-a spus ghida de la ghetar ca in interiorul blocului de gheata stau pagini de istorie pe care cercetatorii o reconstituie. In bulele de aer continute in ghetar e raspunsul la multe intrebari privind temperatura aerului cand s-a format el sau ce componenta avea solul, ce insecte traiau atunci. Ne-am apropiat de civilizatie. Se indesesc casele, se vad sosele. Mai avem doar jumatate de ora. Si aici pe vapor sunt toate natiile. Auzi vorbind chineza, japoneza, olandeza, italiana, franceza. Ba e si un cuplu de romani care se pozeaza de zor. Par a fi in luna de miere. Ma gandeam ca nu ne-ar fi stricat o sticla de bere insa aici au reguli stricte referitoare la vanzarea alcoolului. Dupa ora opt nu se mai vinde deloc si in weekend au ore si mai stricte. Duminica nu se vinde deloc alcool in magazine. Gasesti doar in restaurante. Asta pentru a evita incidentele cauzate de oamenii beti de pe strazi. Irlandezii, englezii, nemtii nu par a-si face probleme prea mari in privinta asta. Nici chiar danezii. Acasa! Iar picura. Aici acum e soare, acum ploua. Mai ceva ca in Anglia! Pescarusul isteric iar croncane ca apucatul! Iar ne face somnul flenduri. Soarta… Somn usor!

