Barnstaple- 30 iunie-10 iulie 2017

Vineri, 30 iunie 2017

Cât de bine este sa poți lua avionul din orașul tău, fără oboseala unui drum de noapte până la București! Dar chiar și așa, e destul de mare stresul, mai ales când mergem cu un grup de 32 de copii de toate vârstele și așteptările.
Plecatul este cu emoții și suspense, mai sa nu îi lase pe doi dintre copiii veniți din Italia sa iasă din țară din cauză că mătușa cu care veniseră nu avea cazierul luat de la poliție. Se înduplecă până la urmă cei de la vamă și ne lasă să trecem cu toții, cam nemulțumiți de atâta trafic în aeroportul lor. Adică de ce să aiba chiar atât de lucru?!
Suntem în întârziere, însă ne îmbarcăm și eu, una, cad adormită, pe fondul poveștilor lui „Gio-Gio”, la care sunt părtași fără voie toti cei din avion. Noi nu avem secrete, nu e clar?
Aș fi mers cu dragă inimă până in China, la ce somn aveam…Dar aterizăm doar la Luton, după două ore și ceva de zbor. Gasim urgent autocarul, ne îmbarcăm și iată-ne în drum spre Barnstaple, cu o scurtă pauză de suc/cafea/ ciocolată caldă și alte asemenea.
Șoferul pare surprins să afle că vrem să oprim la Bath, dar nu se opune și ne acordă o oră si jumătate de vizitat. Niciodată suficient, desigur, la cât e de frumos acest loc, orașul cel mai vechi din Marea Britanie, inființat de romani în anul 43 î. e. n. Vanessa face o prezentare frumoasă și concisă a localității și a istoriei sale, ca o voluntară eficientă ce este.
Copiii par încântați de vizita la termele romane, și la fel de încântați să iși cumpere de mâncare, căci foamea i-a cam răzbit. Constatăm ca sunt disciplinați și bine crescuți, chiar foarte ușor de îndrumat, în ciuda numărului destul de mare. La o primă vedere sunt și punctuali. Sperăm să ii țină!

La Barnstaple ne așteaptă cu nerăbdare familiile, gazde de 11 zile ale copiilor, împreună cu Angela, directoarea școlii. Îi distribuim la familii, asistam la emoționante revederi între copiii care au mai fost în tabără și cei la care au stat în ceilalți ani. Dar nu e loc de prea multe emoții, căci e un frig de cazi lat-înghețat dacă nu te miști mai vioi.

Cu toți copiii plasați la gazdele lor respective, ne retragem și noi la Jane și Ted, cei care deja ne sunt buni prieteni de șapte ani. Povestim ce s-a mai intămplat de când nu ne-am văzut și încercam sa ne împrietenim cu noul lor cățel, cam prea entuziast pentru gustul meu: vrea musai sa sară pe noi, mi-a lins pantalonii cu mare sârguință și tare s-ar fi cățărat pe masă dacă gabaritul lui de cățel grăsun nu l-ar fi tras in jos. Bună și gravitația la ceva!

Așadar suntem gata de o nouă rundă de Barnstaple. Mereu diferită de celelalte, cu copii diferiți sau cu aceiași copii care au mai crescut și sunt ceva mai responsabili (sau nu, după caz…), cu întâmplări noi și trăiri noi. Good luck!

Sâmbătă, 1 iulie 2017

Ziua a debutat cu un moment de derută: în drum spre școala primim un telefon alarmant de la copiii Elenei, care s-au rătăcit pentru că gazda a crezut ca vor fi ghidați de spaniolul ce stă cu ei. Care însă nu credea asta! El și-a vazut de drumul său, lăsându-i să se piardă, mititeii, după ce cu siguranță le-a dat niște indicații în spaniola lui englezească. Drept pentru care au rămas speriați pe traseu, neștiind încotro să o apuce. Bine că au sunat să ne spună. Acu’ nu reușeam să pricepem unde se află. La cuvântul „pod” mi-am dat seama că eram la un minut de ei, așa că aventura era ca și încheiată. I-am reperat și recuperat, iar Elena i-a calmat cu tact, cum știe ea mai bine. Nu e ușor să te găsești pierdut într-o țară străină și fără să poți comunica prea mult în acea limbă. Se panicaseră foarte tare bieții copii, și pe drept cuvânt.
La școală se dă un test de evaluare pentru a se face luni repartizarea pe nivele de studiu. Unii dintre copii se cam intimidează la ideea de test, dar Roy, profesorul lor, îi încurajează că nu primesc note în catalog, așa că nu trebuie să se streseze chiar așa de mult.
Li se face apoi prezentarea orașului, a școlii, a programului pe ore, primesc insigne cu numele lor și li se dau chiar și teme! Majoritatea sunt fericiți cu gazdele și cu condițiile în care stau. Doar doi dintre copii se plăng că gazdele nu vorbesc prea mult cu ei, așa ca situația va fi analizată și Angela va remedia, cu siguranță, situația, cu eficiența ei infailibilă.
Dimineața alternează orele cu pauze în care ne intersectăm unii cu alții pe străzile micului orașel, schimbănd impresii și recomandări de magazine. Mai ales după ce găsesc „Where’ s Wally?” la librăria Waterstones, de unde se grăbesc să o cumpere câțiva dintre copii.
Programul nostru, al adulților, se desfășoară tihnit pe durata orelor de școală: o cafea, cumpărături, conversație. Când orele se termină, fiecare manâncă pachetul primit de acasă, avem o pauză de o oră, după care ne adunăm în scuarul din fața bibliotecii, de unde vom porni în turul de oraș, cu ghid.

De această dată Tom , „the town crier”, ne duce sus, pe colina orașului pentru începutul incursiunii în istoria locului. Coborăm spre chei, unde Tom le vorbeste despre cucerirea normandă și William the Conqueror. Sper ca majoritatea înteleg ce li se spune, dar oricum este un bun exercițiu de ascultare. Desigur, pentru cei care chiar ascultă… Turul de oraș continuă către centru, vechea școală, biserica, piața acoperită și strada principală.
La final au timp liber pentru magicul cuvănt „shopping!!” care aduce zămbetul pe chipurile tuturor. Ne adunam apoi la bibliotecă unde timp de jumătate de oră e mare veselie, fugăreală, rostogolire pe iarba de colină, toate activitătile culminând cu momentul artistic „Gio-Gio band and friends”, care cântă la fermoar si pumn, adunând vreo 16 lire de la noi toți. Și acum să te ții fugăreală pentru a lua banii munciți cu atâta „trudă” de membrii formației. Pe rând, Petru, urmat de Luca și de ceilalți baieti, se fugăresc pentru a captura „ prada” din șapca „formației” de cântăreți. A fost foarte distractiv și folositor, căci, pe lângă atâta mișcare, vor ajunge la gazde liniștiți și obosiți.
Ziua se incheie, iar gazdele vin să îi colecteze și, treptat, piața se golește de copii, umplându-se de liniștea după-amiezii.
Noi mergem la pub să ne întâlnim cu Jane și Ted, la un binecuvântat pahar de ale brună ( ale- sortiment de bere). Revenim apoi acasă la Bideford și, după o masă îndestulătoare, mai stăm de vorbă până pe la zece, când ne răzbește oboseala.
Evident ca Timo, cățelul terorist, vrea mereu să stea pe lângă noi, insistând să ne umple de scuipăceala lui, deloc ceea ce ne dorim noi. Jane îl închide în sufragerie, de unde auzim izbituri periodice, semn ca ii este dor de noi…Mult prea fluffy și sentimental pentru noi, iubitori de animale mari de la o distanță de măcar jumătate de metru.
Mâine se merge la Exeter on a day trip.Somn ușor!

Duminică, 2 iulie 2017

La 9 ne întălnim cu grupul la Library (biblioteca orașului). De data aceasta toată lumea este fericită pe deplin cu familiile la care stau, iar nemulțumiții de ieri au declarat că nu mai vor să se mute, căci au fost răsfățați cu înghețată și bunătăți, s-a vorbit cu ei, totul ok.Slavă cerului!
Gazdele celor doi Luca și a lui Tomiță, îi laudă ce cuminți sunt și ce engleză bună vorbesc, iar doamna la care stau Radu și Ștefan e foarte încântată și ea de ei. Avem feed-back foarte bun de la familii. Lara și Irina se înțeleg foarte bine, iar gazda le îndrăgește mult. Petru, Dragoș și Ștefan boieresc maxim, mai ales ca primii sunt veterani; gazdele lor sunt tare bune, ba chiar au și jacuzzi în curte. Ăsta da lux! Mariella e mult mai bucuroasă astăzi: universul și restul lumii au redevenit prietenii ei, așa încât atât ea cât și Teo sunt zâmbitoare din nou. Bun așa! Răzvan cu Vlăduț, liniștiți și drăgălași cum sunt ei, se alătură pe rând grupurilor de copii, schimbă impresii, glumesc, sunt mulțumiți de ce li se întâmplă.
Mă bucur că Ingrid și Ștefan, vărul Smarandei, veniți fără să cunoască multă lume, s-au integrat perfect, comunică cu toată lumea și se simt foarte bine. La fel și cei patru băieței din Italia, încet încet se alătură celor de vârsta lor și socializează cu lumea. E doar a doua zi de tabără.

Plecăm pe jos către gară: vom lua trenul spre Exeter, o prima experiență pentru mulți dintre copii. Ajungem într-o oră la Exeter și avem de mers destul până pe cheiuri de unde luăm un mic vaporaș spre celălalt mal. Copiii urmaresc filmul despre istoria orașului, după care mâncăm pe pajiștea din fața catedralei. În urmă totul rămâne impecabil, ca și în autocarul cu care am venit în Barnstaple acum două zile. Și șoferul s-a minunat cum atâția copii care au mâncat și au băut sucuri în autocar, au coborât fără a lăsa vreo firmitură în urma lor. Record!
Urmează vizita la muzeul orașului, o splendidă colecție de tablouri, artefacte aduse din toată lumea, animale de tot felul, fluturi, monede, țesături, ceramică etc.
Până la 15.30 avem timp liber, adică se activează opțiunea „shopping”! Ne împrăștiem care încotro, urmând imboldurile de a cumpăra ceva anume, de undeva anume, dupâ nevoi și interese.
Ne revedem pe pajiștea din fața catedralei, unde băieții mici sunt deja în toiul unei partide de fotbal. Când toată lumea e adunată, pornim spre gară. Urcăm în tren și aflăm, după o așteptare de 20 de minute, ca de fapt trenul a avut probleme, linia a căzut, iar noi nu avem cum să ajungem la Barnstaple, cel puțin nu cu trenul. Ni se oferă opțiunea taxi, se revine, ne spun ca ne pun la dispoziție un autocar, însă, după mai bine de o oră suntem tot acolo, fără vreo schimbare în viața noastra feroviaro- auto-turistică. Între timp, copiii au pornit o acțiune de socializare totală, cu jocuri mai mult sau mai puțin pașnice, unii învinețindu-și mâinile cu jocul „super-inteligent” cu pumn la pumn…cum s-o mai fi chemând. Dar le face mare plăcere, așa că nu ne putem pune cu gustul omului! Își găsesc și alte jocuri să își petreacă timpul.

Aflăm ca cei de la gară nu sunt așa de eficienți cum credeam noi, așa încât soluția vine tot de la colaboratorii școlii, compania Streets. Doar că va dura până la 18.30 să vină mașina. Roy ia o hotărâre înțeleaptă: îi ducem pe copii într-un parc in apropiere, unde le cumpără sucuri și unde se joacă cu energii inepuizabile, alergând, rostogolindu-se, făcând tot felul de năzbâtii. Ba chiar se povestesc, spre marele nostru amuzament, întâmplări semi-romantice, cu idile care cât pe ce să se țeasă. Tare de tot!
La șase ne punem în mișcare către gară, de unde foarte curând, după o mare întâmplare cu un paianjen care le atrage atenția pentru câteva minute bune, ne îmbarcăm în nou-venitul autocar. Dureaza o oră și jumătate să ajungem la Barnstaple, pe serpentine care declanșează ceva episoade dramatice de rău de mașină, dar totul se termină cu bine. Suntem cu toții obosiți și flămânzi după o zi destul de bună, dacă nu ne-ar fi „diversificat-o” căile ferate britanice. Eu una, cad moartă după cină, ceea ce cred că li s-a întâmplat și multora din grup.

Luni, 3 iulie 2017

Ziua începe cam nepromițătoare și ploioasă. Cu promisiunea meteorologilor că va fi mai bine spre prânz. Avem încredere. Numai ce să vezi că ne blocăm în trafic și ajungem cu întârziere la școală… Orele deja au început, copiii au fost distribuiți în clase pe nivele, școala este liniștită; ici și colo se aud fragmente de activități, întrebări, râsete. Eva, profesoara grupului de studenți din Bilbao este și ea acolo. Elevii ei de anul acesta sunt foarte liniștiți și prietenoși.
Mergem, Anca, Elena și eu la cafeaua devenită tradițională, la „Costa”, după care mai „conspectăm” câteva magazine înainte de a reveni la școală. După ore le dau copiilor înapoi telefoanele adunate de dimineață, că deh, mai bine să nu aibă ispita cu ei și să se concentreze pe lecții. Au supraviețuit cu toții acestei „traume”, ba chiar i-am vazut mai sociabili. Ori să mi se fi părut mie ;)?
Ca de obicei, adunarea se face la Library, de unde cu toții ne îndreptăm spre autocarul ce ne duce la Clovelly. Deja vremea este frumoasă, iar când ajungem în Clovelly e chiar soare. Se vizionează filmul despre acest oraș unic în lume prin aceea că este proprietatea unei familii, iar ca sa poți locui aici trebuie sa aplici, explicând de ce dorești să stai in această mică localitate cu o singură stradă ce șerpuiește până pe malul oceanului. Odinioară era un port destul de solicitat, însă acum este mai mult un loc de agrement, fapt atestat și de bărcile ancorate pe mal, multe dintre ele ambarcațiuni de pescuit. După amiaza este liniștită: o parte dintre copii merg cu Anca la cascadă, alții se cațără pe zidul ce înconjoară golful, admirând întinderea nesfârșită a oceanului, în timp ce restul stau cu mine la un suc și o vorbă. Sunt încântati de aceast loc, nu au timp să se plictisească, sunt pozitivi și drăgălași, ba chiar primesc complimente de la Jane, ghida noastră de o zi, care apreciază cât sunt de bine-crescuți. Numai laude pe noi! Având în vedere că toate pașapoartele sunt la mine, sper că totul nu poate merge decât tot așa în continuare, făra probleme adică.
La urcare spre parcare, câțiva mai puțin sportivi aleg să vină cu Land Roverul, contra-cost, desigur, în timp ce noi, ditamai netinerii, impreună cu majoritatea grupului, urcăm cu stoicism panta, mulțumiți că facem oarece mișcare.
Iata-ne în mașină, în drum spre casă. Vecinele noastre de scaun, Vanessa, Cassandra, Sara și Carina povestesc de peste zi, iși fac poze și se amuză copios de câte ceva. Râsul lor bucuros ne face sa ne simțim bine: copii fericiți și povestiri de vacanță. Ce poate fi mai plăcut?A fost o zi bunâ cea de astăzi, fără peripeții extreme, dar interesantă.
Mâine vom merge la Exmoor Zoo, unul din locurile mele preferate. Pe mâine așadar!

Marți, 4 iulie 2017

De data aceasta plecăm din vreme să nu prindem trafic intens pe drum spre școală. Ajungem la timp.De data aceasta Radu și Ștefan ajung târziu pentru că s-au trezit mai târziu, apoi unii au avut probleme în a-și gasi prețioasele telefoane.
Lucrurile stau bine la gazde, cu mici excepții în care gălăgia s-a extins peste ora de culcare. Dar totuși e greu sa fii adolescent în vacanță și sa trebuiască sa te culci la 22,30, ba să nici nu faci ceva zgomot, așa, de control măcar, până pe la 24,00. Ce-i cu oamenii ăștia? În fine, cu siguranță lucrurile se vor așeza: ori gazdele se mulțumesc cu programul copiilor, ori copiii intră în opțiunea„silent”. Vom vedea care este mai rezistentă din cele două tabere în acțiune.
Orele se desfășoară după programul obișnuit. Alt hicup ( sughiț), cum zice Angela, apare când e vorba de tema dată. Aparent prea puțini și-au scris jurnalele de tabără, drept pentru care lansăm îndemnuri care se termină cu „dacă nu…”
Lucrurile fiind astfel puse in lăcașul lor, purcedem la treabă: plecăm spre Exmoor Zoo imediat după gustarea de prânz. Și nu singuri. Suntem cu spaniolii, zgomotoși prin firea lor, dar mult mai puțin decât grupurile precedente, cum ziceam. Deja s-au împrietenit cu ai noștri tineri. Autocarul ne poartă pe văi și dealuri verzi, încărcat cu 70 de călători, răsunând de cântece, râsete, mai câte un profesor isterizat strigând: „Stai jos și pune-ți centura, ca dacă nu…plătești amenda! ”
Și iată că avem și vești bune: Angela ne-a organizat o mare discotecă pentru mâine seară, că tot voiau copiii să iasă în oraș împreună. Minunat!
La zoo le dăm tuturor quiz-uri să răspundă la diferite întrebări despre animale, apoi mergem la sesiunea de prezentare de animale pe care le pot atinge copiii. E foarte palpitant că i li se prezintă două specii de șerpi, apoi o suricată micuță și simpatică, un wambat speriat și mâncăcios care roade de zor dintr-o frunză, un alt animăluț ca un arici mic, dar care nu este nici măcar ruda cu ariciul. A fost cât se poate de interesant și interactiv. După acest moment, fiecare fuge să își rezolve quiz-ul, studiind animalele și citind informații despre ele.Această grădină zoologică este o afacere de familie, foarte bine organizată și mereu îmbogățită cu noi animăluțe, unul mai special ca celălalt.

Mâncăm, ne distrăm cu copiii și filosofiile lor de excursie, adunăm quiz-urile și ne îmbarcăm în mașină. Love is in the air! Spanioloaicele se cam dau la baieții noștri și idilele se țes, vorba unuia dintre copiii simpatici din grup.
Noi ajungem la Jane, intrând în rutina după-amiezii, cu cina și lupta cu Timo care vrea musai sa fie drăgăstos cu noi, ditamai chiau-chiau-ul, ca un ursuleț. Nouă ne e drag, mai ales când stă in gradină, uitându-se la noi cam nedumerit: „Ăstia chiar nu vor să fie linși de mine?? Ce-i cu oamenii ăștia?”
Eh, viziuni diderite asupra lumii și vieții…
Ne retragem în „vastele apartamente” să ne odihnim.
Pe mâine!

Miercuri, 5 iulie 2017

O zi însorită se naște în această dimineață. Numai bună pentru Lynton și Lynmouth, destinația excursiei de astăzi. Orele se desfășoară lin. Un mic incident cu o fetiță care se simte puțin rău, dar situația este sub control.

Odată ajunși pe Valea stâncilor ne înșirăm de-a lungul malului, cu marea nesfârșită și albastră în stânga. Câteva capre sălbatice se zăresc pe pietrele de pe malul apei, ca și cum ar fi așteptat să fie pozate de turiștii întâmplători. Coborâm în Lynmouth și avem timp de o înghețată. Pescărușii obraznici fac din nou o victimă: mâncarea uneia dintre fete este furată cu îndrăzneală de hoții înaripați. Noroc că nu mai era multă…

O mulțime de lume vrea să urce sus cu trenulețul acționat de apă, așa că avem de stat ceva la coadă. Numai bine cât să își amintească unul dintre băieții mici că și-a uitat hanoracul la restaurant. Aleargă mititelul după hanorac și se întoarce cu el și cu un bonus… rucsacul unui alt băiețel. Pff! Ce bine că am pașapoartele adunate! Mi-a trecut un fior rece pe spinare! Așteptările astea pe căldură ne fac să ne dăm seama ca ar fi fost mai practic să coborăm cu trenul, căci sunt foarte puțini cei care coboară, față de fluxul de la urcare. Data viitoare așa vom face,  cu siguranță. Avem puțin timp sus, în Lynton. Intrăm totuși in căteva magazine, căutând cărți. Fiind ultimul grup care a urcat, ne-am despărțit de ceilalti. Grupul nostru intrase între timp în vechea biserică, datând din secolul XV.

Drumul de întoarcere pare scurt, mai ales că în seara asta avem discotecă. Eu stiu cum se întâmplă la vârsta asta: se foiesc, se rușinează, dansează baieții de o parte, fetele de alta… Să vedem ce ne oferă această experiență.

Angela și Roy, cei doi directori ai noștri de la școală ne invită la cină, prilej de mare haz, căci sunt inegalabili în a crea momente de stand-up comedy, de-a dreptul! Am râs, am mâncat și curând a fost ora de plecare la discotecă. Pe rând au venit și copiii, muzica era în toi, atmosfera ok, dar, conform predicției, la această etapă din viață nu prea știi exact ce sa faci cu tine la o asemenea petrecere. Drept pentru care mai dansau care cum apuca, pe grupuri de fete și baieți, nu cumva să se amestece, apoi li se părea că e mai interesant să iasă afară să se mai fugărească, intrau iar după o  vreme, mai dansau puțin, mai beau o cola, iar alergau afară și tot așa. Le dau de exemplu pe spanioli care statea împreună, dansau, se simțeau bine. Filosoful grupului( ghici cine? ) imi raspunde „Păi, doamna, spaniolii asta știu să facă cel mai bine”. A studiat el. Din categoria „Oamenii de știință britanici au descoperit că…” Din când în când mai venea câte unul dintre baieții mici să se plângă fie că  nu are și el o prietenă, fie că este prea asaltat de spanioloaice. Probleme existențiale majore, pe care ni le prezentau cu toată încrederea ca deh, „Doamna” trebuie să aiba o soluție. Niște simpatici năzdrăvani!

Curând s-a făcut ora de plecare și gazdele au apărut să își recupereze copiii. Cănd toți au plecat spre casele lor, Toni, Elena și cu mine am reperat stația de autobuz și am îmceput să așteptăm autobuzul 21A ce promitea să ne ducă la Bideford, adică la jumătate de oră distanță de Barnstaple. Atât doar că a durat o viață până să sosească,  plus că un cetățean turmentat a creat un moment de suspense care ne-a cam speriat. În alte părți ale lumii nu te-ai fi mirat să scoată un pistol să ne împuște pe toti. Am avut noroc de faptul că șoferul a fost ferm și cuvântul „poliție” a avut efetul scontat, că de nu, ne mai vedeam pe la știri…La rubrica „ Victime colaterale”…

Totul e bine când se termină cu bine!

Joi, 6 iulie 2017

Incepem ziua cu o cafea la Costa, în timp ce copiii sunt antrenați în ore cu dezbateri pe diferite teme. Una din fetițe mă întreabă cum mă simt de ziua mea. Oare cum mă simt? Hmm…grea întrebare. I-am răspuns că, atunci când ești mic te bucuri de fiecare nouă aniversare. Pe măsură ce timpul trece, entuziasmul îți scade, căci îți dai seama că anii trec și viața odată cu ei. Ei, dar asta vor afla ei cu timpul. Sunt atât de tineri și fericiți acum!

După școală plecăm spre Ilfracombe, unde vom avea tot timpul din lume. Mult mai bine decât să fugărim pâna la Woolacombe. Ca să nu mai vorbim că nu stăm cu emoții: apa este neadâncă, fluxul e mic, pericole, zero. Mai ales că vara trecută, o familie intreagă s-a inecat în Woolacombe din cauza curenților și fluxului.

Revenind la realitatea noastră, programul este cât se poate de clar: vizită la micul muzeu din localitate, la fel ca și celelalte de până acum, un muzeu interesant, cu diferite colecții în el, de la insecte la case de păpuși minunat construite. Sunt surprinsă de fascinația pe care o exercită asupra copiilor mașinile vechi de scris din muzeu. Stau minute în șir să scrie texte, ba chiar câțiva și-ar dori să aibă o astfel de mașină acasă.

Vizita se încheie cu achiziționarea a diverse și neprevăzute obiecte de la magazinul de la intrare, după care ne îndreptăm spre port. Ilfracombe este o stațiune populară printre englezi, cu magazine elegante, restaurante așijderea, in micul golf care crează și plaja prietenoasă unde vom petrece după-amiaza. În port se înalță Verity, statuia atat de controversată a lui Damien Hirst, ce devine tot mai actuală prin mesajul ei de avertizare: este evoluția prezentă a lumii un factor benefic pentru omenire? Încotro ne îndreptăm? Autorul și-a numit opera „o alegorie a adevărului și a dreptății” și, din 2012, ea continuă să uimească și să intrige privitorii.

Urmează urcușul spre construcția din vârful dealului, cunoscută sub numele de St. Nicholas Chapel, datând din 1321. Inițial o capelă de biserică, ulterior devenită far funcțional până în zilele noastre, aceasta este cea mai veche cladire de acest fel din Marea Britanie. La coborâre, unii se mai rătăcesc pe unica stradă principală, acțiune care din start pare a lua ceva efort. Unii însă reușesc. Ne revenim din emoție și, după ce ne ies toți copiii la număr, oprim la un „fish and chips” să ne potolim foamea.

Hrăniți și culturalizați, nu ne rămâne decât să ne îndreptăm spre plajă, moment mult-așteptat de toată lumea până în 18 ani. Toni e responsabil cu supravegherea celor care vor să intre in apă. Noi, restul de adulți, veghem asupra fotbaliștlor și a celor care socializează pe stâncile de pe mal. Fiecare se distrează făcand ce ii place: unii studiaza vietățile mării, scoțând la uscat meduze mai mult moarte decăt vii, alții prelucrează pietrele, făcând din ele unelte diverse. Cei mai fericiți sunt fotbaliștii. Atăt de prinși de pasiunea lor încât, la plecare,  unii își abandonează echipamente și încâlțâri ca și cum acestea ar fi avut datoria să îi urmeze necondiționat. Cred că întrebarea cea mai frecventă zilele acestea a fost, pe de o parte:„A cui este acest/ această…?” și, pe de alta, de obicei rostită pe un ton disperat, eventual printre lacrimi: „Cine a gasit un/ o…?” Palpitantă viața noastră!

Curățați de nisip, ne căutăm autocarul, derutați de indicațiile contradictorii ale ghidei. Confuzia e de scurtă durată și iată-ne îmbarcați spre Barnstaple, unde ajungem destul de repede și de obosiți după atâta mișcare.

Fiecare copil este așteptat de familia-gazdă, iar noi mergem acasă la Bideford, unde ne retragem rapid la culcare, imediat după cină, morți de oboseală.

7 iulie 2017

O zi plină de peripeții…

Orele sunt astăzi doar până la 12.30. Se completează fișele de evaluare pentru familii, se discută despre legenda Regelui Arthur și a Cavalerilor Mesei Rotunde, își scriu unii altora impresii: „I like you because”… La final primesc diplomele de absolvire a acestui mini-curs de engleză, în aplauzele celorlalți participanți.

Plecăm spre Westward Ho! singura localitate al cărei nume este cu semnul exclamării și, în același timp, localitatea care a primit numele de la povestirea lui Charles Kingsley. E o stațiune la mare, la fel ca și celelalte pe care le-am vizitat până acum, cu case pitorești, magazine de suveniruri și o plajă întinsă. Spaniolii vor face surf aici timp de două ore. Dar nici nu am plecat bine că unul din băieții micuți își dă seama că, într-un moment de nefericită inspirație și-a abandonat telefonul pe iarbă, din fața bibliotecii, dornic să se mai rostogolească pe mica pantă verde, așa cum le place lor să facă. În graba plecării, telefonul a devenit o mare donație către univers. Degeaba am sunat la școală și a mers rapid Angela să îl caute. Dispăruse deja…

Imediat ce coborăm din mașină realizăm că unul dintre baieți s-a rătăcit, ținându-se după spanioli, în loc să vină spre plaja de nisip, cu noi. Moment de panică. Foarte amabili, Petru și Tudor se oferă să meargă să-l găsească. Ce drăguț din partea lor! Dar chiar atunci îl zărim pe Alex care și-a găsit drumul în final și se și aruncă în toiul meciului de fotbal încins de pasionații sportului din grup. Alti copii intraseră deja în apă cu Toni, deși soare prea mult nu este,  însă apa e chiar călduță. Pe pietre se odihnesc fetițele care nu au vrut să intre în ocean. Așadar grupul este organizat, în felul lui.  Pe pietre zac abandonate ca niște găinați căzuți din cer, hainele copiilor.  Ordine „desăvârșită”, generată de binecuvăntata lege a gravitației. Că altfel ar fi plutit prin aer 😉

Acum ideea e că nu am vrea să stăm așa de mult pe plajă, ci mai degrabă am merge la cumpărături la Atlantic Village. Jen, ghida, aranjează cu șoferul să ne lase la magazine, ceea ce înseamnă că trebuie sa îi adunăm pe toți, să îi vedem îmbrăcați și să mergem la locul de unde ne va lua mașina. Stai să vezi că se naște un „conflict spontan” între doi dintre copii;îi moralizez și încerc să îi fac să înțeleagă că dacă nu respecți pe cei din jur, nici ei nu te vor respecta. În fine, pare că se potolesc. Zici că au de impărțit averea familiei…

Imediat ce urcăm în autocar le reamintesc de faptul că trebuie să aiba grijă de lucrurile lor, să se uite de zece ori înainte de a pleca dintr-un loc, să nu fi lăsat ceva pe  acolo. Un flash-back al episodului cu pașaportul pierdut la Atlantic Village anul trecut imi dă fiori. Dar să gândim pozitiv: la urma urmei pașapoartele sunt la noi.

Soferul ne debarcă în stație si, cât ai clipi, toată lumea dispare în magazine. Nu știu dacă au reușit să își gâsească ce doreau, însă tot au găsit ce să facă. Constatăm și noi că prețurile au crescut considerabil față de anul trecut, ceea ce mai scade din entuziasmul de a cumpăra. Sfârșim la o cafea și un apple pie delicioase, savurănd tihna unei după-amieze însorite.

La 16.30 copiii sunt la stație din nou, gata să se întoarcă la Westward Ho! și, de acolo, la casele lor în Barnstaple. Șoferul ne anunță că a gasit un portofel cu bani, rugându-ne să întrebăm dacă îi nu lipsește cuiva acel portofel. Anunț la microfon, întreb de trei ori, îi rog să verifice în rucsacuri. Nimeni nu recunoaște că a pierdut ceva. Mă gândesc la varianta ca ar putea aparține unuia dintre copiii spanioli. Sper să se găsească posesorul.

Jane vine să ne ia și pe noi acasă, la masă. Când, ce să vezi, că sună Angela: doi dintre baieți nu au ajuns încă acasă! Îmediat încep telefoanele; unul dintre ei are telefonul descărcat. Asta mai lipsea! Reușesc sa dau de ei și aflu că de fapt s-au oprit să se uite la un meci de fotbal, pe vreun teren în drum, bănuiesc. Bine că au ajuns cu bine la gazde. Dar ce spaimă am tras!

