Ziua 7

La ora sapte plecam. (evident dupa un nou episod “trezirea brusca si insistenta a baietilor”). E noapte, e frig , e departe gara… Ajungem la tren la o secunda inainte de plecarea lui. Adrenalina!

Avion pina la Amsterdam, alergatura spre noul terminal, suntem cautati ca delincventii (pina si pasaportul ne este studiat cu lupa!) Asa de ocupati sa ne cerceteze ca ne uita bagajele la Amsterdam. Asa ca aterizam la Bucuresti fara grija de a mai cara bagaje spre casa! Le primim a doua zi. Slava cerului!

Back home!

Advertisements
Published in: on January 17, 2010 at 6:23 pm  Leave a Comment  

Ziua 6

Grupurile se pregătesc de plecare. Majoritatea se trezesc dimineaţa să plece. Nu vor putea vizita Muzeul Vikingilor, programat de gazdele noastre. Ne transferăm la hotelul care e chiar next-door de hostel. Ne bâlbâim pe acolo, căci tipul de la recepţie ne trimite greşit la camera cu 2 paturi în loc de trei. Dar e curat şi frumos, aşa că e ok. Mergem cu grupul de nemţi spre gară pentru rezervări. Ne-am înţeles excelent cu Angelika şi Andreea. Ne luăm rămas bun de la ele, cu regretul că nu ne vom revedea poate niciodată, deşi Angelika ar vrea să vină în România pentru white water rafting. Nici nu ştiam că se face la noi. Probabil în munţi, pe undeva… Eu renunţ la a revedea muzeul vikingilor si pornesc spre muzeul de arta.

Vas viking

Mi se păruse foarte frumos vara când am mers cu vaporul să îl vizităm. Acum s-a mers cu autobuzul, dar prezentarea despre viaţa vikingilor a fost deosebită, spun fetele.

Eu îmi văd de drumul meu spre muzeul naţional. Abia aştept să revăd picturile lui Munch şi ale impresioniştilor. Surpriză! Muzeul se deschide abia la 11. Merg la cafeneaua din colţ. Comand un café-latte şi am surpriza că îl primesc într-un castron. Ciudat. Cam greu aşa. Cer un pahar, dar observ că ceilalţi beau cafeaua din castron, aşa cum era şi la Dijon. Mă amuz că un tată îmbrăcat foarte formal, cu o fetiţă drăgălaşă, haios îmbrăcată, aşteaptă şi ei să se deschidă muzeul şi sunt o combinaţie nostimă: el, scrobit şi oficial, ea scumpică şi fragilă, o mică Alice in Wonderland. Are vreo 4-5 ani şi vorbesc engleză. Ce fain că o aduce la muzeu aşa de micuţă, să vadă picturile. Îi întâlnesc prin muzeu, tatăl răspunzând răbdător la întrebările fetiţei, explicându-i ce reprezintă unul sau altul din tablouri. Un alt tată cu două fetiţe mici şi scumpe se confruntă cu un şir de întrebări despre tablouri şi îl văd uneori zâmbind încurcat în faţa curiozităţii fetiţelor care se opresc în faţa câte unui nud sau tabou mai ciudat, întrebând fără contenire. Cu toată răbdarea din lume tatăl le răspunde la fiecare întrebare. Ce aş mai vrea să înţeleg conversaţia lor, cu siguranţă foarte amuzantă!

Edvard Munch Edvard Munch (/mʉŋk/, n. 12 decembrie 1863, Løten, Norvegia, d. 23 ianuarie 1944, Ekely, Oslo) a fost un pictor norvegian, unul dintre pionerii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale.


Edward Munch e fascinant cu temele sale şi culorile tablourilor. Observ

că ultimele tablouri au stil diferit, mai aproape de expresionism. Le prefer pe cele de până la 1919. Din păcate casa memorială, acum atât de aproape de unde stau, e închisă pentru a reface expoziţia. Hmmm…ghinion! Munch nu mă lasă nici acum să îl vizitez! Cu greu mă desprind de tablouri şi pornesc să îi caut pe impresionişti.

Îmi place foarte mult Krogh.

Sleeping mother with child- Krohg

Christian Krohg (August 13, 1852 – October 16, 1925), was a Norwegian naturalist painter, illustrator, author and journalist. Krohg studied law at the University of Oslo (then Christiania) (1869-73) and was educated in Germany at the Baden School of Art in Karlsruhe under Hans Gude[1], and later worked in Paris from 1881 to 1882. Inspired by the thoughts of the realists he chose motives primarily from everyday life – often its darker or socially inferior sides. Particularly well known are his pictures of prostitutes, and his novel Albertine from 1886 is about this theme. The book caused a scandal when first published, and was confiscated by the police. Krohg’s powerful and straightforward style made him one of the leading figures in the transition from romanticism to naturalism, characteristic of Norwegian art in this period.

