Domnul Miluş

Image

Susurul apei şi vremea  mohorâtă din micul orăşel de munte m-au dus cu gândul la un Paşte de aprilie, cu ani în urmă, când zăpada ne-a blocat aici, la Slănic Moldova, pentru patru zile albe şi reci în care nici curent electric nu aveam. A fost romantic să stai la lumina lumânării, dar mult mai puţin romantic să tremuri de frig fără centrală şi fără beneficiile vieţii moderne. Dar domnul Miluş cu siguranţă ne-a colorat viaţa în acele zile de primăvară înzăpezită.

Oamenii din oraş au încins grătare pe zăpadă şi au pus pe ele toată carnea pe care o aveau prin frigiderele dezgheţate, într-o armonie generală, reînnodând conversaţii cu vecini pe care îi ignoraseră până atunci, uitând de vechi duşmănii şi conflicte. Totul părea desprins dintr-o poveste  de  Andersen (in varianta  autohtonă,  desigur). Bună şi zăpada asta la ceva! Prietenii noştri au decis să plece spre casă în momentul în care zăpada părea că se aduna mormane peste mormane. Rezultatul? Au parcurs cei 80 de kilometri într-o zi şi o noapte, blocaţi de nămeţi undeva spre Adjud, într-o coadă nesfârşită de maşini. Noi nu am reuşit să scoatem maşina din parcare şi am decis să înfruntăm soarta la faţa locului.

Domnul Miluş apăruse în viaţa noastră de nu ştiu unde şi tot acolo a şi dispărut după o vreme, dar în acel aprilie a fost o prezenţă  vie in peisajul inzapezit al Slanicului. Corpolent şi amabil, cu o soţie slăbuţă şi firavă, cu privire supusă, domnul Miluş era un “nouveau riche” al locului şi nu dorea decât să îşi impresioneze concetăţenii  prin vocabular şi bunăstare, rezultatul fiind că tocmai de aceea oamenii nu prea îl aveau la suflet.
Ca un adevărat personaj desprins din Caragiale, domnul nostru era funcţionar al statului, într-o situaţie care îi permitea să mai ciupească de ici de colo “ca omu’ ” şi cu o brumă de şcoală care îl făcea să se simtă dator să se “esprime” elevat în felul său. Drept pentru care orice conversaţie cu el devenea involuntar atât de amuzantă încât mă ciupeam să nu pufnesc în râs şi trebuie să recunosc că ne-a “îmbogăţit vocabularul” cu termeni noi, cu sensuri noi, cât se poate de neaşteptate. Astfel încât, chiar dacă el a ieşit din viaţa noastră, vocabularul lui a rămas cu noi…

Era un personaj volubil, dornic să ne împărtăşească din experienţa lui de viaţă. ”Dom’le era din promorţia mea, chiar aşa, coleg cu mine, aceeaşi promorţie.”
Se pricepea la multe:  “parchetul era pus într-un mod dezagreabil, credeţi-mă”! Iar apa rece, ei bine, apa rece avea “caracter continuu” !
Era un bun familist: ”când socru-meu s-a îmbolnăvit, nevastă-mea a slăbit dom’le, da’ a slăbit în aşa un hal de curgeau hainele de pe ea, dacă îmi permiteţi să mă esprim aşa!” .”Am convocat-o și am provocat-o pe nevastă-mea să imi zică ce să fac să o ajut și, intr-un principiu, a inceput să-mi spună ceva de socru’ meu că e bolnav…”

Era și foarte respectuos :”Domnu’ Toni, doar știi că te apreciez intr-un hal fără de hal, zău că da!  “Simțea fenomenele:”Mă oxidez, mă obosesc muncind atâta, să știi!” Avea si o filosofie personală:” Cât trăiesc eu in viața, asa o sa fac!” … Si dadea noi sensuri limbii române : “Cum ziceam, s-a făcut o chetă de oameni...” Avea momente de sinceritate:”Sincer, nu mă zahardez dom’le , simt un imbol așa in mine…!E o mișcolație dom’le, iti zic eu!” “E sofistocat rău,da rău de tot! Nici nu pot să ințeleg așa-i de sofistocat!”
Vremea avea un mare impact asupra domnului Miluş, creându-i stări speciale: ”m-am trezit dom’le noaptea şi m-am uitat pe geam. Şi ce să vezi?? Zăpadă! În aprilie! M-am gândit în simbolul meu, ce să mai fie şi asta?! Era zăpadă dom’le, că doar nu-s somnamburg, nu-s somnamburg, zău aşa!!”
Era bun povestitor domnul Miluş şi elementul surpriză intervenea când te aşteptai mai puţin şi mai să ne înecăm cu mâncarea de atâta râs înfundat, căci discursul lui era împănat cu “miluşisme” când îşi propunea să aibă “o discută” cu cineva (probabil o combinaţie de discuţie şi dispută, cuvinte pe care încă nu le dibuise ca sens şi decisese să le combine în mod imparţial).
Au fost patru zile rupte de realitate cu munţii de zăpadă din jurul nostru, cu focul de la gura sobei la domnul Miluş, cu povestirile lui suprarealiste şi supralingvistice. Nu l-am mai văzut pe amicul nostru de ani buni, dar  “neologismele” lui ne amuză şi astăzi, când îl pomenim “în simbolul nostru”, că doar nu suntem “somnamburgi”,dom’le, zău aşa!!

Advertisements
Published in: on April 21, 2012 at 1:49 pm  Leave a Comment  

Jurnal de Vasto, Italia, anul de grație 2002

The cathedral of Santa Maria Maggiore and the Loggia Amblingh.

Vara acelui an a fost memorabilă…Cu  cei doi copii, pe atunci de 11 si respectiv 14 ani, cu Mihaela,de 17 ani, viața noastră era cât se poate de bună. Eram ‘campați” la bunul si ciudatul nostru prieten Ivo, comunist convins,proprietar al unei minunate case in Vasto citta.De la balcon se vede marea cât cuprinzi cu ochii…albastră cum numai Mediterana poate fi, nesfârșită și fascinantă, spartă doar de valuri care nășteau linii albe de spumă efemera , ca apoi să redevina albastră ca și cum nimic nu s-ar fi intâmplat in acel loc, ci  doar alături și iar alături …și tot așa…

La cei 55 de ani ai lui , Ivo arăta ca de 35,zvelt si agil ,cu figura ascetica ,nas acvilin si ochi mici, de vultur. E separat de a treia din șirul de  “neveste”,are x+1 copii si e cea mai mare figura ever.El e un tip super cult și deștept,doctor in sociologie,dar un nebun și jumatate. In fiecare zi avea idei noi și ne amuzam de stilul lui.