Pare că lucrurile s-au liniștit. A fost o zi cu peripeții, dar doi dintre băieții noștri sunt mândri ca și-au facut prietene și ne țin la curent cu „ evoluția” idilelor. Este foarte amuzant, sunt drăguți și sinceri, iar restul grupului îi încurajează.

Cum stăteam noi liniștiți de vorbă, numai ce sună telefonul. Asta nu e niciodată „de bine”… E gazda unuia dintre băieții mici, informându-mă că acesta din urmă și a pierdut portofelul. M-am supărat la  culme: Oare ce facea el cănd eu întrebam de trei ori dacă nu lipsește cuiva un portofel?? Îi fac morală, el, mititelul, nu își amintește să fi fost întrebat ceva, dar să vedem cum recuperăm portofelul pe care șoferul l-a predat la „Obiecte pierdute” la Atlantic Village…Ne-am dat de lucru!

Sâmbătă, 8 iulie 2017

Ne întălnim cu grupul la Atlantic Village care este la zece minute distanță de noi. Mergem la birourile mall-ului și ni se spune că portofelul se află în seiful directoarei…și cum este weekend, ea nu poate fi găsită nici macar la telefon. Abia luni la 9 va fi la birou. Adică după ce noi vom pleca. Angela găsește soluția: îi va da ea băiatului banii pierduți, urmănd sa îi recupereze ulterior și să trimită portofelul prin poștă. Fair enough!

Astăzi  avem o zi întreagă pentru Tintagel, locul ce se asociaza cu legenda regelui Arthur. Prima oprire este la King Arthur’s Great Halls unde urmărim filmul despre legenda lui Arthur și a cavalerilor săi. Se fac poze pe tron, lânga tron, cu sabia și fără ea, cu grupul și fără el. În micul magazin al muzeului, copiii își cumpără suveniruri sau cărți, apoi stăm să mâncăm pachetele de acasă. După care ne îndreptăm spre ruinele castelului. Îi avertizăm pe copii că locul este abrupt și poate fi periculos; îi organizăm în grupuri de opt pentru fiecare adult și pornim.

Mergem spre vechea biserică ce datează din secolul al XIII-lea, vegheată de cruci celtice vechi, pe care abia dacă se mai poate citi numele persoanei ori data. În interior se desfășoară o nuntă. Câțiva nuntași stau afară, așteptând ieșirea mirilor. Două fetițe mici, îmbrăcate ca niște zânuțe, țopăie nerăbdătoare pe lângă părinții lor, și ei îmbrăcați sărbătorește. Scena mă trimite cu gândul la Tess of the D’Urbervilles, vestitul roman al lui Thomas Hardy., cu petrecerea câmpenească și locuri legendare.

Coborâm spre ruine, printre picaturile unei ploi mărunte și neprietenoase. Oare chiar are de gând să plouă, taman astăzi cand mulți dintre copii au venit fără pelerine și umbrele? Poate nu… Până și eu am doar una din cele trei haine de ploaie. Aș fi avut să dau și celorlalți. Ploaia se întețește pe măsură ce înaintă, La poarta cea mare deja plouă în rafale. O parte din copii vor să coboare. Nu sunt hotărâtă ce sâ fac, dar decid să rămân, eroic. Aplic niște paracetamol și norofen celor mai dezbrăcați dintre micuți, în speranța că prevenim vreo răceală în zilele ce urmează. Continuăm să coborâm, grupându-i pe cei mici în jurul nostru, de teamă să nu alunece. În șir indian, trecând pe lângă alte grupuri de turiști, ne continuăm calea spre vârf, considerabil mai puțini, căci Toni a coborât cu cei mai puțin curajoși. Dar foarte curând ploaia se oprește, lăsànd iarba udă și scările umede și noroioase. Îi îmbrac pe cei mici cu ce haine uscate se mai găsesc prin rucsacuri, încă temătoare pentru sănătatea lor, deși ei se dau foarte vitrji, promițând să nu răcească deloc.

Se fac poze pe stâncile abrupte, cu regele Arthur în variantă modernă, stilizat și metalizat, unii cu alții și cu marea splendidă, sălbatică și ușor agitată, acum, după ploaie. A meritat urcușul! Acum ne organizăm pentru coborâre, unul după altul, mai rămânem în urmă pentru poze; mai jos, în vale, se văd șepcile alor noștri coborând cu vioiciune. La marea poartă începe să fie din nou dificil, cu oameni cu câini și copii mici urcând pe lângă noi, așteptându-ne rândul să coborâm pe treptele umede. De sus se vede peștera lui Merlin, cu plaja golitâ de apa mării la reflux, totuși plină de alge și udată de ploaie. Dragoș și cei mai mari dintre copii vor să coboare să exploreze. Nu e periculos, așa că îi lăsăm. Se cațără pe pietrele din interiorul peșterii și privind spre gura peșterii ce dă impresia că separâ doua lumi.

La centrul turistic se adună toți temerarii și eu aleg, împreună cu unii dintre cei mai mici să luăm roverul. Chiar nu mai voiam să urc panta drumului spre oraș. Ajungem înaintea celorlalți in capul dealului, mai odihniți, gata de o plimbare prin Tintagel în soarele zilei capricioase. În timp ce grupul se răspândește după interese, noi, profesorii ne așezăm la o ciocolată caldă sau o cafea, după preferințe, în grădinița cochetă a unuia din micile restaurante de pe marginea străzii.

Punctuali ca întotdeauna, copiii se aduna la autocar, gata de plecare spre Boscastle, unde avem timp doar cât să vizităm micul muzeu al vrăjitoarelor. E interesant în felul lui, prezentând o lume a magiei și energiilor pozitive sau nu, de fapt un muzeu al Asociației vrajitorilor și vrăjitoarelor din aceată parte a Britaniei. Ca să vezi că acești oameni iau această activitate în serios, în aceste vremuri moderne, nemaitemându-se că Inchiziția ori alte autorităti similare ar putea să îi ardă pe rug.

A fost o scurtă incursiune în lumea vrăjilor, pisicilor negre și cozilor de măturâ, urmatâ de o rapidă înghețată în lumea reală. Între timp energiile negative au bântuit autocarul: un conflict spontan între ai noștri și spanioli pe subiecte de … „teritorii” și scaune se termină relativ pașnic. Nu ma bag în certurile lor, căci ei acum se ceartă, ca după scurt timp să se împace, așa încât las lucrurile să se rezolve de la sine.

Plecăm spre casă, liniștiți și bine-dispuși, fără să bănuim că încă ne urmăresc unde negative. Cum stăteam noi așa, căutând niscaiva cântece să refacem pacea celor două grupuri, numai ce se propagă un zvon care ne dă fiori reci pe șira spinării: unul dintre copiii spanioli lipsea! Interesant cum și-a dat el seama că este unde nu trebuie să fie, abia dupa jumătate de oră. Atât i-a luat să proceseze realitatea! Cu greu și din primele zece mișcări, șoferul întoarce mașina pe drumul îngust, pornind cu incredere înapoi. Gazdele sunt anunțate că vom ajunge cu 45 de minute întârziere. Am stat mereu sub semnul întârzierilor neprevăzute în această vară, aici, în Anglia. În aplauzele tuturor, rătăcitorul rătăcit este primit în mașină și toată lumea răsuflă ușurată. Acum îi numărăm pe copiii de două ori, să fim siguri că nu ma pierdem vreunul.

La Atlantic Village noi coborâm să ne întâlnim cu Jane, în timp ce restul își continuă drumul. Aflăm ulterior că spaniolii au coborât lăsând mormane de gunoaie in urmă, pe care copiii noști mai mari și mai mici, Dragoș, Petru, Ingrid, Ștefan T, Diana, Luca B. și Isabel (sper că nu am omis pe nici unul dintre voluntari) s-au oferit să le strângă, dragii de ei! Asta ca să demonstreze încă odată că sunt niste copii de nota zece.

Pentru noi seara s-a desfășurat în parametrii normali, cu dilema unde vom merge duminică. Încă mai dezbatem.

Duminică, 9 iulie 2017

Ne trezim căt de târziu posibil, luăm un mic dejun consistent și incercăm să facem față lui Timo, la fel de prietenos și lingăcios ca întotdeauna. Nu pricepe el că nu ne place să stea „ cu gura pe noi” la propriu… El nu și nu, să ne arate afecțiune maximă. Uf!

Decizia finală este excursie la Torquay, orașul în care a trăit și a scris Agatha Christie. Nu e aproape, dar pare o opțiune bună. Mai întâi intrăm din nou în Atlantic Village, locul „pierzaniilor” noastre. Aici e locul nostru preferat de abandonat rucsacuri, pașapoarte, bani, orice. Recuperăm portofelul care are ceva bani în el, dar, și mai împortant, un dințișor al proprietarului. Ce ți-e și cu copilașii ăștia! Sunt mici și încă nu suficient de atenți. Nostim este că, desigur, odată cu portofelul ni se returnează și o altă sacoșă cu o diplomă de North Devon English School. E a noastră,  iar micuța proprietară avea în ea și costumul de baie. Două dintr-o lovitură, ca la Ceata lui Pițigoi.

Ne continuăm drumul spre Torquay, unde ajungem în final, după niscaiva rătăciri pe drum, bucurându- ne de o plimbare pe faleză, pe lângă roata mare a orașului, care spune turiștilor povești despre istoria acestuia. Cred ca voi sugera o schimbare în program: o excursie de o zi aici în loc de Exeter. Pare o variantă interesantă.

E soare și multă lume este la plajă, cu cățel și purcel, pe nisipul cald. Nu departe de plajă se află un mic port de iahturi, unele mai somptuoase, altele mai modeste, după remunerație „ monșer”. Ne așezăm la o terasă la o bere, apoi ne mai plimbăm printre tarabele unei piețe de obiecte artizanale, haine și podoabe diverse. În heiem după-amiaza cu un tradițional „fish-and-chips”, înainte de a porni spre Bideford.

E seara de facut bagajele. Vorba lui Luca B. : „Doamna, dar a trecut asa repede timpul! Zici ca ieri am venit si maine plecam😭😭!” Just!  Împachetăm la greu, ne urcăm pe valize, ni se pare că vom birui cu închisul valizelor. Cu acest gând liniștitor ne retragem, după un ceai de seară și după ce ne luăm ramas-bun de la Ted, soțul lui Jane.

Mâine la șase, deșteptarea!

Luni, 10 iulie 2017

Ajungem rapid la parcarea din spatele școlii. Deja s-au adunat gazdele cu musafirii lor. Desparțirea e grea, mai ales când e vorba de a lăsa noile prietene spaniole în Barnstaple. Interesant este că ele chiar au venit să iși ia rămas bun de la prietenii lor. Telenovelele se scriu la prezentul continuu. Unele gazde imi spun că îi așteaptă pe musafirii lor minunați oricând înapoi, pe ici pe colo se șterg lacrimi, se fac promisiuni. Au fost foarte buni copiii noștri și primim laude, ne crește inima.

Curând autocarul se pune în mișcare și viața merge înainte, iar noi către Stonehenge. Facem scurte opriri pe drum, apoi ne apropiem de Centrul de turism Stonehenge, la marginea unui ireal câmp de maci, contrastând cu verdele câmpurilor din jur. Curios că nu se zărește nicăieri ansamblul megalitic. „ Or fi măcinat pietrele!” , zice Răzvan, mucalit. Așa pare. Nu am înțeles toată reconfigurarea aceasta ce complică vizita și foiește turiștii într-un mod total aiuristic. Care o fi fost ideea? Cu siguranță aceea de a scoate mai mulți bani din munca oamenilor care au înălțat monumentul, acum atâtea mii de ani. În fine… irelevant oricum la acest moment al excursiei noastre.

Foarte neamabili și ineficienți, cei de la bilete ne dau etichete și brățări, uitãnd să ne spună că trebuie să luăm un shuttle bus  catre locația pietrelor. Etichetați și împodobiți, ne îndreptăm spre complexul muzeal care cuprinde câteva colibe și o „sanie” uriașă, sugerând modul în care blocurile masive de piatră, de origine necunoscută încă, au fost transportate pănă aici de oamenii de acum trei mii de ani.

Realizăm că trebuie să stăm la coadă pentru shuttle, iar o angajată foarte amabilă ne rezervă un microbuz doar pentru noi, asta pentru că cei de la bilete au omis să ne spună că grupurile trebuie să ia autobuze mari din alt loc. Microbuzul ne poartă peste deal, la cercul de monoliți care continuă să intrige omenirea: cine a construit Steonehenge? De ce? Cum? A fost templu, loc de sacrificii, observator astronomic? Răspunsul la toate aceste întrebări continuă să fie un șir de speculații și presupuneri, căci oamenii ce au creat monumentul au luat cu ei în mormănt taina muncii lor titanice. Nu ne rămâne decât să ne minunăm de precizia cu care acei oameni au înălțat acest sanctuar, în așa fel încât soarele solstițiului de vară să apară în exact același loc, de mii de ani, printre pietrele marelui portal încă rămas în picioare, martor al trecerii timpului, neatins de el.

Ne rotim în jurul pietrelor. Pentru mine ele exercită aceeași fascinație ca întotdeauna:un loc magic, cu un magnetism special. Nu același lucru simt tinerii noștri turiști, neimpresionați prea mult de niște pietre uriașe pe o pajiște în deal. Mai impresionante sunt magazinul și restaurantul aferent, căci acolo e acțiunea! Bun și așa rau! Important e să se simtă bine și să își amintească de niște pietre uriașe și de druizii, prelații care se asociază cu ritualuri păgăne pe aceste tărâmuri.

Inapoi la autocar, la minunatele telefoane/ Ipaduri cu jocuri și distracție. Când încerci să le iei, ca să mai vadă și peisajele pentru care au bătut atâta cale, deja ți-ai atras negative vibes de la cei mai pasionați. Riscul meseriei.

După o ultimă oprire la o parcare cu tot felul de fast-food-uri, urcăm din nou în mașină cu destinația: Luton. Odată ajunși, curățăm autocarul și ne îndreptăm spre check-in , intrănd în sarabanda îmbarcării. În mod ridicol, cei de la controlul bagajelor în purecă în detaliu pe cei mai mici dintre copiii noștri, cu siguranță având un aer clar de …teroriști! Mă umplu de toți nervii cănd vad cum îi controlează, o secvență stupidă de teatru al absurdului. Apoi bagajele lor sunt luate la rănd, în timp ce probabil adevărații teroriști se plimbă nestingheriți în libertate, cu bombele la brău. Dar să nu ne enervăm, căci mai să pierdem avionul de atâta vigilență. Culmea este că, imediat ce ne instalăm în locurile noastre aflăm cu stupoare că nu vom pleca decăt peste 45 de minute, din motive cam neclare în care cuvintele cheie sunt „vreme nefavorabilă”, „întârzieri” în decolarea altor avioane, bla, bla. Singura certitudine este că vom ajunge acasă mult mai târziu decât credeam. Asta ca să nu ne pierdem buna practică la întârzieri pe vara aceasta.

Se pleacă în cele din urmă, e un zbor ok, în care eu scriu de zor în blog, cu marea dezamăgire că pierd documentul imediat ce am net…Tehnologia asta! Copiii se simt bine, se mai agită pe alocuri, dar sunt drăgălași și amuzanți, așa cum au fost în toate zilele acestea.

La Iași ne așteaptă microbuzele și, către miezul nopții, poposim în parcarea unde ne așteaptă cu nerăbdare părinții. Back home! Vacanță plăcută tuturor, în continuare!

Advertisements
Published in: on June 30, 2017 at 9:26 pm  Leave a Comment  

Palma de Mallorca, 2016/2017

O scurtă călătorie ne-a „teleportat” în zori de zi în calda și minunata Palma de Mallorca. Încă nu pot procesa noutatea: afară nu mai e viscol, în magazine nu mai sunt prețuri astrale, viața e mai caldă și mai ieftină! În cele 20 de minute de zbor stewardesele s-au mișcat ca prâsneii, ne-au instruit în caz de avarie, ne-au văndut tot felul de chestii, de la mâncare la parfumuri (mă rog, celor destul de disperați să vrea să le cumpere) și cât ai clipi din ochi iată-ne ajunși din nou pe pământ. Ce zbor bun! Ajungi înainte să pleci, zău așa!
Un taxi ne duce la apartamentul închiriat în centrul orașului. Trebuie să așteptăm să ne cazăm și curând putem intra. E spațios, confortabil și ieftin. Are toate calitățile dezirabile pentru o vacanță liniștită în familie. Drept pentru care ne instalăm și plecăm în explorare. E soare și plăcut. Căutăm o cafenea și ne oferim un cafe latte și acces la internet. Singurul minus al apartamentului nostru: nu avem internet…
Fiecare zi se desfășoară după un ritual deja stabilit. Ne trezim când deschidem ochii, mâncăm un mic dejun pregătit de primii care se trezesc, mergem la barul italienesc de aproape de casă, unde au cea mai bună cafea și o atmosferă prietenoasă. Stăm acolo până ne bem liniștiți cafelele și apoi pornim agale spre oraș. Într-o zi mergem în port și la catedrala La Seu, în alta explorăm străzile mici și înguste, pline de lume și magazine. Într-o altă zi ne dedicăm artei și intrăm la Caixa Forum unde facem cunoștință cu Hermen Anglada-Camarasa, pictor catalan, pasionat al sărbătorilor populare din Valencia și al magiei dansurilor țigănești. Culorile tablourilor sale îmi amintesc de Gaugain și de perioada sa tahitiană.
La ultimul etaj am aflat de existența unui faimos scriitor și jurnalist catalan, Balthasar Porcel, a cărui operă era ilustrată în muzeu prin fotografii, picturi și desene animate. Partea cea mai interesantă a fost expoziția dedicată dinastiei Ming, cu detalii istorice și mărturii artistice ale diferitelor momente din existența împăraților, înțelepților și oamenilor politici ai dinastiei care a durat circa 200 de ani. Linia timpului era realizată în așa fel încăt să putem compara evenimentele pe plan mondial contemporane cu cele ale Chinei din aceeași perioadă. Am aflat despre Matteo Ricci, preotul italian jesuit care s-a încumetat să ajungă în China, mânat de chemarea sa de misionar catolic, și care a întocmit o hartă a lumii în 1602, folosindu-se de cunoștințele combinate ale vestului european și ale Asiei. Datorită faptului că a fost, se pare, primul european care a învățat chineza, el avut acces în Orașul interzis și s-a bucurat de mare respect din partea întelepților chinezi pe care i-a întâlnit în timpul șederii sale in Orientul îndepartat, unde de altfel a și murit. Atât de mare era respectul de care s-a bucurat încât a avut poziția de sfătuitor la curtea împăratului Wanli și a fost înmormântat în mod excepțional în Beijing, deși în mod tradițional străinii erau înmormântați în Macau. Tot el a fondat prima biserică catolică în Beijing, la începutul secolului al XVII-lea.
În muzeul Juan March, în care ne-am găsit printr-o întâmplare fericită, am găsit o selecție reprezentativă a multor pictori moderni spanioli și catalani, printre care Miró și Antoni Tapies. Mi-a plăcut mult Josep Guinovart (Chipuri într-o casă), Eusebio Sempere cu o variantă splendidă, abstractă, a celor patru anotimpuri și o interpretare modernă, ironică, a tabloului lui Velasquez, Las Meniñas, semnat de doi pictori in colaborare, care -credem noi- s-au și „strecurat” în propriul tablou.
Și așa s-au depănat zilele noastre cu soare, cu plimbări lungi și descoperiri inedite de artă și arhitectură. În fiecare zi am mâncat la un alt restaurant, pentru totală diversitate: o zi la un chinezesc, a doua la un restaurant foarte popular în zonă, aproape de biserica Santa Eulalia, și de aceea foarte plin la ora prânzului, a treia zi la un elegant restaurant chilian, apoi la Foam, un mic restaurant cu preparate organice, bune și gustoase. Într-o altă după-amiază am optat pentru o terasă italiană, cu mâncare tipică. În ultima zi am revenit la chinez, închizând ciclul experimentelor culinare.
Anul Nou s-a petrecut pe străzi. Am pornit spre nicăieri și am realizat curând că vom ajunge unde trebuie urmând valul de oameni care toți păreau a avea o țintă precisă: piața de lângă catedrală. Într-adevăr, acolo era o mare de oameni adunați la un concert rock fain, la care lumea fredona ori dansa, într-o atmosferă generală de sărbătoare și bucurie. Sinceră să fiu, eram puțin preocupată: în așa o mulțime se poate întâmpla orice, date fiind ultimele evenimente din lume. Dar poliția era cu noi: numeroase mașini erau parcate în apropierea scenei, două mașini de pompieri și câteva salvări arătau că eram bine supravegheați. M-am mai relaxat. Către ora 00.00 am urcat pe terasa catedralei să vedem artificiile. O ploaie de lumină s-a revărsat asupra portului, iar vasele ancorate au salutat Noul An cu sirenele lor răgușite. Era o premieră pentru noi să auzim deodată atât de multe sirene sunând printre rafale de artificii care veneau de pretutindeni. O mulțime internațională a ovaționat sosirea lui 2017. Să fie într-un ceas bun pentru noi toți și pentru lumea în care trăim!
Târziu, în noapte, am refăcut drumul spre casă, într-un nou început, cu noi speranțe și alungând temerile. La mulți ani, 2017! Fii bun cu noi!
Și viața noastră a continuat între aceleași coordonate de liniște și pace, explorări și descoperiri. Avem două obiective majore: Lush, magazinul de cosmetice, o ispită parfumată și minunată, și magazinul de perle de Mallorca. Epuizăm cercetările și achizițiile, încercând să rezistăm atracției lor magnetice.
Singurul element de oarece stres sunt trotuarele nu prea curate ale orașului. Dacă nu ești atent și te fură peisajul, riști să calci în diferite surprize canine presărate peste tot și abandonate de proprietarii cățeilor de parcă nu ar fi fost datoria lor să le curețe…
Dar să nu ne indispunem. Până la urmă uite ce atenție distributivă am căpătat: admirăm orașul și reușim să evităm și urmele cățeilor.
Pe acoperișul învecinat își fac veacul trei pisici drăgălașe: una neagră, una gri și a treia, roșcată. Plăcerea lor maximă e să stea late la soare, înșirate pe țiglele cenușii ale casei, într-o lene debordantă. Din când în când mai mișcă o lăbuță, mai dau din codițe, fără stres și fără griji.
Și noi ca ele: mai dăm dintr-un picioruș, mai mergem la un chinez să luăm stickere și premii pentru copii, ne mai amuzăm de o combinație italo-spaniolă din care la întrebarea: „Numele dumneavoastră?” pentru o comandă de cafea unii insistă: „Nome, Pavel”, mai să îl convingă pe vânzător că îl cheamă Nome Pavel! La timp s-a salvat de a se auzi strigat în noua combinație. Căci de fapt în spaniolă era „nombre”, nu „nome”. Detalii!
Au trecut ca un vis frumos aceste zile de „dolce far’ niente”. La plecare, gazda nu vine să ia cheia, așa că o lăsăm pe măsuța din sufragerie și închidem ușa după noi. Ba chiar ne da recomandările înainte ca noi să plecăm sau să verifice cum am lăsat apartamentul. Dacă eram niște huligani și plecam cu ușa casei? Dar am făcut o foarte bună primă și ultimă impresie, după toate aparențele.
Un taxi ne duce rapid la aeroport, cu mai bine de două ore înainte de zbor. Avem timp berechet să hoinărim printre magazine și să ne parfumăm cu tot ce ni se pare mai interesant.
Iată-ne în mai puțin de jumătate de oră în minunata Barcelonă!

Published in: on January 5, 2017 at 10:22 pm  Leave a Comment  

Islanda, 2016

Vineri, 23 decembrie 2016

La ora cinci orașul începe să se dezmorțească. Ici și colo câte un geam se luminează, în timp ce la unele ferestre sclipesc becușoare colorate de Crăciun.
Aeroportul e aglomerat. Lumea călătorește de Crăciun. Nicidată nu am văzut așa cozi la controlul pașapoartelor! Dar sunt eficienți și au deschis toate ghișeele, așa că nu avem mult de așteptat.
Afara e soare și cald. Iarna pare departe, deși suntem in plin decembrie. Pe ecranul avionului urmărim zborul. Oamenii in avion sunt toți amabili și plini de solicitudine, fiecare se oferă să te ajute, să iți dea câte ceva. Ce neobișnuit! Spiritul Crăciunului cu siguranță.
Barcelona ne întâmpină cu un splendid apus și atmosfera de primăvară. Avem de schimbat câteva metrouri și încheiem cu micuțul autobuz 116 care ne duce pe drumul întortochiat și în pantă, până aproape de destinație.
Ce bine e să fim cu toții împreună după atâta timp! Regina, cea mai scumpă pisică a noastră (și unica), se ascunde in fiecare valiză pe care o vede goală sau în curs de umplere. E foarte caraghioasă! Are o fascinație pentru containere. Despachetăm, împachetăm sub altă formă noile bagaje: mâine la trei dimineața incepe noua aventură nordica: Reykjavik!

Sâmbătă, 24 decembrie 2016

Împiedicându-ne unii de alții, cheauni de somn, reușim să ne punem bagajele în taxi și să ajungem cu bine și la vreme în aeroport.
Sunt patru ore pline de zbor. Numai bine să recuperezi din somn și să îți tragi sufletul după atâta alergatură dintr-un avion în altul într-un timp atăt de scurt.
La Reykjavik e încă beznă la ora 10. La acest moment al anului se luminează la 11 și se intunecă la 15. Cam întunecată viața! Interesant cum soarele stă pe cer ca și cum ar fi nehotărât dacă răsare ori apune. Mai sus nici că s-a ridicat și ne-a creat impresia de răsărit aproape de apus. Foarte ciudat!
În aeroport așteptăm să vină de la firma de închiriat mașini. Aparent au crezut că avem întârziere și ne-au lasat să așteptăm. Ulterior aflăm că islandezii nu sunt câtuși de puțin punctuali, ca stereotip. Luăm o cafea super scumpă și, când mă duc după zahăr, baieții de la cafeterie glumesc: ” Costă 50 de dolari”. ” In ofertă? ” întreb răzănd. Se amuză și ei ca am continuat gluma. Prima confruntare cu realitatea„scumpă” a țării.
Vine în sfârșit omul de la închirieri și mergem să luăm mașina: o Toyota veche, cu ușor miros de pește și care nu se poate încuia.Dar la un preț imbatabil, asa că nu ne mai nemulțumim. Are patru roți și volan? Are. Deci e Ok, așa cum scrie și pe plăcuța de înmatriculare.
Asta imi amintește de “minunata” mașină pe care ne-a lăsat-o Holly, profesoara de engleză cu care am facut un schimb de un an într-o bursă Fulbright in 1994/95. Era un Volvo de un maro deprimant, cu scaune jumulite, din care buretele portocaliu se grăbea sa iasă pe alocuri. Probabil era de vârsta noastră, adica…foarte tănără, desigur, printre primele mașini de felul ei apărute pe piață. Ca și covorul din sufrageria casei unde locuiam. Cu siguranță unul din obiectele cu care strămoșii lui Holly debarcaseră in America de pe Mayflower! Un adevărat obiect de muzeu.
Cum ziceam, Volvo-ul nostru cu siguranță a fost un șoc pentru valetul unei familii de bancheri la care am fost invitați cu mare ” pompă” : ” Va invităm la o petrecere la vila noastră din strada… nr…intre orele 17-19. La ora 17.00 mașina noastră de culoarea ei maroniu dubios se oprea in fața vilei somptuoase. Valetul a preluat-o cu eleganță pentru a o parca. Doamne! Cred ca și acum povestește cum a parcat el o mașină jigărită la o mare petrecere de bancheri! Normal, la ora 19.00, cum preciza invitația, eram la ușă, gata să ne preluam bunătate de mașină.
Ca sa nu mai vorbim că Toni și cu mine, pricepuți nevoie mare la mecanică, aflați in acea primavară cu cei doi copii de șapte, respectiv trei ani, pe undeva pe lângă Los Angeles, ne-am panicat la culme când am constatat că de undeva de sub mașină iese un lichid nedefinit.Am mutat masina din loc, am examinat lichidul…Nu era benzină, ce noroc! Reconstituind faptele ne-am dat seama ca era doar apa cu care se jucaseră copiii pe drum. Concluzia: mașina noastră cea antică mai și curgea pe toate părțile! Cănd ne-am despărțit de ea era considerabil “îmbunătațită”. Mara și Stefan, in micile lupte interne de pe bancheta din spate, lipiseră si câteva straturi de bomboane de toate felurile pe care și le disputaseră de-a lungul numeroaselor noastre călătorii.
Acum, în Islanda, mașina cea bleumarin de data aceasta, probabil a fost folosită la cărat pește într-o etapă anterioară a existenței sale, căci nu am reusit să scăpăm de mirosul cu care ne-a întâmpinat.
Plecăm spre Hafnarfjordur, un orășel la zece kilometri de Reykjavik, unde am închiriat un apartament foarte plăcut și cu toate facilitățile. Gazda este amabilă și ne intâmpinâ cu o băutură tradițională de Crăciun și cu multe indicații pentru șederea noastră în Islanda. Ne sfătuiește ce să vedem, la ce restaurante să mergem, de unde să facem cumpărăturile.
Are trei copii micuți pe care îi auzim alergând ca niște spiriduși în camera de deasupra. Dar se poate și mai rău, de exemplu să bată cineva cuie sau orice altceva la orele cele mai neașteptate ale zilei, cum ni se intâmplă nouă acasă…Au și o pisică haioasă care a încercat să intre la noi în apartament. Am scos-o cu binișorul și am fost martorii unei scene similare: cineva din camera de sus a scos-o afara cam brusc dar, până să inchidă ușa, ea a reușit să o tulească înapoi in casă!
Citim că în Islanda 99% din energia utilizată este reciclabilă. Apa de la geizere se folosește la incălzirea locuințelor și ca apă caldă la robinete. Ceea ce o face foarte ieftină. Are și un miros special, de apă sulfuroasă. Casele au un sistem de izolare special, cu un fel de metal ondulat care invelește lemnul din care sunt făcute. Între metal și lemn se pune un material izolant. Asta le protejează de frig și vânt pe termen lung. Gazda ne-a sfătuit sa ținem un geam deschis și noaptea, pentru că se face atât de cald încât poate fi chiar neplăcut.
Despachetăm și măncăm, după care plecăm spre Reykjavik. Dăm o raită pe lângă clădirea operei și decidem să ne întoarcem, pentru că oboseala își spune cuvântul. Ies cu Mara și Ștefan la o plimbare prin Hafnarfjordur. Orășelul e pustiu, oamenii fiind ocupați în casele lor cu sărbătoarea Crăciunului. La geamuri sclipesc podoabe, se zăresc brazi împodobiți și se aud cântece de sarbatoare și glasuri de copii. Pe lacul din apropiere, rațe sălbatice și două lebede grațioase plutesc agale, nederanjate de fulgii ce cad ușor, ca într-un adevarat tablou de Crăciun. În fața unor case observăm că ard lumânări mari. Probabil e tradiția locului. Mai târziu aflăm că, în iernile cu viscol, focurile indică celor râtăciți drumul spre casă. La una din uși un om de zăpadă îsi așteaptă răbdător tovarășii de joacă ce l-au abandonat în favoarea lui Moș Crăciun. Ne retragem la culcare. Din cauza întunericului ai impresia că e târziu deși în realitate e doar 9 seara. Dar mai bine să ne trezim mai devreme mâine.
Crăciun fericit! Gledileg jol!