E minunat…! O personalitate culturală deosebit de importantă deopotrivă pe scena politică şi artistică a ţării. O descopăr pe Harriet Backer, una din puţinele pictoriţe cunoscute.

Harriet Backer (21 January 1845, Holmestrand — 25 March 1932, Oslo) was a Norwegian painter who achieved recognition in her own time and was a pioneer among female artists both in the Nordic countries and in Europe generally. She studied in Paris and Munich, and was influenced by impressionism, though her work is mostly classified as realist.

Impresioniştii sunt acolo: Cezanne, Monet, Manet, Van Gogh, dimpreună cu Braques şi Picasso. Arunc o ultimă privire şi mă grăbesc să merg să mă întâlnesc cu fetele.Urcăm spre Palat just in time să vedem schimbarea gărzii. Ce timing perfect! Ne pozăm cu un soldat norvegian blond şi simpatic şi cu unul negru tuci (tot norvegian şi el de colo!)

Coborâm la casa lui Ibsen. Găsesc acolo pe fata care ne fusese ghid acum două veri şi care ne-a impresionat enorm prin prezentarea desăvârşită.

Henrik Ibsen Museum

 

 

Pur şi simplu ne-a purtat în timp în casa lui Ibsen, creându-ne impresia că uşa se va deschide şi el va veni să ne întâmpine. Îi spun ce mult ne-a placut prezentarea ei. Dar acum suntem conduşi în casă de cealaltă ghidă, şi ea foarte drăguţă, dar nu atât de convingătoare ca şi colega ei.

Henrik Ibsen

Decid să merg prin oraş în diverse ”cercetări” prin “muzee” comerciale. Ne întâlnim la Parlament şi mergem la Primărie, locul unde se decernează premiile Nobel pentru pace.

Primaria

The Radhus is Oslo’s Town Hall. The large red brick building, situated near the Oslo harbor, was built in 1950 to celebrate the city’s 950th anniversary. The Radhus is Oslo’s Town Hall. The large red brick building, situated near the Oslo harbor, was built in 1950 to celebrate the city’s 950th anniversary.

Ajungem exact cu jumătate de oră înainte de închidere şi suntem singurii vizitatori. Ne plimbăm nestingherite pe culoare, prin camera de protocol şi în sala de consiliu. Holul de la intrare e superb cu picturile viu colorate şi fântâna de marmură. Clopotul oraşului e şi el delicat şi frumos, un obiect care îţi atrage atenţia în sala maiestuoasă. Ieşim şi facem multe poze la fântâna exterioară şi la basoreliefurile de pe ziduri, fiecare reprezentând o legendă a oraşului. De pe chei pornim spre hotel, crezând cu fermitate că mergem în direcţia corectă. Eroare! Nu se deschidea nimic în faţa noastră care să semene a ceva pe care îl mai văzusem. Şi-am mers, şi-am mers de ar fi pălit orice făt-frumos de ciudă. Dar hotelul nicăieri. Până la urmă nişte doamne ne spun ca suntem exact în alta parte şi luăm tramvaiul.

Acasă, băieţii ne aşteptau nu foarte bucuroşi , căci nu le dăduse cheia de la recepţie şi hălăduisera şi ei pe ici şi colo. Uşernicele de noi! Dar ei sunt nişte copii super şi ne iartă “rătăcirile”. Ne mobilizăm –adică “ne” Mihaela şi Ionuţ, şi se cumpără mâncarea pentru tartine pe mâine. Ne decidem să ne răsfăţăm cu beri. Dar să vezi şi să nu crezi: ăştia nu vând alcool după ora 6! Damn! Până la urmă băieţii cumpără bere din hotel şi ne amuzam de felul în care băieţii au primit deşteptarea dimineaţa, după ce au petrecut cu grupul de copii. Ionuţ aude o voce suavă care îl strigă…dar speră din suflet că nu e el acela strigat şi că sigur visează ”De ce să mi se întâmple mie asta??”. Se culcă la loc.Vocea însă insistă, deşi nu părea a avea un “suport” fizic. Mihaela nu se lasă şi Ionuţ înţelege că viaţa e dură şi că e chiar cazul să se trezească şi să se acţioneze: nu visa!

O, şi altă chestie: la restaurant, cu o seară în urmă, am luat cu toţii câte o bere -băieţii sunt majori, noi , şi mai majore, aşa că părea ok. Dar nu! De vreme ce Radu şi Ionut stăteau la masă cu minori nu aveau voie să bea alcool! Mai să fie! Au trebuit să se aşeze cu noi la masă să îşi bea berea. Ce de mai legi, frate ! Ne pregătim de culcare, frânte de oboseală.