Miercuri, 31 iulie, 2013

Ma trezesc cu hotararea in suflet: la 11 trebuie sa fiu in fata muzeului pentru turul de oras. Include trei muzee si costa 120 de coroane. (Includ mereu preturile pentru cei care se gandesc sa viziteze locurile si pentru a le da o idee de preturi pe aici. ) Ies din casa pe o ploaie neprietenoasa, insa m-am obisnuit cu stilul vremii de aici. Curand va iesi soarele. Pe marginea strazii un porumbel sta zgribulit, probabil ranit… incerc sa il iau din strada, dar el mititelul se fereste de mine si ma tem sa nu mearga mai pe mijlocul drumului. Insa observ ca autobuzul il ocoleste si sper sa supravietuiasca. Ajung la muzeul Bryggens si astept pana la ora de incepere a turului in engleza. La 11 o ghida roscata si plinuta, imbracata intr-o rochie traditionala a femeilor din secolul 16 ne face prezentarea. Ne aflam pe locul primelor cladiri din oras de acum 900 de ani. De fapt nu a mai ramas mai nimic din primele asezari din cauza focului din 1702 care a distrus in totalitate localitatea. La fiecare 50 de ani izbucneste un mare foc aici, de aceea germanii care s-au stabilit aici si au preluat controlul economic incepand din 1360 au stabilit reguli de fier pentru a evita incendiile. Doar in anumite parti ale orasului se puteau face focuri, si anume in casa ghildelor si aici cu restrictii. In iernile geroase de aici trebuie sa fi fost un vis urat sa fii ucenic si sa dormi pe intuneric si fara caldura. Brutariile erau construite mai departe de centru caci ele erau in mare masura responsabile de incendii. Si marele foc din Londra a pornit tot de la o brutarie. In 1830 Bergen era cel mai mare port din Norvegia. Societatea Hanseatica, formata doar din barbati nemti, a fost cea care a condus zona pana tarziu in 1754 cand au trebuit sa decida daca raman si devin cetateni norvegieni sau pleaca in Germania. Interesant ca ei nu aveau voie sa se casatoreasca cu femei din Norvegia si erau obligati sa se insoare in Germania. Dar de multe ori aveau diverse aventuri cu localnice si daca le lasau gravide pedeapsa era de a da de baut un butoi plin cu bere. Era scump la vremea aceea, dar amicii se bucurau de aceste pedepse si le asteptau cu interes! Hanseaticii au fost priviti ca rivali de localnici caci aveau de platit taxe mai mici si se bucurau de avantaje fata de norvegieni. Insa nemtii se implicau in actiuni caritabile si cei care plecau inapoi in Germania aveau mare grija de copiii nelegitimi pe care ii lasau in urma. In ceea ce priveste cladirile, ele erau de lemn, de aceea luau foc usor.Piatra era mult prea scumpa si greu de adus. Bisericile erau facute din piatra si la fel si cladirile oficiale. Negutatorii de lemn erau cei care beneficiau din plin de pe urma incendiilor. In spatele casei breslelor se afla o biserica de piatra, biserica germana, construita in secolul 12 si care a servit drept biserica a nemtilor pana in 1870. Vizitam casa breslelor unde se intalneau breslele pentru afaceri si negocieri. Tot aici era si scoala ucenicilor, baieti de 12 ani care studiau aici timp de 6 ani devenind educati. Ei faceau toata munca de jos, incepand de la bucatarie si pana la invatatul scrisului si cititului. Era o sansa pentru cei din clasa de jos. Dar nu era usor, pedepsele erau grele si, ca sa nu fuga, ucenicii erau incuiati peste noapte in camera unde dormeau cate doi in pat, in paturi ca niste dulapuri, mici si inghesuite. Dar la acea vreme oamenii dormeau in fund pe perne, nu intinsi in pat. Dormitoarele erau insa in centrul vechi, separate de casele breslelor si neincalzite, de teama focurilor. Camera a doua in muzeul breslelor e o camera de intalnire, cu candele de ulei de peste (ce miros!) si cu un peste rege atarnat de tavan. Se credea ca pestele rege e codul cu un damb in cap, care reprezenta coroana. Daca aveai un peste rege in casa insemna ca atrageai norocul. De fapt pestele cu damb e un mutant, are o diformitate, nu o coroana, dar iata cum a devenit el rege peste pestii normali! Bucataria si ea era impartita de bresle, fiecare cu ceaunul ei deasupra focului. Toata raspunderea bucatariei revenea acestor copii de 12-13 ani si ei aveau si idei in cap. Intotdeauna noul venit era intampinat cu farse, pus sa stea atarnat deasupra focului in care aruncau bucati de piele de la cizmarii. Au fost si cazuri in care noul venit a murit sufocat de fumul insuportabil. Sau il puneau sub barci pe apa, legat de maini si de picioare. Putea oricand sa se inece. Era asa zisul ritual de botezare in meserie. Oamenii au fost intotdeauna nemilosi cu semenii lor mai mici sau mai slabi. In fiecare casa erau butoaie pline cu apa si galeti pentru fiecare om din casa respectiva pentru ca sa poata interveni rapid in caz de foc. Iesim din acest muzeu si deja e soare afara. Ne indreptam spre casele unde locuiau nemtii si ucenicii lor. Case de lemn, vopsite maro caci albul era o vopsea foarte scumpa la acea vreme. In timpul celui de al doilea razboi mondial, un vas german a explodat si a distrus multe case, a ucis peste 100 de oameni, a ranit multi si a adus pagube materiale Bryggenului, adica cartierului de pe chei, cum se traduce numele sau. Ancora vasului a aterizat la 4 km de explozie si se afla in acelasi loc si acum. Casele de la waterfront dateaza de dupa marele incendiu, doar ultimele patru, doua albe si doua rosii au fost construite ceva mai tarziu. Pentru ca oamenii nu stiau sa scrie si sa citeasca, ei identificau casele dupa semnele lor particulare: casa cu unicorn, casa cu cerb etc. Martha, ghida noastra, ne conduce spre muzeul hanseatic unde aflam de felul in care se conserva pestele: se curata de solzi si intestine, se taie capul si se lasa in aer la uscat . Fara sare. Si se poate consuma timp de 25 de ani! Asta da termen de garantie! Inainte de a fi consumat se pune in apa 24 de ore si se umfla devenind bun de mancat. Nu stiu daca ma tenteaza, sa fiu sincera. Si acum nu prea sunt muste, dar pe vremea aceea cu siguranta erau destule… In muzeu sunt camere de depozitat marfa, camera sefului care supraveghea cu grija sa nu se fure alcool din casa. De altfel, la intrunirile din casele breslelor, cei mai importanti oameni erau cel cu berea si cel cu lemnele care si aveau scaune speciale. Seful avea un pat de vara si unul de iarna, mai in interiorul cladirii ca sa ii fie mai cald. Totul e auster si intunecat. Te duce cu gandul la un ev mediu al comertului si mestesugurilor. Cam trista viata la acea vreme! Frig si intuneric pana la loc comanda. Revin la prezent. Adica la o cafea la hotel si apoi mergem la o supa de peste in centru. Nu e rea dar nu prea dai de peste in ea… E deja dupa amiaza si ne pregatim de concert. Cersetorul roman de la hotel e suparat azi! Zice ca ieri a facut 150 de coroane da’ azi merge rau treaba! Pai chiar asa, muncesti atata si degeaba!:)) Acum imi dau seama ca asa zisa masina de Suceava era de fapt o masina de pe aici, cu un numar care incepe cu SV. Ce Suceava! E amuzant ca plimbandu-ma pe strada vad o silueta intinsa langa scarile unei cladiri. Dau sa ma feresc, zicandu-mi in gand: inca unu de-al ” nostru!” cand, ce sa vezi ca era chiar o statuie. Astia au anticipat ca cersetorii romani vor cersi pana se vor pietrifica!!