Duminică, 25 decembrie 2016

Planul zilei a fost stabilit clar de mastermind-ul nostru, Mara. Mai intâi vizităm parcul national Pingvellir. Peste tot e plin de autocare și mașini cu zeci și zeci de turiști. Foarte multi asiatici. La urcușul dificil pe scarile pline de zăpada spre lacuri, observăm trei tinere îmbrăcate în rochii de mătase, cu paltoane deasupra! Potrivită alegere! În picioare aveau totuși bocanci. O familie, tot asiatică, veniseră cu un bebeluș mititel, pe care îl purtau prin locurile acelea atât se lunecoase încât la coborâre trebuia sa mergi cu spatele ca să infigi bocancii între scări, să fii bine ancorat.
Priveliștea este încântătoare: în zare se văd lacuri, poduri și căsuțe albe, ca într-o poveste. Drumul pe care am mers, mărginit de roci, s-a creat printr-o prabușire a pământului datorată unei fisuri în pământ. Pietrele sunt de origine vulcanică, poroase și de culoare neagră.E rece și a început să bată vântul.
Plecăm spre geizerul Strokkur, aflat practic într-un câmp de geizere, mai mari sau mai mici, toate fierbând și fumegând, ca și cum spiriduși nevăzuti făceau fierturi magice un ceaune invizibile. Cel mai interesant e geizerul mare care erupe la cinci minute, producând o lumina ușor verziue și un abur care se ridică spre cer in uralele privitorilor. E cu adevărat spectaculos! Am stat să fim martori la mai multe astfel de erupții.
Următoarea oprire e la cascada Gullfoss. Ajungem pe malul abrupt de unde se vede apa rostogolindu-se zgomotos ca o spumă furioasă, de necontrolat. Este o priveliște neașteptată și de aceea cu atât mai impresionantă. În câmpul deschis vântul bate cu o forță nebănuită, făcând temperatura să pară mult mai joasă decât cele minus 5 grade C reale.
Drumul spre casă a fost mult îngreunat de o furtună de zăpada ce s-a întețit odată cu venirea noptii. Începusem să ne îngrijorăm de zăpada de pe drum, de faptul că fulgii veneau spre noi in vârtejuri care nu promiteau nimic bun. Pe tot parcursul zilei am vazut trei sau patru mașini răsturnate in șanț pe porțiuni aproape fără zăpadă. Însă șoferii erau, in mod vizibil, turiști din alte emisfere, neobișnuiți cu iarna și frigul, cum eram noi.
Acasă, in sfârșit, obosiți dar ziua ne-a răsplatit efortul. Doar ca începem să cam răcim, pe rând, și trecem pe medicamente să ne remontăm. Odihna ne va ajuta, credem noi.

Luni, 26 decembrie 2016

Îl lasăm pe Ștef acasă dimineața și ne îndreptăm spre Reykjavik, având ca plan vizitarea Grădinii zoologice, asta după ce ne-am activat pass-ul de tur de oraș pe care nu l-a oferit cu generozitate Mara.
Orașul e în beznă și adormit, chiar dacă e ora zece. Încă nu ne-am acomodat cu acest aspect. Cum o fi vara, când ziua durează aproape 24 de ore? Probabil totul e mult mai vioi și plin de optimism.
Se face ziuă până ajungem la Grădina zoologică și vedem cele câteva animale pe care le au în casuțe speciale. Cele mai simpatice sunt însă focile care fac giumbușlucuri, se prefac moarte, înoată răsucindu-se cu grație. Artiste adevărate!
Revenim acasă și, după ce măncăm, reîntregim formația pentru continuarea turului muzeelor și locurilor de interes. Primul este Muzeul de artă. Facem cunoștință cu pictorul islandez Kjarval, cel mai faimos la început de secol 20. Pornit dintr-o familie la limita subzistenței, încapabilă să iși hrănească cei 13 copii, viitorul artist a fost înfiat de niște rude și a muncit ca pescar până la vârsta de 27 de ani, când i s-a oferit sprijin financiar din partea pescarilor și a Confederației islandeze a muncii pentru a studia la Academia de arte din Copenhaga.Înfluețat de cubiști si impresioniști, el și-a creat un stil personal, fiind extrem de apreciat de contemporani. Tablourile sale se vindeau ca pâinea caldă. La una din expoziții au fost cumpărate toate tablourile într-o singură oră!
Al doilea muzeu de artă pe care il vizităm are opere ale pictorului postmodernist Erró, un satirist al vieții social-politice contemporane lui. Operele sale arata ca benzi desenate, inspirate de comicsuri și reviste umoristice, dar cu un puternic impact emoțional. Sunt un semnal de alarmă și un „reminder” permanent al faptului că dictaturile și războaiele nu aduc nici un folos nimânui, cu excepția producătorilor de armament care conduc lumea din spatele „cortinelor” căptușite cu bani, trăgând sforile invizibile ale istoriei omenirii dominată de corupție.
Trebuie să recunosc faptul că mi-a dat o stare de discomfort și anxietate, pe fondul tensiunilor politice din lume la ora actuală. Teama de un război destructiv pentru cei mici și neimportanți ai istoriei (adică unii ca noi, cu locație nedefinită și capitală împrumutată de diverși artiști/oficiali care nu deosebesc din prima Budapesta de București…) m-a făcut să simt un fior pe șira spinării.
Trecem la alt registru: Muzeul Maritim. Cu exponate asociate cu viața de pescar și cu istoricul pescuitului in Islanda. Ceea ce nu știusem vreodată este că au existat foarte multe femei capitan de vas, vestite pentru forța și curajul lor de a înfrunta marea. Pe mare, femeile au aceleași drepturi ca și bărbații, aceeași plată și aceeași parte de pradă ca toți ceilalți marinari. Și aceeași viață plină de greutăți și pericole, desigur.
Dar să nu ne deprimăm! Drept pentru care se merge la un bazin termal pentru o baie caldă sub cerul liber. Nu ideea mea de acțiune sportivă: deja îmi dă târcoale o mică răceală pe care nu-mi doresc să o încurajez. Prefer sa stau în holul acestui spa și să îi aștept. Când apar, după vreo jumătate de oră, Toni povestește cum, în entuziasmul momentului, a sărit în bazinul cu apă mai rece, (28 grade Celsius) și nu a fost fericit cu aceasta întâmplare. Norocul a fost că i-a zărit pe Mara și Ștef înotând în apa bună și caldă a următorului bazin și astfel familia s-a întregit la o sesiune de „scăldat” în aer liber. Nu putem decât să sperăm că tusea și junghiul nu vor fi cu noi în zilele următoare.
Încheiem ziua cu o cafea bună la Palett, o cafenea haioasă, cu cărți și canapele, unde poți să iți umpli ceașca de câte ori dorești și să lenevești răsfoind cărțile de pe rafturi. Proprietarul, un hipster britanic, conversează cu fiecare vizitator și întreține atmosfera de dolce far’ niente a localului.

Marti, 27 decembrie 2016

Ne-a mai ramas un muzeu de artă de vazut, inclus și el, ca și celelate de până acum, în pass-ul nostru de 72 de ore. Nu-l putem rata! Printre foarte multe opere de artă modernă, pe un etaj întreg ne încântăm cu tablouri ale unui alt pictor islandez : Valtyr Pétursson. În culori vii, el abordează, în primii ani de creație, teme ca peisajul marin și naturi moarte, după care se dedică mozaicului, pentru care folosește paleta diversă de culori a rocilor ce formează structura geologică a Islandei, tipică pentru o insulă vulcanică. În ultima parte a vieții stilul său se indreaptă spre arta abstractă, așa cum o dovedesc tablourile pictate atunci.
După acest moment cultural continuăm cu unul de istorie. Muzeul de istorie națională este foarte bine organizat, pe momente și etape, cu detalii despre ocuparea țării de către vikingi și de imigranți din Norvegia ori Insulele britanice iar, mai târziu, din restul Scandinaviei și din tări nord europene. Ingolfur, un viking norvegian, a debarcat pe coastele Islandeze in sec. IX, venind cu numeroase corabii și sclavi cu scopul clar de a se stabili aici. Legenda spune că Ingolfur a aruncat in mare pilaștrii ce susțineau tronul lui de lemn, lăsâd zeii să il călăuzească. Așa au ajuns la țărm acolo unde va fonda o așezare numită mai târziu Reykjavik („reykjar”însemnând abur/fum și care se referă la ceea ce au observat nou-sosiții călători că iese din pământ). Nu se stie exact ce l-a mânat pe Ingolfur să pornească la drum. Mulți din cei care s-au stabilit pe noile teritorii căutau bunăstare, libertate, pământ bun de lucru sau, pur și simplu, aventura.
Norvegienii, prin regele lor, au purces la creștinarea vikingilor in sec. XI. A fost un proces pașnic, consimțit de noii locuitori care aveau voie să iși continue tradițiile păgâne în paralel cu nou-dobânditele ritualuri.Mai traumatică a fost trecerea la luteranism, impusă de conducătorii danezi. Au fost victime din rândul prelaților catolici, unii fiind decapitați pentru credința lor.
Foarte interesant muzeul. Am completat o pagina goală pentru mine legată de istoria Islandei. Când ieșim din clădire ne doboară un vânt nemilos ce face ca apa dintr-un bazin apropiat să fie aruncată afară. Mai să ne transformăm in Mary Poppins! Umbrela ne lipsea! Plouă șiroaie, ca și cum am fi sub jeturi puternice de apă. De câte ori oprim, mașina se leagănă ca un vapor impins de vânt pe valuri.
Mergem să mâncăm la un Thai restaurant, scump și cu o chelneriță acră și neamabilă. Nu era ziua ei cea buna, clar! În schimb, la cafeneaua alăturată, e o atmosferă bună, iar tânărul care ne servește este român din Suceava. Lumea e mică, iar românii au ajuns și aici. Roger, tanărul sucevean, ne spune că, din 70 de angajați ai cafenelei, doar 10 sunt islandezi. Și la restaurantul de la geizere, doi dintre chelneri erau români.
Deja e beznă și decidem să revenim acasă, mai ales că trebuie să împachetăm: bărbații familiei pleacă mâine spre Barcelona. Separăm bagajele și organizăm mâncarea.
Dimineața la prima ora cei doi vor pleca, iar noi ne vom reloca în Reykjavik.

Miercuri, 28 decembrie 2016

Dimineața începe cu surpriza că nu e lumină. Vine însă gazda și rezolvă problema rapid. Ștefan și Toni pleacă să returneze mașina iar, de acolo, direct la aeroport. Noi strângem și curățăm, după care, la 11 plecăm spre stația de autobuz. Azi e viscol cu multă zapadă și e și rece cât cuprinde. Noua noastră gazdă vine să ne ia din locul în care am coborât in Reykjavik. E un bărbat foarte înalt, îmbrăcat îmtr-o salopetă de lucru. Am presupus ca este zugrav, dar ulterior am aflat că este  designer grafic, pe lângâ alte multe ocupații pe care le are. Casa lor e plină de lume: cei doi băieți cu soțiile lor și nepoțica de un an și jumătate. Plus turiștii pe care îi găzduiesc prin airbnb.
Mai au și zece bebeluși de care se ocupă de la 7-16 în fiecare zi lucrătoare. Acum day-care- ul e în vacanță. Cu siguranță nu se plictisesc deloc cu atâtea activități ce se petrec simultan. Dar Gudjón e un om blajin, sfătos și foarte cumsecade. Ne povestește despre familia lui, despre insula unde și-a petrecut copilăria, despre jaful petrecut în casa vecinilor, o familie de doctori. Ziua în amiaza mare s-au trezit oamenii  cu casa golită de toate bunurile de valoare, bani, bijuterii, dar, cel mai grav, hoțul luase toate computerele, chiar și back-up ul lucrării de doctorat a femeii. Gudjón a observat faptul că CCTV-ul bisericii acoperea și casa respectivă. De aici nu a fost decât un pas pâna la a descoperi hoțul, un delicvent notoriu care fusese eliberat „pentru bună purtare ” chiar cu o zi înainte. L-au prins cu toată „marfa” acasă, în timp ce o sorta cu grijă…
Pe de altă parte Gudjón ne spune ca incidența crimei e foarte scăzută, ea reducându-se la jafuri de acest fel, fără victime umane ori agresiuni fizice. Iși amintește că și-a sunat o dataă un amic din satul natal și l-a întrebat dacă îl poate găzdui. Omul i-a spus că el se află în Suedia, dar să intre în casă și să doarmă în camera în care mai stătuse. Casa era descuiată, la fel ca și mașina care avea cheia în bord.Nimeni nu s-ar fi găndit să intre ori să ia ceva. În alte locuri din lume, nici nu e nevoie uneori să ieși din casă: hoții nu vor sa te deranjeze, noaptea, când dormi adânc. Așa a pățit un prieten italian, dirijor, care s-a trezit dimineața cu casa jefuită, cu lucruri luate chiar din dormitorul în care dormea cu soția. Era recunoscător cerului că hoțul nu ii omorâse! Pe o oglindă a găsit un mesaj scris cu un ruj: „Mulțumesc! ” Ca să vezi ce politicos românul nostru…
Ne instalăm in camera confortabilă, curată și încalzită prin podea, după care plecăm în plimbare. Prima țintă este Catedrala. E o adevărată provocare să ne ținem pe picioare, împinse de vănt pe gheața lunecoasă. Trebuie să intrăm prin spatele cladirii. Dar, la vederea cozii nesfârșite de oameni care așteptau să urce in turlă, ne-a pierit orice chef de a mai vedea panorama orașului. Cu siguranță ultimii oameni din coadă se aflau în fața casei noastre, la Bacău. Și se mișcau in cel mai lent ritm posibil. Am ales să ascultam repetitia la concertul de orgă și trompete pe care-l pregăteau un grup de muzicieni.
Mara observă, ca prin minune, că este o greșeală pe pass-ul nostru de Reykjavik. El expirase deja, deși noi plătisem clar trei zile. Mergem la centrul de informații turistice și lucrurile se reglează rapid. Eu nu m-aș fi prins de greșeală nici dacă mă uitam la pass două săptămâni incontinuu! Problema fiind rezolvată, e momentul să măncăm. Nu facem o alegere deloc inspirată ci doar scumpă, iar drept consolare mergem la o cafea, respectiv un ceai, la cafeneaua care ne plăcuse și unde ne servește același român amabil de ieri.
Dezbătusem dacă să mergem ori ba la Muzeul colonizării și decizia finală a fost că vom bifa și acest obiectiv. Ceea ce și facem și nu ne pare rău: e foarte bine făcut, cu holograme și ilustrare computerizată a întregii istorii a primilor vikingi sosiți in Islanda. Pe fiecare touch-screen poti descoperi o pagină nouă, cu noi informații. Totul extrem de modern realizat. M-a surprins să constat ca focul care „ardea” în centru așezării de tip Long house (Casă lungă) era ce fapt o hologramă foarte convingătoare. Ceea ce nu se precizează clar în istoria lor este faptul că insula era deja locuită la vremea când au debarcat primii nord-europeni. Prea multe nu se știu despre aceși primi ocupanți ai locului. Unii erau călugări ( posibil refugiati din Irlanda) după frecvența cu care apare numele „pappi” în denumiri de localități.
Revenim in actualitate și, pe strada spre autobuzul 11, ne amuzăm de spiridușii proiectați pe peretii clădirilor. Sunt holograme care ii arată pe legendarii omuleții făcând tot felul de giumbușlucuri sau făcându-și farse unii altora.
Ajungem la casa noastră și ne petrecem restul serii urmărind știrile la BBC și un program de stand-up comedy.

Joi, 29 decembrie 2016

Luăm micul dejun cu Gudjón care ne povestește întâmplări din cei opt ani petrecuți în Statele Unite. Ne bem în tihnă cafeaua, ne recomandăm unii altora filme, stăm de vorbă. Ne spune că „Al 13 lea războinic” e un film de neratat, mai ales ca în el este vorba de un ritual tipic islandez de inițiere: la 12 ani, 12 baieți erau trimiși timp de doi ani in sălbăticie să se descurce cum pot și să se ajute unii pe alții pentru a supraviețui. Cei care se întorc la familiile lor primesc câte un vapor cu care să cutreiere lumea. Si de data aceasta unii se intorc, altii se stabilesc in alte parti ale lumii, în timp ce despre o a treia categorie nu se mai aude niciodată.
Gudjon ne mai spune despre creșa pe care el si soția sa o țin în casa lor. Cei zece bebeluși sunt hrăniți și îngrijiți de la 7.30 la 16.00. Își fac somnul de după amiază afară, indiferent de vreme. Sunt îmbrăcați bine in cărucioarele lor și lăsati in ninsoare ori ploaie, uneori zăpada acoperindu-le fețișoarele. Cărucioarele sunt bine ancorate pentru ca vântul să nu le ia din loc. Ne mirăm de acest mod de a-și căli copiii de mici. E o tradiție ca bebelușii să doarmă in aer liber și toată lumea o respectă.
Între timp se trezesc pe rând și ceilalți locuitori ai casei: bebelușa cea mică, soția lui Gudjón și una dintre nurori care este franțuzoaică. Ii lăsăm să iși plănuiască ziua, in timp ce noi ne adunăm lucrurile, comentăm stirile și ne întristăm sa aflăm că afară plouă fără contenire, așa încât nu vom putea ieși din casă în cursul dimineții. Dar avem ce face: ne strângem bagajele și curând e ora de plecare. Gudjon și soția lui ne conduc la aeroport.
A fost o călătorie interesantă: nu am vazut in tot acest interval moneda națională pentru ca absolut orice se plătește cu cardul. Nu am ințeles o vorba din ce se vorbea în jur, dar am recunoscut o mulțime de cuvinte germanice sau anglo-saxone. Am aflat despre comitetul numelor: nimeni nu are voie să iși boteze copiii cum le trece prin cap. Un comitet special dă aprobarea pentru nume. Nu există nume de familie decât foarte puține și acelea moștenite. În rest, oamenii se numesc după tații ori mamele lor: De exemplu Gudrún, fiica lui Jón va fi Gudrún Jóndóttir ori, un băiat, Karl, va fi Karl Jónsson (fiul lui Jón).
În cartea de telefon oamenii își declară și meseria. Dar nu există nici o regulă sau restricție. Nimeni nu cere dovada veridicității meseriei declarate.În consecință, conform cărții The Little Book on Icelanders, autoare Alda Sigmundsdóttir, există șase persoane de meserie …„câștigători”, nouă “vrăjitori”, trei „îmblânzitori de extratereștri” ș.a.m.d. Toate visele copilăriei pot fi lăsate să hoinărească în libertatea lor prin aceste „profesii”.
Nimeni nu intră într-o casă fără să se descalțe, lăsându-și pantofii pe un covoraș la întrare.
Părăsim insula, lăsând norii sa facă jocuri neașteptate de culori pe cer, în lumina unui soare la fel de indecis: să răsară ori să apună?
La revedere, Islanda! Pe o dată următoare!

Pe noi ne așteaptă soarele Barcelonei și cei doi membri ai familiei care au avut deja timp de întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante. Depinde de punctul de vedere din care le privești. De exemplu, nici nu au aterizat bine in Spania, că au și mers la restaurant. Cu bagaje cu tot. După masă însă au avut pareri diferite despre cum să ajungă acasă: Ștefan a decis să meargă pe jos, în timp ce Toni a ales să ia autobuzul, uitând că el nu circulă decât până la ora 21.00. Drept pentru care s-a urcat într-un autobuz diferit de cel care l-ar fi dus acasă și s-a trezit, cu valiză cu tot, în parcul Guell, noaptea, singur și constatând cu groază că parcul se închisese! O sună pe Mara în Islanda, Mara îi spune să nu se panicheze, să stea jos pe o bancă, să inspire/expire și să aștepte să vină Stefan după el. Ți-ai găsit! Nu-tânăr-dar–neliniștit, Toni ce credeți că face?! Hotărăște să sară gardul, care nu numai că nu era prea jos, dar nu uitați că exista și o valiză mare, de cală, ca anexă la viața „eroului nostru” de moment…Zis și făcut! Numai o minune a făcut ca totul să se termine cu bine. Știam eu că Toni a fost întotdeauna un om… săritor!

 

Published in: on January 1, 2017 at 6:34 pm  Leave a Comment  

Barnstaple, 3-13 iulie 2016

 

A fost o zi toridă şi abia spre seară s-a mai răcorit. Trăim (a câta oară?), emoţiile plecării, ale unei noi călătorii, cu alţi copii, cu alte aşteptări. Am făcut o listă „competentă”, am bifat ce mai era de luat şi, în mod tipic şi tradiţional, lista „şefă” s-a făcut nevăzută în universul infinit al listelor pierdute. Altă lista, alte bifări, căci nu ne pierdem prea uşor încrederea. Şi iată că bagajele ne aşteaptă cuminţi, împănate, gata să fie închise cu un ultim efort.Telefoane de asigurare pentru autocar, actele verificate, ochii pe ceas.

Târziu, în miez de noapte, plecăm către București și, de acolo, ne îmbarcăm în avion spre Londra. Odată ajunși, recuperăm bagajele, reuşind să ieşim din aeroport, după ce am luat ape, cafele, acadele şi alte asemenea.
Şoferul ne aştepta răbdător şi amabil la capătul străzii. L-am găsit fără ezitare şi, involuntar am avut flash-back-uri cu alţi şoferi care erau mereu de negăsit şi ineficienţi în alte episoade ale debarcărilor în „perfidul Albion” ( numele de origine necunoscută dat Angliei în vechime). Domnul nostru de astăzi este un profesionist şi s-a străduit să se conformeze întru totul programului pe care îl doream noi.
Vizita la castelul Windsor a fost minunată, ca întotdeauna, în ciuda faptului că am avut de aşteptat destul de mult pentru a intra în apartamentele regale. Casa păpuşilor i-a impresionat în mod deosebit pe copii, mai ales prin faptul că toate obiectele miniaturale erau perfect funcţionale, iar bijuteriile de aur şi argint erau identice cu „surorile” lor de zeci de ori mai mari. Fiecare element al unei case normale se regăsea acolo în cel mai mic şi inimaginabil detaliu.
Ne-am rătăcit unii de alţii foarte curând pentru că eu am stăruit să vizitez (cel puţin a zecea oară) fiecare sală, în timp ce copiii au văzut totul în ritmul lor propriu, aparent mult mai accelerat decât altele…
Ne-am revăzut cu ei la poartă castelului şi am ajuns foarte punctuali la autocarul ce ne aştepta în marea parcare de la intrare.
Oboseala s-a resimţit în drumul spre Barnstaple: unii au dormit încontinuu, alţii s-au agitat la maximum, o acţiune pe care am încercat să o ponderez în limitele unui normal general acceptat de bunul simţ. Greu la deal!
Pauza de masă nu a îmbunătăţit prea mult lucrurile. Cu forţe şi energii noi şi nebănuite, cei agitaţi au continuat să se agite, în timp ce obosiţii şi-au reluat somnul. La ora 7,30 iată-ne ajunşi în spatele şcolii unde ne aşteptau familiile-gazdă. Mare emoţie pentru copii! Fetiţele mici erau pătrunse de nerăbdarea de a vedea unde vor petrece următoarele zece zile.
Angela, coordonatoarea şcolii, a făcut rapid distribuirea şi, în nici un sfert de oră, toată lumea plecase spre casele gazdelor, însoţite de rugăciunea gândului meu ca totul să fie bine şi toţi să fie mulţumiţi.
Nici nu am pus însă piciorul jos din maşină în faţă casei prietenei noastre Jane, că telefonul a şi început să sune. Doi dintre copii nu erau fericiţi cu gazda lor. Nu era suficient de tânăra, nu avea alţi copii cu care să socializeze noii veniţi, paturile erau suprapuse şi nemulţumirea mare. Mie mi se păruse (ce ţi-e şi cu punctul de vedere!) că femeia era tare cumsecade şi bucuroasă să îi aibă în casă ei. Şi cum nici nu o mâncau şi nici nu se însurau cu ea, ce mai conta vârstă?? Dar nu te pui cu diferenţa dintre generaţii şi cu perspectivele diferite în care vedem noi lucrurile. Sper că ziua de mâine să aducă o rază de soare în viaţă celor doi micuţi şi să găsească Angela soluţia ideală ca fiecare din părţi să fie bucuroasă.
Cu acest gând pozitiv în suflet, închin steagul unei zile lungi şi pline de evenimente… Pe mâine, aşadar!

4 iulie 2016

Încà de dimineaţă cerul pare a fi de un gri hotărât, cu gânduri clare de ploaie. Pentru noi, veniţi din cuptoarele unui iulie românesc, cele 17-18 grade sunt, cu siguranţă, mană cerească.
Când ajungem la şcoală copiii sunt deja adunaţi, puţin somnoroşi, dar în general bucuroşi de soarta lor. Doar cei doi băieţei nu erau tocmai cei mai fericiţi cu gazda lor, deşi recunosc faptul că femeia este foarte amabilă şi are mare grijă de ei. Angela a preluat imediat controlul şi le-a găsit o familie ideală (sperăm noi), cu mulţi copii şi multă acţiune.

La sfârşitul orelor Roy, directorul, ne-a dus pe o rută ocolitoare până la muzeul oraşului, mergând prin parcul castelului, pe malul apei, până la turnul cu ceas. Au de rezolvat un quizz despre istoria locului şi îi văd punându-se pe treabă cu seriozitate, căutând răspunsurile, citind cu atenţie informaţiile, ca nişte copii buni ce sunt. Deja Eva, profesoara spaniolilor, a remarcat cât sunt de politicoşi şi bine educaţi. Aşa da!
Au stat destul de cuminţi şi au ascultat indicaţiile lui Roy, dar după-amiază, când Tom, ghidul oraşului, ne-a povestit lucruri interesante despre Barnstaple, am avut senzaţia că mân o turmă de pisici prin oraş. Băieţii mici au avut ideea deloc inspirată să îşi cumpere fiecare câte o sacoşă uriaşă cu dulciuri şi băuturi răcoritoare. Ai fi zis că se terminau mâine şi trebuiau să îşi facă provizii. Le-am explicat că în orice moment din cele zece zile petrecute aici îşi pot lua aceleaşi lucruri, la acelaşi preţ, nu e nevoie să fie aşa disperaţi. Drept pentru care, în grupul nostru de copii, puteai vedea trei mititei cu trei sacoşe mari albastre, fără a fi prea evident din prima cine pe cine cară: ei sacoşa ori sacoşa pe ei?
Eu, ca tot profesorul, aş fi vrut ca toată lumea să asculte ce li se spune, să afle acele fapte şi date care mie (doar mie) mi se păreau importante. Lor nu li se păreau la fel de palpitante, desigur, şi prin urmare tare s-ar mai fi agitat dacă nu le stăteam eu în coaste. Până la urmă, volens-nolens, au fost informaţi şi apoi „eliberaţi” să mai facă ceva cumpărături prin oraş. Dar sunt drăgălaşi şi amuzanţi, iar a le cere să mai fie şi atenţi când sunt setaţi pe „holiday mode” e cam nerealist, după o zi de şcoală.
Cum aşteptam noi în locul de întâlnire să vină familiile să ia copiii, una din mititele se apropie de mine şi întreabă: „Doamna, dar dumneavoastră câţi ani împliniţi?” „Douăzeci” , zic eu. Ochişorii i se rotunjesc a neîncredere. „Douăzeci??” „Da”, îi răspund eu „în fiecare an împlinesc douăzeci de ani!” A rămas pe gânduri. O întreb: „Nu vrei să ştii câte kilograme am şi ce salariu?” Nu voia. Ne-am bucurat cu toţii. Copiii spun lucruri trăsnite, nu-i aşa?
Între timp, băieţeii mici se străduiau să mănânce ce aveau în pungi, căci e mai uşor să plimbi conţinutul în stomac decât în pungă. Tot grupul a beneficiat de cumpărăturile lor, lumea a fost servită şi rugată să mănânce din dulciurile pe care le cumpăraseră, un adevărat festin!
Pe rând, apar gazdele şi grupul de copii se micşorează, până ce toţi sunt relocaţi, iar noi ne urcăm în maşină cu Ted şi Jane, spre casa noastră. Pe drum, Jane ne spune incredibila poveste a fazanului care le-a sărit în faţa maşinii în drum spre casa fiicei lor. Au reuşit să îl evite pentru că drumul era liber şi nu erau maşini în spate. La întoarcere însă, aparent acelaşi fazan sinucigaş s-a repezit din nou pe drum, de neevitat. Dar, minune! În urma maşinii nu au văzut nici o pasăre zăcând lată, moartă, cum ar fi fost de aşteptat. Coboară Ted din maşină să vadă ce s-a întâmplat totuşi, unde a dispărut animalul pe care evident îl loviseră. Unde credeţi că era? Cu capul înfipt în radiatorul maşinii! L-a scos de acolo şi un firişor de sânge se prelungea din ciocul bietei făpturi. Au decis să îl redea naturii, în speranţa că o vulpe se va bucura de un prânz copios cât de curând. Nici nu a apucat însă să îl aşeze uşor pe un gard viu de la marginea drumului, că brusc, fazanul a sărit ca ars şi a tulit-o în viteză maximă spre râul din apropiere. Au rămas stupefiaţi, fără să îşi poată imagina ce anume îl resuscitase atât de eficient. A fost un fazan scump, căci schimbarea radiatorului a costat ceva peste o sută de lire!
Ne-am amuzat de această povestire şi am mai depănat şi alte amintiri până să ajungem în Bideford. Ted doreşte să se oprească la o bere la un local, cu amicii, în timp ce noi ne continuăm drumul spre casă.
Jane ne pregăteşte masă în timp ce noi ne organizăm bagajele. Ne anunţă că va merge în oraş să îl aducă pe Ted acasă. Cât de puţin a stat, mă gândesc în sinea mea. Jane bagă capul pe uşa şi ne aduce două plicuri. Iniţial am crezut că sunt de la ea pentru noi, apoi am citit mai atenţi şi am descoperit că erau felicitări trimise de Mara, dar, foarte ciudat, nu aveau timbru de expediere.
Conversez pe messenger cu Mara, îi mulţumesc pentru felicitări şi o întreb dacă le-a trimis într-un plic mare lui Jane de nu au timbru. Îmi confirmă că aşa făcuse. Îi spun că aşteptăm să fie gata masa, ea comentează că în Anglia se mănâncă mult mai devreme ca în Spania, la ea etc., etc. Jane vine să ne cheme la mult aşteptata cină. Deja aveam o foame de lup! Cobor bucuroasă, trec pe lângă uşa deschisă a sufrageriei unde Ted îşi lua, pe o tavă, masa de seară, îl salut veselă şi deodată văd pe canapeaua din faţă mea o figură cunoscută. Mi se pare că visez… nu poate fi adevărat! Zâmbitoare, pe canapea stătea Mara însăşi, cea cu care crezusem tot acest timp că vorbesc din Barcelona. Stau blocată câteva secunde fără să pot procesa ce mi se întâmplă, apoi mă reped să o îmbrăţişez. Complotase cu Jane şi Ted tot acest moment-surpriză, inclusiv pretextul cu ieşirea la o bere cu prietenii. Era nevoie de un motiv ca Jane să plece din casă pentru a o aduce pe Mara de la autogară.
Acum îl aşteptăm pe Toni să vină să vedem ce reacţie are. E foarte amuzant cum rămâne uluit şi întreabă: „Ai înnebunit, ce faci aici?” după care simte nevoia să traducă şi în engleză întrebarea. Ne revenim din surpriză şi petrecem o seară minunată împreună, de vorba până târziu.