//

 

//

Published in: on January 16, 2010 at 8:59 am  Comments (1)  

Ziua nr 5

La 8 dimineata, adormiti si nu cei mai bucurosi, coborim la masa. Urme vagi de mincare, mai mult nu. Nemtii au cumparat lapte si indraznim sa luam si noi. Cam suparati pe lume tipii astia. Nemtoaicele, in schimb, sunt foarte dragute si simpatice. Andrea e profa de istorie si Angelica, de psihologie. Dar Helmut si Ernest  maninca pui vii si copii cruzi! In fine… ignore, cancel, delete.

Ne pregatim de plecare. E frig si bagajele s-au adunat in holul de la iesire in asteptarea autocarului. Imi explic de ce rata sinuciderilor aici e cea mai ridicata din lume. Dupa ce ca e frig, mai e si intuneric bezna pina la 9 jumatate. Chiar ca iti vine sa te impusti!

Pornim cu intirziere: au sarit obiceiurile romano-balcanice si pe cei de aici! Ca purecii!

Afara, -17. Toata lumea se infige sa puna bagajele. Prea tirziu imi dau seama ca nu am avut grija sa opresc locuri. Aterizez linga finlandez, un domn blajin si zimbitor, foarte cumsecade, profesor de biologie/geografie. Ii arat pozele din China, si imi arata pozele lui cu familia si din localitatea unde locuiesc ei, pe o insula. E pasionat de bird-watching si se ocupa cu identificarea traseului pasarilor migratoare. Le marcheaza cu ineluse la picior si, de unde ajung, pentru 30% din ele are un raspuns despre unde a fost gasita pasarea de alti cercetatori. Interesant. Peisajul in satucul lor e frumos, dar nu se anunta a fi interesant in alt mod  decit cel natural. Engleza lui e mai necajita, dar se straduieste si se vad  progresele de la prima zi de la sosire. E o persoana foarte cumsecade si ii admir devotamentul pentru munca lui. Trebuie sa fie un profesor foarte bun. Trecem pe linga cel mai mare lac al Norvegiei, adinc de peste 400 de metri. Profesorul finlandez imi explica de ce nu e inghetat: curentii de aer cald de la fundul apei se ridica si miscarea lor impiedica inghetarea apei.

In jur, peisajul continua sa fie alb, imaculat. Nici un elk …unde s-au bagat toti?? Undeva, acolo, in adincul padurii inghetate, ei misuna bucurosi si misteriosi.

Catre prinz ajungem in Oslo. Oprim la Vigeland Sculpture Park care cu siguranta vara e o minunatie, dar acum zapada ii ia mult din farmec.este un parc de statui sculptate de Vigeland si care a solicitat orasului sa-i se dea o suprafata de teren pentru a pune statuile pe care le-a donat orasului Oslo. Statuile sunt nuduri de copii, barbati si femei simbolizind etape ale evolutiei si relatiilor interumane. Grupul nostru se imprastie pe aleea principal a parcului, facind poze, admirind peisajul. Pe fundal, o coloana de trupuri impletite si sustinindu-se unele pe altele fiind unul din simbolurile orasului.

Wikipedia: The Monolith Plateau is a platform made of stairs that houses the Monolith totem itself. 36 figure groups reside on the elevation bringing with them the “circle of life” message. Access to the Plateau is made via eight figural gates forged in wrought iron. The gates were designed between 1933 and 1937 and erected shortly after Vigeland died in 1943.

Gustav Vigeland (April 11, 1869 – March 12, 1943)- Norwegian sculptor. Vigeland spent the years 1891 to 1896 in several voyages abroad, including Copenhagen, Paris, Berlin and Florence. In the French capital he frequented Auguste Rodin’s workshop, while in Italy he experimented with ancient and Renaissance artworks. In these years the themes that would later dominate his inspiration: the death and the relationship between man and woman first appeared. He held his first personal exhibitions in Norway in 1894 and 1896, which received notable critical praise.

Mergem la centrul Nobel. O doamna mai in virsta ne explica frumos despre centru, despre Alfred Nobel si premiile lui si despre Obama care umple locul cu poze. Engleza ei e foarte norvegiana. Inca o ora acolo si ieseam cu un accent de spaime. Plus ca avea un talent de a inventa cuvinte noi usor inrudite cu cele reale. Dar se vede ca ii place ceea ce face si mesajul a fost pozitiv in ansamblul lui.