Intr-una din seri am iesit cu Ivo in oras.Un adevărat show!Deja vedeai care din concitadini se situează intre cei care-l iubesc și care in jumatatea adversă! A debitat o groază de chestii.Ne-am prăpădit de râs!La un moment dat un cățeluș drăgălăș se apropie de el.”Ce pisică drăguță!”zice el proprietarelor  “E cățel”-zic oamenii ușor iritați.La care el zice “Aaa,cu mutațiile astea genetice nici nu mai știi.. .Chiar acu’am văzut niște tipi in oraș (chiar văzusem unul cu un fel de suport la gât ca atunci când ai un accident) și cred că de fapt fuseseră câini și i-au transformat!” Noi,  să ne sufocăm de râs! După care zice”Uite ,nici luna nu mai e pe cer! Asta-i:  sigur au vândut-o americanii!”

Dar cea mai faimoasă intâmplare e aceea cu nevasta primarului din Vasto .Oraselul  de pe malul mării e plin de viată in serile de vară. E o incântare să urmărești viața de seara pe corso.Parca intr-o coregrafie aranjata si  cu o regie nevăzută ,respectată cu sfințenie de localnici , la ora 11 seara,deodată, de pe toate straduțele inguste apar părinți sau bunici impingând carucioare pline de bebeluși urlători; dacă nu imping cărucioare,cu siguranță trag vreo specie de câine,mai mare sau mai mic, dupa posibilități….Iar dacă nici una nici alta,sigur mânâncă inghețată sau fumează,barbați și femei deopotrivă, pe stradă. Noi ne așezăm in câte un loc si urmărim acțiunile.Pe la 11.30 p.m. activitățile sunt in toi.Abia atunci incepe viata aici! Oamenii stau in mijlocul pieței orașului dezbătând probleme politice care nu suferă amânare,se agită,protestează… mai zgâlțâie mânerul căruciorului sau trag de lesă,ori sorb cu nesaț fumul țigării, preocupati de conversatiile lor zgomotoase.

Ei bine,intr-una din aceste seri,la cafeneaua lui Ivo se adunaseră oameni la o inghețată,la o cafea,la o vorbă.Orchestra cânta in surdină,lumea trecea la plimbare.Ivo deodată incepe sa strige spre un cuplu elegant care tocmai ajunsese in dreptul cafenelei:”Ladro! Ladro!”(„Hoțule! Hoțule!”).Si continuă cu alte asemenea “complimente”,adresate celui care era de fapt primarul orasului, spre deliciul/indignarea trecatorilor,in funcție de simpatiile/antipatiile politice.

A doua zi de dimineata doamna primar apare in fața cafenelei,supărată grămezi,hotarâtă să ii ceara socoteală lui Ivo pentru afrontul din seara precedentă.O scenă demnă de Caragiale! Ivo,ca un gentleman ce era in acea dimineață,ii oferă o cafea,un scaun,și  intreaba amabil care e motivul acestei vizite.Furioasă,doamna primar incepe sa țipe la el,ca o adevarata italianca supărată “Cum indrăznești sa imi jignesti soțul in fata tuturor…??” Ivo ascultă o clipa și o opreste: “Aaa,ai probleme in viata sexuala? Acum sunt putin ocupat,da daca vii peste o ora,ma ocup eu…!”

In clipa urmatoare,uluirea femeii se transformă in furie nestăpânită.Se uită la ceașca de cafea și ,cu un gest brusc ,o aruncă spre Ivo.Dar Ivo e mult mai iute de atât.Ca un acrobat,se apleacă rapid și cafeaua aterizează pe costumul nou ,culoarea oului de rața,al unui batrânel pensionar care se plimba agale ,in baston ,prin fața cafenelei.O victimă colaterală a unui conflict stradal cu tente politice! Scandal, țipete isterice ,doamna primar se agită ,bătrânelul nu ințelege ce i se intâmplă și , mai ales,  de ce :”Costumul meu nou!!” e tot ce poate spune in confuzia generală.

A doua zi costumul e dus la curațat dar ,după câteva zile ,revine proprietarului …tot cu pata de cafea! Ivo șoptește complice cui vrea sa il asculte:”Ati vazut ce calitate are cafeaua mea? Nici la curățat nu au putut sa o scoată!!”

***

Si pentru că era iulie și se făcu de ziua mea, am zis sa dau de băut și iată ca ni se arată să mergem la o terasă.Zis și facut.Acolo insa ,ispitele cit casa!In timp ce eu am luat un nevinovat Cointreau on the rocks,Mihaela a dorit nici mai mult nici mai putin decit ceea ce se numea pe lista de bauturi….”orgasmo”!!! Când a comandat ( am declarat din prima ca eu nu fac comanda la aceasta bautura!!),tipul intreaba “picolo,o grande”?).In râsul general,  Mihaela a decis ca vrea un”orgasmo picolo”-câta modestia!). A durat o suta de ani pâna când acei tipi au creat respectiva bautura,de ne intrebam deja alarmate  ce naiba pun in ea??!!.Când a sosit,Mihaela a tinut sa-mi faca si mie o poza cu paharul ei,imaginindu-si ce va scrie pe verso “D-na profesoara cu o…-ul Mihaelei!!”

A fost foarte amuzant. Am dat o noua tura prin oras,dupa care am hotărât să mergem până  acasă . Acolo am ras un limoncello “picolo” și Stef a declarat ca ramâne  să citească Topolino. Noi ne-am aruncat iar pe aceiasi 2oo de metri de corso, pâna când eu am decis ca m-aș intoarce acasă .Fetele au venit cu mine,in ideea de a lua apoi cheia cu ele. Odată ajunse însă,….surprise! Stefan adormise buștean si nu mai răspundea la ușa.Era ușa interioara ce duce la dormitoarele noastre și care,odată inchisă normal pe dinauntru,e INCHISA.Am bătut la ușa,am țipat,am aruncat din balconul de sus chei pe balconul lui (usa era deschisa),dar Stef se pietrificase!. A fost imposibil sa-l trezim.Ivo zicea să chemăm pompierii.Asta ne mai lipsea,sa se adune lumea ca la circ!