5 iulie 2016

Plecăm în trombă spre şcoală, temându-ne că ne-am foit prea mult şi vom întârzia. Dar nu e cazul. Traficul e destul de prietenos cu noi în această dimineaţă, aşa că reuşim să ajungem cu 20 de minute mai devreme. O prezint pe Mara celorlalţi profesori şi, după ce se face împărţirea copiilor pe grupe, încep orele în cele patru clase ale şcolii. Copiii proaspăt transferaţi la o nouă familie sunt zâmbitori, semn că viaţă li s-a îmbunătăţit simţitor.
Orele trec uşor. În pauze coridoarele se umplu de forfotă. Spaniolii sunt foarte zgomotoşi, ca şi anul trecut, dar parcă totuşi mai potoliţi faţă de acel grup memorabil. E interesant cum între ei s-au legat prietenii în grupele lor de lecţii şi s-au înţeles mai bine decât părea din exterior. Sper să fie la fel şi anul acesta.
La prânz returnăm copiilor telefoanele mobile. Regula e că la începutul orelor să le predea profesorilor coordonatori şi să le primească înapoi la ora 12,30. Uite că au supravieţuit o dimineaţă întreagă fără a butona mobilele! Deci se poate.
Grupul se adună la locul obişnuit de întâlnire: The Library (biblioteca), o clădire austeră, din cărămidă roşie, aflată aproape de parc şi de şcoala noastră. Ne îmbarcăm în autocar cu destinaţia Woolacombe şi Ilfracombe. Deşi ziua a început cu temperaturi scăzute şi un vânt tăios, iată că deja e cald şi soare, numai bine de mers la mare.
Tom e ghidul nostru astăzi şi probabil şi în zilele următoare, doar că nu mulţi ascultă cu atenţie descrierile locurilor pe unde trecem. Pentru ei e mai important să socializeze. Eva încearcă să îi mai tempereze pe ai ei, cu efecte de scurtă durată, din păcate.
Ajunşi la ocean, copiii aleargă spre apă, încântaţi de valuri şi de soare. Nu e totuşi atât de cald încât să poată face baie, sau să se dezbrace în costume de plajă. Rămân îmbrăcaţi şi se bagă în apă doar cu picioarele. Aş fi fost prea stresată să îi ştiu în valurile puternice ale Atlanticului. Nu sunt bucuroasă nici aşa, pentru că s-au udat până la piele. Băieţii mici sunt plini de apă şi nisip şi mă îngrijorez să nu răcească. Atâta ne-ar mai lipsi! Dar ei sunt cât se poate de fericiţi, nu au nici o grijă şi nici o apăsare. Se amuză de meduzele eşuate în nisip, se caţără pe pietre, se fugăresc…
Cu greu îi adunăm de pe plajă, iar câţiva dintre spanioli rămân jos, urmărind cu teamă cum trece autocarul pe lângă ei. Eva le spune hotărâtă că, dacă mai întârzie, vor fi lăsaţi pe drum. O perspectiva deloc luminoasă!
La Ilfracombe deja soarele arde puternic. Verity, statuia cea controversată ne aşteaptă tot acolo… ca o statuie, impasibilă, prizonieră în bronzul ei verde, o mărturie a vieţii, creaţiei, ştiinţei şi morţii care definesc existenţa efemeră a oamenilor pe pământ. Tom ne lasă timp să o pozăm şi apoi se merge sus, la turnul de observaţie al navigatorilor.
E plăcut să te plimbi prin acest orăşel cochet, cu vaporaşe în micul port, cu mulţi turişti şi hoteluri elegante. Îmi iau o plăcintă cu legume şi, în timp ce mâncăm, un pescăruş îndrăzneţ se repede cu iuţeală şi, până să îmi dau seama ce mi se întâmplă, îmi fură o bucată de plăcintă din mână! S-a petrecut fulgerător, şi m-am fericit că nu m-a ciupit de mână în acţiunea lui temerară. Mă recompensez cu o îngheţată şi aştept să iasă lumea din muzeu pentru a ne aduna în parcul superb şi plin de flori din apropiere. Băieţii găsesc un nou sport: sar peste micul râuleţ mărginit de pietre de o parte şi de alta. Stau cu inima cât un purice să nu cumva să cadă în apă. Stresul ia sfârşit când Tom vine să ne conducă la autocar şi pornim spre Barnstaple, în voia bună şi gălăgia generală. Vorba lui Luca: „Doamna, doar suntem în vacanţă!” Corect!
La sugestia lui Jane, am hotărât să ne sărbătorim ziua la un restaurant pe cheiul apei. S-a dovedit o alegere foarte bună. Am mâncat mâncare excelentă şi am băut “ale”,  berea tradițională, recomandată de Ted, de data aceasta. Am petrecut o după-amiază minunată cu ei doi şi cu Mara.
Curios cum astăzi toată lumea s-a plâns de oboseală. Credeam că numai eu sunt cea obosită şi găseam diverse explicaţii nemăgulitoare. Dar şi mari şi mici se simţeau epuizaţi. Ar putea fi de vină diferenţa de fus orar, presiunea atmosferică, agitaţia de început de tabăra, toate adunate la un loc. Aşa că nici nu am ajuns bine acasă, că am şi căzut lată torpilată, într-un somn greu, până dimineaţă.

6 iulie 2016

Destul de devreme astàzi, strada principală a orașului pare a fi animată de lume grăbită și preocupată. Ba chiar asist la o arestare in mijlocul drumului. O scenă desprinsă parcă din filme! O femeie e cea arestată și protestează zgomotos, în timp ce polițistul o duce încătușată în dubă.
E prima dată că sunt martora unui asemenea incident în acest oraș atât de liniștit și patriarhal…
Pe de altă parte, Angela îmi semnalează că două din micuțele noastre s-au certat foarte tare, spre disperarea gazdelor care le-au pus în vedere că, dacă vor continua, vor fi nevoite sà ia màsuri mai severe. Și asta e o premieră…Le iau deoparte și le fac un mare instructaj. Le scriu pe foi de hártie formularea scuzelor de rigoare în engleza și promisiunea că nu se va repeta.Măi sa fie! Mici și agitate! Insă incidente de acest fel pot apărea între fetițe mici, cum remarca și Angela. Baieții se mai înghiontesc, dar rareori conflictele escaladează.
Înainte să pornim în excursie, copiii mi-au făcut o surpriză minunată: au căntat ” La multi ani! ” și mi-au oferit cadouri. Cât de drăguț din partea lor!
Și ziua se anunță frumoasă in continuare, căci în această dupa amiază vizităm Lynmouth și Lynton. La sosire în locul cunoscut sub numele de Valley of Rocks, îi adunam pe copii și le atragem atenția că se merge pe marginea prăpastiei și vor trebui sa fie foarte grijulii pe unde calcă. Și, mai ales, îi lasăm pe spanioli sa mearga înainte ca să evităm imbrânceli stupide între ai lor și ai noștri, pe drum accidentat. Că le vin idei in valuri la această vârstă. Drumul decurge fără probleme, vorbim și povestim, mai fac mici ” dirigenții” fetițelor, explicându-le că e o idee foarte rea să nu se înțeleagă unele cu altele.La urma urmelor, nu se împarte acum averea familiei să nu le ajungă! Sperăm ca mesajul ajunge netrunchiat la destinație.
Ca întotdeauna, peisajul de pe stâncă este fascinant, marea nesfârșită si albastră ca o coală de hârtie lucioasă, fară urmă de valuri, liniștită. Din când în când se zăresc grupuri de capre sălbatice, spre deliciul copiilor care le caută din priviri pe stânci. Întâlnim numeroase grupuri de turiști venind din partea opusă și ne salutăm cu veselie căci, pe munte, tot omul e prieten cu alt om.
Avem timp de o scurtă plimbare în Lynmouth, apoi luăm trenulețul cu apă spre Lynton, sus pe munte. Baieții mici se țin de farse și pâna la urmă tot vor intra în bucluc unii cu alții, dar deocamdată sunt la nivelul de ” amuzanți în felul lor”. Mă tem că fetele planuiesc o mică răzbunare și nori se adună la orizontul grupului de ” aproape”clasa a șaptea.
După plimbări și tachinări, îi băgăm în autocar și… la drum spre casă! Se cântă ” Multi ani trăiască” în engleză, română și bască, pentru noi, cele trei sărbătorite: Miruna, o fată din grupul de spanioli si eu.
E încă soare și cald cănd sosim în Barnstaple. Jane și Ted ne așteaptă în parcare, iar drumul spre Bideford, unde locuiesc ei, este un prilej bun de a mai povesti întâmplările de peste zi.
Seara se desfășoară pe coordonatele meciului Țara Galilor- Portugalia, cu dezamăgirea că nu au câștigat ai lor, însă colorată de vizita scurtă a fiicei cu familia. Tristram, nepoțelul de patru ani, este o drăgălășenie de copil, prietenos si isteț, de îți vine să îl iei acasă cu totul! Și el și surioara lui se bucură să ne vadă și nu par câtuși de puțin deranjați de faptul ca suntem persoane necunoscute lor.
Se face tărziu așa ca ” închinăm steagul” acestei zile și ne retragem să ne odihnim pentru o nouă zi, cu destinația: Exeter.

7 iulie 2016

O zi fără aniversări! Tocmai când ne obișnuisem cu ele…Bate un vânt neplăcut, ințepător, însă peste zi, deobicei se face călduț și bine.
Suntem doar noi în autocarul spre Exeter, fără spanioli,  așa că e mult mai liniște. Roy ne este ghid în această călătorie care începe cu filmul documentar despre istoricul orașului. Unii sunt atenți, alții sunt atenționati, dar am ” spart” gașca ” băiețeilor mici”, punându-i separat în sala de film. Au declarat că nu sunt ” mici”, așa că îi voi numi “baieței mari”, să nu îi supăr…;)
Revine senzatia cu turma de mâțe pe care le mân prin oraș, cu efectul că se împing, se îmbrâncesc și se împrăștie in direcții neprevazute în program. Mititelele care se certaseră sunt acum cele mai bune prietene: cine credeți ca avea la gât câte o jumătare romantica de inimioară “Best friends forever?”Aveți dreptul la două încercări. Probabil ați ghicit: chiar ele! Dinamica relațiilor dintre copii nu încetează sa uimească.
Programul nostru inițial e perturbat de o activitate în catedrală.Nu putem intra decât după 13,30. Facem rapid o rotație și începem cu muzeul. Copiii primesc o hartă, un quiz si niscaiva observații să fie mai atenți la ce se întâmplă in jurul lor și mai puțin conflictuali.Cred că devin cicălitoare, dar unii sunt prea mici să iși dea seama ce e mai bine pentru ei. Vor înțelege mai târziu probabil. Sau nu.

La muzeu, toată lumea se implică să afle răspunsurile la intrebări, să completeze quiz-ul cât de corect posibil. La final unii ar fi dorit să aibă mai mult timp să lucreze la foaia de concurs. Le predăm lui Roy și vizitam memorialul bătăliei de pe râul Somme, în 1916. În prima zi a luptei, 1 iulie, au murit 21.000 de soldați! Această tragică pierdere este reprezentată prin tot atâtea păpuși mici, înfașurate în pânză albă create de un artist local pe parcursul a trei ani de muncă necontenită. Numele tuturor acestor victime apar pe liste într-un cort lânga pajiște, împreună cu unele din pozele soldaților căzuți. E cu adevărat impresionant să simți războiul atât de personalizat, să vezi rude ale celor care au fost uciși căutând numele străbunicilor ori poate chiar bunicilor pe foile albe, impersonale, și facând poze. Unii ieșeau cu ochii in lacrimi, cu o tristețe nemăsurată pe chip.Războiul!
Adunăm grupul nostru și îi lăsăm prin oraș pentru mai bine de o oră. Mă uimesc ce simț de orientare au acești copii, mari sau mici. Sunt cu toții Hanseli și Greteli oricând gata să iși găsească calea, nu că noi am dori vreo secundă să îi pierdem, Doamne ferește!
La ora anunțată sunt prezenți pe pajiștea din fața catedralei, își primesc biletele de intrare plus “reminder-ul ” că nu trebuie să rasolească vizita. Le indic locurile pe care nu trebuie să le rateze și stabilim întâlnirea în același loc, dupa încă o oră de cumpărături. Ne tot întâlnim cu ei prin magazine, fiecare preocupat să mai achiziționeze câte ceva. Sacoșele sunt pline la 3,30 când ajung înapoi la ” bază”. Fiecare se mândrește cu ce a cumpărat, le arată celorlalți, se simt bine. Baieții  “mari”
se imbrâncesc și reușesc sa se lovească, așa că e nevoie de niscaiva observații in dreapta și in stânga, avănd in vedere că nu vreau să îi duc acasă ologiți. Ideea de “glumă” are forme diferite în perspectivele celor mari față de cele ale celor mai puțin mari.
Toată lumea urcă în autocar și, când să pornim, una din mititele iși amintește brusc că are o ” urgență”. Asta după ce părea că toate ” urgențele” fuseseră soluționate… Roy preia acțiunea ” urgența” și, curând, reușim să plecăm cu adevărat. Copiii sunt liniștiți și drăgalași, osteniți dupa atâta alergare încolo și încoace prin Exeter.
În seara aceasta suntem invitați de Angela și Roy la The House Boat, pe malul răului, așa încât la 7,30 Jane ne lasă în fața restaurantului unde ne reunim cu profesoarele spaniolilor si cu cei doi directori de curs și petrecem o seară absolut minunată, cu măncare rafinată, bauturi alese și companie de milioane.
Nici un stres și nici o grijă, pentru câteva ore bune de veselie și relaxare!
Jane, draguță și amabilă ca întotdeauna, vine să ne ” recupereze” și să ne ducă înapoi acasă, în timp ce restul iau autobuzul spre destinațiile lor, nu prea indepartate nici ele.

8 iulie 2016

Ploaia măruntă ne ia în primire de la primii paşi afară din casă. Ar face bine să se oprească, dat fiind că astăzi mergem la Clovelly, pe o pantă adâncă, pe pietre lunecoase. La sfârşitul orelor, Tim îi laudă pe copiii de la grupa avansată. Sunt foarte activi şi se înţeleg de minune. Pe Mihnea l-am mutat în grupa de intermediari şi se simte mult mai confortabil acolo.
În drum spre Clovelly, iar telenovele. Cele mici din nou împart averea familiei, pe parcele! Ce mare bucurie! Le fac un perdaf, le pun în vedere să fie înţelepte şi tolerante şi nu pot decât să sper că lucrurile se vor calmă.
Mai există o zona de conflict şi la clasa a şasea. După cum se vede, se ceartă „pe secţiuni”. Lansez deviza „aveţi-va ca fraţii” şi îmi propun să nu mă enervez chiar deloc.
Clovelly ne aşteaptă cu soare. Vedem filmul despre acest mic sat pescăresc datând de peste 2500 de ani şi stăpânit de doar două familii, începând din timpul domniei lui Richard al II-lea. Este singura localitate proprietate privată din Anglia.
Coborâm în port, trecând pe lângă doi măgăruşi simpatici şi mirositori cu care se pozează copiii, plini de entuziasm şi neafectaţi de miresme. „Selfie cu măgăruş”, anunţă Mariela. Vizităm în drum o casă tradiţională de pescari şi casa scriitorului Charles Kinsley.
Avem timp berechet. Noi, adulţii, stăm la o bere, urmărindu-i pe cei mici cum se caţără care pe unde poate, se hârjonesc, aleargă şi se bucură de libertatea acestei după-amiezi tihnite.
Ba chiar am hrănit şi pescăruşii cu sandvişurile abandonate de ai noştri şi de spanioli în cutia de „donaţii”. Sperăm să nu facă bieţii pescăruşi vreo indigestie şi să tulburăm echilibrul acestui ecosistem!
Mai greu e când trebuie să urcăm înapoi. Ioanei nu îi vine să creadă că nu vine vreun lift/ avion, orice, să o teleporteze cumva în vârful dealului de unde am venit. Realitatea însă e crudă: urcăm noi singuri, pe picioarele noastre.
E drept că ajungem cu limba pe umăr, dar supravieţuim şi acestei încercări. Se pare că am reuşit să mai aplanez tensiunea în tabăra mică. Mâine parcă văd că iar sunt „best friends forever”!
Astăzi a fost ziua întârzierilor. Când să plecăm din Barnstaple, Maya şi cu Eva ne-au băgat în spaime că nu mai apăreau, iar autocarul stătea să plece. Am trimis după ele. Erau la magazinul de dulciuri. Se „lipiseră” acolo… Cu super glue, aş crede.
La Clovelly, Ilinca şi Sânziana, de obicei foarte atente şi disciplinate, s-au rătăcit de grup şi nu au mai găsit sala în care vizionăm filmul decât către sfârşit. Asta pe o suprafaţă de cinci metri, în incinta complexului de la intrare. Nu observaseră indicatorul „Spre film” şi s-au derutat pentru câteva minute bune. Dar totul e bine când se termină cu bine.
La 17,30 suntem deja ajunşi în parcare la Barnstaple, punctuali la culme, gata să fim preluaţi de gazdele noastre, pentru o seară liniştită. Aşa cel puţin vreau să cred că va fi în familiile tuturor.

9 iulie 2016

Ne pregătim de Tintagel şi ne aşteptăm la o zi ploioasă, după toate previziunile meteo. Copiii sunt adunaţi la Library, de unde îi ducem la autocar. Unul dintre spanioli întârzie, dar ajunge exact la timp să urcăm cu toţii în maşină. Tom ne „ghidonează” astăzi în această călătorie, în timp ce eu sunt robotul care le strigă din zece în zece minute: „puneţi-vă centurile, nu staţi în picioare!” Nu reuşesc să îi fac să înţeleagă că aici regulile sunt stricte şi chiar se respectă.
Facem o scurtă oprire la Bude, un mic orăşel pe malul marii, prilej de a hrăni nişte raţe simpatice şi băgăcioase, beneficiarele sandvişurilor refuzate de destinatarii de drept. E destul de lung drumul până la Tintagel, aşa că agitaţia se înteţeşte, pe măsură ce timpul se prelungeşte.
Ajungem în sfârşit, debarcăm şi, după ce vizionăm filmul despre legendele Cavalerilor Mesei Rotunde, ne pozăm, ca de fiecare dată, la marele tron de piatră. O sabie apărută de nicăieri declanşează poze cu „acordarea rangului de cavaler” de către „nobili” diverşi din cele două grupuri.
Ne îndreptăm apoi spre ruinele castelului de pe stânci, în şir mai mult sau mai puţin indian, încercând să ne asigurăm că fiecare e în siguranţă. Ştiind cât de abrupt e urcuşul şi cât de adâncă prăpastia, devin paranoică, mă tem că, din joacă, se pot împinge periculos, aşa că mi se pare că ar fi mai bine să nu fim cu grupul de spanioli pe aceste coclauri. Ei se înţeleg foarte bine, nimic de zis, dar asta nu exclude apariţia de idei spontane şi nu neapărat bune. Căci altfel cum s-ar face ei remarcaţi?
Încerc să fiu mai puţin stresată, şi drumul se desfăşoară în parametri normali. Facem popasuri pentru poze, mâncăm, admirăm peisajul de o frumuseţe copleşitoare, urcăm până în vârf, de unde marea se desfăşoară în faţa noastră imensă şi de un albastru azuriu.
Luca e foarte dezamăgit că nu mai sunt aici caprele amuzante de anul trecut. Interesant cum au dispărut ele complet, deşi atunci păreau să aparţină muntelui…
E soare, însă vântul îţi ia capul din loc. Bine măcar că sumbrele prevestiri despre vreme nu s-au materializat câtuşi de puţin!
Ne intersectăm cu spaniolii pe platoul de piatră şi începem coborâşul, cu o pauză la Peştera lui Merlin, pe malul de jos. E multă lume acolo, dar ne atrage atenţia un domn cu un căţel adorabil, căruia îi aruncă mingea în apă, căţelul înota să o aducă şi o punea în faţă stăpânului. Dacă acesta întârzia să o arunce iar, îl atenţiona, punând mingea mai aproape de el, apoi şi mai aproape, până când bărbatul reacţiona. I-am urmărit o vreme, amuzaţi de insistenţele jucăuşului patruped.
Adunăm grupul şi continuăm să coborâm până la rău, de unde reîncepe drumul în pantă spre oraş. Câteva dintre fete iau maşina înapoi, că să nu trebuiască să mai urce pieptiş. Însă noi, ceilalţi, suntem „sportivi” şi ne târâm până la strada principală, unde viaţa devine mult mai confortabilă. Urmează program de voie până la ora trei! Unii la cumpărături, alţii la restaurantele mici de pe marginea străzii, fiecare a făcut ce a dorit. Punctuali, revenim la maşină şi demarăm spre Boscastle, un mic orăşel pitoresc, ascuns pe valea unui fir de apă despre care nu ai bănui că acum zece ani a devastat localitatea şi a luat multe de vieţi omeneşti. Acum curge liniştit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic. În Boscastle, o parte din grup merge la muzeul vrăjitoarelor, în timp ce restul se mulţumeşte să se plimbe şi să îşi ia îngheţate.
Mai nou, conflictele au devenit internaţionale: spaniolii au reclamat că doi dintre ai noştri i-au înghesuit din spate cu picioarele în scaune. Îmi sar capacele, le fac observaţie, îi pun să îşi ceară scuze. Îmi pare rău apoi că m-am enervat atât de tare, dar ei, mititeii, nu s-au supărat chiar rău. Sunt şi ei nişte băieţei mici, în vacanţă, cu agitaţiile lor inerente. Uf!
Ne despărţim de grup la Atlantic Village, de unde Jane ne preia în maşina ei, la zece minute de casă. Urmează o duminică petrecută cu familia, timp în care sper că toate animozităţile să se calmeze şi lumea să fie liniştită şi fericită. Până la adânci bătrâneţi…

8 iulie 2016

Ploaia măruntă ne ia în primire de la primii paşi afară din casă. Ar face bine să se oprească, dat fiind că astăzi mergem la Clovelly, pe o pantă adâncă, pe pietre lunecoase. La sfârşitul orelor, Tim îi laudă pe copiii de la grupa avansată. Sunt foarte activi şi se înţeleg de minune. Pe Mihnea l-am mutat în grupa de intermediari şi se simte mult mai confortabil acolo.
În drum spre Clovelly, iar telenovele. Cele mici din nou împart averea familiei, pe parcele! Ce mare bucurie! Le fac un perdaf, le pun în vedere să fie înţelepte şi tolerante şi nu pot decât să sper că lucrurile se vor calmă.
Mai există o zona de conflict şi la clasa a şasea. După cum se vede, se ceartă „pe secţiuni”. Lansez deviza „aveţi-va ca fraţii” şi îmi propun să nu mă enervez chiar deloc.
Clovelly ne aşteaptă cu soare. Vedem filmul despre acest mic sat pescăresc datând de peste 2500 de ani şi stăpânit de doar două familii, începând din timpul domniei lui Richard al II-lea. Este singura localitate proprietate privată din Anglia.
Coborâm în port, trecând pe lângă doi măgăruşi simpatici şi mirositori cu care se pozează copiii, plini de entuziasm şi neafectaţi de miresme. „Selfie cu măgăruş”, anunţă Mariela. Vizităm în drum o casă tradiţională de pescari şi casa scriitorului Charles Kinsley.
Avem timp berechet. Noi, adulţii, stăm la o bere, urmărindu-i pe cei mici cum se caţără care pe unde poate, se hârjonesc, aleargă şi se bucură de libertatea acestei după-amiezi tihnite.
Ba chiar am hrănit şi pescăruşii cu sandvişurile abandonate de ai noştri şi de spanioli în cutia de „donaţii”. Sperăm să nu facă bieţii pescăruşi vreo indigestie şi să tulburăm echilibrul acestui ecosistem!
Mai greu e când trebuie să urcăm înapoi. Ioanei nu îi vine să creadă că nu vine vreun lift/ avion, orice, să o teleporteze cumva în vârful dealului de unde am venit. Realitatea însă e crudă: urcăm noi singuri, pe picioarele noastre.
E drept că ajungem cu limba pe umăr, dar supravieţuim şi acestei încercări. Se pare că am reuşit să mai aplanez tensiunea în tabăra mică. Mâine parcă văd că iar sunt „best friends forever”!
Astăzi a fost ziua întârzierilor. Când să plecăm din Barnstaple, Maya şi cu Eva ne-au dat spaima că nu mai apăreau, iar autocarul stătea să plece. Am trimis după ele. Erau la magazinul de dulciuri. Se „lipiseră” acolo… Cu super glue, aş crede.
La Clovelly, Ilinca şi Sânziana, de obicei foarte atente şi disciplinate, s-au rătăcit de grup şi nu au mai găsit sala în care vizionăm filmul decât către sfârşit. Asta pe o suprafaţă de cinci metri, în incinta complexului de la intrare. Nu observaseră indicatorul „Spre film” şi s-au derutat pentru câteva minute bune. Dar totul e bine când se termină cu bine.
La 17,30 suntem deja ajunşi în parcare la Barnstaple, punctuali la culme, gata să fim preluaţi de gazdele noastre, pentru o seară liniştită. Aşa cel puţin vreau să cred că va fi în familiile tuturor.

9 iulie 2016

Ne pregătim de Tintagel şi ne aşteptăm la o zi ploioasă, după toate previziunile meteo. Copiii sunt adunaţi la Library, de unde îi ducem la autocar. Unul dintre spanioli întârzie, dar ajunge exact la timp să urcăm cu toţii în maşină. Tom ne „ghidonează” astăzi în această călătorie, în timp ce eu sunt robotul care le strigă din zece în zece minute: „puneţi-vă centurile, nu staţi în picioare!” Nu reuşesc să îi fac să înţeleagă că aici regulile sunt stricte şi chiar se respectă.
Facem o scurtă oprire la Bude, un mic orăşel pe malul marii, prilej de a hrăni nişte raţe simpatice şi băgăcioase, beneficiarele sandvişurilor refuzate de destinatarii de drept. E destul de lung drumul până la Tintagel, aşa că agitaţia se înteţeşte, pe măsură ce timpul se prelungeşte.
Ajungem în sfârşit, debarcăm şi, după ce vizionăm filmul despre legendele Cavalerilor Mesei Rotunde, ne pozăm, ca de fiecare dată, la marele tron de piatră. O sabie apărută de nicăieri declanşează poze cu „acordarea rangului de cavaler” de către „nobili” diverşi din cele două grupuri.
Ne îndreptăm apoi spre ruinele castelului de pe stânci, în şir mai mult sau mai puţin indian, încercând să ne asigurăm că fiecare e în siguranţă. Ştiind cât de abrupt e urcuşul şi cât de adâncă prăpastia, devin paranoică, mă tem că, din joacă, se pot împinge periculos, aşa că mi se pare că ar fi mai bine să nu fim cu grupul de spanioli pe aceste coclauri. Ei se înţeleg foarte bine, nimic de zis, dar asta nu exclude apariţia de idei spontane şi nu neapărat bune. Căci altfel cum s-ar face ei remarcaţi?
Încerc să fiu mai puţin stresată, şi drumul se desfăşoară în parametri normali. Facem popasuri pentru poze, mâncăm, admirăm peisajul de o frumuseţe copleşitoare, urcăm până în vârf, de unde marea se desfăşoară în faţa noastră imensă şi de un albastru azuriu.
Luca e foarte dezamăgit că nu mai sunt aici caprele amuzante de anul trecut. Interesant cum au dispărut ele complet, deşi atunci păreau să aparţină muntelui…
E soare, însă vântul îţi ia capul din loc. Bine măcar că sumbrele prevestiri despre vreme nu s-au materializat câtuşi de puţin!
Ne intersectăm cu spaniolii pe platoul de piatră şi începem coborâşul, cu o pauză la Peştera lui Merlin, pe malul de jos. E multă lume acolo, dar ne atrage atenţia un domn cu un căţel adorabil, căruia îi aruncă mingea în apă, căţelul înota să o aducă şi o punea în faţă stăpânului. Dacă acesta întârzia să o arunce iar, îl atenţiona, punând mingea mai aproape de el, apoi şi mai aproape, până când bărbatul reacţiona. I-am urmărit o vreme, amuzaţi de insistenţele jucăuşului patruped.
Adunăm grupul şi continuăm să coborâm până la rău, de unde reîncepe drumul în pantă spre oraş. Câteva dintre fete iau maşina înapoi, că să nu trebuiască să mai urce pieptiş. Însă noi, ceilalţi, suntem „sportivi” şi ne târâm până la strada principală, unde viaţa devine mult mai confortabilă. Urmează program de voie până la ora trei! Unii la cumpărături, alţii la restaurantele mici de pe marginea străzii, fiecare a făcut ce a dorit. Punctuali, revenim la maşină şi demarăm spre Boscastle, un mic orăşel pitoresc, ascuns pe valea unui fir de apă despre care nu ai bănui că acum zece ani a devastat localitatea şi a luat multe de vieţi omeneşti. Acum curge liniştit, ca şi cum niciodată nu s-ar fi întâmplat nimic. În Boscastle, o parte din grup merge la muzeul vrăjitoarelor, în timp ce restul se mulţumeşte să se plimbe şi să îşi ia îngheţate.
Mai nou, conflictele au devenit internaţionale: spaniolii au reclamat că doi dintre ai noştri i-au înghesuit din spate cu picioarele în scaune. Îmi sar capacele, le fac observaţie, îi pun să îşi ceară scuze. Îmi pare rău apoi că m-am enervat atât de tare, dar ei, mititeii, nu s-au supărat chiar rău. Sunt şi ei nişte băieţei mici, în vacanţă, cu agitaţiile lor inerente. Uf!
Ne despărţim de grup la Atlantic Village, de unde Jane ne preia în maşina ei, la zece minute de casă. Urmează o duminică petrecută cu familia, timp în care sper că toate animozităţile să se calmeze şi lumea să fie liniştită şi fericită. Până la adânci bătrâneţi…

10 iulie 2016

E duminică din nou. Zboară timpul ca săgeata! În trei zile plecăm şi parcă abia am ajuns.
Abia aştept povestirile copiilor despre cum au petrecut ziua cu familia. De obicei merg la mare, ori la cinema, alteori la parcuri de distracţie sau chiar la cumpărături. Pe noi ne aşteaptă o zi de totală relaxare şi o ieşire pe undeva, aproape.
E înnorat, călduţ şi vântos. Măcar nu plouă. Aşteptăm cu interes micul dejun, mai ales că s-a cam făcut de prânz deja. Avem urechi de iepuri la acest moment al zilei: de foame şi de atenţie să auzim când ne cheamă la masă. Suntem optimişti.
A meritat aşteptarea, căci am primit un brunch (breakfast + lunch) bun tare, după care am pornit spre Knightshayes, un conac splendid, donat Trustului Naţional de familia Heathcoat Armorys în 1972, la moartea proprietarului său care nu a avut moştenitori. Casa şi grădinile, extrem de bine îngrijite şi refăcute, sunt dovadă prosperităţii acestei familii care a făcut avere din inventarea unor maşini speciale de făcut dantelă. Primul baron din familie a construit de altfel o fabrică de dantelă, case, biserici şi şcoli pentru lucrătorii săi. În fosta clădire a grajdurilor se află acum o cafenea şi magazine de suveniruri şi cărţi, nu departe sunt grădinile cu flori şi copaci seculari, iar casa în sine este o bijuterie arhitecturală, uşor excentrică, o combinaţie de stil victorian cu elemente moderne.
Foarte amuzant e când Jane şi cu mine intrăm în bucătărie şi camerele servitorilor. Pe un perete era scris cu pixul o informaţie: „It was usual for the butler to sleep on a cot în the pantry, to guard the plate seif” (Se obişnuia ca valetul să doarmă într-un pat în cămară, să păzească safe-ul cu farfurii. În viteză şi derutată de scrisul de mâna, citesc „It was usual for the butter to sleep on the cât”… („Se obişnuia ca untul să doarmă pe pisică”) . Ce să fie şi asta?! mă întreb derutată. O fi un fragment din Alice în Ţară Minunilor? Ori poate vreo metaforă? Vorba lui Caragiale: „E scris adânc!” Da’ ce adânc! Noroc de Jane care mă scoate din deruta mea bizară şi îmi spune că nu e „butter” ci „butler” şi nici „cât” ci „cot”! Un mare mister a fost dezlegat, Champollion era nimic pe lângă mine, în privinţa descifrării hieroglifelor.
Ne oprim la o cafea în grădina conacului şi ne bucurăm de verdele nesfârşit al pajiștilor ce se întind cât vezi cu ochii.
În drum spre parcare, ne atrage atenţia un copăcel splendid cu flori foarte interesante, parcă făcând parte din frunze, dar colorate, cum nu am mai văzut până acum. Ne apropiem să vedem cum se numeşte şi citim: „This plant is available în the plant center” – „această plantă e disponibilă în centrul de plante”. Aham, numele trebuie să fie scris dedesubt: „While stocks last” – cum? Prima dată amândouă am citit „white” şi ne-am zis „Ăsta e numele!” La o citire mai atentă de fapt era „Cât mai sunt stocuri disponibile”… Deci tot de vânzare era vorba! Abia mai încolo găsim adevărată plăcuță cu numele: „Cornus Kousa var Chinensis”. Ciudat nume, dar minunată plantă!
Am petrecut o după-amiază cât se poate de plăcută în acest loc atât de frumos, aşa încât ploaia de pe drumul de întoarcere nu ne mai afectează cu nimic. Oprim pentru o bere bună la King’s Arms în Bideford şi ne întoarcem acasă, la cină.
A fost o duminică excelentă, într-adevăr!