Ca si prima data sunt fascinate de cartea electronica despre viata lui Nobel, cu imagini si scrisori primite si trimise de Nobel, cu povestea lui de dragoste esuata. Ce singur a fost Nobel in toata genialitatea lui!

Parasim centrul pentru ca suntem presati de timp si trebuie sa mincam undeva. Nu suntem cei mai inspirati si decidem sa mergem la Mcdonald’s. Adica prost si scump! Dar aici o pizza e un milion, asa ca o portie la Mc de 50 de Roni era tot pe acolo…Doar ca a durat putin sa le achizitionam.. Pornim spre hotel .Stephen, profesorul norvegian care ne insoteste, ne arata locul in care trebuie sa ne revedem seara, la 7. Dar ne derutam pentru ca autocarul pare a strabate jumatate de continent pana la hotel…Mai reusim noi sa ajungem la cladirea circulara a Parlamentului? Pare atit de indepartata!

Dureaza o vreme pina ne cazam in hostelul nostru.Trebuie sa trecem de vreo 4 usi sa ajungem in camera noastre de camin, cu patru paturi. Dupa ce ne instalam plecam in oras cu tramvaiul care vine foarte greu. Ne invirtim o tura pina sa ne dam seama unde suntem. Dar nimic nu e prea departe de centru si incepem sa ne luam repere. Macar aici toata lumea vorbeste engleza…nu mai e nevoie de desene.Dupa o tura prin magazine incepem sa cautam cladirea Paralamentului,locul de intilnire. O cladire impunatoare, circulara, cu trepte impletite intr-un design interesant. Stephen ne conduce la restaurant. E foarte interesant, cu o nota originala, cu zeci de obiecte vechi agatate peste tot, de la roti de car la patefoane si papusi de portelan. Au un sistem original de servire, in sensul ca trebuie sa iti aduci singur bauturile si mincarea…Foarte aspectuoase, dar nu pe masura de gustoase. Pina la urma tot maslinele erau cele mai bune,caci restul e fie iute fie “diferit”,cu usor gust de anti-materie. Dar atmosfera e placuta.

Ne luam avint sa revenim la hotel pe jos. Luam un tramvai, dar nu era “el”. Jos repede pina nu cadem de pe glob! Incepem sa ne dam cu parerea cam pe unde ar trebui sa mergem. Si cum tot aveam miinile goale, ce-ar fi sa le umplem cu vreo patru sacose de mincare pentru maine? Continuam cercetarea spre hotel si ajungem intr-o zona mai ciudata, cu fetze neprietenoase. Din om in om pina la urma reconstituim drumul si ajungem la hostel. Facem sandvisurile pentru a doua zi si, cu sentimentul datoriei implinite, incheiem si aceasta zi lunga.

Published in: on January 15, 2010 at 6:23 pm  Leave a Comment  

Ziua 4

Stine hotărăşte ora 8 ca oră de sosire la şcoală. Cam hidos când te gândeşti că e beznă adâncă şi nici nu dă semne de vreo luminare de zi. Chiar că depresiv! Iar la 3 începe să întunece şi totul devine apăsător. Aici existenţialismul e acasă la el, născut-crescut din ziua scurtă şi preţurile nesfârşite. În timp ce în China nimic din ceea ce mâncai nu avea gust a ceea ce credeai, aici nimic din ceea ce cumperi nu costă cât sperai. Asta da dilemă existentială!!

Mâncăm din mâncarea pe cale de tot mai mare dispariţie şi mergem la şcoală. Chestia asta cu mersul la şcoală pe întuneric şi în frigul lumii e cea mai puţin încurajatoare. Ar fi făcut bine să ne ia cu maşinile. Dar Stine trece pe la vilă să ne mai anunţe una alta, nicidecum to give us a ride. Ce atâta deranj??

La şcoală continuă chestia cu ITC-ul, interesantă în felul ei, cu crearea de baze de date şi chestii dar deocamdată e time consuming şi cam restrictive pentru noi. Ori poate suntem noi mai comozi ca alţii? Posibil. După o oră, toată lumea merge la schi, dar directoarea ne ia pe noi trei (Gili, lituanianca directoare şi pe mine) să vizităm o şcoală generală la cca 45 de km depărtare. Mai întâi mergem la ea acasă. Stă în mijlocul pădurii, cu nimic viu în jur, o fermă tradiţională pe cale de desfiinţare însă: părinţii nu mai trăiesc şi casa lor e goală. Dacă ar sta cineva peste noapte ar însemna să plătească familia o sumă exorbitantă pentru utilităţi, aşa că preferă să o ţină goală şi neîncălzită,de 10 ani, de când nu mai stă nimeni în ea. Fetele ei deja au plecat la universitate şi nu au gând să revină. E aceeaşi situaţie în toată regiunea. Tinerii pleacă în oraşe mari şi ferme întregi rămân abandonate. Curios cum nu ai voie să vinzi una din case, ci doar ferma cu totul. Ce de mai legi au şi ăştia!