Am hotărât eroic sa dormim toate trei pe o canapea in sufragerie(cu scaune adaugate,in fine,canapeaua vietii noastre…) La un moment dat ,iar m-am revoltat și m-am apucat să bat in usă și să strig.Parea o cauză pierdută…dar iată că se aude o voce mică,somnoroasă:se trezise! Nici nu l-am mai căpăcit cum imi venea  in momentele anterioare. Bine că puteam intra!Si așa s-a incheiat o zi minunată din viața noastră! Iar Mihaela “had a <picolo>orgasmo”.Cine a fost mai câștigat??

***

Noi trăim intre apus si răsărit.Am descoperit ca e formidabil sa stăm sus pe terasa la Ivo,deasupra orașului.Se vede marea de jur imprejur,acoperișuri de case și păsări zburând care incotro intr-o grabă neințeleasă.La apus le apucă o disperare Hitchcockiana si e foarte straniu si fascinant..Azi am ascultat muzica super si ne-am baut cafe-frappe-ul acolo,sus,intr-un rasfăț total…Din păcate am “run out of limoncello” si suntem ușor distruse…Tot așteptăm să primească la magazin…au unul de 15 euro,dar nu suntem chiar asa disperate! Disperarea noastra se situeaza undeva intre 5 si 6 euro…!

De sus se aude Ravel.Mihaela a dat de comoara de muzica a lui Ivo…Bineinteles ca Ivo scoate perle “cu caracter continuu”,deja au intrat in cotidian…Mâine e mercato!!Limoncello! YES!!!

Ne pregatim de plaja…Conducem o lene…

Am cumparat limoncello. Am obtinut “a good bargain”:am luat unul cu prețul de două! Asta pentru că am spart o sticlă pe drum. Ne-am revenit din supărare și am urcat sus ,in balansoar,pe terasa lui Ivo,cu Leo Ferre ca fond sonor.  Si cum stateam noi asa,râzind si vorbind,inainte de a progresa prea mult cu limoncello, mi se pare  deodată că nu mi-e clară deosebirea dintre lacustă și…șopârlă!!!Pur si simplu imi pareau identice! Mihaela iși revine prima din confuzie și incepe să explice cum că lăcusta are multe piciorușe lungi și de fapt e o insectă!!  Epifania s-a produs și am râs cu lacrimi…!Pur și simplu nu ne mai puteam opri.O secundă și ei i se paruse că ar fi identice!!

Si nici măcar nu băusem prea mult din numitul…limoncello.Era doar soarele si euforia zilei cu cer albastru si mare nesfârșită…

Plus ca ne-am intors de la o “giornata al mare “nu prea reusita,cu vânt și nisip in suflet și-n…simtiri.Unde mai pui că am venit și pe jos,că am uitat banii acasă.Adica vreo trei km ,din care unul intr-o pantă de 45 de grade… Suuper…!:(

Constatăm că mai avem doar câteva  zile de stat și hotărâm eroic să tăiem pepenele.El are o istorie “behind”:am luat doi pepeni de 8 kg fiecare.Dar unul s-a dovedit a fi verde inăuntru.Așa că Ivo l-a dus inapoi si, drept pedeapsă  ,(nu știm pentru cine) a adus unul de…16 kg !Cred ca vom aduce o bucata și acasă .Azi l-am injunghiat cu cuțitul cel mare,de sacrificii.Au fost ceva lupte interne legate de ordinea la baie.Copiilor li s-a interzis accesul,intrucât nu au mâncat pepene.Noi două inca disputam intâietatea și criteriile ei:vârsta,experiența sau ordinea alfabetica(ura!).Incă nu s-a decis. Oricum e sigur:ne vom hrăni cu pepene in perioada urmatoare! Dar in ce pericol iși pune cineva viața dacă rostește cuvântul pepene in fața noastră!

Published in: on April 18, 2011 at 7:29 pm  Comments (2)  

Post Scriptum – Anglia…

Și cum ziceam , Mihail a ținut “prima  pagină” a călătoriei în Anglia.Cu isprăvile lui fie ne ținea in suspans fie ne sâcâia de ne dădeam pumni în cap cu program…In penultima zi,când eram relativ relaxați și  ne aștepta o duminica de shopping, Mihail primește un telefon. Asta după ce dimineața mai să dea peste el un camion ce se cățarase pe bordura atât de dragă lui Mihail al nostru!  Telefonul pare a fi unul serios: Mihail se schimbă la față și ne anunță dramatic cum că fratele lui mai mare avusese un accident cumplit de mașină.Doamne Dumnezeule! ne-am îngrozit cu toții! Părea un făcut : Mihail cântase toata dimineața “Doamne miluieste” de era s-o și  încaseze. Plus ca tot vorbea induioșător de banii pe care ii pusese deoparte da ii dea fratelui pentru apropiata nunta. Mai sa fie! Ce  situatie dramatica! Din cand in cand vorbea la telefon si i se spunea ca fratele e in coma. Totusi mai speram.La urma urmei ,in zilele noastre astia pot sa faca pana si Statuia Libertatii sa nasca,dara-mi-te sa rezolve un ranit in accident…Poate nu era totusi asa de grav…Ziua noastra a continuat cu vesti intermintente: e in coma…si-a revenit!  Iar e inconstient! Vai de noi! Copiii mici,mai fanatici, se tot rugau de zor la un Dumnezeu al soferilor , doar doar se intampla o minune. Plecam (Toni si cu mine) sa intalnim un violonist roman stabilit in Londra. Seara tarziu cind ne intoarcem la hotel, jale mare! Mihail a primit telefon ca fratele lui murise! Ih, doamne ce ghinion! Ce situatie delicata! Dis de dimineata, Mihail era pe coridor, mic si trist, imbracat in negru…Toti copiii mici plansi si amariti. Cumparaturile i-au mai inseninat, dar umbra nenorocirii plana asupra tuturor. Ma  si gandeam cum voi da ochii  cu biata lui mama… In fine, cand am ajuns pe aeroport inapoi acasa, Mihail era asteptat de mama si tatal lui.Nu i-am mai zis nimic de ispravile copilului. Ea era oarecum senina. Eh, oamenii trebuie sa continue sa traiasca pentru cei ramasi in viata, imi zic eu. Si asa s-a incheiat episodul Mihail,copilul minune si excursia in Anglia. Trist, dar viata merge inainte.