Concertul a fost apreciat de public si trio-ul a primit cate o brosa cu simbolul festivalului care e la a 17 a editie. Dupa concert am fost invitati la restaurant si l-am cunoscut mai bine pe directorul festivalului. O persoana foarte placuta, mare pilot amator si care ne-a povestit despre exodul familiei sale. Din Romania tatal sau a plecat cu familia la Cernauti unde au locuit intr-o casa mare pe care au pierdut-o cand au plecat in Praga. Din Praga, violonist fiind, tatal a plecat in Israel cu familia, dar situatia precara de acolo l-a determinat sa plece in Norvegia, la Bergen, unde a si ramas. Ne spune ca nu e un evreu religios si ca prima data a intrat intr-o sinagoga cu ocazia unui concert. Se pare ca in Bergen nu sunt evrei deloc si nici sinagoga. Exista una la cativa km, in alt oras. Banuiesc ca sotia e localnica, iar fiicele sunt una violonista, cealalta avocat. Pacat ca nu a invatat nici una din limbile pe care le vorbeau parintii: nici maghiara, ca mama, nici romana ca tatal. A fost o seara placuta, care a incheiat o zi de plina de istorie a locului si oamenilor. Maine schimbam trei tari asa ca avem de lucru!

Joi, 1 august, 2013

Nu avem graba sa ne trezim. Doar ca e foarte mare zgomot pe strada si volens nolens ni se da desteptarea pe la sase. Bagajele nu sunt facute, dar intai datoria: micul dejun copios al restaurantului. Dupa ce ne-am luat in tihna masa si cafeaua urcam sa impachetam. Momente de panici ca nu gasim una sau alta, dar totul se termina cu happy end. Amicul nostru ne duce la aeroport si dupa ce ma parfumez cu mare bucurie incercand toate noutatile, aflam ca avionul are doua ore intarziere! Ca sa ce? Ca doar de aici pleaca… Vara asta a fost vara intarzierilor de avioane. Macar sa ajunga! Doamne ajuta! La venire am zburat bine. Si, ciudat pentru pasageri neromani, lumea a aplaudat la aterizare. O ora si jumatate trece repede pana la urma. Imi amintesc o intamplare amuzanta dintr-un turneu in Coreea. Unul din instrumentisti a reclamat faptul ca aveau prea mult timp liber (de altfel platit si acela) si ca din cauza asta amica lui are ocazia sa cheltuiasca mai mult. Omul era nemultumit, ce mai! Trebuia tinuta ocupata sa nu ii vina idei de cumparaturi. Asta a fost pentru mine una din ” culmile nemultumirii”… Revenind la drumul nostru, uite ca incepem sa coboram. Ajungem la Poznan si recuperam masina, dupa care pornim spre Berlin. Pe la noua, daca avem noroc ajungem la destinatie.

A trebuit sa recuperam telefonul uitat de Dorin la plecare si asta a durat vreo ora si mai bine. Ajungem la Berlin pe la zece si ne intalnim cu Karla si sotul ei. Sunt tare draguti si imi place cum el incearca sa inteleaga cat mai mult in romana. Mama lui e japoneza si tatal svab. Din pacate nu a invatat japoneza suficient incat sa se descurce acolo. Cea mica, o frumusete de fetita, nu are deloc trasaturi asiatice cum as fi crezut. E blonda si carliontata, frumoasa si rasfatata. Intelege romana, dar nu prea o vorbeste. Are ea ambitia ei! Mancam ceva si ne pregatim de culcare. Adormim instant si tare bine se doarme aici!