11 iulie 2016
Deși e un vânt descurajator și stă să plouă, Jane e optimistă și ne asigură că vom avea o zi rezonabilă din punctul de vedere al vremii.Aproape că asociem mersul la Grădina zoologică cu ploaia, căci așa s-a întàmplat și anul trecut.
După cursuri, pe o ploaie maruntă, ne vedem nevoiți să pornim în căutarea celor trei ” care au speriat vestul”: Luca, Mihnea și Ionuț. Sunt găsiți la magazinul de jucării, probabil pe punctul de a fi angajați acolo…Sunt zen… nu mă enervez.Tot nu ar ajuta la nimic.
Abia așteptam revederea Gradinii zoologice. E foarte frumos amenajată, au diferite show-uri de hrănire a animalelor, ne dau multe informații despre ele. Începem cu șerpii, doi la număr. care sunt prezentați copiilor, îi pot mângâia și facem poze cu această îndrăzneață aventură in lumea reptilelor. Pornim apoi pe potecile dintre cuști și îngrădiri, ne amuzăm de comportamentul unora din micile viețuitoare, admirăm penajul multicolor al păsărilor. Otterii sunt absolut adorabili. Sunt doi și se mișcă sincron, scoțănd suntete caraghioase și alergănd disperați de colo până colo de parcă soarta lumii apasa pe ” umerii” lor și aveau probleme importante de pus la punct. Timp în care papagalii din cuștile învecinate ” vorbeau” ca niște cumetre neobosite, dezbătând subiecte ” arzătoare”. Felinele insă, mari sau mici, stateau impasibile pe stâncile lor, privind cu ochi reci grupurile care le pozau, nepăsătoare, nemișcate. Cu siguranță bine hrănite.
Maimuțicile- veverițe au făcut deliciul nostru cu gesturile lor zăpacite, mișcările caraghioase, mini-caricaturi ale ființelor omenești. Am asistat la hrănirea pinguinilor și pelicanilor, unii sfioși, alții dând buzna să ia și mâncarea altora. Ca în orice societate care se respectă…
Ultimul show a fost cel al suricatelor. Tare sunt simpatice, cu mutrițele lor preocupate, cu organizarea lor matriarhală. Aveau doi pui mititei și drăgălași pe care toate femelele îi îngrijeau și îi hrăneau cu grijă și preocupare.
Ni s-au dat și quiz-uri de rezolvat, așa că cei mici au avut o direcție precisă in vizita lor, în afară de aceea de a cumpăra jumătate de magazin de jucării.
Revenim in Barnstaple, unde Jane și Ted ne așteaptă la pub pentru o bere, după care ajungem acasă, destul de obosiți, deși nu am avea motive speciale să cădem atât de lați astăzi. Mâine e ultima zi a șederii noastre in North Devon. Impachetăm mare parte din bagaje, le organizăm, ne asigurăm că nu uităm nimic. Mai sunt putine de adăugat în valize.
Așadar, pe mâine!

12 iulie 2016

Ziua a început ca orice altă zi, fără a anunța nimic din cea ce avea să aducă cu ea. Orele au fost plăcute, au jucat jocuri și au răspuns la chestionare.La sfârșit s-au dat diplome și a urmat “sesiunea” de luat rămas bun de la spanioli și de la profesorii de la școală.
Avem planificată vizitarea fabricii de cristal din Dartington și ne însoțește Tom, un ghid nu neapărat eficient, cu toată bunăvoința lui. În loc să ne spună sa vedem filmul despre prelucrarea materiei prime pentru a deveni cristal ne-a lăsat să ne invârtim degeaba la intrare. Eu credeam că ne dau un ghid competent care ne va explica tot procesul de fabricare. Ceea ce s- a dovedit a fi doar în capul meu.Ne-au lăsat doar sa vedem ce se întămpla in sala de prelucrare, apoi am mers rapid în magazin și am avut doar câteva minute să cumparăm căte ceva.Cam dezamăgitor! Data viitoare, dacă va mai fi una, voi ști ce e de făcut.
Partea finală a zilei a fost o glorioasă repriză de shopping la Atlantic Village. Fiecare s-a împraștiat unde îl mânau interesele, așa că, la fiecare colț, întâlneai un cunoscut din grupul nostru vesel. Era foarte amuzant cum se jucau ei, îsi împărtășeau din ideile de cumpărături, se luau unii după alții, cumpărându-și lucruri similare.
La 4,45 s-a dat adunarea și plecarea. Noi o așteptam pe Jane la ASDA, supermarketul din incinta Mall-ului.
Odată ajunși acasă ne bucurăm de ideea unei ultime seri liniștite și tihnite. Fac un duș, timp în care una din fetițele mici mă suna să imi spună că și-a uitat rucsacul la Atlantic Village, dar că nu are banii ori telefonul în el. Îi spun să mearga cu gazda ei să incerce să îl găsească. Mesajul meu, deși in limba română ajunge la ea cam așa” Las’ că mă duc eu să îl caut. ” Ca și cum eu aș fi putut ști cum arată ghiozdanul, sau pe unde a mers ea cu el! Dar, pentru că nu avea lucruri importante în el, am stat liniștită. Asta se petrecea la ora 5,30. Seara a continuat cu împachetat, socializat, etc. Poate credeați că ne era prea bine? Vă înșelați amarnic…
La 9 sună mama acestei fetițe să ne spună ca în rucsac se afla și…pașaportul ei! Am încremenit! Asta după ce le explicasem de zeci de ori că pașapoartele NU se țin cu ei, ci se lasă în valiză, la gazdă.Sunăm la Atlantic Village: nici un raport de ghiozdan găsit. Sunam la poliție, același răspuns. Vorbim iar cu fetița care ne spune că Angela ar fi mers la Atlantic Village, a găsit ghiozdanul și îl va aduce. Nu am înțeles deloc de unde a răsărit acest mesaj în viața lor: nimeni nu îl transmisese nimănui. Angela nu fusese nicăieri, nu gasise nimic. Așa se nasc legendele în istoria omenirii: unora li se pare ceva și toți ceilalti cred că e adevărat.Cât pe ce să ne înregimentăm și noi în armata credulilor.
Dar lucrurile stăteau cât se poate de rău. Fetița nu își mai amintea pe unde ar fi putiut lăsa geanta, dat fiind că în interval de jumătate de oră măncase și la cafetăria de la ASDA și la MacDonalds. Noroc de managerul de la Mac, foarte de ajutor și amabil, că s-a uitat pe CCTV și a văzut că, atunci când a intrat în restaurantul său, fetița nu avea nici un ghiozdan. În fine, nu mai părea plauzibil că îl vom mai găsi, așa ca trebuia să luam o decizie radicală, și încă repede de tot!Rezervăm bilete de autobuz la 4,30 dimineața pentru Toni și fetiță, apoi bilete pentru transportul intre Victoria Station (gara Victoria) și aeroportul Luton.

13 iulie 2016

A fost o noapte scurtă pentru toată lumea. Toni a fost dus la autogară de Jane, apoi biata de ea m-a dus pe mine la Barnstaple unde așteptau copiii, familiile la care stătuseră, Angela și Roy. A fost o despărțire emoționantă, mai ales pentru mine și Jane, dar și pentru unii din copii, mai atașați de familiile lor.

Plecăm spre Bath, cu același șofer amabil care ne-a adus acum 11 zile. Vremea e foarte indecisă:acum ploua, acum e soare. La Bath ne așteaptă o ușoară burniță, nu de lungă durată, din fericire. Iau bilete de grup și audio-ghiduri pentru toată lumea.Le recomand să viziteze cu simț de răspundere tot muzeul și îmi crește inima când îi gasesc pe Mihnea B și pe Eva ascultând cuminți și serioși informațiile date de ghid. Foarte bine!
Avem trei ore, ca niciodată, așa că nu e nevoie să ne grăbim.După ce ieșim, toți se împrăștie care încotro prin oraș. Merg cu Emilia la un Pret-à-manger de unde ne luam sandvișuri și, respectiv, o ciocolată caldă. Ne mai foim în josul și în susul stăzilor până la ora de întâlnire, iar, când ne revedem, toți cei mici și chiar și unii mai mari aveau câte un ursuleț de pluș în mână! Cu ochelari sau fără, cu pijamale sau fară, după bugetului noului proprietar.Era tare amuzant să vezi sumedenie de cutii uriașe de carton din care scoteau urșii colorați.Urși de băieți, cu imbrăcăminte adecvată, urși roz, de fete, cu hăinuțe sclipicioase și accesorii elegante.

Din Londra primim vești cam alarmante: nu e sigur că vor reuși să obțină pașaportul fetiței, ceea ce inseamnă că ar trebui să mai ramână in Anglia încă cel puțin o zi. Sperăm să nu se întâmple asta…!
Noi ne continuăm drumul cu pumnii strânși pentru reușita acțiunii” pașaportul”. Meditez asupra călatoriei. Unii au învățat multe lucruri, departe de părinți: de pildă că nu e ok să te trezești la ora 6 dimineața și să începi să cânți la chitară când restul lumii doarme, ori sa te joci cu cubul lui Rubik la masă și să te ridici să pleci imediat ce ai terminat, ignorându-i pe ceilalți comeseni, că e bine să ții cont de restul lumii în ceea ce vrei să faci. Sunt lecții bune de viață și, dacă nu acum, când se pot ele învăța? Am admirat relația minunată între Ionuț și Elena, doi frați drăgălași care se ajută, cu bunatate și înțelegere, fără conflicte și tensiuni. Foarte frumos!
Și de această dată am primit laude pentru comportamentul copiilor și pentru interesul lor pentru activitațile din școală. Comparația cu spaniolii cu siguranță ne-a avantajat și de astă dată!
Intre timp Toni ne anunță victoria pe care o așteptam: după interminabile proceduri birocratice aveau, în sfârșit, în mână, pașaportul nou al fetiței și se îndreptau spre Luton.

Avea dreptate batrânul Shakespeare: totul e bine când se termină cu bine.
Suntem cu toții in avion spre casă!

 

 

Published in: on July 2, 2016 at 10:05 pm  Leave a Comment  

Anglia-Barnstaple, 2015

Prima zi, duminică, 28 Iunie 2015

În mod tradiţional plecarea e de la parcarea hotelului Moldova, dar iată că hramul oraşului a ocupat toată suprafaţă şi microbuzele au oprit lângă un morman imens de gunoaie de la mici şi beri. E 1.30 noaptea şi tot mai e activitate printre tarabe. Încurajator!
Ne distribuim în cele două maşini şi pornim la drum. Sunt cu cinci dintre fetiţele mari şi mici din grup, destul de liniştite. Din când în când se aude din spatele maşinii râsul Aurei sau al Ioanei. Cele mici sunt tăcute ca nişte şoricei şi adorm pe rând.
Când se luminează de ziuă constatăm că am ajuns la Bucureşti şi ne gândim că mai avem puţin şi coborâm. Însă şoferul nostru pare cam dezorientat. Până şi eu îmi dau seama că ce văd în jur nu e ceea ce vedeam de obicei când eram în drum spre aeroport. Presimţirea devine realitate când cuvântul Otopeni nu mai apare pe nici un indicator, semn că nu e acolo.
Ioana are ideea inteligentă de a folosi GPS-ul de pe telefon şi într-adevăr e de folos, deşi tot se mai poticneşte omul nostru până să nimerească aeroportul. O oră întreagă am căutat drumul şi în sfârşit am dat de el. Ceilalţi erau acolo de o oră…
Mergem la check-in şi mai am o rundă de emoţii cu actele, dar totul se rezolvă relativ miraculos şi ne îmbarcăm rapid căci a fost o aglomeraţie de neimaginat la această oră matinală. Toţi oamenii pleacă peste tot! Şi taman acum, evident! ”We are not alone”(nu suntem singuri), ne-ar cânta Michael Jackson.
Mai să plecăm fără Aura şi Ioana, care s-au rătăcit şi ele şi nu mai vin odată.
Ne îmbarcăm şi avionul decolează lin cu o femeie pilot la bord. Băieţeii mici joacă jocuri pe telefoane, cuminţei şi drăgălaşi, până ce adorm ca bebeluşii. Luca doarme cu mânuţele atârnând peste scaun, într-un abandon total. Îl trezesc să nu cumva să îl lovească cărucioarele metalice pe care le împing stewardesele pe culoar. Adoarme la loc.
Şi aterizarea e fără probleme. Mă întâlnesc cu Anca Rujan şi îşi aminteşte de aventurile ei şi ale Deliei la familia ”atomică” la care au stat. O familie mă opreşte să întrebe dacă organizez tabere în Anglia şi dacă o pot lua anul viitor pe fiica lor de clasa a 5 a. Să ajungem sănătoşi până atunci şi să mai vreau să merg. Le las cartea de vizită. Ne luăm bagajele şi sunăm şoferul care ne va duce la Barnstaple. E uşor de găsit, căci autocarul are culori vii şi scrie mare pe el numele firmei, aşa că iată-ne pe drumul nostru!
Copiii sunt cuminţi şi politicoşi, par a se înţelege bine în această fază incipientă a formării grupului. Ei se ştiu mai ales pe ”secţiuni”, de la grădiniţe unde au fost colegi, de la şcoli unde se întâlnesc pe coridoare şi de la pregătiri.
Curând ajungem la Windsor.
Începe o ploaie neprietenoasă şi unii copii au haine de ploaie dar…în valiză sau în autocar. Aşteptăm la rând să intrăm să vedem casa păpuşilor şi apoi camerele castelului. Mă încânt din nou de toată bogăţia şi somptuozitatea încăperilor, de luxul şi opulenţa etalate aici. Am mai spus-o, au primit sau au luat de-a lungul istoriei obiecte de artă de valori inestimabile. Colecţia de porţelanuri, cea de portrete, armele şi armurile, mobilierul,toate sunt rezultatul a sute de ani de istorie. E nevoie de mult timp să te poţi bucură de toate aceste frumuseţi. Ieşim din nou în ploaie. Nu ne putem duce să vedem grădinile pe vremea asta. De fapt şi anul trecut era ploios, dar nu şiroia ca acum. Adunăm copiii şi ne îndreptăm spre autocar, furați de peisajul unei patiserii de unde cumpărăm de mâncare. Rareş e ud ca un puişor şi mă tem să nu răcească. La autocar toată lumea e punctuală. Niciun minut de întârziere! Le dau nurofen celor fără haine de ploaie ca să evităm vizite la medici prin Barnstaple.
Observ că autocarul acestei şcoli e mult mai îngrijit, nou şi curat decât cel al vechii şcoli. Plus că şoferul e mai profesional în atitudine şi pare că ştie ce face. Nu pare prea bucuros de viaţa lui, dar nu-l luăm acasă.
Fiecare raportează celorlalţi ce a cumpărat şi unii sunt criticaţi de ceilalţi că au fost prea cheltuitori pentru prima zi. Noroc că practic nu mai au nimic de plătit şi au şi mâncarea asigurată. Deci supravieţuirea e garantată.
Ajungem la şcoală şi familiile ne aşteaptă zâmbitoare. Par a fi foarte drăguţi şi nu pot decât să sper că toţi copiii vor fi fericiţi.
Angela, directoarea şcolii, e simpatică şi le spune copiilor că nu se pot aştepta că lucrurile să fie că acasă, dar că orice problema care apare trebuie semnalată pentru a fi remediată. Just!
Mă asigur că fiecare este unde a dorit şi ne îmbrăţişăm gazdele noastre dragi, bucuroşi de revedere. E al cincilea an când stăm la ei şi mereu aşteptăm cu nerăbdare să ne întâlnim.
Acasă la ei s-au schimbat multe lucruri: au refăcut baia şi bucătăria şi arată super. Jane e tare mândră de aceste modificări.
Stăm de vorba, ne uităm la cele mai recente poze, mâncăm şi ne retragem la culcare. A trecut o zi. Deşi a început vijelios, se pare că lucrurile se aşează în normalitate şi va fi ok.
Mâine e important să aflăm impresiile de la gazde ca să ştim cum stăm exact. Doamne ajută!

Ziua a doua, luni, 29 iunie, 2015

Prima mişcare: ceasul sună la ora 7 …ora României! Adică ora 5 în Anglia… Bună treaba! Mai dormim puţin şi, după micul dejun plecăm la şcoală. Patru etaje de urcat să ajungem în sălile de clasă. Adică sport în fiecare dimineaţă, ceea ce nu e o idee rea, la urma urmei!
Veştile sunt bune. Copiii sunt fericiţi cu familiile lor şi totul pare ok. Doar Dragoş şi Paul vor fi mutaţi la altă gazdă căci a lor nu e tocmai minunată. Dar ne vom folosi de scuza că vor să fie mai aproape de prietenii lor şi lucrurile se vor rezolva diplomatic.
Spaniolii sunt în număr de 21 şi au doar o singură profesoară. Nu o invidiez. Sunt cam agitaţi şi foarte zgomotoşi. Să sperăm că se vor împrieteni unii cu alţii şi va fi plăcut. Primesc toţi copiii insigne cu numele lor şi Eva, profesoara spaniolilor şi cu mine încercăm să îi împărţim echitabil şi echilibrat în patru grupe pe nivele de cunoştinţe de engleză. Îi consultăm şi pe ei pentru că vrem să fie fericiţi cu alegerea grupei. În cele din urmă reuşim să facem împărţirea şi profesorii îi preiau pentru ore. E excelent că sunt patru profesori şi patru grupe. Va fi divers şi nuanţat. Au două sesiuni de cursuri azi şi par foarte încântaţi de calitatea orelor. Ce bine! Bineînţeles că se găsesc să întârzie după pauză şi le fac o “dirigenţie” pe măsură, plus promisiunea că vor apărea nominal pe blog. Nominalizări ca la Oscar :)) Rareş e foarte amuzant cum se oferă neobosit să ajute, e un drăgălaş! şi din când în când întreabă îngrijorat: am fost cuminte, doamna? Hihi! Petru e responsabilul grupei de băieţi şi e foarte mulţumit că are doi mai mici în subordine. E mare bătălie acolo pentru şefie. Plus că nu trebuie să îmi fac probleme să aflu ce fac ei, căci se ocupă ei să îmi spună. Tare amuzanţi!
Am stabilit regula că nu au voie să joace jocuri pe computer mai mult de maximum zece minute. Ar fi prea scump să petreacă timpul în Anglia făcând ce pot face gratis acasă. Asta în loc să exerseze engleza cu gazdele. Dar las’ că mâine aflu cine a mişcat în front.
Trebuie să recunosc că toţi sunt foarte cuminţi şi disciplinaţi, s-au scuzat de mii de ori pentru întârzierea de azi şi sunt cu mult bun simt. Am 25 de copii cu care oricine ar vrea să meargă oriunde!
Chiar şi în turul de oraş făcut de acelaşi Tom pe care îl ştim cu toţii din ceilalţi ani. Interesant că ne-a dus pe străzi necunoscute şi am aflat o mulţime de lucruri noi despre felul în care cetăţenii oraşului l-au aparat de oamenii lui Charles I, într-una din clădirile vechi ce datează din 1627 şi care acum e reşedinţă pentru pensionari, după ce mult timp a fost casă pentru copiii săraci şi nevoiaşi. O clădire deosebit de frumoasă, cu o curte mare interioară şi cu apartamente modernizate acum.
Tom ne duce în contiuare pe străzi şi ne povesteşte istoria orăşelului, apoi se merge la muzeu. Eu mă duc cu Paul şi Dragoş să vedem cum se va desfăşura retragerea lor de la gazdă “minunată” şi scenariul pare a fi unul paşnic şi promiţător.
După muzeu e timp de cumpărături, aşa că toţi rup rândurile şi se reped să mai cheltuiască ceva bani, sfârşind cu pungi şi punguliţe de tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin folositoare. Băieţii mici încă îşi dispută poziţia de şefi. Adică Petru şi Rareş, căci lui Luca nu pare a-i pasă de ideea de autoritate. E relaxat şi bucuros de tot ce i se întâmplă.
Sorana e preocupată de faptul că pungile s-au rupt şi nu are cum să care cumpărăturile. Cineva sare în ajutorul ei şi îi da o sacoşă. Observ că se ajută unii pe alţii, îşi împart mâncarea sau sucurile. Ioana şi Bianca nu au primit pachet de mâncare azi, căci gazdă a uitat pur şi simplu de acest detaliu. Dar toată lumea se oferă să le dea de mâncare, aşa că nu vor răbda de foame. Dar gazda lor e detreaba şi locuieşte într-un conac mirific, aşa că sunt norocoase şi de mâine vor fi şi cu pachet la ele.
Se face ora de plecare şi fiecare se îndreaptă spre locul de întâlnire cu familiile. Ne mai întâlnim cu Angela pe străzi, că dovadă că pământul e rotund şi aici. Ea are de repartizat un grup nou care soseşte azi după-amiază, aşa că are destul de lucru.
Noi ne întâlnim cu Jane şi, după o scurtă oprire de aprovizionare la Tesco, ajungem acasă şi mâncăm. Ioana mă anunţă că a căzut şi s-a lovit la picior. Ca să vezi ce ghinion! Mâine îi duc propolis şi plasturi.
Să sperăm că nu e aşa de rău şi mâine se va putea bucura de ieşirea la ocean.
Pe mâine aşadar!

Ziua a treia, marţi, 30 iunie 2015

Primii pe care îi întâlnim sunt Paul cu Dragoş şi Aura cu Ioana, fericiţi de noua poziţionare la gazde. Slavă Cerului că s-a rezolvat cu schimbatul familiilor şi sunt mulţumiţi. Acum să vedem cum stă Ioana mică la capitolul căzături pe teren drept. Are zdrelituri peste tot: la genunchi, la mâini..treabă temeinică, nu glumă! Dar nu o mai dor şi mai punem nişte plasturi să acoperim din bube. Cei mici încă luptă pentru putere în camera lor la gazde şi se vor şefi. Nimic nou pe acest front.
Profesoara spaniolilor îmi spune că ar vrea să fim şi anul viitor împreună la şcoală, având în vedere că ai mei sunt aşa de disciplinaţi şi buni. Acum să vedem dacă noi îi vrem în curtea noastră, căci sunt surprinzător de gălăgioşi, lenţi şi nu neapărat prietenoşi. Unele voci îi pomenesc cu regret pe polonezi! Ca să vezi şi să nu crezi!
Între timp mă sună fetele care au primit rezultatele la CAE. Prima e Maria. A luat A şi e în al nouălea cer de fericire! Ca să nu mai vorbim cât de fericită sunt eu! Apoi Teo, Ilinca, Letiţia, toate cu A. Wow! Patru de A şi trei de B. Asta da rezultat! Ura! Deja ziua mea e mai luminoasă.
Orele sunt foarte bine organizate azi, copiii sunt lăudaţi de profesori pentru disciplină şi cunoştinţe. Plus că mi-s dragi cum se sudează ca grup. S-au făcut “fraţi” şi “surori”, se amuză împreună şi au un adversar comun: spaniolii cu cântecele lor de susţinere a echipei Atletico Bilbao. Suntem drept pe stadion în autocarul care ne duce la Woolacombe si Ilfracombe. Înainte de asta am cumpărat nişte cremă de plajă să mă asigur că toată lumea se va proteja în soarele arzător al zilei de azi.
Ghidul încearcă, nu cu rezultate spectaculoase, să ne explice ceva despre locurile pe care le vizităm, dar spaniolii sunt mult prea zgomotoşi…
La Woolacombe plaja e plină de lume, căţei şi bebeluşi de toate mărimile. Copiii noştri se aruncă cu frenezie în apă, însoţiţi de Toni, în timp ce eu stau pe mal şi mă panichez când văd ce valuri mari sunt. Încep să îi strig să se întoarcă şi deja îmi creşte tensiunea…Într-un final Toni vede semnele mele disperate şi adună copiii de prin valuri şi îi scoate din apă. Rareş mititel era cel mai viteaz şi mă gândeam cu groază că acuş îl ia apă cu ea. Adrenalină, nu glumă! Nici nu trebuia să fac altceva decât să mă uit la copii şi nivelul ei creştea. Unii au intrat direct cu hainele în ocean, fără griji şi apăsări că ar putea răci. Aşa-i la vârsta asta! Acum trebuiau să se usuce, să se schimbe, să îşi scoată nisipul fin de pe ei. Şi eu mă umplu de nisip şi sar Luiza şi cele două Diane să mă ajute cu şerveţele să şterg nisipul şi cu susţinere să mă încalţ. Foarte drăguţe şi scumpe. Comparaţia cu celălalt grup e spre marele avantaj al copiilor noştri care sunt atât de bine crescuţi şi disciplinaţi! Să nu îi deochi!
Spaniolii nu mai voiau să plece deloc,însă după negocieri cu profa lor, şi-au adunat lucrurile şi s-au pus în mişcare spre autocar.În stilul lor lent, în reluare.
De aceea avem foarte puţin timp la Ilfracombe. Abia reuşim să vedem muzeul şi să coboram puţin spre malul apei. Adică Toni, eu şi Andreea mică. Luăm nişte fish and chips nu foarte reuşiţi şi dăm un “share” cu pescăruşii, ca să folosim un limbaj familiar.
La locul de adunare deja erau toţi copiii strânşi şi gata de plecare. Luca are pe cap magnetei rotunzi luaţi de la muzeu şi fetele i-au făcut nişte antene de extraterestru foarte amuzante.
În autocar, Paul Încearcă să îi saboteze pe spanioli cu galeria lor zgomotoasă. Pune muzică pe telefon şi reuşeşte pentru o vreme să îi bruieze.
În scurt timp ajungem la Barnstaple şi copiii se răspândesc spre casele lor. E uimitor ce simţ de orientare au. Oriunde îi pui, ei ştiu să ajungă unde trebuie.
Noi revenim la Bideford şi ne relaxăm după o zi foarte călduroasă, luăm masă de seară cu Jane şi ne pregătim de culcare. Mâine se merge la Exeter toată ziua, aşa că va fi o zi plină.
Noapte bună!