Acum o saptamina primesc vizita surorii mai mari a lui Mihail. Vorbim  ce vorbim si povesteste ea despre jobul ei si planurile ei de viitor. La un moment dat veni vorba despre excursia noastra si ce mult a insemnat ea pentru fratele mai mic. S-a maturizat, imi zice ea. “Imi pare rau ca saracul a trecut prin asa o intamplare trista,” zic eu. “Intamplare?” “Pai da, cu moartea fratelui vostru”.”Care frate??” “Pai fratele mai mare, cel cu accidentul”. “Accident??” “Nu a avut el un accident inainte de nunta, cand era Mihail in excursie?” ” NUU… ” zice sora lui uitindu-se mirata la mine. “Adica e… bine?!” “Dap. S-a insurat”,zice.”Adica e bine ,  sanatos, s-a insurat si nu a avut nici un accident??” Nu imi venea sa imi cred urechilor! “Dar …Mihail…zicea…” Hmmm “Deci e bine sanatos, zici?” “Da…evident!”

Deci Mihail ne fraierise pe toti  ! Cind tatal sau a incercat sa afle de ce, a mormait ceva de genul  “Astia tot se luau de mine” si am inteles atunci ca ceea ce ii lipsea lui era … atentia!

Published in: on April 26, 2010 at 2:31 pm  Comments (1)  

Anglia, cu și fără Sherlock Holmes

Totul se anunța calm și plăcut, în ciuda faptului că eram trei adulți la 29 de copii, porniți la un drum atât de lung.

Am mers mai întâi la Stonehenge, să ne încărcăm cu energie…unii chiar cu prea multă…

Ştefan coborând de la ruinele castelului lui Arthur, cu un grup de fete drăgălașe și frumoase

Dar șederea la familii în North Devon a fost de vis… Cursuri pentru copii dimineața, de la 9 la 12, excursii după- amiaza… un rai pe pământ!

Tintagel

Hmmm, la mine se uită copilul meu aşa  “prietenos” ??

Peisajul, de o sălbăticie impresionantă, cu stânci mușcând din întinderea mării, cu un cer mereu senin și fără nori, ca viața noastră acolo, la familii.

Desigur existau oricând episoadele Mike la plajă, Mike alergând bezmetic unde nu-l voiai…

Cu Mike la plajă…

Clovelly, my love…

cumpărind sabii la castelul lui Arthur şi fluturându-le în ochii celorlalți copii, Mike cumpărând de toate de peste tot, Mike luând înghețată si scăpând-o pe jos, Mike luând  fish and chips pe care pescarușii obraznici i-au mâncat cât ai clipi din ochi, Mike mergând pe marginea trotuarului, mai să fie agățat de o camionetă. Cu ochii pe el ca pe butelie, ar zice cineva… Dar să recunoaștem, isteț și neastâmpărat, a fost elementul de culoare. Fără el  ne-am fi plictisit prea tare… mai știi??

Dar pacea noastră a dispărut complet odată ajunși la Londra! O acțiune kamikaze.Vorba lui Toni: am întinerit cu zece ani la Bideford și am îmbătrânit cu 20 la Londra! Numără copiii, organizează-i pentru muzee, ia bilete de metrou în fiecare dimineață, supraveghează-i la hotel unde mișunau tot felul de ciudați. E adevărat că fost frumos şi interesant. Ne-am cățărat în London Eye și am admirat Londra de sus, am hoinărit prin Turn (evident pierzându-l pe Mike pe acolo…), am mers la Westminster Abbey, am văzut schimbarea gărzii la Buckingham,

am mâncat înghețată în parc și am admirat veverițele. Nu am ratat nici Madame Tussaud’s sau Galeriile Naționale. Muzeul Britanic a fost un mare challenge, căci de la ultima mea vizită au renovat tot de nu mai știai unde te afli și de ce!

Frumos a fost când, în aventurile noastre în metroul londonez,cu toți copiii după noi, numai odată ce își dă seama Toni că eram unde nu țineam să fim. Într-o clipită se dă semnalul ”Coborâm la prima stație!” Și buluc, grămezi, ieșim din metrou în mare viteză. Odata cu noi ies și trei spanioloaice, nedumerite și buimace, luate de valul acestei acțiuni spontane. Ajunse pe peron întreabă speriate ”Che passa? Bomba?! Bomba?!”   Aaa, nu, ce bombă?? Am greșit drumul! Și țin-te râs!  Au râs de s-au prăpădit, explicând că la ei, când ies din metrou doi, cinci, zece, înseamnă ca au ajuns la destinație. Da’ când sar deodată 20, e sigur bombă! Și uite așa le-am “deturnat” noi viața cale de o dimineață!

Am decis să ne organizăm înțelept: fiecare copil mare avea în grijă unul mic. Așa încât la numărătoare ei trebuiau să răspundă la întrebarea cheie: are fiecare copil mare copilul mic? De aici cei mici au început să “dezvolte” scenarii care îi secau pe cei mari. Îi strigau “mami” ,“tati”,”unchiu” . Deh, conflictul dintre generații deja înflorea la cei 4-5 ani diferență dintre ei!

În fine, după ce am vizitat tot ce se putea vizita în cele 5 zile , am semnat și noi “in memoriam MJ”,

și copiii au cumpărat cam tot ce puteau găsi și la tarabe la Slănic, dar muuult mai scump și “pe lire”. Vine și momentul bagajelor. Horror! Cei mici aveau de n+1 ori mai multe bagaje decât cele inițiale. Așa că a înfige lucrurile noi și vechi în valizele existente a fost o adevărată provocare. Doamne, ce putea fi în camera celor trei băieței mici nu vreți să știți! Șosete cu  biscuiți, cu prosoape și adidași, într-o convieţuire imparțială în care ecuația “proprietar-obiect posedat” devenea un mare mister. Și bietul Sherlock Holmes nu părea a fi acasă când am ajuns în Baker Street zilele acelea! Cu chiu cu vai am reuşit să reconstitui ce era al cui și să bag în respectivele valize proprietățile fiecărui copil. Oricum Mike a reușit să ajungă acasă în mod miraculous cu un singur adidas şi fără prosop. Noroc că avea totuși două perechi de încălțări la el! Deodată, în timp ce împachetam de zor, unul din cei trei băieți mici se trezește că nu știe unde îi este pașaportul. Îl pun să caute și, după ceva suspans, îl găsește. Îi spun “Pune-l te rog bine!”, crezând că am transmis un mesaj clar și că lucrurile sunt sub control. Dar ce ar mai fi râs Einstein ghiduș să afle că teoria relativității se verifică pentru a enșpea mia oară prin acest nevinovat sfat. Mă rog, să faci 29 de copii de vârste între 11 şi 18 ani să doarmă sub argumentul ca “mâine dimineață la 6 ieșim din hotel, copii, puneți-vă hainele pregătite deasupra bagajelor făcute” s-a dovedit un reușit episod SF în care doar noi credeam cu tărie.  A păzi iepuri e o acțiune infinit mai ușoară decât a pune la culcare un grup de copii în excursie…! Până la urmă, la un moment dat au căzut răpuși de oboseală, slavă Cerului!