Casa e mare şi frumos aranjată, cu obiecte tradiţionale şi tablouri frumoase. Ne aşteaptă căţelul, un labrador grăsun şi prietenos, dornic să fie băgat în seamă.

Doamna pregăteşte masa şi mâncăm carne de vânat (elan, of course) şi heringi marinate.

Totul e f bun şi măcar am ieşit din meniul fix de la şcoală. Directoarea e o persoană nebănuit de simpatică şi disponibilă. Nu aş fi bănuit asta la început, dar cu atât mai bine o surpriză pozitivă decât opusul ei. Afară, în jurul casei apar urme noi de căprioară şi elan. Şi eu care am pândit o vreme, doar doar zăresc vreun animal mai de aproape. Nimic!

Plecăm spre şcoală, pe malul râului îngheţat, ca de altfel tot ce puteam zări în jur. Până şi cascadele păreau supuse unei vrăji bruşte care le îngheţase în căderea lor. Interesant cum ajunseseră aşa de pietrificate deşi cu siguranţă nu erau ape lente în niciun caz. Şcoala e mare şi împărţită în două: clasele mici, pâna la 5- a şi cele de gimnaziu. Directoarea, o olandeză stabilită aici de peste 20 de ani, ne aşteaptă cu prăjituri şi cafele. Deosebit de amabilă. O cunoaştem pe Mihaela, româncă stabilită aici de 16 ani. Frumoasă şi elegantă, desigur, făcând notă discordantă cu restul lumii prin asta.

Abia acum dezlegăm misterele învăţământului norvegian. Orele încep aici la 9 (ce binecuvântare!).Autobuze special plătite de comunitate transportă copiii la şcoala din toată zona. Primele ore sunt de 45 de minute cu 15 minute pauză. La 11 e o pauză mare de 45 minute pentru masă. La 12:45 revin la clase şi orele continuă cu o pauză de 20 de minute(de la 13:15 la 13:40.) Ultima oră e de 60 de minute, până la 2.

Au asistenti speciali pentru copiii cu probleme de integrare, de limbă (au mulţi refugiaţi, pete de culoare printre blonzii lor), au profesori speciali pentru copiii cu diverse handicapuri. De altfel au şi clase special pentru ei, fie că sunt 3, fie că sunt 10.

La grupe de peste 15 copii există 2 profesori care se ocupă de predare şi de relaţia cu familia, pentru jumătatea lor de clasă. Studiază 7-8 materii. Pentru cei mici există un an pregătitor şi, în clasele 1-4 au doar 3 zile de şcoală. Ciudat pentru noi. O iau uşurel să nu le pice cu greaţă. Nu există note :până la clasa a 7 a nu sunt notaţi. Ai noştri deja sunt învăţaţi cu teze, teste şi buşeli dintr-a 5 a. Clasele 6-7-8 corespund cumva cu a 8-9-10 aici. Să se obişnuiască treptat cu stilul de liceu. După a 10 a dau examen oral la norvegiană, mate şi engleză, ca să meargă la treapta următoare. După a 10a îşi aleg specializarea. Unii optează să facă o meserie şi după a 11-a fac 2 ani de practică, alţii continuă să înveţe a 12-a şi a 13-a, eventual a 14-a,  pentru cei care intenţionează să studieze medicina la universitate.

Spuneam că aici profesorii sunt foarte bine plătiţi. De aceea Mihaela şi Graca preferă să rămână în gerul nopţii norvegiene decât să coboare oriunde în sudul Europei la zile mai lungi si ierni mai scurte. Aici guvernul are grijă de copiii lor şi de bătrâneţile fiecăruia.

Autobuzele au venit şi copiii aleargă bucuroşi de perspective de a ajunge înapoi acasă.

Sunt încă mici, pentru că cei de la liceu deja au părăsit familiile şi locuiesc singuri în apartamente închiriate.

Plecăm spre Trysil şi mă opresc la magazinul cel mare, într-o nouă prospectare care se lasă cu vreo doi magneţi şi ghetele îmblănite şi deloc ieftine (made in China, of course!) Ghetele vechi au cedat nervos şi trebuiesc abandonate înainte să se descompună în părţi componente. Vorba lupului din povestea cu scufiţa ”they’ve seen much and they’ve walked long”.