Ziua a patra, miercuri, 1 iulie, 2015

Foarte ciudat cum se întâmplă azi… Roy ne anunţase că azi se merge la Exeter şi m-am pregătit de o zi de plimbare prin oraş.
Plecăm mult mai repede spre Barnstaple, ca să prindem şi târgul de antichităţi. Un deranj degeaba… Când ajungem la şcoală şi urc ca să văd cum se pleacă, aflu cu uimire că de fapt nu se pleacă, ci se stă. La ore. După care se merge la Lynton şi Lynmouth. Ok
Între timp Aura, Ioana, Dragoş şi Paul plecaseră deja spre staţia de autobuz, crezând că toată lumea e acolo. Reuşim să îi anunţăm să se întoarcă şi încep orele. Roy confundase zilele şi ne anunţase greşit.
Copiii stau la ore, iar noi mergem la o cafea la Panier Market şi mai dăm o raită să vedem ce se mai găseşte interesant. Mergem şi la un magazin de antichităţi în apropiere. Au o mulţime de lucruri frumoase şi scumpe. Le lăsăm să stea acolo. Doamna care e proprietara magazinului ne spune că săptămâna trecută a fost spart magazinul şi multe lucruri valoroase au fost furate. Cine ar fi crezut că în acest loc atât de liniştit se poate întâmplă aşa ceva?
Ne întoarcem la şcoală şi aşteptăm să se termine orele. Stăm de vorba cu Tim şi ne amintim că a făcut ore cu copiii când am stat la Bideford în anul când au mers Anca, Delia, Lexa, Cali şi Angie. Îi ţinea minte cât fuseseră de buni.
Între timp aflăm că Emma a făcut o întindere la un muşchi de la picior şi merge mai greu… Cum a reuşit să facă asta pe strada întinsă şi netedă, nu îmi dau seama. Dar nu pare ceva prea grav şi ne descurcăm. Copiii mănâncă şi la ora unu ne adunăm de plecare. Autocarul însă e supraîncălzit din cauza unei setări greşite şi cam fierbem până la Lynton. Şi cum coborâm începe să plouă! Bună treabă!
Bianca are şi ea alergiile cu ea şi o mai doare şi degetul la care se lovise de acasă. Dar o încurajez să nu renunţe la a merge cu noi, căci drumul este minunat de frumos şi ar fi păcat să rateze aşa o experienţă. Mergem în şir indian pe malul abrupt, descoperind ici şi colo câte o capră sălbatică ascunsă sub stâncă. Ploaia se opreşte şi ne continuăm coborâşul pe o potecă pe care nu ştiu de unde a scos-o Dev. Nu am mers niciodată pe aici şi drumul pe care îl ştiam era mult mai prietenos. De vreo două ori era să cad şi îmi fac griji pentru copii, căci văd că sunt predispuşi la accidente şi când nu ai visa că se pot întâmpla. În mod miraculos ajungem fără probleme în Lynmouth şi începe iar o rafală de ploaie, aşa, de control. Copiii se risipesc prin orăşel, hrănesc pescăruşii, în timp ce noi, adulţii, ne retragem la o cafea într-un mic restaurant. Mâine suntem fără spanioli, aşa că ne vom bucura în voie de Exeter.
La ora stabilită, luăm trenuleţul propulsat de apă şi urcăm în Lynton unde mai avem trei sferturi de oră până la plecare. Copiii se împart după vârste şi preocupări: cei mari stau împreună de vorbă, cei mai mici(şi nu numai) merg să se dea în leagăne. Unii găsesc o chestie pe care se învârt că disperaţii până ameţesc, dar sunt amuzaţi şi continuă acţiunea, până cât pe ce să li se facă rău. Noroc că se dă plecarea şi îi scot din părculeţul de joacă înainte de vreun nou episod dramatic. Destul că Miruna s-a trezit cu o zgaibă la picior şi am scos trusa mea de prim-ajutor şi am pansat-o.
E foarte amuzant cum Ioana şi Aura sunt în concurenţă cu Dragoş şi Paul pentru numărul de “nominalizări” pe blog! Ba chiar plănuiesc să facă ceva special să fie menţionaţi! Ce ţi-e şi cu gloria! Le promit că voi face câte o pagină cu numele fiecăruia, în număr egal, să se simtă egali şi faimoşi! Ori, mai bine, egal de faimoşi.
La întoarcere toată lumea e liniştită şi, cu siguranţă, obosită, căci se aude doar muzica de pe telefonul lui Paul şi, din când în când, câte un comentariu.
La noi acasă Jane îi are musafiri pe fiica ei cu soţul şi copiii. E agitaţie şi cei mici aleargă sau plâng, după dispoziţia de moment. Mâncăm şi ne retragem.
Mâine, aşadar, va fi cu adevărat Exeter!
O seară bună!

Ziua a cincea, joi, 2 iulie, 2015

Ne întâlnim cu copiii în faţa şcolii. Foarte amuzant cum Petru crede că suntem în data de patru iulie şi face cinste cu Cola! Află că e doar 2 iulie şi mai are încă timp până pe 5! Rareş îşi luase …energizant. Îl confisc şi energizăm canalul, căci cine vrea copii atomici în Exeter??
Fiecare povesteşte ce a făcut la gazde. Băieţeii au mers cu motoare, Ioana şi Bianca , cele mici, s-au jucat cu copiii în pădurea conacului imens şi luxos unde locuiesc. Halal viaţă! Ioana mică şi Elena sunt foarte bucuroase cu familia lor are mare grijă de ele.Diana şi Andreea sunt încântate de gazdă lor, Neil, profesorul favorit al tuturor, care se ocupă de ele, le povesteşte istoria locului şi e foarte simpatic. Ioana şi Aura au ceva nemulţumiri, căci gazdă nu e întotdeauna amabilă. Sper să fie doar o chestie trecătoare. Mai ales că Aura a şi avut o problema cu stomacul şi o mai durea şi o mână.
Sara, care ieri şi-a scăpat telefonul şi l-a stricat, mititica drăgălaşă, a primit un telefon de la gazde să poată comunica cu familia cât e aici. Cât e ea de scumpă şi ce necăjită era ieri! I-am spus că cel mai important e să fie sănătoasă, telefoanele se pot repara sau cumpăra.
Azi mergem fără spanioli. Ce binecuvântare! Va fi mai linişte şi mai fain.
Ziua e cam înnourată de dimineaţă. Dar nu e aşa grav dacă plouă la Exeter, căci magazinele sunt acolo să ne adăpostească. Roy ne urează: ” Shop till you drop!”
Ne aşteaptă o ploaie nesuferită la Exeter şi Ilinca mică nu şi-a luat haine mai groase. Îmi fac griji să nu răcească. Promite să îşi ia ceva de la Primark.
Oprim pe chei şi aşteptăm să ne ia Dev bilete pentru filmuleţul despre istoria oraşului. Îl urmărim şi coborâm spre catedrală. Culmea că au pus plată la intrare chiar şi pentru grupuri de elevi! Cu o parte de copii, cei care au fost şi anul trecut, plec spre muzeu, cu oprire la Poundlandul cu stickere, pixuri şi radiere simpatice pentru premiile copiilor. Vin şi ceilalţi şi primesc un quiz despre muzeu şi intră să îl viziteze. Dev, cu Toni şi cu mine ne aşezăm la o cafea în aşteptarea lor. E o frumuseţe de muzeu, cu o mare diversitate de exponate de toate felurile. La 12.30 plecăm în oraş printre picături de ploaie. Îi întâlnim rând pe rând pe copii care venind, care plecând din Mall-ul oraşului. Bianca mică le dăruieşte cu generozitate copiilor îngheţate pe care le-a luat de la Sainsburry. Ce drăguţ!
Şi noi ne plimbăm agale de la un magazin la altul, până ne dedicăm micului magazin de pantofi de lângă catedrală, unde au pantofi foarte buni şi comozi. Deja e al treilea an când cumpăr de la ei. Ar putea să îmi dea un discount, nu?
Copiii se adună şi fiecare arată ce a cumpărat. Rareş ne-a consiliat foarte înţelept să ne luăm căşti Bluetooth pentru telefoane, ba chiar da el o fugă să le cumpere. Însă rămânem în ceaţă cu căştile în mână, căci nu ştim să le setăm. Tot Rareş e baza şi nădejdea. Cum apare le şi setează urgent. Măi să fie! Tânăra generaţie se naşte cu setările în fund!
Andreea mititică se plimbă şi ea prin oraş, alăturându-se când unui grup, când altuia, foarte descurcăreaţă şi mereu pozitivă.
În parcul catedralei e plin de copiii noştri cu sacoşele lor. Sau mai corect: sacoşe însoţite de copii? Apar Aura, Ioana şi Dragoş cu o tonă de sacoşe şi cu o superbă cupă de ciocolată pentru mine!! Direct pe blog vor apărea! Ne pozăm cu trofeul în grupuri diverse, că doar nu primeşti aşa un cadou în fiecare zi!
Şi iată că apare soarele, tocmai acum, cu o oră înainte de plecare! Cam nedrept soarele asta. Dar bun şi acum, căci socializăm şi scoatem de prin sacoşe cumpărăturile să le arătăm, să le comparăm…Ar fi fost mai greu în ploaie! Emma le stârneşte pe cele mici cu maimuţica ei cu inima şi parfum personal pe care şi-a creat-o la un magazin anume. Plus că i-a luat şi un pat special. Supărare mare în rândul fetiţelor care nu mai au timp să îşi creeze animăluţe personale. Umpleam avionul de grădina zoologică dacă prindeau de veste mai curând!
Dev ne duce la autocar şi pornim spre Barnstaple. Lumea e veselă, se aud râsete, unii moţăie, alţii ascultă muzică, până când de pe câmp vine un miros greu de bălegar. Încep să strige după mine. Ca şi cum era ceva ce puteam controla. Mulţumim de încredere! Iau microfonul şi îi informez că nu s-au născut la Versailles, nici măcar la Casa Albă, iar dacă nu vor învaţă, asta îi aşteaptă: muncă câmpului şi mirosul de grajd! Şoferul glumeşte şi el, zicând că toţi oamenii ăia din cimitir ar da orice să simtă acest miros. Sadic!
Luizei, sărăcuţa, i se face rău şi oprim să îşi revină. Adevărul e că ne cam învârte şoferul şi drumul e şerpuit, aşa încât se mai gândesc şi alţii că le-ar putea veni rău şi iau repede pastile de la Luca.
Dar tot Luiza e cea cu răul şi, după o nouă “rundă” la coborâre, se linişteşte.
Copiii se răspândesc la casele lor şi am mai încheiat o zi de excursie.
Sperăm că mâine nu va mai ploua şi ne vom bucura de Atlantic Village şi de peisajul de pe coasta oceanului.
O seară liniștită tuturor!

Ziua a şasea, vineri, 3 iulie, 2015

Când ajungem la şcoală, veştile sunt pe noi: Pe Ioana mică a muşcat-o o căpuşă şi, deşi a fost scoasă, o parte a rămas încă în picior. Miruna şi Bianca mare au şi ele probleme cu stomacul, în timp ce Luiza a mai avut trei episoade de “stomac pe dos” aseară şi acum e la regim şi ceaiuri. Se pare că bebeluşa familiei lor a adus un virus de la creşă şi l-a răspândit eficient în rândul populaţiei din casă.
Îi fac un ceai de iasomie Mirunei şi îşi revine de minune. Merge cu noi în excursie, în timp ce Luiza şi Bianca merg la gazda Luizei pentru după-amiază. Cât copiii sunt la ore, Eva, Toni şi cu mine mergem la o cafea la Market şi ne luăm şi nişte zmeură bună. Apoi merg cu Ioana mică şi cu Dev la clinică să rezolvăm cu căpuşa. Intrăm foarte repede la consultaţie şi asistenta îi pune un unguent şi îi da o reţetă pentru a înlătura restul de insectă. Reţeta e gratis spre surprinderea noastră!
La farmacie însă vedem tot felul de personaje ciudate: un homeless extrem de jegos şi lângă care nu ai fi vrut niciodată să stai, şi o femeie îmbrăcată neglijent şi nepieptănată, despre care Dev ne spune că se droghează. Oamenii fac alegeri diferite în vieţile lor, nu întotdeauna inspirate, din păcate. Dar noi ne încheiem vizita la clinică şi ajungem la şcoală la sfârşitul orelor.
Azi se merge la Westward Ho! şi la Atlantic Village. Prima e o localitate elegantă pe malul mării în care însă nu stăm, ci ne duc doar pe mal. Teoretic trebuia să stăm două ore acolo, dar ni se pare exagerat de mult cu vântul care bate. Spaniolii sunt fericiţi să joace fotbal şi pe ei e greu să îi scoţi de pe plajă. Şi ai noştri se joacă, supravegheaţi de Toni, în timp ce eu merg cu Andreea G. Diana mică şi Ioana S. la un cafenea în apropiere unde bem o ciocolată caldă şi luăm o farfurie de “garlic bread” ( pâine cu usturoi). Când revenim la autocar, câţiva din cei mici erau uzi leoarcă pentru că fluxul le-a udat hainele şi nu apucaseră să fugă din calea apei.
La Atlantic Village, cei udaţi de valuri îşi cumpără haine noi şi frumoase şi sunt că scoşi din cutie. Luca şi-a luat un tricou şi pantaloni foarte frumoşi, Ioana a găsit o salopetă superbă care îi vine că turnată, Sorana are pantaloni noi şi un tricou fain. Rareş, “şeful” cu număratul, e şi el în ceva haine noi. Şi-au cumpărat cu toţii adidaşi, bluze, jucării, dulciuri…fără număr!
Petru e neobosit în a se pune bine cu fetele şi în a ieşi în evidenţă. Uite că l-am pus pe blog iar;).
Autocarul îi duce pe copii la Barnstaple, iar pe noi ne ia Jane de la Atlantic Village. Mai facem nişte cumpărături şi fata de la casă, care mă văzuse trecând şi cu jumătate de oră înainte, se sperie că are vedenii! O asigur că tot eu eram şi atunci.
În Bideford oprim la un pub plin ochi de lume. E vineri seară. Ted ne cumpără şi nouă bere şi apoi ne întoarcem acasă, la cină.
Sperăm că seara va fi fără evenimente !
Odihnă plăcută!

Ziua a şaptea, sâmbătă, 4 iulie, 2015

Deja e sâmbătă! Nu ştiu când au trecut aşa de repede zilele!
Azi mergem la Tintagel şi la ora nouă toată lumea e adunată în faţă la bibliotecă. Dragoş e îmbrăcat doar cu un tricou şi da o fugă la Primark să îşi ia un hanorac. Dau cadourile celor doi sărbătoriţi, Ioana B şi Petru şi toată lumea e servită cu Cola şi bomboane.
În drum spre Tintagel oprim la Bude pentru o scurtă pauză. Între timp mai avem o mică victimă a autocarului: Ilincăi îi vine rău. O aşez lângă mine în faţă şi sperăm să fie totul bine. Noroc de pungile pe care le-am împărţit! Nu scapă fără episodul “pungă”, dar se linişteşte şi restul drumului pare a se desfăşura fără incidente majore.
În Tintagel oprim la muzeu şi ascultăm povestea regelui Arthur şi a cavalerilor săi, după care copiii se pozează cu sabia,tronul şi cu masă rotundă. Îşi cumpără suveniruri de la magazin şi apoi ne îndreptăm către ruinele de pe munte. Mai o îngheţată, mai o plăcintă, ajungem pe drumul care urcă şi coboară spre castel. Nu e un urcuş prea uşor, adrenalina noastră, a profesorilor e maximă, căci e şi periculos, dar reuşim să parcurgem drumul fără probleme. Îi spun Ioanei B să aibă mare atenţie cum calcă, la care Luca, amuzant, zice “Dacă Ioana cade, ne face pe toţi piese de domino!” Tare! Facem o pauză de poze şi mâncat în partea principală a fostei construcţii. Dev spune că era o mânăstire, eu credeam că era un castel. Orice ar fi fost, e minunat aşezat cu marea sălbatică dedesubt şi copiii sunt fascinaţi de frumuseţea locului. Fac poze nenumărate. Soţia lui Dev, care ne însoţeşte (căci e un urcuş periculos şi Eva e singură cu cei 21 de copii năstruşnici) e impresionată de cât de frumos se comportă copiii, cum nu au lăsat nici o hârtiuţă cât de mică în locul unde au stat şi cum au făcut atâtea poze, semn că le-a plăcut locul. Urcăm mai departe spre vârful stâncilor şi copiii se amuză de oile care sunt răspândite peste tot şi încearcă să le imite sunetele. Andreea mititica stă pe lângă noi, sfătoasă şi curioasă, amuzată când spun că au mai învăţat o limbă străină, a oilor. Poze peste poze, hrănim pescăruşii şi ei se găsesc să îi facă o surpriză “norocoasă” Soranei! Poate câştigă la loto! 
Dragoş, amabil cum e întotdeauna, se oferă să ne pozeze şi pe noi doi. Paul se caţără pe nişte coclauri şi apare pe o scurtătură. Îmi spune că pe el muntele îl face fericit.
Pare că şi restul copiilor sunt fericiţi şi ne îndreptăm spre coborâre, trecem pe lângă peştera lui Arthur şi admirăm încă odată sălbăticia şi frumuseţea locului. Am avut şi noroc de o vreme însorită, chiar dacă pe vârful stâncilor bătea vântul destul de puternic. Ultima parte a urcuşului spre Tintagel e destul de nesfârşită. Ajungem cu limba pe umăr şi avem o jumătate de oră să ne tragem sufletele. Copiii cei mari declară că i-ar lua acasă pe Luca şi pe Andreea G. iar îi spun lui Luca de locul fruntaş pe care îl ocupă printre băieţi şi îmi răspunde mucalit “Au şi avut de ales între mulţi!”
Cumpărăm apă, sucuri, ne hidratăm şi ne băgăm iar în autocar spre Boscastle. Dev a fost de acord cu acest mic detur şi primim un “bonus” cu vizita în această mică localitate. Eu le spun copiilor că mergem la muzeul vrăjitoarelor şi că e destul de sinistru, dar se pare că e doar în capul meu. Nu au fost prea încântaţi de această vizită, şi mai puţin de faptul că a costat 4 lire, aşa că singura care a apreciat muzeul a fost Eva, care (spre deosebire de copii, care nu au avut răbdare să citească nimic din ce era scris acolo) a studiat cu atenţie toate poveştile şi exponatele şi a rămas impresionată. Dată viitoare nu va mai fi Boscastle. Dar dezamăgirea muzeului a fost compensată de veşnicul entuziasm al cumpărăturilor. Au aici îngheţate mari şi bune, ouă care par reale dar sunt de cauciuc, tot felul de lucruri amuzante. Evident că plecăm spre Barnstaple cu o mulţime din aceste suveniruri… Cei mici îmi cumpără două eşarfe faine de tot, cu bufniţe. Tare sunt frumoase! Şi o felicitare simpatică şi şmecheră, cu nasturi. Cât de drăguţi!
Între timp Petrişor s-a umplut de îngheţată pe tricoul lui alb şi tricoul pe care i l-am cumpărat de ziua lui pică la ţanc să se poată schimba. Plus că îi stă foarte bine.
Iată că s-a încheiat ziua şi autocarul duce un grup de copii veseli spre Barnstaple. Râd, glumesc, se tachinează, află care pe care iubeşte, treburi serioase aici!
Ilinca mică şi cu mine dormim pe fundalul râsetelor şi ne trezim când deja intraserăm în oraş.
Îi debarcăm pe toţi şi un grup din cei mai mici pleacă în oraş să îl sărbătorească pe Petru.
Cum ajung acasă deja primesc telefon de la gazdele copiilor care sunt preocupate că sunt mici şi sunt singuri în oraş. Dar ei ajung imediat acasă şi lucrurile se liniştesc. Sunt copii buni şi responsabili. Şi cu busolă în fund! Nu se rătăcesc niciodată!
Şi aşa s-a mai încheiat o zi!
Noapte bună!

Ziua a opta, duminică, 5 iulie, 2015

Bună dimineaţă, ploaie! Cerul e negru şi plouă încontinuu. Poate îşi revine spre după-amiază. Gazdele noastre dorm până târziu, aşa că ne luăm lapte şi fulgi să ne potolim foamea până la brunch-ul pe care ni-l va pregăti Jane.
Toni primeşte telefoane şi mesaje încontinuu şi se simte sărbătorit. Între timp vremea s-a mai îmbunătăţit şi a ieşit chiar şi soarele. Sper să se simtă bine copiii şi să aibă un program amuzant, chiar şi pe vremea asta hidoasă.
Mă gândesc la ei, cum stau ei cuminţei şi ascultători, pe unii mai că nu îi simţi. Elena şi Ioana G sunt atât de tăcute şi scumpe, că nu deranjează pe nimeni cu nimic. Noroc că la gazde au ocazia să vorbească o mulţime şi sunt fericite. Dar ei au grupul lor de copii mai mici şi se înţeleg, se distrează, au poantele lor. Mai sunt doar două zile de stat aici. Spaniolii stau trei săptămâni ca să se acomodeze şi să vorbească cât mai mult. E bine de ei, dar parcă trei săptămâni e cam mult pentru ai noştri. Am să mă interesez cât ar fi un sejur de două săptămâni pline. Deja unii dintre copii m-au anunţat că vor să mai vină şi la anul. Nici o problemă! Acum deja sunt familiarizaţi cu locul, pot alege aceeaşi familie, iar aici e mereu foarte frumos şi ne place şi şcoala.
Aşteptăm să vedem ce decide Jane că vom face azi. Iniţial voiam să mergem la un târg la Bude, dar e posibil să nu se ţină din cauza vremii. Până atunci, lenevim şi ne refacem bagajele cu noile achiziţii în ele. Pe la prânz plecăm  spre Bude. Târgul nu e cine ştie ce, dar e soare şi atmosfera e plăcută. Stăm câteva ore şi apoi ne întoarcem la Bideford şi bem câte o bere la King’s Crown şi apoi revenim acasă la cină. Când mă uit pe Facebook constat că Paul, Ioana M. Dragoş şi probabil Aura au paostat poze din…Londra. Sper că e doar o glumă, mai ales că în poze apare Dragoş care tocmai a fost în Londra, deci e foarte posibil să fi pus pozele de acum o săptămână. Căci cine ar fi atât de iresponsabil să plece patru ore pe tren la Londra, şi patru înapoi, mai ales când nu eşti major şi profesorul răspunde de tine? Răspunsul meu preferat la această întrebare e: nimeni! Cred că doar vor să fie ei interesanţi şi să apară cu ceva special pe blog, “cursa” vedetelor din această tabără. Aşa că nu le voi face jocul să mă agit şi să îmi fac probleme. Vedem mâine ce se întâmplă.

Până atunci ne luăm cina în linişte, mai vorbim cu Jane şi ne retragem să ne odihnim.

Somn uşor!

Ziua a noua, luni, 6 iulie, 2015

A început şi a continuat cu urări de pretutindeni. Cât de minunat e să îţi dai seama că lumea nu te uită şi au atâtea gânduri frumoase pentru tine!
Acasă, Jane mi-a oferit un set superb de argint cu turcoaz şi la şcoală copiii mi-au cântat Happy Birthday! Am acum un ursuleţ adorabil de la Ilinca şi Emma, o cupă simpatică de la ceilalţi copii şi două ceşcuţe foarte faine de cafea de la Diana mică. Cât de drăguţ! Şi port cu mândrie eşarfă cu bufniţe de la cei mici.
E şi ziua Mirunei, aşa că e o zi generală de dulciuri şi Cola. Se fac orele cu un profesor în minus: indigestia a lovit din nou! Una din profesoare nu a mai ajuns la şcoală şi Roy îi ţine locul cu mare succes.
După ore şi o rundă de cumpărături se merge la Zoo la Exmoor. A fost o experienţă interesantă şi amuzantă, copiii au rezolvat un quiz şi au câştigat premii bomboane pe care le-au împărţit cu ceilalţi, ca nişte colegi buni ce sunt. Când a văzut tapirul cu faţă lui caraghioasă şi mofluză, Petru a comentat amuzant că aşa arată el când merge la şcoală: mic, grăsuţ şi sictirit!
Vremea şi-a cam făcut de cap azi: când plouă în rafale, când se oprea. Bine că am reuşit să ne plimbăm printre cuşti şi să vedem o mulţime dintre vieţuitoare. Pumele şi pisica uriaşă de Exmoor erau cele mai fioroase. Dar când a început să ţipe păunul, toată lumea s-a speriat de moarte, nu de alta, dar nu se aştepta nimeni la aşa zbierăt!
Am văzut iepuri amuzanţi, canguri cam blegi, ibişi de un roşu de-a dreptul fosforescent şi tot felul de alte tipuri de cocostârci. Manguste active şi extrem de simpatice, pui de maimuţici şi de tigrişori ca nişte jucarici mişcătoare, erau toate acolo pentru noi.
A fost chiar fain şi au învăţat lucruri interesante despre animale de care nu ştiuseră până atunci.
A urmat o sesiune de interacţiune cu animalele. Mai întâi un şarpe cu clopoţei, apoi nişte insecte lipicioase, mari şi, la sfârşit, o mangustă caraghioasă. Toţi s-au înghesuit să pună mâna pe şarpe. Comentariul general a fost: parcă pui mâna pe o poşetă!!
Apoi au studiat gândacii uriaşi şi i-au mângâiat cu grijă, Rareş era responsabil cu gândacul mare, cafeniu, şi îl plimba că pe sfintele moaşte printre copii, atrăgându-le atenţia să îl mângâie atent, să nu îl deranjeze. Pentru grijă lui a primit ca premiu o cutie de bomboane. Celălalt gândac, maro, a fost ţinut de îngrijitoare şi s-a bucurat şi el de mare atenţie.
Cât de scârboşi! Dar copiii s-au amuzat cu ei din plin. La început trebuiau să ghicească ce animăluţ vor vedea. Doi voluntari erau cei cărora li se arătau animăluţele şi ei răspundeau la întrebări Yes/ No .
La sfârşit, mangusta a fost scărpinată de toată lumea. Dar pe cât era de simpatică, pe atât de rău mirosea! Îţi lua auzul, zău aşa! Nu mai ştiau cum să se mai spele care mai de care! În jumătatea de ora care le-a rămas au cumpărat animale de pluş şi veneau din cinci în cinci minute să mă întrebe pe care să îl cumpere.
Îşi mai cumpără câte ceva de mâncare şi toată lumea se îmbarcă în autocar şi ne întoarcem la Barnstaple într-o atmosferă presărată de observaţiile făcute de Eva zgomotoşilor ei elevi. Numele cel mai des pomenit în aceste strigăte e Angel. Deloc un înger după cât se pare!
Am ajuns şi toţi se împrăştie spre gazdele lor iar noi plecăm cu Jane la Bideford.
O seară liniştită!

Ziua a zecea, marţi, 7 iulie, 2015

E ultima zi în Barnstaple şi parcă au trecut atât de repede, încât nu am avut timp să ne dezmeticim…!

Ultimele ore la şcoală îi adună pe copii împreună: trebuie să scrie fiecăruia din copii de ce îşi vor aminti de el. Se face o mare agitaţie, fiecare scrie fiecăruia pe foaia lipită pe spate. Unii vor să le păstreze, altora nu le pasă. Au şi de completat o fişă pentru feed-back. E important să se ştie cum s-au simţit şi cum au fost gazdele lor.
Apoi mergem la bowling. Trei din cei mai mari şi mai neliniştiţi vor să meargă la Exeter la cumpărături: a mai rămas jumătate de oraş necumpărată! Sun părinţii pentru a primi acordul lor şi îi las să plece.
Restul mergem pe jos la Barnstaple Motel unde au sala de bowling. Primesc ghete speciale şi cam o oră se distrează jucând. Dar se plictisesc repede şi decidem să ne întoarcem în oraş pentru ultimele cumpărături. Zis şi făcut! În şir indian ne desfăşurăm spre Barnstaple şi fiecare merge unde crede că va mai găsi ceva bun de luat.
Jane e deja la pub şi ne aşteaptă, aşa că venim acasă mai repede. Avem de făcut valiza şi nu e treabă uşoară!
Spor la împachetat! Mâine la şapte plecăm spre Londra.

Ziua a unsprezecea, miercuri, 8 iulie 2015

Plecarea e la şapte, aşa că ne trezim la şase şi mâncăm în viteză, înşfăcăm valizele şi ieşim pe uşa.
E întotdeauna greu să ne despărţim de Jane… E o persoană minunată, inteligentă şi sensibilă, cu mult tact şi foarte generoasă. Ne e tare dragă!
La autocar ne aşteaptă Dev şi Neil, atât de drăguţi încât să vină special să ne conducă! Nu contenesc cu laudele la adresa copiilor şi Neil le spune fetelor, Diana mică şi Andreea G. că le aşteaptă musai înapoi. A fost o gazdă super, ca de altfel majoritatea gazdelor de anul acesta. Aura şi Ioana, tocmai ele, atât de bine educate şi atente, au nimerit o familie mai zuza, iar băieţii mici au plecat fără mâncare sau apă la ei… Nici Diana mare nu părea cea mai fericită cu familia la care au stat. Deci trei familii vor fi tăiate de pe listă, în timp ce restul s-au străduit foarte mult pentru copiii noştri.
Pe drum e linişte la început, căci dorm obosiţi după aşa o deşteptare matinală. Apoi se trezesc şi încep să sporovăiască. Şoferul e foarte detreaba, ne opreşte de câte ori vrem şi e calm şi amabil.
După două ore ajungem la Bath. Evident, burniţează uşor, cum altfel? Doar suntem în Bath şi ar fi fost prea diferit de alte dăţi. Mihaela ne aşteaptă să o ia pe Amalia, nu înainte de a vizită şi ele băile romane. Muzeul e foarte interesant şi văd că e apreciat de copii care îşi fac poze şi caută fiecare loc de văzut. Luca şi Rareş, mititei şi agitaţi, reuşesc să iasă din muzeu, din greşeală. Dar o conving pe o controloara de bilete că s-au rătăcit de grup şi intră iar, chiar dacă Luca nu îşi mai găseşte biletul :)).
Avem destul timp pentru vizitat, căci până acum ne fugăream că disperaţii la limita de timp. Acum nişă avem aproape trei ore şi stăm la o cafea bună cu Mihaela care ne updateaza cu jobul şi viaţa ei în Bristol. Ce plăcere să ne revedem! Şi câte amintiri frumoase ne leagă! Ne amintim de episoadele hilare din viaţă noastră la Vasto, de convieţuirea cu Ivo, de anul acela incredibil, 2002, plin de întâmplări şi momente de neuitat…
Pe rând se adună şi grupul nostru. Le-au “crescut” în mâini animăluţe de pluş din acelea pe care le poţi crea la magazin. Avem maimuţele, ursuleţi, iepuraşi, care mai de care mai îmbrăcaţi, cu sau fără ochelari, cu ghetuţe sau pantofi, cu hăinuţe şi sutiene, o adevărată grădina zoo de catifea pufoasă. O mare contribuţie la prosperitatea industriei de jucării britanice.
Acum destinaţia noastră e Londra. Dar avem timp destul. Ba chiar mai oprim la o staţie de benzină pentru o altă pauză. Lumea e veselă, se compară jucăriile, îşi mai amintesc secvenţe din tabără, râd şi vorbesc.
Pe la patru suntem la Luton, debarcăm bagajele şi intrăm la check-în. Un funcţionar mai tocilar crede că avem nevoie de confirmările de la părinţi, dar se dovedeşte că nu era aşa. Unora din copii li se reţinuseră ambele exemplare la vama română. Ne descurcăm, dăm şi bagajele, însă unii mai au ceva probleme cu prea multe genţi. Şi le dau unii altora, le mai înghesuie şi trecem şi acest hop. Şi la controlul bagajelor mai avem ceva probleme: unii au uitat şampoane sau sticle de apă în bagajul de mână, aşa că li se face o verificare amănunţită. Miruna se trezeşte că, luând bagajul Aurei, o opresc la control din cauza “sticlei” de ciocolată care apare pe ecranul lor ca o sticlă adevărată. Pierdem şi aici ceva vreme. E aglomerat de nu ai unde arunca un ac!
Nu e mult timp rămas aşa că ne grăbim spre îmbarcare. Ne punem la rând şi constatăm că s-au împrăştiat ca potârnichile. De parcă nu avuseseră suficient timp să îşi cumpere tot ce voiseră până în acest moment! Nu, acu’ li se arătase că mai era ceva de luat. În fine, ne stresăm cu adunatul lor, Aura mai are un stres că nu o lasă cu două genţi de mână. Le pune unele în altele, le aşează cum ştie mai bine şi reuşeşte să scape de taxa de 50 de lire de bagaj suplimentar.
Dar ce să vezi?? Cei doi “apostoli” Paul şi Petru nu sunt nicăieri, nu răspund la telefon şi mai sunt 14 minute până la decolare. Ne sar capacele de nervi şi stres, Într-un final răspunde unul din ei la telefon, zicând că sunt… la Starbucks! Locul perfect unde trebuie să te afli când îţi pleacă avionul! Ghinion pentru cel care a răspuns la telefon: Toni îi face un perdaf major, la câţi nervi avea. Îi mai iau şi eu la rând cu o tură de dirigenţie.
Dar iată că ne aşezăm în avion şi în aproape trei ore suntem la Bucureştiul cald încă de la caniculă de peste zi. Ne aşteaptă microbuzele şi la ora trei ne oprim în faţă la Moldova. Au dispărut semnele hramului de la plecare.
Sunt doar părinţi plini de nerăbdare şi dor pentru copiii care au lipsit aproape două săptămâni de acasă. Pentru noi zilele au zburat, pentru ei însă, s-au târât!
Bun venit acasă!