Dimineața, în zori de zi am sărit ca arși să trezim copiii și să îi adunăm la autocarul indianului care ne ducea la aeroport. Am numărat bagajele, am aruncat o ultimă privire în autocar și indianul a ambalat motorul. Deodată un gând fulgerător ne salvează în ultimul minut: băieții mici!! Cei trei băieți mici nu erau nicăieri! Nico și Toni sar din masină, aleargă în hotel și bat la ușa lor cu pumnii până când reușesc să îi smulgă din vis. Evident, Mike pusese telefonul să sune… Cu rezultatul că ei tot duși dormeau. Pe rând, ca niște musculițe adormite, târâți de propriile bagaje, cei trei  “eroi” au apărut încă visând și s-au trântit pe scaunele libere. Nico şi Toni, ca în serialele poliţiste “Lege si Ordine”, au inspectat încă odată camera, au mai strâns din gunoaie și au recuperat ultimele pistoale de plastic uitate pe sub paturi… Lăsam în urmă o Anglie golită în mare parte de toate fleacurile care acum stăteau înghesuite în bagajele grupului nostru.

Drumul spre aeroport a fost scurt pentru noi. Ne uitam însă la șirul de mașini bară la bară care veneau spre Londra. Nu puteai arunca un ac. Era luni dimineață…

Ajungem la aeroport. Copilul cu pașaportul începe să se foiască. E cam neliniștit. Deodată îl aud zicând că nu îşi găsește pașaportul. ”Păi nu l-ai găsit aseară?” Îl găsise.”Și unde l-ai pus?” Pare a nu-și aminti din prima. L-a pus bine… Unde credeți că înseamnă “bine” pentru un copil de 12 ani?? Din trei încercări! Ei bine…sub pernă! Perna de la hotel! Să facem atac de cord! Era clar că înapoi nu se putea ajunge să mai și prindem  apoi avionul… Am telefonat la hotel. A răspuns ceea ce părea a fi un asiatic de vreun fel sau altul în prima lui zi în Anglia. Și nici nu aveam șansa de a ne înțelege prin semne. Cu chiu cu vai am reușit să îi convingem pe cei de la hotel că e musai să trimită pașaportul de sub pernă cu un taxi la aeroport. Din clipa aceea a început acțiunea “Superman reloaded” cu Toni în rol principal, asistat îndeaproape de Nico… ! În timp ce noi toți ceilalți ne-am făcut check-in-ul și am trecut prin vamă (mini episodul confiscarea pistolului de plastic al lui Mike), Toni şi Nico au rămas să recupereze pașaportul. Recuperatorii. Ajunge șoferul de taxi și sună. Dar și el e un fel de pakistanez care a sărit din avionul lui din Pakistan drept în taxi, la volan. Nu părea a înțelege engleza. Deloc. Începe conversația care putea oricând să fie începutul literaturii absurdului dacă nu apucaseră alții să o inventeze. ”Where are you?” Răspunsul era ceva între un lătrat și un grohăit. Era el undeva da nu puteam noi afla unde. Criptată treaba rău. Și de aici o scenă demnă de filme cu Stan şi Bran. Sus pe scări rulante, jos pe scări rulante! Nicoleta și Toni faceau din mâini unui șofer imaginar, doar doar ar fi putut fi recunoscuți, în timp ce vorbeau cu el la telefon. După nenumărate încercări de a scoate de la șofer ceva logic, englezul de la check-in, amabil şi calm, se oferă să vorbească el la telefon. Cu greu își dau seama că omul nostru se află în afara aeroportului. Ca să vezi ce întâmplare că nu îl puteau vedea! I se spune să intre în spațiul aeroportului, să parcheze acolo și să intre totuși în aeroport. După momente palpitante și tensionate, apare în sfârșit “minunatul “și odată ce se reped și Nicoleta și Toni să înșface nenorocitul de pașaport. Domnul de la check-in, îngerul lor păzitor, îl ia și fuge cu el, ca la cursa de ștafetă, să facă formalitățile în timp ce ei rămân să  plătească șoferul. Care nu ajusese la lecția cu cifrele în engleză și nu reușeau să își dea seama câți bani voia pentru acest moment dramatic. Dramatismul e scump. De suspans nu mai vorbim! Odată plătit șoferul, panică iar! Unde e pașaportul?! Cât pe ce să alerge după șofer, când își dau seama că era la vamă… Transpirați și în pragul disperării, reușesc să treacă de toate formalitațile și  să ne adunăm cu toții la îmbarcare. Fericiți în sfârșit! Numai un băiețel mic stătea acolo cam confuz, trezit în sfârșit la realitate în acea dimineață, după ce produsese atâta panică și nervi… Doar el știuse dintotdeauna că lucrurile importante se țin sub pernă… Ce-i cu oamenii ăştia??

Published in: on March 12, 2010 at 9:47 pm  Comments (2)  

Spiridusii

In ziua aceea insorita de mai se hotarise ca noul bebelus al familiei va fi crestinat, si toata suflarea casei, inclusiv bunicii români si cei francezi, prieteni si rubedenii erau pregatiti de evenimentul emotionant. Singurul nepasator era insusi bebelusul ce declansase toata aceasta agitatie. Scump si grasut,o provocare pentru cine isi propunea sa il tina in brate mai mult de jumatate de ora,dormea imbracat elegant, cu candoarea si dragalasenia celor citeva saptamini de viata. Fratii lui si inca alti cinci copilasi cu virste intre unu si cinci ani simteau cumva ca e pe cale sa se petreaca ceva mai special –ca doar nu degeaba se muncisera cele doua bone toata dimineata  sa ii imbrace asa frumos ! Tot alaiul de parinti si copii,cu noi in rol de nasi,impreuna cu ceilalti nasi, am purces spre biserica,fericiti si incintati de momentul special. Aglomeratie pe strazile orasului ,masini grabite,unul ne pocneste sa nu cumva sa ne fie prea bine in acea zi oricum memorabila.Dar trecem peste inconvenient,binecuvintind cuvintul “asigurari” si pe cel care le-a inventat.