Ne pregătim cu toţii de masa festivă. Fiecare aduce în sufragerie vinuri şi tării, să ne mai încălzim. Spaniolii degustă tot şi decretează că cel mai bun e vinul lor roşu. Evident!

Ne pregătim de restaurant. E cel din spatele vilei. Select, frumos, cu mese elegant aranjate. Ideea e să pui carnea tăiată de ei pe o piatră fierbinte pusă pe masă.

Ne facem în felul acesta grătarul tradiţional în varianta norvegiană. Putem comanda şi vin… pe banii noştri, evident. Directoarea şi Stina ne dau diplomele şi un mic dar din partea şcolii.

Către ora nouă ne adunăm acasă pentru bagaje.

Mâine la Oslo.

Published in: on January 14, 2010 at 4:25 pm  Leave a Comment  

Ziua nr. 3 în Norvegia

Trezit rezonabil şi mâncat în sufrageria vilei. Se pare că Stine a calculat cu “generozitate” mâncarea să nu cumva să avem prea multă. Aşa că tot ce era carne a dispărut pe loc.

Mergem la şcoală la cursul de ITC. Interesant, au o grupă de 4 profi care se ocupă de instruirea celorlalţi. Dotarea lor e de invidiat (credem noi). Spaniolii susţin că şcoala lor e mai bine dotată cu table electronice şi computere.

Ăştia au găsit petrol în mare şi s-au “bazat”. Au bani la greu, ceea ce nu îi împiedică să economisească cu disperare, să stea la o lumină chioară şi să dea căldură cu grijă şi atenţie. Puncte de vedere. Au băgat mulţi bani în învăţământ. Profii au salarii între 3-4000 de euro, echivalaţi în banii lor. E drept că taxele nu sunt mici, dar guvernul are grijă de tine de când te naşti şi până mori.

La ora 11 copiii prezintă sistemele de învăţământ din fiecare ţară şi diverse reguli scrise sau nescrise care sunt valabile în ţările respective. Copiii noştri prezintă sistemul de la noi şi rezultă în mod paradoxal că nu poţi face sex până la 18 ani, dar te poţi căsători din faşă. Hmm, or să ne creadă ăştia cam fraieri… dar trece şi momentul de mirare. Aşa suntem noi, originali, ce să zici!

Iar masă la restaurantul şcolii. Aceleaşi feluri de mâncare, adevărat, diversificate în felul lor, dar elementul de noutate nu există în zonă.

Următoarea acţiune e “lucru la platformă”. După aceasta, merg acasă prin zăpada scârţâitoare, trec podul… o adevărată aventură. Grupuri de copii merg spre şcoală pe sănii speciale, pe care le împing cu un picior, având în faţă o băncuţă în care stă ghiozdanul sau eventual o soră sau un frate.

În zare, pe râu, văd un elk alergând spre mal. Într-o viteză nebănuită pentru o creatură aşa de mare, dispare între tufişurile îngheţate. Ajung fericită la “villa del Sole”. Dar surpriza e că nu e nimeni în vilă. Să mor şi alta nu. Când eram pe punctul de a deveni „grup statuar de gheaţă cu geantă neagră” apare Gili şi deschide uşa. Îmi pierdusem speranţa !

Vine Graca şi mă ia la ea acasă. O căsuţă frumoasă, cochetă, bine împărţită şi frumos aranjată. Repede, cum aş fi făcut şi eu, îmi arată ce şi-a luat din România. Cât e de pozitivă şi drăguţă! A fost atât de încântată de vizita ei în România, de tot ce a văzut şi ce a cumpărat, de întreaga experienţă. De altfel, era cea mai zâmbitoare şi scumpă persoană din toată delegaţia care a vizitat şcoala. Restul, nişte mofluzi cu mutre acre pe care le-au adus de altfel cu ei şi în Norvegia. Beah! Graca e portugheză, aşa se explică totul. Spaniolii ce sunt  şi ei mai umani. Simpatici în felul lor, vorbind “spangleză”, căutând mereu câte un pub, disperaţi că ăştia nu dau nica de băut. Unde sunt zilele de glorie din România, cu vinuri şi tării la discreţie??

Înapoi la şcoală, ne pregătim să mergem la schi. Adică ”se” pregătesc, fiindcă unii din noi nu sunt dispuşi să rişte. Mergem cu maşina până în vârful muntelui şi ne “parcăm“ la cafeneaua hotelului, împreună cu lituaniencele şi finlandezele.


E un frig ţapăn şi doar urcuşul până la hotel a fost un vis urât. Dar copiii se distrează bine şi pentru ei frigul e doar o componentă întâmplătoare. Luăm hot chocolate şi ne relaxăm, dar vine Stina şi ne anunţă că trebuie să urcăm la cort. E un drum destul de lung, printre suporturi mari de lumânări care îl marchează. Ajungem la cort care e o construcţie solidă de lemn şi pânză groasă.