Published in: on June 28, 2015 at 8:42 pm  Leave a Comment  

Delegatie China, aprilie 2015

Prima zi, duminica, 19 aprilie, 2015

Impachetatul si negociatul bagajului in propria constiinta a luat ceva vreme. Cand mai puneam cate ceva, cand mai scoteam altceva. Daca e cald? Daca e rece? Daca ploua? Daca..?
In miezul noptii am pus o gentuta si in zori mi s-a parut ca e degeaba si am scos-o…
La cinci si un sfert eram gata la usa asteptandu-l pe Dan sa vina sa ma duca la autocar. Pornim si ajungem exact odata cu Mirela. Deja autocarul era ocupat de lume si ne strecuram pe doua locuri alaturate, mai in spate. Am sporovait tot drumul si ne-am amuzat de tot felul de situatii asa ca timpul a trecut repede si uite ca ajungem ca bunica la aeroport cu o tona de vreme inainte. Numai bine sa facem check-in-ul si sa mancam o inghetata buna si nu ieftina.
Asteptam restul grupului. Sunt curioasa sa ii cunosc. Dar noi ne avem una pe alta si e ok oricum ar fi. Mancam ce mai reusim sa inghitim din sacosa cu mancare. Restul va fi mancat sau aruncat ulterior, foarte probabil a doua varianta, evident.
Incepem sa ne cautam grupul. Indicatiile sunt foarte “clare”: la 12 in aeroport! Ca si cum aeroportul e un mic bar in care vezi pe toata lumea instantaneu! Incercam sa ne dam cu parerea: grupu ala, prea batrani, celalalt, prea tineri, al treilea, prea multi barbati. Doua tipe derutate au si un copil, deci nu sunt ele. Intr-un final recunoastem pe cineva din minister si incepem sa ne grupam in zona aceea. O doamna e de la Suceava, deci din zona.
Intram spre gate si asteptam sa ne imbarcam. Ajungem dupa o ora la Viena unde e cald si soare si avem inca vreo trei ore de asteptat. Mergem la gate si stam pe net sa mai comunicam cu lumea. De aici incepe drumul lung…!
Avionul e foarte mic fata de cele cu care zburasem pana acum. Si filmele ce putine sunt! Pana la urma e ok fiindca sunt doar opt ore de zbor. Trec insa greu orele pana ce adorm si dupa aceea mi-e ceva mai usor ca la trezire au mai ramas doua ore. Cam subtire cu mancarea, insa mai slabim putin.
La noua dimineata ajungem.

Ziua a doua, marti, 20 aprilie 2015

Aterizam lin intr-o zi cu soare si ne asteapta trei chinezoaice la iesirea din aeroport. Pe autocarul mic cu care mergem spre oras ne fac o prezentare poticnita a Beijingului in care timp am impresia ca vad cladiri nou construite pe acest drum pe care l-am batut de atatea ori. Se misca repede lumea pe aici!
Hotelul e destul de necajit, intr-o zona murdarica, insa nu departe de centru. Netul e cam discontinuu, la fel ca si curentul electric. Una-doua ne trezim ca se opreste. Fiecare stam intr-o camera, asa incat avem destul spatiu personal. Masa e in hotel si imediat dupa ce mancam mergem la un bancomat sa scoatem bani. Decidem sa luam un taxi si sa ne ducem la Silk Market. Facem un grup de patru, iar un angajat de la banca ne ajuta sa chemam un taxi si iata-ne in actiune! E o zi foarte calduroasa si orasul e inflorit si vesel. Mult mai bine decat iarna, evident. Ne foim prin Silk Market si Mirela crede ca suntem in intarziere. Le cautam pe celelalte doamne cu care eram si gasim un taxi. Ne cere o suma foarte mare si cautam un altul. Incercam sa negociem pretul.Venisem cu 22 Y si omul cerea 80-100!! Dar ne spune ca oricum porneste aparatul de taxat. Si ce sa vezi ca inca se zarea magazinul si omul ajunsese la 34 Y! Evident era seful tepuitorilor.. Ii zic sa opreasca imediat si luam alt taxi. De data asta unul adevarat, cu poza omului pe bord. Asta trebuie sa ne fie indiciul de acum inainte. Platim 17 Y pe tot acel drum lung si iata-ne pe strada hotelului. La fel de mirositoare, cu carnuri lasate in bataia prafului si a mustelor. E cald si ne intrebam ce se va intampla cu acea carne…
La cinci ne intalnim cu totii in hol sa mergem la Rata Pekineza, un faimos restaurant cu mancare traditionala. Ne duc intr-un separeu si ne intampina un oficial de la Confucius. Se tin speech-uri de multumire si succese viitoare si masa devine mai semi-oficiala, atmosfera mai relaxata pe masura ce ne obisnuim unii cu altii.
Dupa dineu o parte merg la hotel, in timp ce cativa ramanem sa ne mai plimbam pe strada comerciala plina de magazine luxoase si scumpe maxim. Se starneste si un vant neprietenos care ne baga in magazine sa ne mai incalzim. In drumul nostru trecem pe langa o catedrala impresionanta, in fata careia zeci de oameni de toate varstele dansau sincron, ca un fel de gimnastica artistica. Halal de ei care se ingrijesc asa mult de starea lor fizica! Ar trebui sa luam si noi exemplu, dar cu alergatura de fiecare zi e greu sa mai ai grija de tine, din pacate!
Deja ma simt obosita si picioarele ma dor. Pornim spre casa si drumul pare nesfarsit. George, colegul de la romano-americana pe care ne bazam sa nu ne pierdem, ne asigura ca vom ajunge…la un moment dat. Mirosurile binecunoscute ne indica, dupa vreo jumatate de ora de mers, ca ne apropiem de hotel. Acum avem raspuns la intrebarea ce fac ei cu carnea tinuta in soare: o vedem sub forma de frigarui in mainile oamenilor asezati la mese mici de plastic. Cu siguranta usor crocanta de la praful drumului!
Ura! Am ajuns la hotel! Ma pregatesc de culcare. Vine si Mirela in vizita si stam putin de vorba si ne culcam urgent ca suntem praf de oboseala dupa cel putin 30 de ore de mers si nedormit.
Somn usor!

Ziua a treia, luni, 21 aprilie 2015

La sapte ma trezesc si adorm urgent pana la 7.20. Dupa masa de dimineata ne duc la Centrul Confucius. Asteptand autocarul vedem zeci de grupuri de oameni de toate varstele si categoriile, cu sepci de culori diferite pentru fiecare grup, cu cate un ghid cu stegulet, mergand pe strada unde se afla hotelul nostru. Nu reusim sa ne dam seama unde merg ei cu hotararea asta. Mucalita, Mihaela ne reaminteste “Ne-au zis doar ca stam central!”
Centrul Confucius e foarte frumos organizat, cu date despre scrierea chineza vechi de 3500 de ani, despre legendele lor asociate cu scrierea si despre legatura intre Kung Fu si aceeasi nevoie de atentie si concentrare necesara pentru o caligrafie corecta.
Ghidul ne vorbeste despre costume si masti de opera, despre acupunctura si punctele de energie pe care acele de argint le vindeca, despre muzica produsa de clopote de bronz de diferite dimensiuni si lovite cu un ciocanel sau cu un bat gros, in functie de dimensiunea clopotului.
Ne jucam facand poze care se insereaza pe personaje costumate de opera. Ce amuzant!
Ghidul ne pune sa ne scriem anul si sa “decupam” pe computer anul corespunzator zodiei noastre chinezesti. Primim apoi decupajul de hartie cu animalul nostru.
Aflam si despre cele 56 de nationalitati si 5 grupuri etnice care traiesc in China . Apoi ajungem la o sectiune cu obiecte de arta din marmura sau jad. Absolut minunate, realizate minutios si detaliat, ca si tesatura de matase splendida care reprezinta aspecte din viata tuturor paturilor sociale, in special traditii. Apar 841 de personaje si sunt ilustrate 40 de meserii.
Atingem capul, burta si un obiect de cult pe care Buddha cel fericit il tine in mana sa. Asta pentru intelepciune, sanatate si noroc. Sa speram!
La iesire facem o poza de grup pe un ecran si apoi la steagurile tarilor unde sunt centre Confucius in lume.
Ne deplasam in cladirea alaturata unde sunt salile de examen Confucius. Acum in Romania sunt 3 centre si au fost date 442 de examene pentru certificate de chineza. O doamna directoare ne vorbeste despre teste si un tanar traduce si apoi ne explica ce nivele exista, cum se da varianta pe computer si ni se da o simulare de test pe care il facem la intamplare. Cred ca am picat cu brio!
Dupa ce mancam revenim la hotel si o ora mai tarziu ne ia autocarul spre Orasul Interzis. Avem si o ghida, insa nu e prea entuziasmata si cam rasoleste explicatiile.
Putinele lucruri pe care ni le spune se refera la simbolurile culorilor: galben e culoarea imparatului si oricine o folosea putea fi ucis. Rosul reprezinta fericire, noroc si e culoarea asociata cu casatoria. Cat despre animale, dragonul e putere, e simbolul imparatului, iar phoenixul e imparateasa. Asa cum stiam, e vorba de o imparateasa dar si nenumarate concubine care aveau multi copii. Ei erau rivali la tron si erau capabili sa se ucida pentru putere. Imparatul insa il desemna pe urmasul la tron scriind numele lui si punand biletul intr-o cutie ascunsa deasupra tronului.
Parcurgem curtile maiestuoase si trecem pe sub portile uriase de lemn, revad toate locurile si animalele de bronz, ceasul solar de care uitasem, blocul urias de marmura sculptata cu dragoni si pesti de care nu mai stiam ca fusese transportat in cetate pe busteni si pe drumul pe care se turnase apa sa inghete, pentru ca piatra sa poata fi impinsa mai usor.
In gradinile imperiale era plin de bujori infloriti. Ne ducem la copacelul legendar al uniunii intre ultimul imparat si sotia sa, apoi la piatra poroasa care formeaza un munte unde imparatul obisnuia sa stea cu concubinele, privind spectacolul apei care curgea in cascada. Ghida ne arata copacii marcati cu rosu care au 300 de ani si cei cu verde de 100 de ani. Iesim din gradini si mergem de-a lungul santului de aparare care inconjoara orasul si care pare un rau destul de lat. Pe trotuar se desfasoara un adevarat bazar cu obiecte sclipicioase si fructe diverse. Ajungem la masina si iata-ne iar la masa. Mie mi se pare foarte buna mancarea si George, Mirela, Mihaela si cu mine mancam cu entuziasm si curiozitate. Celilalti se uita tacuti la noi. Urmeaza alte feluri, noi la fel de bucurosi si incercand din toate sa vedem cum sunt. Chinezoaica ce ne insoteste e cam disperata cand vede ca ceilalti nu prea mananca, nu stie ce sa faca sa ii multumeasca pe toti. Pana la urma atmosfera se anima, incep sa manance si cei mai putin entuziasti. Si domnul prorector incepe o poveste cu un lucrator care a pus tapet pe langa usa camerei lui pe la 11 noaptea. Cineva zice apoi de niste zgomote dubioase care se auzeau “discontinuu”. Si de aici conversatia devine hilara prin ambiguitatea ei, cu lucratorul, cu zgomotele si tot asa. Una din doamne incepe sa intrebe “Da la magazinul de perle nu mergem?” Si simetric Mihaela intreba cand ne ducem la cumparaturi? Asta printre hohotele noastre de ras cu tapetul si cu omul. Intretimp cineva pomeneste de mesajul pe care toti l-am primit pe telefon de la MAE cum ca sa avem grija ca transportul de droguri se pedepseste cu moartea in aceasta tara. In gluma ii spun Gabrielei “Aruncati repede drogurile, oameni buni!” La care ea serioasa imi spune “Il am la mine!” Cand isi da seama ce se putea intelege, ne explica”Mesajul pe telefon!” Am ras cu lacrimi! Deja toate replicile erau amuzante, recontextualizate si relocate. De mult timp nu am mai ras asa! In autocar a continuat distractia, cu George care dorea 10 euro sa ne duca la magazine, cu o doamna care ii spune ca ii taie wi-fi-ul, la care el se arata multumit ca e vorba doar de wi-fi!
Il convinsesem pe sofer sa ne duca la magazinul de perle. Si numai ce ajungem sa aflam ca se inchisese deja! Macar am mai vazut o parte din oras! Si ne-am distrat pe cinste!
Nu ne-am multumit insa cu atat si tot am dat o mica raita in jurul hotelului, dupa care ne-am intors si, am baut un ceai cu Mirela si am asezat mapele.
Pe maine! La opt plecarea:((…

Ziua a patra, miercuri, 22 aprilie, 2015

Astazi mergem la Universitatea de stiinte politice si sociologie. E destul de departe de hotel si mergem destul de mult. Nu e un campus prea mare, iar cladirea in sine nu e prea spectaculoasa. Ne intampina rectorul universitatii, o doamna eleganta, care ne vorbeste despre relatiile intre tarile noastre, despre filmele romanesti pe care urmarea in copilarie, despre schimburile de studenti intre aceasta universitate si multe tari europene. Sunt 50000 de absolventi ai acestei universitati veche de 60 de ani.
Dupa formalitatile de prezentare facem poza de grup si mergem la un curs despre sistemul educational in China, comparat cu cel european. In mod tipic, educatia chineza se bazeaza pe impunerea de reguli, rigiditate si disciplina, in contrast cu libertatea de care se bucura copiii europeni. Mi s au parut interesante principiile pe care se bazeaza educatia chineza: obiceiuri morale, obiceiuri de invatare, obiceiuri de viata si obiceiuri de miscare fizica. Studentii de la curs intervin in prezentare cu intrebari si cu informatii despre cum este educatia in tarile lor respective. O turcoaica intreaba despre casatoriile dintre tineri, daca, desi ilegale, se intampla la adolescenta. Dar cu politica lor de austeritate totala, tinerilor le este total interzis sa se imprieteneasca inainte de a implini 20 de ani.
In China ambitia parintilor e atat de mare, si competitia coplesitoare incat sunt studenti care nu rezista presiunii si se sinucid. Unii studenti urmeaza scoli particulare si nu pot concura cu nivelul celor de la scoli publice. Ei deobicei pleaca in strainatate. Scoala chineza e foarte bine cotata la nivel mondial, respectiv Shanghai are cel mai ridicat nivel educational din lume, zic ei, in timp ce Finlanda e pe locul trei, dupa Coreea de sud. Scolile, ca peste tot, sunt foarte bune sau slabe si fiecare familie doreste sa isi aduca copiii la scoli cat mai bune si pentru asta fac orice sacrificiu si se fac multe fraude, de tipul examenelor date la 12 noaptea ca unii copii sa fie admisi la scolile dorite. Sistemul oficial incurajeaza famillile sa isi dea copiii la scolile din cartierul lor. Vedem imagini cu scoli superdotate si cu scoli din chirpici, amarate tare.
Dezbaterea merge catre a decide care sistem de invatamant e mai bun: cel auster si strict al elevilor chinezi sau cel bazat pe incurajarea inteligentei emotionale si a libertatii de alegere a drumului in viata dupa abilitati ?
Se pare ca diferentele de gen sunt destul de mari, baietii fiind favorizati in toate domeniile. Regula copiluluiui se aplica in general, dar o familie care are o fata primul copil are o a doua sansa de a avea un baiat. De multe ori sora cea mare trebuie sa se sacrifice si sa munceasca pentru a-l tine pe baiat in scoala. La 25 de ani fetele trebuie sa fie deja casatorite aici. Probabil si in ideea ca sunt mai multe decat barbatii si pot ramane nemaritate daca nu se grabesc. Varsta de casatorie este, la fete, 20 de ani, la baieti,22.
Intalnim doua romance dragute care fac master aici. Una e din Iasi, alta de la Sibiu.
La masa pe care ne-o ofera se fac intai poze. Incepem sa ne simtim vedete. Vorba Alexandrei, se va face un pictorial cu noi!
Valentina, studenta din Iasi se ofera, draga de ea sa ne duca la supermarket sa caut ceaiuri si termos. Pe drum imi explica de ce stau niste oameni pe trotuar cu afise in fata lor: sunt muncitori de diverse meserii care isi fac reclama sa isi gaseasca de lucru. Unii au la ei instrumentele specifice meseriei.
Dar noi mai avem ceva de mers pana la magazin. E o cursa rapida in caldura toropitoare si abia reusesc sa insfac ceaiurile, ma ratacesc putin cautand termosul si incep sa ma panichez, insa o vad venind si imi revin . Totusi trebuie sa alerg spre universitate caci la ora unu e intalnirea. Ramane ea sa plateasca si eu incerc sa ies din magazin. Greu de tot. O tipa imi indica o directie gresita, trag de o usa si declansez o alarma. Asta mi lipsea! O las sa sune si alerg sa gasesc scarile spre iesire. Intr-un final reusesc sa ies si o gasesc si pe Mirela. Amandoua bagam un mars fortat si ajungem cu limba pe umar, chiar la timp! Vine si Vlentina cu sacosele si ne luam ramas bun, urcam in masina si ne ducem la scoala primara si generala afiliata Universitatii Normale din Beijing. Asta inseamna ca universitatea finanteaza scoala si le furnizeaza si profesorii dintre cei mai buni studenti ai ei. Ni se prezinta pe slide-uri scoala , profesorii, activitatile, rezultatele impresionante chiar, in cei doi ani si jumatate de la infiintare. Scoala Sanfan Chaoyang, veche de doi ani, are 36 de clase cu 856 de elevi si 61 de profesori .
Programul este diversificat, au proiecte, concursuri, prezentari, activitati sportive, totul intr-o locatie de vis, cu o dotare de ultima ora si ultima tehnologie in materie de didactica. Sala de sport, terenul de sport, biblioteca, nu concureaza cu scolile noastre… Ne lasa mult in urma!
Au invitati din diverse domenii care le vorbesc copiilor. Saptamana viitoare au invitat un laureat al premiului Nobel.
La sfarsitul orelor copiii isi fac curat in clase, matura si dau cu mopul. Bine de retinut!
Ne duc in clasa de caligrafie unde ne straduim din rasputeri sa scriem caligrama pentru cuvantul “armonie”. Cu Cat chin si vai! Ne arata sa tinem pensulele intr-un mod special, perpendicular pe hartie. Hartia e ca o sugativa subtire si cerneala are un miros intepator ca umple incaperea. Ca niste scolari de clasa intai ne chinuim sa facem semnul care e proiectat pe perete. Sunt miscari diferite ale pensulei si trebuie sa respecti unghiurile si intersectiile liniilor. In final operele noastre sunt semnate si puse pe tabla sa le admiram. Eu decid sa imi iau foaia cu semnul atat de muncit si sa il inramez acasa. Dupa atata efort merita sa il am, nu?
Facem o alta poza in fata scolii si plecam de aici spre cina. Distantele sunt mari si e de mers in suvoiul de masini in ora de varf. Pentru ca era prea devreme pentru restaurant ne-au lasat o ora la un mall mare si foarte scump. Drept pentru care m-am asezat la Costas la un capuccino si un net bun.
La dus, Dina, ghida noastra, ne-a explicat cateva sarbaori ale lor: sarbatoarea lunara a familiei din septembrie, cand familiile se reunesc, celebrand legenda craiesei lumii, o tanara care s-a despartit de sotul ei si a mers sa traiasca pe luna. El, la randul sau a trait sa o astepte, dar dorinta lui de a o revedea nu s-a implinit. De aceasta sarbatoare ei pregatesc o prajitura special, prajitura lunii.
Anul nou chinezesc inseamna doua saptamani de festival, dar in scoli vacanta mult mai lunga de atat, din ianuarie pana la 1 martie.
De asemenea ne explica faptul ca exista mai multe partide care pot sa aiba divergente de opinie, desigur, dar PCC este cel mai puternic si mai numeros. Studentii isi doresc sa fie membri ai partidului comunist pentru a fi promovati (cred eu) in diverse functii.
Ajungem la restaurant unde mancarea este foarte buna si ne rasfatam cu diverse feluri, ba chiar fac o paine speciala pentru dl profesor.
Dupa ce ajungem la hotel decidem sa ne plimbam pana la lacul din vecinatate. Pana la urma din cati eram am ramas doar Gabi, George si cu mine. Atmosfera in jurul lacului ne amintea la toti de mare, de vacanta: lume relaxata, restaurante pline ochi si de peste tot urla muzica de toate felurile. Tipa dansau la bara in vreo doua restaurante si lumea se bulucea sa le vada. Ajungem la un pod de marmura din vremea dinastiei Ming si de acolo la o strada comerciala, cea de care imi aminteam de cand fusesem cu Stef. Voiam sa stam la o terasa la o bere ceva, doar ca preturile erau de aproape sapte ori mai mari decat in magazin. Ca romanii practici am decis sa luam berea din magazin si sa o bem acasa! Zis si facut! Am stat la o bere si la o vorba pana mai tarziu, dupa care am rupt randurile. Sper ca macar noaptea sa dorm mai bine si sa nu ma foiesc asa cum am patit noaptea trecuta. Culmea ca mai multa lume parea sa fi avut aceeasi problema. Ne-au pus astia ceva in aer!
Pe maine!

Ziua a cincea, joi, 23 aprilie 2015

Astazi vom merge sa asistam la un proces civil la facultatea de drept si vizitam salile unde se simuleaza procesele. Ghidul nostru ne spune ca “to pass the bar” are chiar sensul propriu de a trece de bara care separa asistenta de avocati si inculpati. Au trei judecatori, grefier, si acuzatul cu acuzatorul, cu sau fara avocatii lor. Au camere in care se vad procesele live, pot accesa arhivele pentru a vedea cazuri vechi (600000 de documente) si au o biblioteca uriasa ce concureaza cu cea de la Harvard. Primesc 10000 de carti pe ani de la edituri si alte universitati. Pana sa ajungem la biblioteca vedem un spectacol de costume din diferite perioade ale istoriei Chinei pana in zilele noastre. Tinerele modele se plimba pe un podium improvizat, de fapt folie de aluminiu lipita pe pavaj. E deja un soare toropitor si fiecare nu stie cum sa caute un petec de umbra.
Intram in cladirea somptuoasa a bibliotecii. Pe un perete intreg arhitectul a avut ideea de a scrie cuvantul “lege” in sute de limbi ale lumii. Ne arata exemplare rare de carti, donatii speciale, codul lui Hamurabi de exemplu. Si colectii de carti ale unor mari profesori care au scris coduri de legi civile si de drept administrativ. Unul dein marii lor avocati care a trait in secolul 18, inceputul sec.19 scria legile pe table de lemn, in scrierea veche. Aceasta era extrem de dificila si a fost treptat simplificata pentru a deveni accesibila cat mai multor oameni.
In total au 2 milioane de carti la ora actuala.Universitatea e veche dar a fost relocata dupa revolutia culturala si noua constructie are 30 de ani vechime.Cazurile se pot vedea live pentru ca ei ai legatura directa cu 40 de tribunale si, prin tehnologia pe care o folosesc pot accesa oricare din evenimentele care se petrec acolo. Plus ca au camere care arata asistentei documentele justificatoare ale fiecarui caz in parte. Deci totul e “la vedere”.
Dupa pranz, unde am obtinut chiar si cafea (e drept, trei in unu, dar e un progres), ne duc la scoala particulara. In drum trecem pe langa un baraj care alimenta orasul cu apa.
Apoi ni se indica un loc nevazut unde se afla mormintele Ming, construite pentru al treilea imparat care a mutat capitala tarii la Beijing .Mormintele contin tuneluri subterane si sali cu obiecte pretioase inmormantate odata cu ce i13 imparati si 23 imparatese care se afla ingropati aici.
Va fi un subiect de distractie de aici inainte, de fiecare data facandu-se referire la “interesanta” vizita la morminte!
Urmeaza vizita la Beijing Royal School, fondata in 2003, cu un efqectiv de 2000 de elevi, de la gradinita la liceu. Ne intampina un grup de profesori si lelevi, plini de entuziasm. Facem o poza in fata scolii unde au afisat un bun venit delegatiei romane. Ne pozamsi cu Confucius carensta si el sa ne intampine in curtea principala. Totul e curat, nou, modern. Cladirea principala ne da pe spate. Totul e in marmura. Pana si veceurile sunt impunatoare, totul in marmura si lemn masiv, coridoare cu afise despre activitati, vizite, proiecte. Biblioteca e si ea uriasa, apoi intram in sali de clasa cu scaune rotive cu loc special pentru obiecte personale. Au ecrane pe car se fac ore pe skype de catre profesori din strainatate. O tehnica pe care noi nu o vom avea prea curand. Camere video peste tot, retroproiectoare, computere din abundenta. In laboratorul de chimie e ca o naveta spatiala, cu tot ce poti visa. Sala de sport e o imensitate, cu dotare co pleta. Stadionul rivalizeaza cu unul olimpic.
Mergem apoi si asistam la cate o ora. Eu aleg ora de engleza tinuta de o negresa care le preda writing. Face corectarea eseurilor proiectand unul din ele pe tabla si corectand impreuna cu ei. E cam dura cu ei, trei fete sunt pedepsite si stau in picioare la perete pentru tema nefacuta.
Urmatoarea secventa e intalnirea oficiala cu directorul in sala de conferinte care si ea e dotata maxim.Ne vorbeste despre scoala, despre obiectele care se predau, despre clasele de Advanced Placement. 10% din profesori sunt doctori. Scoala a investit 5 milioane de dolari in dotarea stiintifica. Evident, de vreme ce fiecare din cei 2000 de elevi platesc 25000 de$ pe an scolarizarea…
urmeaza intrebari pe care ni le pun elevii chinezi. Vor sa stie despre programul nostru , obiectele predate, etc. La care se adauga plata pentru cazare si masa. Toti elevii sunt interni. Intrebam o tinerica ceva detalii despre internat. Parea eleva, dar de fapt e profesoara si are 26 de ani!
Intreb de preturile de tabara de vara. 100 de Y pe noapte cazarea, 80 pe zi masa, 100 Y fiecare curs de cultura si caligrafie. Cursurile de arte sunt mai scumpe. La 10 elevi poate veni un profesor insotitor gratis.
Mancam la cantina scolii. Aparent avem alta mancare decat elevii. Cantina lor are locuri pentru toti spcei 2000 de elevi. Elevii care sunt voluntari sa ne conduca stau cu noi la masa. Cand mergem la baile elevilor constatam ca nu sunt chiar elegante sau prea curate. Nici salile de clase unde asistam la ore nu sunt bine intretinute. Scaunele sunt amarate, peretele. nu prea curat. Ne-am fi asteptat sa fie totul impecabil la atata banet.
Dupa ce luam masa, Mirela si cu mine coboram la parcul de langa lac si mai haladuim acolo pana mai tarziu. Ajunse la hotel, pe usa e un biletel roz cu numarul 316. Il lasase Gabi. Batem la ea si ne reunim la deja traditionala bere inainte de culcare.

Ziua a sasea, vineri , 24 aprilie 2015

La 8.20 “fix” pornim spre marele zid. Se anunta o zi fierbinte, dar la zid poate fi curent asa ca ne luam si ceva de vant. Drumul dureaza aproape doua ore. Radem, glumim, motaim si de cateva ori soferul ne-a dat o desteptare brusca, mai mai sa dea peste biciclisti, motociclisti ori alte masini in haosul circulatiei de aici. cand ajungem e cam racoare si fiecare isi mai pune cate o haina. Foarte multe s-au schimbat in cei patru ani de cand nu am mai fost pe aici. Au amenajat doarte frumos si elegant, e curat si ingrijit si se face in permanenta curatenie. Ghida, aceeasi “competenta ” de la Orasul interzis, ne spune cateva chestii mestecate si redate cu viteza unui comentator de fotbal de abia reusim sa procesam datele.
Biletul costa 40 de yoani, ca si data trecuta cand am fost. Urcam pana la primul turn de aparare si ne facem brelocuri cu nu,ele noastre pe ele. Tipul care le graveaza ne face si o poza la toate patru. E mare inghesuiala, oameni imbracati gros pe caldura toropitoare, altii imbracati elegant de parca mergeau la bal, unii cu bebelusi mici, altii cu copii mai marisori. Mirosuri pe masura!
Cand ne intoarcem la baza avem timp sa insfacam o cafea si sa ne uitam prin magazinele cu aceleasi suveniruri ca peste tot. Doar ca de zece ori mai scumpe!
Luam masa la restaurantul la care mancasem si in zilele precedente. E chiar foarte buna mancarea ne dau fructe foarte frumos taiate si ornate, niste clatite cu legume, niste prajituri de ceai verde si susan din faina integrala. Mananc multe legume si ma concentrez pe urechile de lemn cu radacina de lotus. Nu am baut atat cola in viata mea, dar trebuie sa supravietuim fara cafea, cumva.
Dupa masa ne lasa la Pearl market. E mai mic decat Silkul dar tot reusim sa luam cate ceva. Fetele mai vor sa ia ceva binuterii si merg sa negociez pentru ele. Aurul e foarte scump si nu merita sa cumperi de aici asa ca renunta dupa ce era cat pe ce sa cumpere un inel de argint aurit cu perla neagra,. Noroc ca am intrebat de doua ori si am aflat ca il vor auri in 20 de minute si va fi foarte solid placat. Nu, multumim! Colega mea voia sa ia un inel de aur, nu placat. Iar pretul nu era deloc mic, batea la 180 de dolari.
Ne despartim in doua grupuri. Gabi si George merg in Tien An Men, eu cu Mirela si fetele luam metroul spre wu Mart. Ne descurcam de minune, ajungem la magazin si ne luam niste ceaiuri si seminte de migdale, pistacio si stafide. Ne indeamna o chinezoaica sa cumparam niste rulouri de biscuiti foarte buni.
La iesire din Wu mart incepe dezbaterea: eu cred ca trebuie sa o luam inainte trei semafoare, cum a zis George. Fetele cred ca e posibil sa trebuiasca sa o luam la stanga. Un tip cu o cascarabeta de metal ne indeamna sa mergem cu el pe 40 de Y. Inca incercam sa gasim un taxi. Intramintr-o cofetarie sa cerem directii, dar intre timp Elena gasise un taxi, Avea poza omului, deci era ok. Ii aratam cardul de hotel si porneste. Elena tot zice ca nu creste pretul Ii soun ca e in ordine. La sfarsit platim, spre marea noastra surpriza, doar cei 13 Y, pretul de pornire. Era o distanta mica. Tot mai intram la magazinul de unde imi luasem rochia serile trecute si isi cumpara si Nina una pe gri. Deci a fost o reusita!
La hotel, pe usa e biletelul roz de al Gabi. Ne adunam si cu George si punem la bataie migdalele, prajiturile, biscuitii si covrigii la o noua sesiune de discutii pe tot felul de teme. La 10 rupem randurile si in sfarsit o noapte de somn bun pentru o zi plina care urmeaza.
Somn bun!