Ajungem la biserica.Ar fi fost amuzant ca cineva sa fi marcat momentul cind toti eram odihniti si zimbitori,increzatori si nerabdatori sa inceapa slujba.Preotul catolic avea de crestinat si alt bebelus si a durat o bucata pina cind ne venea rindul.In sfirsit intram in biserica :toti acei copii dragalasi curati,super eleganti,cu hainute colorate frumos,cu parintii lor multumiti si zâmbitori.Treptat insa ,fiecare dintre mititei a inceput sa se inghesuie cu fiecare,alergind printre banci,pocnindu-se pe rind de diverse obiecte din jur.Bonele inca aveau zimbetele pe buze,ridicind pe unul,linistind pe altul,alergind dupa al treilea.Doar mama statea calma cu bebelusul in brate ,urmarind cum ceilalti trei baieti  ai ei cind cadeau,cind fugeau,cind se fugareau cu cite un var .Din cind in cind situatia parea scapata de sub control dar lucrurile reveneau la normal de la sine.La urma urmei cit poti sa plingi cind cazi sau te lovesti de banci??Nu mult,mai ales ca viata mergea inainte si ceilalti copii se distrau foarte bine ,asa ca nimeni dintre ei nu isi putea permite sa jeleasca prea mult .Partea amuzanta era ca preotul nu parea citusi de putin deranjat de plinsete sau chiuituri de copilasi odata inceputa slujba.Din cind in cind un mititel agitat mai peste masura era “luat pe sus” de cite un bunic si scos afara din biserica  pentru un trecator moment de liniste.Parintii déjà dadeau semne de iritare dar reuseau eroic sa isi pastreze calmul.

La finalul slujbei a reinceput sarabanda micutilor ,care au profitat de momentul de relaxare al parintilor pentru a se distra o tura in curtea bisericii. Asta spre disperarea bonelor carora le disparuse zimbetul amabil in eforturile de a scoate cind pe unul cind pe altul de pe sub cite o banca .

Cind am parasit lacasul,aveam cu totii sentimentul crestinesc ca bebelusul isi primise numele iar in urma noastra biserica ramasese lucioasa si curata,stearsa in fiecare colt de hainute curate si elegante.In timp ce copilasii aratau ca dupa o mare batalie ,cu papioane rasucite si hainute tavalite,dar fericiti si plini de energie ca si cum toata acea dimineata nici nu se petrecuse in viata lor!

Urma provocarea partii a doua:petrecerea acasa! Bonele erau déjà ofilite de atita alergatura .In casa frumoasa ,plina de musafiri se petreceau doua actiuni simultane: adultii conversau unii cu altii si cu preotul,cind in franceza ,cind in romana,in timp ce micutii,ca niste spiridusi,incercau  pe rind sa se urce pe masuta de cristal din sufragerie.Prindeau ei cumva momentul de conversatie mai incinsa si tzusti! vreo trei reuseau sa ajunga pe masa.Bunicii sareau sa ii dea jos,parintii,cu un calm de invidiat le explicau ca nu e frumos si nici nu e bine a se urce pe masa.Doua minute lucrurile pareau clare si conversatia era reluata de unde ramasese.Dar tiptil,tiptil, alti temerari mititei se catarau pa masuta de cafea ,fericiti ca au ajuns in locul interzis.Si totul reincepea :bunicii ii certau,parintii le explicau si conversatia ingheta pentru un scurt ragaz.Aveai senzatia de ‘action replay’,cu aproximativ alte fetisoare mici si ghiduse. Dar, dupa o vreme,masuta si-a incetat atractia fascinanta.A devenit mult mai interesant sa cinte la pian.adica un micut lovea clapele in timp ce vreo doi incercau sa dea drumul capacului peste clape.Asta da provocare! Dar bunicii ,vigilenti au intervenit in forta:capacul a fost tinut sub strinsa supraveghere pina cind “obiectivul “ si-a pierdut din atractie si gemenii au decis ca e mai interesant sa se tirasca pe marginea canapelei ,dind palpitatii celor din jur. Curind insa centrul de atentie s-a mutat spre scari.Cineva din grupul celor opt copii a descoperit marea aventura a coboritului scarilor prin pravalire de pe o treapta pe alta. Asa ca au pornit cu entuziasm actiunea,mai ciupindu-se ,mai pocnindu-se ,in asa fel incit pe rind era macar un “solist”,daca nu char doi care plingea din tot sufletul dintr-un motiv sau altul .

Fusese o zi frumoasa si plina.Afara era inca soare .O zi de primavara cu copaci infloriti si miros de flori de mar.

img_0087

Cind usa s-a inchis in urma noastra a lasat dincolo de ea un grup fericit de copii  dragalasi si zgomotosi ,multumiti de aventura acelei zile de neuitat ,un bebelus proaspat crestinat si parintii lor ,obositi, dar inca zimbitori.

Published in: on March 4, 2010 at 9:36 pm  Leave a Comment  

Cele trei grații

Era o zi calduță de primavară.Omul venise să repare burlanele casei de vară. Și,ca omul,ca să nu vină el cu mâna goală ,o umple cu doi cațeluși negri ,pe care ni-i oferă cu generozitate. Nu suntem rasiști : African-American dogs. Maidanezi:nu suntem intoleranți. Erau scumpicei și păreau fericiți in curtea noastră cea mare. Ii  botezăm într-un fel,uităm cum  le spusesem. Bieții de ei ,cred că deja se gândeau cu milă la noi care îi strigam diferit de cîte ori veneam.Vorba câinelui lui Pavlov”aștia de câte ori ne văd…ne strigă altfel!”. In fine,vecinul de casă are ideea de a renunța la unul din ei.Drept pentru care ne rămane cațelușa (printr-o eroare de identificare…). O numim “Fetița”. Si se mulțumește cu numele acesta generic. Drept răsplată ,în toamnă ne bucură cu șase cațeluși mititei ,adăpostiți in curtea vecină. Așa incât și noi și familia de după gard ne simțim responsabili de soarta lor. Eh,cine mergea  în ziua aceea de octombrie la școala cu o cutie de cațeluși frumușei ,cadorisind copiii dornici sa îi infieze? Ghiciți din trei incercări…Dar ne-au ramas două “fetițe “ noi –nouțe. Pe care le botezăm partinitor “Deșteapta” și ,respectiv, “Frumoasa”. Când ajungem la casă  cu mâncare, le strigăm “Fetițeleee!”Si dup! dup ! ca niste “farmazoane”, vin alergind  să fie hranite. Veterinarul  se  uimește “De ce le cheama asa??”  “Pai,zice Toni luat pe nepregătite de intrebare”Cea care e frumoasa nu e deșteapta,si cea  deșteaptă nu e  frumoasă!” Si așa se si dovedește: Deșteapta,ciufulită ca o vulpiță,numai nu vorbește ,cu privirea ei isteață.