Vineri, 2 august, 2013

Toni pleaca la repetitie dupa micul dejun si eu incerc sa explorez zona, de altfel cunoscuta caci am stat exact aici acum cinci ani cu Nicoleta cand am mers in proiect. E asa de cald ca nu poti respira si mi se taie setea de cultura… Merg de-a lungul strazii si ma opresc intr-un Starbucks. In sfarsit net! Dupa asta ma afund in Dussmann, libraria uriasa de unde iau o carte si un CD pentru cea mica. Mai inspectez niste magazine si fac inca o oprire la Starbucks pentru net. Revin acasa caci e absolut eroic sa rezisti in caldura sufocanta de afara. Mai greu e sa dau de Toni care e la repetitii. Traiesc cu impresia ca am uitat telefonul in masina. De fapt e in hanorac, dar descarcat.
Ma decid sa ies putin sa mai prind net si sa verific mailurile. Cand sa ies o rog pe Margareta sa mai sune odata la numarul lui Dieter Schulze. Exista in cartea de telefon, pe Heimholtz Strasse. Suna si iar nu raspunde nimeni. Insist sa mai sune odata. Si ce sa vezi? O voce raspunde. Margareta ii explica domnului de la capatul firului ca niste vechi cunostinte din Romania doresc sa il revada. Inteleg din raspunsurile ei ca omul e foarte curios si o descoase mult pana sa confirme ca e Dieter Schulze. Ii spunenca ne am vazut acum 29 de ani si pare ca isi aminteste cate ceva. Ii spune ca dorim sa il revedem si il invitam la sala de concert la ora sapte . Concertul incepe la opt dar o ora putem sta la o cafea de vorba.
Povestea aceasta a inceput in iulie 1985 cand, cu mare incredere in noi si in univers am pornit intr-o calatorie lunga spre Italia, la Pescara, unde Toni avea cursuri de vara la o scoala de muzica.Si cum lucrurile simple pot fi complicate de oameni, am decis sa pleam cu avionul la Berlinul de est, de aici sa trecem cu trenul in vest si sa ajungem la Hamburg la niste prieteni. De la Hamburg urma sa facem autostopul spre Paris si acolo sa luam trenul spre Pescara. Si asta cu uriasa suma de o suta de dolari. Cand esti tanar nu exista oprelisti de nici un fel, credeam noi.Zis si facut!
Odata ajunsi in Berlin, dupa formalitatile de vama, nesfarsite de altfel, ne dam seama ca primul tren spre Hamburg e a doua zi dimineata. Nu ca nu n-am enervat, dar nu erau solutii,asa ca ne am acceptat soarta. Toni ma incurajeaza ca se doarme foarte bine pe canapelele din aeroport. Le facea o reclama de ziceai ca le vinde si e afacerea lui prospera. Mie minse pare ca ar fi intelept sa mergem la gara si sa ne luam bilete, sa adlam detaliile plecarii, etc,etc. De unde internet si informatii rapide?? Pe atunci telefonul cu fise era rege si trebuia sa mergi la locul faptei sa afli ce voiai sa stii. Deci, cu bagajele dupa noi, luam un tramvai spre gara. In tramvai imi exersez eu germana, pe atunci inca foarte buna, si cand urca un tip la o statie il intreb cate opriri sunt pana la gara. El, curios si iscoditor ne intreaba cand avem trenul. Pana la urma, logic. Omul voia sa stie cat de tare grabim.Iinexplic ca nu avem mare graba si ca trenul e a doua zi, asa ca e ok sa ajungem la un moment dat.Ne intreaba unde dormim si Toni ii spune ca la aeroport. ” A, la hotelul aeroportului” zice omul. ” “Meah, nu neaparat la hotel, dar pe acolo” ,raspundem noi putin incurcati. Dintr-odata interlocutorul nostru intelege situatia si pe loc ne spune ca putem dormi la el. Wow, ce chestie! Imediat filmele mele cu oameni pusi in pungi incep sa ruleze rapid. Dar totusi noi suntem doi si el e doar unu, asa ca nu putea fi prea periculos. Il studiez cu atentie. Era un barbat la vreo trezeci si opt de ai, imbracat sportiv, cu pantaloni trei sferturi gri, cu un tricou deschis la culoare si fata bronzata. Parea destins si prietenos. Ne uitam intrebator unul la celalat si acceptam invitatia inca nevenindu-ne sa credem ca ni se intampla asta.
Coboram la statia pe care ne o indica . Heimholtz strasse. Ajungem la nr 26. Un bloc cenusiu, stil rusesc. Amicul nostru de ocazie deschide usa blocului si il urmam pe scari in sus. La usa unde se opreste e un buchet de flori si un bilet. Ne zice ca a fost undeva in afara Berlinului. Ne dam seama ca era duminica si lumea revenea acasa pentru a se pregati de o noua saptamana de lucru. Buchetul de flori m-a mai domolit suspiciunile. Era un om detreaba de vreme ce primeste flori de la tipe. Descuie usa apartamentului . In fata era o camera in care apuc sa zaresc dezordine si usa e inchisa repede. Oare aici tine victimele? Prea multe carti politiste strica, as zice…Pe hol e o biblioteca pe un perete intreg. Albume de arta, literatura buna. Incep sà ma relaxez. E o persoana cu preocupari serioase. Dieter, caci ni se prezinta, ne lasa sa facem dus si intre timp pregateste cina pentru noi. Camera e spatioasa si undeva pe un colt e un pat suspendat. Are mobila alba,o combina muzicala si zeci de discuri cu muzica cea mai buna Pink Floyd, Scorpions, Eagles, Iron Maiden,Rolling Stones. Suntem in anii 80…