În interior, pe mijloc, e un cămin uriaş în care arde focul. După multă foială aterizăm la masa de lângă foc, cea mai avantajoasă de altfel, pentru că e cald, dar cu siguranţă elevii pe care i-am “dizlocat” de acolo ne urăsc (în norvegiană, deci e problema lor…). Ne dau un pilaf cu pui, salată şi apă, multă apă (şi ceva sucuri). Socializăm într-o părere cu lituaniencele care ştiu bine limba lituaniană. Deci ne zâmbim paşnic şi rezultă că ne înţelegem bine.

Plecăm spre casă într-o mare aventură, din vârful muntelui până jos în oraşel, cale lungă şi nesfârşită în aerul îngheţat şi cu zăpadă cât vezi cu ochii. Mai să ne rătăcim la un moment dat, dar ajungem la pod şi, de acolo, la căsuţa noastră. Focul arde şi acolo şi mai facem un ceai, mai conversăm cu nemţoaicele şi ziua s-a sfârşit deja. Ne hotărâm să probăm jacuzzi din cameră. Devine derutant la un punct când capătă viaţa lui, stropind înainte şi înapoi. Eh, ne dăm la pace şi totul se termină cu bine şi cu multă apă peste tot. Noroc de încălzirea din podea. La culcare!

Published in: on January 13, 2010 at 1:25 pm  Leave a Comment  

Ziua a doua

Ne trezim cu greu… Mamma mia, iar e frig la ăştia! Mic dejun făcut de noi. Self service. Ne uităm în jur. Munţi, zăpadă, brazi şi mesteceni. Ne îmbrăcăm gros şi pornim spre şcoală. Pe pod zărim în depărtare nişte elcişori pe râul îngheţat. Se luminează târziu. La 8 jumătate e încă întuneric… Zăpada scârţâie sub picioare. În jur, case drăguţe risipite ici şi colo. În centru sunt case şi magazine pe marginea drumului. Aici e invers decât în China… O densitate rară, vorba Marei, ca legile de circulaţie în China!!

E o staţiune scumpişoară. Pe undeva în vecinătate Schumacher are şi el o căsuţă mică…

Şcoala e destul de mare, foarte bine dotată, cu table electronice (smart boards). Elevii primesc laptopuri într-a noua şi plătesc 800 de coroane trei ani şi într-a 12-a e al lor. Facem un tur al claselor. Nu ne e foarte clar care e sistemul. Aparent au clase diversificate, unii studiază desen (10 ore pe săptămână) alţii sport (15 ore pe săptămână). La atelier au şansa de a construi case pentru client (bănuiesc că aşa se autofinanţează). Aveau şi nişte ore mai ciudăţele “health and social care”. Am înteles că au trei opţiuni: şofer de ambulanţă, pregătit şi pentru prim ajutor- unde sunt înscrişi 11 elevi acum), educatoare (nouă elevi acum) sau lucrători sociali pentru azile de bătrâni (doar trei amatori).

Urmează o prezentare a istoriei Norvegiei, cu elevi care mimează momente diverse, pe background-ul prezentării power –point. Ne prezintă oamenii faimoşi şi sportivii cunoscuţi, la fel şi brandurile vestite. Apoi “vikingul” cântă şi dansează dansul ursului. Wow, ăştia au dansurile tematice ”body-building”, căci de fapt fac un fel de push-ups pe ritmul muzicii, învârtindu-se în cerc. Hmm… săriţi băieţi la dans!

Mergem la cantina şcolii la masa pregătită de proful de gospodărie. E foarte frumos prezentată.

Domina carnea de somon şi hering. Şi muşchi de moose (un fel de ren ceva, bietul de el). Bună tare mâncarea, iar compotul de fructe e genial. Socializăm. Până la urmă tot cu ginta latină, cu spaniolii ne înţelegem, că nemţii au înghiţit un stâlp şi stau ţapeni şi independenţi. Restul sunt şi ei destul de rezervaţi şi şi-au uitat zâmbetele acasă.

Mergem iar la acţiune: elevii îşi prezintă ţara şi şcoala. Eh, prezentarea băieţilor a fost ea interesantă în felul ei, dar sigur se putea şi mai bine.

Asta e… data viitoare! Aflăm câte ceva despre fiecare ţară. Interesant şi destul de instructiv. Brusc ei încep să lucreze la platform proiectului. Ne băgăm în ceaţă, Gili şi cu mine. Sunt chestiunile tehnice de organizare a proiectului şi sunt implicaţi coordonatorii de proiect. Nemţii încearcă să îşi impună punctul lor de vedere. Cam nesuferiţi, dragii de ei!