Deșteapta

Frumoasa ,în schimb,pare a pricepe mai greu “task-urile” de cațel de curte.

Frumoasa  si Fetița.

“Titularele” la umbră

Și când s-a facut frig tare am decis sa le luam hainuțe sa  nu le fie prea rece. A mers Toni si a luat niște pulovărașe cu mînecuțe . Erau fosforescente de-a dreptul. Nuș ce idée au cei de la Praktiker despre hăinuțe de căței,da ale noastre erau de un albastru țipator cu un portocaliu taare intens.Zicei că-s pentru căței de la “Drumuri și poduri”! Dar să vezi acu incercare de tip Fat –Frumos si  padurea  deasă! “Cum sa îmbraci maidanezii in hăinuțe din primele o sută de mișcări” -Manualul începătorului fără speranță . Cu paznicul drept ajutor,misiunea a fost una de-a dreptul imposibilă.Prinde Fetița,ține-o locului,convinge-o să  accepte hăinuța,bagă capul și labuțele pe mâneci.Un vis urât…ziceai că cine știe ce chestie i se intâmplă.S-a agitat de toți banii! Mission accomplished, în sfârșit. Acu prinde  Frumoasa ,si înfige-o in hainuță,după lupte seculare.Numai  Deșteapta,parcă ințelegind acțiunea, a venit bucuroasă si a fost îmbrăcata în doi timpi și trei mișcări. Dar sa te ții râs când s-au vazut îmbrăcate și au început să se latre una pe alta, căci nu se mai recunoșteau! Cine a mai vazut trei maidanezi  in hainuțe strident colorate alergând prin vale la Luncani?? Evident că a doua zi Fetița si Frumoasa deja agațaseră hainuțele prin garduri .Numa’ Deșteapta,draga de ea ,a purtat cu constiinciozitate hainuța  cât a durat frigul.Că doar de aceea e ea Deșteapta curții!

Published in: on February 21, 2010 at 6:55 pm  Leave a Comment  

Forta Destinului pe scena si in metrou…

Acum un an filarmonica din Bacău a organizat un minunat concert cu Barbierul din Sevilla, dirijat de prietenul nostru K.C. A fost un succes si toată lumea era bucuroasa.In euforia generală K ne spune că ne invită la deschiderea stagiunii la Viena.Pe toti patru.Wow,ce drăguț din partea lui sa fie atit de amabil! Dealtfel ne știm de o viață si a avut foarte mult sprijin de la cei de aici in a-si pregăti cariera de dirijor si de a se perfectiona .

In vara noastră plină de experiențe turistice,odata  numa’ ce mi se arată ca ar trebui sa stim exact cum va fi cu deschiderea stagiunii si ne gândim sa trimitem un mail sa aflăm detalii.Scriem chiar din Odense,unde ne încântasem sufletele cu frumusetea de basm a orașului si cu minunatul muzeu al lui Andersen. O vreme nu primim nici un raspuns.Cind el vine e sec si neamabil:ii pare rau dar nu ne mai poate invita ,că o fi si o pați.Prea ar fi fost frumos sa mearga totul “neted”.Dar suntem hotariti:vom merge la Viena.Dar nu pe 8 când se deschidea stagiunea ,ci pe 9. Vom vedea Forta Destinului de Verdi.Dirijată de  altcineva decit K.Uite așa! Cumparam bilete pe net.Evident e târziu si găsim niste necăjeli in rinduri obscure.Adică vom auzi, dar nu vom vedea mare lucru.Eh,bun și așa rău! Și pornim noi pe drumul nostru,cu prietena noastră Sanda ca a patra persoană.Rezervăm un apartament foarte fain,ne instalam și pornim în recunoaștere.

Un grup simpatic

A doua zi e concertul.Așa ca ne organizăm viata corespunzator:vizităm muzeul de artă ,mergem la Schonbrun si ne rezervăm muzeul Hundertwasser pentru a treia zi.

In ziua concertului ne gătim si ne pregătim , cu emoție si nerăbdare. Forța Destinului…Verdi…Opera din Viena..!Ce vis frumos!

In fața operei .Cu  Mada ,elegantă ca o prințesă,(iar eu cu o geanta uriașă…)

Imbrăcați si parfumați pornim spre metroul care deja era prietenul nostru de o vreme.Nu că nu am fi reușit sa “radem” si o amendă  pe motiv că nu parcasem la centimentrul x din fața apartamentului.

In fata apartamentelor noastre, cu centimetrul x pentru” parcare reglementară”.

Aștia te ard de nu te vezi…Parca au acolo un ochi răuvoitor care abia asteaptă să calci greșit si HOP! sar pe tine cu amenda. Cum ziceam plecam incliftați ,luăm metroul si coborâm la Operă.In pasajul de acolo ne zăpăcim o tură ,nehotăriti dacă să iesim in dreapta sau in stânga.Alegem o direcție  si ne indreptăm spre iesire.Lume multa,forfoteală de oraș aglomerat.Deodată,cineva strigă “Pavel!” Ca să vezi ce cunoscuți suntem noi la Viena!! Nici că am pășit în pasajul metroului si lumea ne strigă.Mă gândesc ca poate ni se pare.Cineva il striga pe Toni pe numele lui de “artist”.Si asta in Viena…what are the odds? Vocea insistă:Pavel! Ne intoarcem…Incredibil! Din zecile de mii de oameni din Viena in acea frumoasă dupa amiaza de septembrie ,din sutele de trecători din pasajul metroului,cine ne putea striga pe noi decit K,amicul care ne invitase cu juma de an in urma.Vrea sa stie ce facem acolo”La opera”(ca in bancul cu quo vadis).”La opera??”Nu ii vine sa creadă.”Azi?!” Da, azi. Hmmm!!Uluirea il impiedică să găsească replica potrivită și incepe să ne spună că ieri chiar avusese patru invitații si ca sa vezi..ce intimplare…aham deci acum mergeți la operă…dar Pavel…cum rămâne cu concertul,mă ajuti, nu?  Ce ironie, să afle chiar el că alesesem să vedem Forta Destinului si nu concertul lui. Forta Destinului, indeed! Zâmbind, plecam spre operă. Si cât de mult a meritat acel spectacol conceput incredibil de modern,genial,cu un minimum de decor ,cu efecte laser speciale,cu o interpretare de zile mari.Superb! Plus frumusețea cladirii,atmosfera selectă și tehnica prin care poti citi versurile in limba pe care o alegi pe un mini-prompter in fața fiecarui scaun. Si ca Destinul sa functioneze până la capăt,oamenii care aveau bilete in locurile din fața(eram la balcon),au decis să nu vină .Așa încât totul a fost perfect:aveam locurile cele mai bune!