Dupa ce mancam stam de vorba pana tarziu despre noi, despre pasiunile lui. E inginer electronist si are o impresionanta colectie de grafica pe care o scoate dintr-un raft si ne o arata. Se face tarziu si ne spune ca ne lasa cheia si pleaca sa doarma la parintii lui. A doua zi dimineata va veninsa ne pregateasca micul dejun simsa ne duca la gara. Nu imi vine sa cred ce ni se intampla! Sa fii luat practic din tramvai, gazduit si hranit de un total necunoscut, in mijlocul Berlinûlui! Adormim obositi de atatea peripetii neasteptate. A doua zi la sapte ni se pregateste micul dejun si suntem insotiti pana la gara. Ne luam ramas bun si Dieter ne asigura ca putem veni oriand sa stam la el. Daca nu e acasa, ne lasa cheia sub pres sau la parintii lui. Ani buni am tinut legatura cu el, ne am scris si am stiut unii de altii. Dar, cum se intampla in viata, ocupati cu copiii si cu tot ce se asociaza cu ei, la un moment dr am pierdut legatura. De cativa ani am incercat sa il regasesc. Dar nici netul si nici FB-ul nu au functionat sa ne regasim prietenul.Iata ca acum am reusit sa dam de el, ca printr-o minune, aceeasi care a facut sa ne cunoastam si care pare a se fi reactivat.
Asteptam cu emotie sa ne revedem. Sper ca este el si ca nu e doar o greseala . Pana la sapte imi gasesc de lucru sa mai caut cate ceva in oras, luptand cu arsita si mergand cu grija doar pe la umbra.Revin la net.Evident la Starbucks cu un suc in fata si ipadul la fel. Apoi luam pranzul cu Margareta. Apare si cea mica si constat amuzata ca , desi nu vorbeste romaneste stie tot ce vorbim si o corecteaza pe bunica ei referitor la adresa celeilalte bunici. Eu tot perorez pe ideea ca e foarte bine sa o invete si romaneste, caci orice limba straina e un mare castig. Ca sa aflu apoi ca s-a intalnit cu micà ei prietena si ii explica pretioasa ca ” stii, eu sunt romaneasca si trebuie sa invat sa vorbesc romaneste”! Cat de scumpa!
Se face tarziu si ma pregatesc de intalnirea cu Dieter. In primul rand ajungem la vechea fabrica dè ciocolata si gasim sala de concert. E destul de bine ascunsa in curtea interioara . Dar reusim sa dam de baieti care se pregateau de repetitie. E un loc pitoresc, cu un antreu in care se servesc bauturi, se vand biletele si se socializeaza. Ii las sa repete si ma plimb in zona. Ma tem ca nu cumva Dieter sa nu gaseasca sala si ies in fata sa il astept. Ma uit la fiecare figura care trece, incerand sà deslusesc ceva cunoscut. A trecut o viata de om si, dupa ce ca memoria mea e reperenta la capitolul chipuri, mai e si factorul timp care lucreaza in defavoarea amintirii. Se apropie cineva… sa fie el? Nu se opreste, merge inainte fara a schita vreun gest de cautare. Nu, nu e. Mai astept. La fiecare persoana care se apropie ma straduiesc sa detectez privirea de recunoastere.La sapte fix un domn inalt, grizonat si cu un fel de papirus in mana se indreapta spre mine, usor nesigur. ” Dieter?” ” Ja”. In sfarsit, cautarea telenovelistica s a sfarsit cu bine! Ciudat, nu mi-l aminteam asa. Dar era el, amuzat si intrigat de revederea aceasta neasteptata. Ii povestesc ziua aceea si tot ce im aminteam de atunci. E mirat cum i am descris casa, holul, tot. Adusese cu el un desen din faimoasa lui colectie de grafica! Nu mai era nici un dubiu: il regasisem pe acel Dieter care a fost atat de generos cu niste oameni luati de pe drum,obositi si flamanzi. Ca in povestile pentru copii ne primise si ne omenise in casa lui. Era momentul sa ii multumim inca odata. Bem o cafea si depanam amintiri.Eu cu germana mea care inca nu s a reactivat complet si ma mai poticnesc, in timp ce engleza lui e destul de necajita. Dar ne intelegem. urcam la sala de concert si ciocnim o cupa de vin acolo. Descopar ca sunt foarte multi romani in sala si unii sunt muzicieni cunoscuti ai lui Toni.
Concertul e frumos si apreciat si cand se termina ne luam ramas bun de la vechiul nostru prieten si ramane sa ne scriem si sa tinem legstura. Ce l a uimit pe el a fost faptul ca foarte rar merge in Heimholz Strasse si tocmai se pregateansaplece cand am sunat noi. Am fost la cateva secunde care ne au despartit de optiunea de a nu ne mai vedea vreodata.
Se merge la o terasa dupa concert. Eun loc frumos, cu mese de lemn, cu mancare buna si atmosfera placuta. Muzicienii cu care mergem sunt stabiliti in Germania, asa cum e si Cristi, prietenul nostru care a organizat concertele.Dar toti au nostalgia tarii si profita deocazie sa isi aminteascà intamplari nastrusnice din vremea studentiei, mai ales ca, desi de generatii diferite, au avut in mare parte aceeasi profesori.
Pe la miezul noptii ne intoarcem acasa. Margareta ne asteapta,inca treaza. e o dragalasa si nu se paotè gandi ca dupa ce s a obisnuit cu prezenta noastra atatea zile vom pleca…Ar fi vrut sa mai ramanem,caci tare ne am inteles minunat.