Mergem la vilă (frig afara… ce frig…!) şi ne “montăm” pentru seara norvegiană.

Ne duc cu maşina la şcoală, slavă cerului!

Seara norvegiană, interesantă în felul ei.

Oamenii ăştia stau în frigul ăsta atâta vreme din an că nu au chef de dansuri săltăreţe în bătătură. La ei dansul e ca o uşoară plimbare pe podeaua încăperii, fără grabă… ce atâta grabă pe frigul ăsta?! “Vikingul”(de altfel un prof al şcolii), îmbrăcat în costum specific împreună cu o doamnă mărişoară, tot în costum, cântă din acordeoane mici şi simpatice). Ne îmbârligăm şi noi în dansul lor.

Acum e un dans în care tipa din perechea de doi se întoarce la un moment dat şi, mergând în sens invers, nimereşte cu alt partener. (mai greu de explicat). În fine… stilul lor.

Ni se serveşte o gustare. Revenim în… China!

Ceva pare a fi ciocolată tăiată pătrăţele. Unii se aruncă pe ea… dezamăgire: Gili ne avertizează să nu ne băgăm, că e necăjită tare. Mă uit la neamţ şi observ cum că a aflat şi el asta (pe farfuria lui au rămas toate bucăţile pe care le luase cu entuziasm). Şunculiţa e înfăşurată pe pepene galben şi cu o boabă de strugure însoţitoare. Mie îmi place, dar restul alor noştri sunt reticenţi.

Seara e condusă de o tipă foarte drăguţă care cântă cântece populare norvegiene. Sunt toate pe un ton foarte ridicat. Erau menite să comunice de pe un deal pe altul şi tonul era important la vremea când nimeni nu visa la mobil. Un instrument făcut din corn de capră e folosit la anunţat acasă diverse mesaje sau e folosit de către păstori pentru a alunga animalele periculoase. O fi vreun cod asociat cu sunetele, aş crede. Urmează dansul urşilor. O provocare!

Mergem acasă cu maşina. Ce fericire! La masă, aceeaşi friptură ne este oferită toată seara. E de moose, nu e rea. Legumele sunt mai ciudate, uşor crude. Desert, îngheţată (perfect pentru îngheţaţii de noi!) cu fructe de munte. Aparent ceva afine. Bună. Spaniolii scot vin, nemţii, schnaps.

Socializăm o bucată şi apoi ne retragem căci Stine vrea să ne aibă mâine în şcoală la 9. Nasoluţ…

Published in: on January 12, 2010 at 10:37 am  Leave a Comment  

Ziua întâi- călătoria spre Norvegia

Zbor spre Amsterdam. Un aeroport nesfârşit. Mă gândeam că dacă mai mergem mult ajungem în faţa şcolii la Trysil… Uriaş. Cu chiu cu vai am ajuns la terminal. Doamne, cât ne-au mai descălţat, încălţat, scanat şi alte alea.

Din nou în avion spre Oslo. Cu vin roşu… Ajungem într-un târziu, şi ne aşteaptă unul din profii şcolii. Ne învârtim prin aeroport, schimbăm bani şi vine şi autobuzul. Suntem frânţi deja. Eu îmi propun să văd the elks de pe drum, dar mai deschid câte un ochi …Ăştia lucrează ca apucaţii şi noaptea, construind ceva pe marginea drumului. Mă răzbeşte somnul.

Ajungem la -15 grade. E întuneric. Luminiţe diverse indică un loc frumos, luminat ca în poveste. Ne ducem la vilă. E confortabil, avem Jacuzzi în baie şi a “bath with a view”. Curând funcţionează şi încălzirea în pardoseală. Suntem la etaj. Jos e sufrageria. Coborâm şi mâncăm o fiertură de legume cu carne. Mie îmi place foarte mult, fetelor (colegelor mele), deloc. Dar după China, ce putea fi mai ciudat? Măcar asta are cartofi şi morcovi fierţi complet. Şi urmează o mare prăjitură, zice Stina, cu frişcă şi fructe rare şi scumpe. Îhh! E frişcă cu cătină şi cătina îţi intră în toţi dinţii. La noi să vină să vadă cum e pe toate drumurile!

Ne dau tricouri cu logo-ul proiectului şi programul pe zile.

Frânte de oboseală, ne prăbuşim în somn de plumb.

Trysil- destinaţia şi oraşul în care are loc proiectul:

http://en.wikipedia.org/wiki/Trysil

Published in: on January 11, 2010 at 10:42 am  Comments (2)