Citim prezentarea pe care o daduse amicul nostru spre a fi publicată în program:Romania nu figura nicăieri în lista lui de concerte sau de locuri unde a studiat.Orice altă țara era acolo.Nu dadea bine să pomenească de zecile de concerte din tara noastră…! Sec!

***********************************************************************************************************

Si ,vorbind de muzică…Andrei, venit acasă de ziua mamei lui, ne povestește cu umorul lui incredibil:era la bloc,așteptind sa vină liftul.Doua tipe tinere si gatite nevoie mare asteaptă si ele liftul”Fată,ce faci fată?”Bine fată ,ma mărit ,fată”.”Vai,fată,chiar asa?” “Da,fată”.”Mi-am luat si rochia,fată!” “Ei,chiar?!” “Da,fată ,e super!” “Ia zi”.”Pai e lunga așa si decoltată,e frumoasă,ma,da frumoasă…Si asta nu e tot, fată: are de sus pina jos numa’ cristale Ceaikovski!!!”

Published in: on February 2, 2010 at 3:06 pm  Comments (4)  

GPS-a Katrina

Vreţi să ştiţi ce înseamnă binefacerile GPS-ului?

Ei bine, noi o avem pe gipiesa Katrina. Când Toni a montat-o şi ea a început să ne moralizeze, ştefan a decretat ”Foarte bine, acu’ mai avem pe încă cineva să ne comande!” Evident, persoanele de faţă se exclud, că doar nu credeaţi altceva, Doamne fereşte!

Ei bine, gipiesa ne-a dus încolo şi încoace pe traseul nostru mamut, conform căruia am ajuns în ţările nordice uşurel, pornind din Austria, stând câteva zile bune în Italia, Elveţia, traversând apoi Germania. Toate bune şi frumoase, dar când ajungem în ţările baltice, la Riga, dumneaei dispare brusc. Cu siguranţă la o cafea! Toni se enervează, o beşteleşte, tot încearcă să o convingă să ne arate încotro să o apucăm. Nimic! Ea îşi trăieşte viaţa ei, invizibilă, rece şi luciferică. Iar noi ne învârtim în cercuri ca nebunii, ajungând mereu în acelaşi loc, în timp ce afară se face tot mai noapte. Furioşi la culme. Deodată, dânsa scoate capul din ceaşca de cafea şi începe ”aţi depăşit limita de viteză”, ”aţi deviat de la traseu”, chestii de astea de-ale ei. Ne indică totuşi sacadat o direcţie. S-a îndurat!

Părea o secvenţă din Kafka: nu era nimic care să semene cu un hostel de vreun fel sau altul. Ne apropiem de clădirea indicată, sunăm la o sonerie. Ni se spune într-o engleză aproximativă să venim prin spatele clădirii. Lăsasem maşina într-o parcare în apropiere. Arca lui Noe era un mic vas prăpădit pe lângă cum arăta maşina noastră plină cu lucruri şi cu cei doi copii ai noştri! În fine, înconjurăm clădirea. Altă sonerie, altă voce. Se deschide o uşă. În faţa noastră, o scară în spirală. De lemn. Cu siguranţă primul lucru care a fost construit în Riga la înfiinţarea oraşului! Urcăm pe scări: ”scââârţ, scââârţ”, până la o altă poartă de grilaj. Ziiip! se deschide şi aia şi iar “scââârţ, scââârţ” până sus pe un coridor.

Mamma mia, de peste tot ieşeau hipioţi, tatuaţi, rockeri pletoşi, figuri dubioase şi nu toate bucurându-se de binefacerile băilor moderne pe bază de apă şi săpun. La recepţie observăm că numai noi eram de peste o anumită vârstă, cu siguranţă dinozauri cu solzi, în ochii celor din jur. Vai de noi! Pomenim cuvântul “rezervare”. O tipă ne conduce iar “scââârţ scâârţ” pe podeaua istorică spre o cameră cu vreo zece paturi şi o dezordine de neimaginat. Obosiţi cum eram, totul părea de mii de ori mai îngrozitor şi absurd. Încercăm să explicăm că noi suntem cu “copiii” şi că nu avem de gând să “share” nicio cameră cu nimeni. Ce or fi crezut cei de la recepţie că înseamnă ”copii” nu ştiu, dar în doi timpi şi trei mişcări au scos o cameră cu 4 paturi şi baia ei şi am închis uşa peste haosul de afară. Dar faza durere a fost când “copiii” au venit şi ei în hostel. La cei 17, respectiv 20 de ani ai lor, numai ce aud, spre uimirea mea de adult cu “generation gap-ul” cât prăpastia în faţa mea: ”Wow, ce fain e aici!!!”Auzi, fain…!

Dar revenim la gipiesa Katrina… În Cernăuţi, unde nu voiai deloc să te zăpăceşti şi să te rătăceşti, numai ce dispare dumneaei la o cafea, taman când nouă ne crăpa măseaua să ieşim odată de acolo. Nişte feţe neprietenoase se tot uitau la noi de oriunde opream să întrebăm de drum. Toţi zeii din Olimp au fost dizlocaţi simultan din locurile lor de Toni, furios la culme că nu mai aveam nicio directivă din partea gipiesei nefericite. Mai era puţin şi comiteam amândoi, în cârdăşie, o crimă virtuală. După cel puţin două ore de învârtit în cercuri în aceleaşi locuri care ne deveniseră deja familiare, reuşim să găsim drumul spre Suceava. Nu mai lipsea mult şi puneam de o înfrăţire între oraşe şi apartamente. şi, ce să vezi? Minunea minunilor! O voce suavă începe să ne facă dirigenţia: ”aţi deviat de la traseu, aţi depăşit limita de viteză, bla, bla…” Cât tupeu!

Dar culmea gipiesului a fost la capătul acestei călătorii de şase săptămâni, când Toni pleacă liniştit, cu GPS-ul în sacoşă, spre filarmonică şi numai ce aude o voce din sacoşă ”aţi deviat de la traseu, aţi depăşit limita de viteză”. “Taci naibii din gură, că măcar la filarmonică ştiu să ajung singur!”- se înfurie Toni. Dar ce feţe or fi făcut trecătorii văzând un domn respectabil certându-se cu sacoşa lui!

Published in: on January 26, 2010 at 6:38 pm  Leave a Comment