Sambata, 3 august 2013

Dimineata devreme ne strangem bagajele si avem surpriza placuta sa le revedem pe Kaila si pe mama ei. Ce bine! Ar fi fost trist sa plecam fara sa ne mai vedem cu ele.
E greu sa iti iei ramas bun de la oameni cu care comunici asa de bine, dar nu avem de ales si mergem la fabrica de ciocolata sa ii luam pe Dorin si Dorel.
Avem drum lung pana acasa…Pe la paranz oprim undeva in Ungaria sa mancam. Nu a fost alegerea ideala: mancarea proasta cat se poate, scumpa la fel asa ca ne ridicam de acolo la fel de flamanzi ,dar cu mai putini bani.Singurul lucru bun e locatia. E un loc frumos, in munti iar restaurantul pare elegant la primele vederi. Si mai e ceva: au un fel de papagal multicolor care fluiera amuzant, parand ca incearca un dialog cu noi.Prima data am crezut ca de fapt fluiera chelnerul. Macar isi dovedea o calitate!
Pagalul, sau ce era el, statea suparat in cusca, inconjurat de jucarii si boabe de cereale,rasfatat la culme,dar imbufnat ca orice vedeta . Si din cand in cand fluiera intr-un mod amuzant. Daca Ton sau Dorel fluierau si ei, le raspundea imediat, in aceeasi tonalitate. Eh, macar am platit show-ul papagalului!
Plecam la drum si oprim numai ca sa ne mai dezmortim. Tarziu, in noapte, ajungem la Rastolita unde ne asteapta mama lui Dorin. Dormim in “casa buna”,cu mobila din coarne de cerb si cu nenumarate trofee de vanatoare pe pereti. Si poze…multe poze alb-negru din care ne priveste trecul de amintiri. Unii din cei care zambesc spre noi nu mai sunt demult cu noi. Altii s-au schimbat beyond recognition. Si viata merge mai departe.
Dimineata ne trezeste soarele de munte. Micul dejun e gata. Gata si cafeaua. Pisicuta se prelinge pe langa zidul bucatariei pandind vrabiutele. Are de lucru.
Ne luam ramas bun de la mama lui Dorin si pornim iar. E o zi superba de vara. Totul e verde si insorit. O catifea imensa de iarba pe pajisti si munti. Case presarate pe malul apelor iuti ale Muresului care alearga si el sa isi adune paraie si sa creasca. Ce tara frumoasa si ce destin ingrat.Din cand in cand oprim si facem poze. Mai ales in varful muntilor de undè se vede toata intinderea de vai.
Si iata-ne ajunsi spre seara ACASA, dupa o frumoasa calatorie cu locuri splendide si oameni speciali.

Advertisements
Published in: on July 24, 2013 at 5:20 am  Comments (2)