Ziua a saptea, sambata, 25 aprilie 2015

Astazi mergem la Palatul de vara, resedinta penultimului rege chinez, a imparatesei si a mamei imparatului. A apartinut dinastiei Ming in forma finala, dar a fost inceput in timpul dinastiei Quin, cand s-au facut gradinile. Organizarea lor se face dupa o legenda veche in care se spune ca fiecare gradina trebuie sa aiba un lac si un munte.
In 1860 tara a fost devastata de trupe franceze si britanice care au jefuit palatul si au furat multe obiecte pretioase.
Ne dau 20 de minute de plimbare, ti p in care Mirela si cu mine ne ducem dupa o muzica ce venea de undeva de pe deal. Un cor de oameni de toate varstele si categoriile cantau impreuna cu o orchestra. Era un sentiment foarte placut de uniune si forta, in ritmul tobelor cu sunet adanc. O femeie imbracata traditional vrea sa fie filmata in timp ce dansa gratios dupa muzica. Ce frumos!
Un barbat facea miscari de tai chi si ii arata unei femei cum sa le faca odata cu el. Dar uite ca suntem in intarziere si o luam rapid spre locul de intalnire.
E cu totul diferit vara. Ne plimbam prin gradinile inflorite, cu resedintele regelui, reginei si imparatesei mama. La palatul reginei mama sunt flori (simbolizand bani) si animale care reprezinta fericire si viata lunga.E cald de mori, dar e frumos. E plim ochi de lume. Mergem pe culoarul de lemn de pe malul lacului construit special pentru regina mama. Ba chiar avem cateva minute de cumparaturi. Insfac o palarie superba si la drum!accesul publicului e interzis. Se pot face poze de pe geam.
Dialog in grupul nostru: Cine doarme aici? intreaba Mihaela. Imparateasa impaiata, raspunde Elena. Cine e impaiata? se minuneaza Mihaela? Dar ca raspuns se aude comentariul Ninei: Camera de zi! Foarte amuzant. Dupa cum de dimineata ii zic Mirelei ca era mult mai slaba acum un an. Raspunsul ei: eram cu 10 kg mai…ieftina! Conversatie de dimineata :))
E foarte aglomerat pe drum si votam daca sa mergem pe jos ori sa asteptam in trafic. Decidem pentru a merge pe jos. Se dovedeste o decizie inteleapta pentru ca era foarte aproape. Eun restaurant foarte fain si dua ce mancam ne duc fetele la Starbucks la o cafeluta. La iesire gasim niste statui: un frizer si, mai incolo,o trasura, si ne pozam. Evident ca nu vedem autocarul parcat in spate si mai sa il ratam.
Urmatorul popas e la Stadionul olimpic. Oprim sa faca poze de pe pasarela. Nu il vizitam asa ca e bine ca am fost acolo acum patru ani. Nici la muzeul satului nu intram Se aplica regula mormintelor Ming!
Ne duc in schimb la districtul de arta. Nu ni se pare alegerea cea mai buna. E o zona hippie in felul ei, cu ateliere d design, pielarie, picturi. O tipa are niste rochii splendide. Una doar costa 23000 Y. Sa o poarte ea!Avem timp sa mergem sa bem cate un suc organic de mango, fructul pasiunii si mango. Foarte bun si nu ieftin. Dar macar stam la racoare si pe scaun. Ca ne-a dat o ora sa stam aici, facand nimic…
Ne reunim cu grupul si Mihaela negociaza un schimb de yuani sa cumpere niste bomboane pentru ghida noastra. Ceea ce inseamna ca o asteptam sa alerge la magazin si inapoi.
Evident, cerem sa ne duca la Silk Market si negociem sa ne astepte soferul o ora. Adevarul e ca nu avem mare lucru de luat. O luam sistematic, sa nu ne scape nimic. Si asa descoperim ceaiurile. Erau la etajul patru, unde nu le gasisem data trecuta. Si mai aveau patru plicuri de ceai de care cautam eu. Asa ca am impartit cu Mirela si cam asta a fost cumparatura.Reusim sa ajungem intr-o ora inapoi. Atata doar ca nu am gasit bere pentru sofer. Ne gandisem sa ii luam ceva drept multumire ca ne-a tolerat cu toate ale noastre.
Sntem inapoi la hotel foarte devreme. Dus si impachetat. E plina ochi valiza. Totul e aranjat pentru plecare.
Maine la 6.10 coboram in hol.
Somn usor!

Ziua a opta, 26 aprilie, 2015

La cinci fara un sfert suna alarma. Imi mai acord cinci minute. Dar totusi trebuie sa ma misc. Si repede. La ora stabilita sunt jos. Incarcam valizele si plecam spre gara. Orasul se dezmorteste in aburii diminetii. Un om isi pregateste gratarul pentru gogosi, altii alearga grabiti cu sacose in maini spre serviciile lor.
In gara ne verifica bagajul. Un om detreaba ma ajuta cu valiza la check-in. Ne instalam in sala de asteptare si plecam la Starbucks sa luam cafele. Abia apucam sa mancam si sa bem cafea si ne si anunta profesoara Shue ( Shue laushi ) ca trebuie sa mergem pe peron. Cu valiza si sacosa si rucsac, plus cafeaua intr-o mana coboram eroic inspre peron. Infigem valizele pe unde gasim loc si ne asezam.
La drum!
Reusesc sa dorm pe tipetele unui bebelus. Il bag in vis si ma trezesc odihnita. Langa noi sunt doua fetite cu doua bunici si un tata. Cea mititica e scumpa tare, intr-o bluzita de dantele si pantaloni despicati prin care ise vede funduletul . E foarte sociabila si deloc mofturoasa. In miscarea trenului se loveste la capsor de un scaun. O secunda are o figura intrigata dar nu zice nici pis. E vesela si vioaie. Alearga pe coridor cu cealalta fetita mai mare, rade si canta fericita. Cele doua femei care le insotesc le infunda continuu cu mancare. Nu stiu unde mai incape atata. De la crenvursti al castravete, apoi mar, ousor fiert, mancare comandata pe tren, inghetata, grisine si tot asa. In jurul lor se face continuu mizerie de la ambalaje si tot ce cade din gurile lor, dar o femeie de serviciu trece la 5-10 minute si matura, apoi da cu mopul. Ce eficienta a serviciilor!
Trenul trece prin sate saracute, prin orezarii si terenuri cultivate geometric, iar sate, dar deja excavate si pe locul carora probabil vor ridica blocuri. Orase cu blocuri nelocuite se perinda prin fata ochilor nostri, sau unele pline de lume. Noi mancam ce mai avem prin sacose sa mai scapam de ele.Merge cu 300km/ h, insa nu se simte aceasta viteza mare. E curat si bine intretinut, trec mereu cu mancare, inghetata sau dulciuri, insa la preturi destul de ridicate. Dar nu e ca trenurile cu care am mers in iarna. Acelea erau si mai faine, mai elegante si mai rapide.

La Xi-An ne intampina ghidul, un tip ciudatel, cu un ciuf caraghios, la vreo 40-45 de ani, in pantaloni trei sferturi ca de pijama si cu un tricou turcoaz. Mai are si o unghie mai mare la un deget! Engleza lui e foarte relativa. Are un tic verbal “you know” la doua cuvinte si toate referirile incep cu “according to my research”… A cercetat omul, nu gluma!
Dar socul meu vine cand ne spune ca e vice-professor la universitate si ca specializeaza ghizi. Ba chiar preda si engleza! Pe care a studiat-o sapte ani, zice el. Vai de noi! Vorba Mihaelei: “Ma abtin”.
Oricum, acest personaj ne “ghidoneaza” si facem eforturi mari sa pricepem cam ce ar vrea sa zica. Ne vorbeste de simbolul orasului, floarea de rodie, despre suprafata si populatia orasului Xi-an, despre studiile si activitatile lui faimoase, despre mama lui care e medic de medicina traditionala si despre familia lui cu doi copii.
Ne zice de salariile medii in orasele principale din China: Xi-an 2200 Y, Shanghai 6000 Y, Beijing 5000 pe luna. Diferente considerabile.
Xi-An e fost prima capitala a Chinei din cele sapte care au fost in total, cu o populatie de 21 milioane locuitori. Mi-am amintit cum ni s-a spus la cealalta universitate, tinerii chinezi pot sa termine universitatea si sa nu gaseasca de lucru. De aceea se spune ca “isi mananca parintii”.
Ghidul nostru excentric ne mai povesteste ca primavara aici dureaza 25 de zile. Deja am ajuns in plina vara cu temperaturi de peste 35 de grade.
Inainte de a ne caza ne oprim la muzeul de istorie veche, de fapt preistorie cu exponate de acum 1,5 milioane de ani. Omul Pekinez dateaza de acum 3000 de ani.
In muzeu se afla relicve din timpul dinastiei Jing 21-16sec B.C., printre care doua calesti de bronz de 1000 kg fiecare. Tot aici au si 25 de soldati de teracota. O femeie a proiectata acest muzeu. Numele ei e Chan Chin Chung, si muzeul a fost construit in 1991.
Am vizitat cele doua etaje si apoi am iesit prin magazinul muzeului. Foarte amuzant ca era un baietel mititel tuns cu o stea pe crestetul capului. Oare cum o fi reusit frizerul?
In 1950 au inceput in provincia aceasta sapaturi. Au aparut o multime de cautatori de comori. In sfarsit ne cazam. Orient Hotel se cheama. E foarte elegant si fain. Pe drum trecem pe langa o masina care improasca apa peste oras sa mai racoreasca aerul.
Aflam alte date, unele cunoscute. In 1971 patru frati care sapau sa gaseasca apa pentru fantana au descoperit capul unui soldat. Ulterior au inceput sapaturile pentru site-ul care va deveni atat de faimos in lume. Aici vracii ghiceau viitorul in oase de vita si plante. Se pare ca aici, by his research, 91 % din populatie e de origine han. Minunatul ghid ne zice ca drumul matasii a inceput aici sub cel de al cincilea imparat. Dusmanii declarati ai chinezilor au fost hunii si mongolii care atacau mereu tara.
Chris al nostru ne spune despre cele 50 de universitati de stat si tot atatea particulare care exista in Xi-An. Aflam si despre zidul care inconjoara orasul si care are 30,7 km (fix!). Spectacolul traditional pentru Xi-an este cel dedicat celor 25 de imparati ai dinastiei Tang. Ne informeaza de costurile educatiei: 500000 Y pentru toti anii de scoala plus universitate (cred). Oricum, procentul de intelectuali a crescut de la 8-10% acum 20 de ani, la 95% in zilele noastre.
Seara, dupa ce ne refreshuim putin si ne desfacem, in sfarsit, bagajele, ne ducem la restaurant in centru, langa Bell Tower si Drum Tower. Revad hotelul in care am stat acum patru ani. E la fel de frumos, situat la km 0.
Mancam zece feluri de dumplings (galuste), care mai de care mai diversificate, unele mai picante, altele de loc, unele cu pui sau porc, altele cu peste. Ne dau o supa cu baby-dumplings. Traditia spune ca numarul de galuste mici pe care le primesti are o semnificatie anume. Noi primim fiecare cate una, cica e foarte de bine! Una din chelnerite ne ofera spre vanzare niste vase tubulare pentru scobitori, pictate cu modele specifice. Cinci in total. Mihaela, cum e ea cu bun simt si suflet mare, cumpara cinci bucati, desi chiar ieftine nu erau. Ii ofera unul si dnei Shue. Ca ea se induioseaza cand cineva se poarta amabil, draga de ea.
Dupa masa ne dau o ora de plimbare in zona centrala. Sunt multi cersetori si foarte insistenti. Multi tineri stau pe treptele unui mol subteran si asculta muzica.
Ne spusese si ghidul si am observat peste tot ca e o traditie acum aici ca batranii sa se adune sa danseze impreuna. Asa era si la palatul de vara, si pe o portiune intre doua drumuri la Beijing unde tobe ritmice acompaniau dansul lent dar gratios al doamnelor care aveau si evantaie mari, lila in maini. Si langa hotel la noi se formase un grup de dansatoare, de toate varstele.
Ne intoarcem la hotel. Maine avem un program plin.
Noapte buna!

Ziua a noua, luni, 27 aprilie 2015

Astazi e lejer: ne intalnim la 8.45 in hol, dupa un mic dejun mic si necajit. Plecam spre Pagoda Marii Gasti Salbatice . Ne explica ghida cum ca Buddhistii nevegetarieni de la un templu din India erau ingrijorati ca nu mai ai ce manca si din ceruri a cazut o gasca mare in curtea templului. Dupa aceasta legenda a fost numita aceasta pagoda. Ni se spune ca buddhistii tibetani cred in reincarnare si in nirvana. Buddhistii au 1800 de carti religioase. Buddha a murit la 84 de ani si a mers in Nirvana. Dupa principiile feng shui, leii sunt animalele care pazesc mormintele si in acelasi timp reprezinta puterea. Construit in timpul dinastiei Ming, templul are doua porti laterale prin care intra oamenii de rand, in timp ce preotii intra prin poarta centrala. Al doilea element sunt dragonii cu cinci degete, purtatori de noroc. Al treilea sunt dragon horses, care au doar cap dar nu au fund. Ei reprezinta bogatia. Unicornul reprezinta copiii familiei, binecuvantarile. Floarea de lotus, leitmotiv al pietrelor ce duc la templu arata ca, desi traim in noroi putem fi puri. Lumanarile aprinse de credinciosi sunt ca sa fie vazuti de Buddha, iar betisoarele arse asigura ca dorintele vor fi primite de zeitate. Nu ne lasa sa facem poza lui Buddha. Cei doi invatacei care sunt cu el sugereaza supunere si respect, respectiv, prin pozitia mainilor lor.
Pragul templului e umarul lui Buddha peste care femeile trebuie sa paseasca cu dreptul.
Invatatul Xua Zang a vrut sa se asigure de acuratetea cartilor sfinte si a adus din India un inscris in sanscrita, in lemn de palmier, pe care l-a tradus, reformand invataturile buddhiste ale vremii.
Nu ne duc in pagoda. Pacat, caci totusi de sus se vede frumos orasul si fantanile. De statui nici nu se pomeneste. Ghida mentioneaza ca refacerea templului s-a facut cu bani din donatii din Taiwan.
Pagoda mare are 64 m inaltime in timp ce cea mica are 45 m. Ca sa urci in varf la pagoda mare sunt 268 de trepte. Dupa cutremur s-a inclinat un metru catre vest.
In lacasul in care sunt scene din viata lui Buddha aflam date despre jad si jadate, doua tipuri de piatra. In timp ce jadate-ul are o duritate de 8,5, adica aproape la fel de dur ca si diamantul, jadul de calitate mai slaba are duritate 6,5. Aici sculpturile sunt din diferite calitati de jad de diferite culori.
In curtea pagodei sunt asa numitele stupas, un fel de pietre funerare ale conducatorilor preotilor, de fapt niste table sculptate manual.
Intram intr-o sala cu picturi si copii ale lor, unde ghida ne arata caligrame si cum se leaga ele semantic de viata reala. Ne spune si diferite expresii. “Fiecare zi e o zi buna” se spune iishihai in care i e de fapt a ca in cuvantul paine. Un à apasat. La Buddha se spune “fuoa”, armonie se zice “hia”, naan e barbat, niiiuui e femeie, aaan e siguranta in casa. Sii aan inseamna “odihneste- te in pace”. Un semn care seamana cu o pasare pe cuib inseamna “apus de soare”.
Bujorul reprezinta noblete, bogatie si stabilitate.
Pentru scriere, cele patru comori sunt: pensula din coada de animal (iepure, veverita sau chiar barba unui barbat!) Coada poate fi din bambus, portelan sau jad. Apoi cerneala din uleiuri vegetale, hartia de orez, piatra de cerneala, facuta din piatra de munte. Acum tehnica moderna furnizeaza cerneala de orice fel, nu mai e nevoie sa o produca ei. Cerneala cu care scriu miroase a toner parca…
Intre tablourile lor expuse e unul care mi se pare superb, cu o tipa cu doua pisici. Negociez si pana la urma il cumpar cu certificat de autenticitate si tot. Sa speram!
Avem cateva minute sa intram intr-un Starbucks sa radem o cafea, apoi urcam iar autocarul nostru cafeniu si plecam spre soldati. Pe drum soferul incepe sa vorbeasca la telefon si ghidul ii spune ceva. Mirela imi “traduce”: “I-a zis sa termine ca il deranjeaza!” Deja intelegem mesajele!
Omul nostru ne mai impartaseste date “by his research”. Mare cercetator si el! In Xi-an se tinea concurs de concubine. 300 erau alese prin concurs, restul asteptau concursul urmator.
Ne apropiem de mausoleul imparatului care a ordonat sa se faca armata de soldati. Acest mausoleu pare a fi cel mai mare construit in China, un fel de piramida a lor, cu o inaltime de 69m, dedicat imparatului Xuan din dinastia Qin. Au 75 de astfel de mausolee, dar nu au fost inca deschise din cauza ca nu au tehnologia de a pastra intacte obiectele din interior. Japonezii s-au oferit sa le furnizeze aparatura si ajutorul pentru acest demers, dar au cerut o parte din comori.
Legenda spune ca imparatul isi dorea un elixir sa traiasca vesnic si a visat ca i se oferea de catre atotputernicul acest elixir. Cand sa bea din el s-a trezit.
Xiufu, un supus, a ingenunchiat in fata imapratului si a zis ca avut acelasi vis si ca o sa ii aduca elixirul dar pentru asta trebuie sa sacrifice 1500 de baieti si tot atatea fete. El a facut o barca pentru copii si i-a dus in tara de vis unde au fondat statul Nipon. De aceea se spune ca japonezii sunt descendenti ai dinastiei Qin.
Povestea celor patru frati fantanari care au gasit capul de soldat in timp ce cautau apa in martie 1974 a dus la infiintarea acestui impresionant muzeu. Astazi fantanarul are74 de ani si isi petrece timpul dand autografe pe cartea despre descoperirea sa.
In 1975 s-au inceput excavatiile si rezultatul au fost 6000 de soldati si cai. Armele fost furate si soldatii au fost incendiati de rauvoitori, de aceea culorile cu care fusesera decorati au fost distruse.
S-au gasit in 1998 gropi cu scheletele celor 27 concubine ingropate de vii din diferite motive si ale criminalilor de drept comun.
S-au sapat in 600 de locatii diferite si acum sunt deschise trei gropi cu statui sau resturi in curs de reconstituire. Cea mai spectaculoasa e groapa nr 1 cu soldatii cei mai intregi.
7 milioane de oameni pe an viziteaza muzeul care e un “cash elephant” nu “cash cow” cum se zice la ei “vaca de muls”, de fapt “elefant de muls”. Calculati la 150 y biletul si veti intelege de ce…!
In prima parte a vizitei vedem cele doua trasuri de bronz a cate 1243 kg fiecare.
In groapa a doua au dezgropat in 1976, 72 de bucati de soldati din care 25 intacti. Toti soldatii se uita catre rasarit, unde se afla, la 1,5 km, mausoleul imparatului care a murit la 49 de ani.
Din 221 BC nu au mai facut sacrificii umane si imparatul a decis sa fie ingropat cu o armata de teracota in locul oamenilor vii care ar fi trebuit inmormantati cu el. Buna idee i-a venit!
In groapa trei s-au gasit 23 arme, 68 soldati si oase de animale, pentru ghicit viitorul.
Intre aceste vizite, inainte de a intra
In prima groapa de 1100m patrati au descoperit 6000 infanteristi care initial erau colorati, dar ar dura 400 ani sa fie restaurati.
Ei se disting dupa haine si pieptanatura. Soldatii, de exemplu, au un mot, ofiterii au doua.
Inaltimea medie a barbatilor la vremea respectiva era de 1,6m dar soldatii au 1,7m pentru ca erau mariti, sa para mai impunatori.
Ne invartim pe marginea gropii principale, lasandu-l pe Chris al nostru sa mai povesteasca. Prindem, Mirela si cu mine, un loc bun sa facem poze si sa ne uitam pe indelete la armata impietrita.
Iesim in soarele arzator si cautam un petec de umbra sub niste copaci sa asteptam sa se adune toata lumea. Iesim printre gheretele oamenilor care vand de toate, de la palarii la blani de animale mari . Cine si-ar dori vreodata o asemenea blana?! ne intrebam noi. Dar te pui cu gustul omului?
Urmatoarea oprire e minunata statiune termala Huaqing unde imparatul si concubinele se relaxau in voia cea buna. Ne povesteste ghidul despre istoria palatului si a imparatului Shenzou care a trebuit sa isi ucida concubina Yang pentru ca invatatii credeau ca ea aduce necaz tarii. Aici ea venea sa isi imbaieze trupul pentru a deveni frumos mirositor. Imparatul avea 69 de ani si concubina 29, micuta de doar 1.45 si nu neaparat slaba. Statuia ei se afla in fata izvoarelor fierbinti din care tasnesc din flori de lotus de piatra. Initial ea fusese adusa de unicorn pentru fiul sau, dar el se indragosteste de ea si fiul i-o cedeaza. 11 ani au trait fericiti impreuna, dar apoi ea este omorata. Locul se cheama de atunci “Locul suferintei vesnice”.
Pe lacul Celor Noua Dragoni din mijlocul parcului, la picioarele muntelui Leishan, se vad pestisori rosii, iar seara scena se ridica din apa si dansatoarele celebreaza povestea de dragoste dintre imparat si concubina sa preferata intr-un spectacol de opera “Un Cantec al Suferintei vesnice”.
Tot aici a fost in 1936 si “incidentul” intre membrii partidului comunist chinez si Chean Kai Shek (care se opunea intrarii in conflict cu Japonia). De aceea l-au arestat intr-o noapte aici si apoi l-au eliberat cazand cu totii la intelegere dupa 10 ani de razboi intern.
Incepem prin a intra in baile speciale de piatra unde imparatul si concubina sa se imbaiau, fiecare in baia sa cu forma de floare.
Ne cataram apoi pe trepte spre foisoarele frumos sculptate care urca spre camerele in care stateau memebrii curtii imparatesti si in care se tineau receptii.
Peste tot serpuiesc raulete cu pestisori rosii, peste care trec podete de piatra. E o zi insorita iar umbra copacilor si racoarea bailor de piatra sunt momentele noastre de inviorare din aceasta dupa amiaza calduroasa. Un fluturas se aseaza pe piatra, nehotarat daca sa zboare sau sa mai stea. Isi desface aripile si incerc sa fac o poza a culorilor vii. Nu reusesc! Parca stie ca vreau sa il fotografiez si refuza sedinta foto.
Ghidul ne mai spune o poveste despre o concubina a imparatului care se indragosteste de fiul acestuia, ii naste un fiu si devine concubina imperiala cu mare putere in stat si, intre timp si cu multi iubiti la randul ei.
La sfarsitul vizitei iesim in curtea gradinilor si revenim in Xi-an intr- o aglomeratie incredibila. E dupa ora cinci si masinile merg bara la bara. Vedem si doua accidente: o masina pocnita cu avaria pusa si o motocicleta a carui conducator pare sa fi fost lovit de alt vehicul, caci nu se vede decat motocicleta prabusita pe trotuar. Dar soferul nostru conduce ca un concurs de sporturi extreme. Mereu mi se pare ca trece peste vreun pieton sau ca intra vertiginos in alte masini. Care pe care!
Un om cu un fel de trasurica-bicicleta cara un munte de hartii si cartoane pentru reciclare, in timp ce un altul, pe o bicicleta e plin de baloane sub forma de animalute din desene animate, ca un urias pom de craciun in plina canicula.
Ne duc la masa tot la restaurantul de aseara cu dumpling, dar acum ne dau si alte feluri de mancare.Toate foarte bune.
Plecam rapid de la masa in speranta ca prindem magazinul vecin deschis sa luam o valiza. Facem un sondaj de piata si ne hotaram la o valiza. Surpriza e ca nu putem plati cu cardul! Asa incat trebuie sa renuntam…
Oricum trebuie sa ne miscam eficient caci maine la sase ne trezim sa mergem la deschiderea jocurilor sportive la universitate. Nu o veste buna, evident. Pregatesc cu grija tot, sa fiu gata la 6:30, cand ne dau masa.
Somn bun!

Ziua a zecea, marti, 28 aprilie 2015

Dupa un mic dejun super lesinat ne pregatim de plecare la universitate.
Pe drum primim diferite informatii de la Chris al nostru. Ne vorbeste despre portile orasului si despre suprafata cuprinsa intre zidurile cetatii: 42 hectare. Se spunea inainte sa cumperi din est si vest, asta pentru ca erau doar doua locuri de unde se putea cumpara: un restaurant si piata de est. Xi-anul era un oras aglomerat cu multi vizitatori, multi coreeni si japonezi. Dar dupa dinastia Tang nu a mai fost capitala si gloria orasului a apus.
Urmaresc viata strazii in aceasta dimineata. Oameni grabiti mergand la serviciu, biciclisti, masini si motociclete. Pe un trotuar un om practica un sport interesant: cu un fel de bici misca un obiect metalic ca un titirez de marimea unei mingi de rugby. Cand ajungea la capatul drumului o mana inapoi lovindu-l cu celalta mana. Cred ca asta ajuta la mentinerea musculaturii mainilor. Ce mult tin ei la miscare si cat de mult conteaza exercitiul fizic pentru ei. Ar trebui sa luam exemplu, evident.
Cum drumul e lung, ni se spune despre legea copilului unic, intrata in vigoare in 1978. Exista amendamente la ea. Daca primul copil e fata au voie sa mai aiba un copil, daca parintii sunt copii unici au dreptul la doi copii, iar daca parintii sunt intelectuali de asemenea pot avea doi copii.
Pe drum vad grupuri de copii cu cravate pionieresti mergand spre scoala. Unii merg singuri, in urma celor mai numerosi, probabil prea timizi sa se alature celorlalti. Ma tot gandesc la interdictia lor fata de prieteniile intre fete si baieti. Doar la douazeci de ani au voie fetele sa isi caute parteneri, in timp ce baietii trebuie sa aiba 22 de ani. Nu e de mirare ca nu au nici un fel de experienta a relatiei cu celalalt sex si e posibil ca asta sa afecteze relatiile in tinerele familii. Dar pe de alta parte nu au nici asteptari, ceea ce poate fi si un plus. Greu de zis!
In sfarsit ajungem la universitate si suntem condusi la stadion. Acolo ne aseaza in tribuna oficiala, adica in cel mai puternic soare de ne fierb creierii si pana si Ipadul anunta alerta de caldura. Intr-un final ne dau sepcute albe sa ne tina de soare. Bine ca in al doisprezecelea ceas imi luasem palaria mea cea frumoasa cu mine!
Induram cu greu soarele ucigator, se canta imnul, tin speech-uri tot felul de tovarasi si rectorul universitatii, apoi o studenta eminenta, imbracata cu un hanorac gros de ziceai ca e frigul iernii acolo…
Suntem prezentati si noi si un alt grup care stau pe scaunele de langa noi. Posibil americani. Avem numele scrise in romana si chineza in dreptul nostru.
Stadionul e o imensitate si pe el se perinda reprezentantii diferitelor facultati si profesorii lor. Cea mai impresionanta defilare e cea a studentilor imbracati in costume din timpul dinastiei han, care saluta cu bratele impreunate in fata. Fiecare grup striga in salut care e intampinat cu aplauze de public. Ne gandim cu totii cum am reusi vreodata sa convingem vreun elev sau student al nostru sa stea in soarele asta si sa mai si performeze. No way!
Pe rand toti cei care au defilat prezinta un spectacol pe stadion. Incep profesorii cu un exercitiu mai simplu, urmat de un dans splendid cu umbrelute si evantaie al profesorilor pensionari.
Studentii imbracati in costume han fac un dans tematic din istoria Chinei, apoi majoretele danseaza ritmic, urmate de un grup de tineri care danseaza hip-hop pe muzica vestica dar si chinezeasca, aparent foarte populare dupa reactia publicului. Un grup de fete si baieti fac un dans al fluturilor si florilor, alt grup imbracati in alb par a fi maci pe camp cu evantaie portocalii de mare efect.
Mi-a placut mult spectacolul tobelor cu apa si al celor doua dansatoare pe tobe mari in ritmul muzicii.
Toata demonstratia se incheie cu luptatorii Kung fu si soldatii care fac tot felul de strategii de lupta, cu fumigene si miscari acrobatice, lupte corp la corp, arte martiale, intr-adevar impresionant, mai ales in soarele care te dobora instantaneu oricum!
Am prins mesajul soldatilor: sunteti in siguranta cu noi!
Deja ne aflam la umbra cand a trebuit sa plecam de pe stadion pentru a ne intalni cu rectorul si decanul sectiei internationale a facultatii de drept. Rectorul se scuza ca intarziase, insa a trebuit sa faca poze cu studentii care il asteptau.
Ne informeaza despre universitate. Scoala internationala de drept a fost fondata in 1937 in alta locatie. In 1949 s-a mutat aici, si are cursuri de drept administrativ. In China sunt 600 de universitati care au cursuri de drept de diferite specializari. Ca limbi straine se studiaza coreana si japoneza.
Aici au si cinci scoli de public security, 2 campusuri si 18 scoli unde au absolvit 18000 studenti undergraduati, restul post graduati 15000, si 3000 graduates. Au avut zece absolventi de doctorate. Au legaturi cu numeroase universitati internationale iar acum e prima data ca au atatia invitati straini la deschiderea jocurilor.
E amuzant cum Shue ne “ghidoneaza” cum zice Mihaela: ne spune cand sa multumim, cand sa aplaudam, cand sa zambim, se nemultumeste de cumparaturile noastre si ne atentioneaza mereu sa nu avem mare incredere in cei care vor sa ne vanda lucruri. La fel de amuzant e cum zic ei niga si tiga pentru “acela” si “acesta”. Suna foarte rasist si Alexandra ne povesteste cum in anul ei de Erasmus in Beijing un coleg de culoare s-a simtit la inceput foarte discriminat, crezand ca se refera mereu la el. Abia mai apoi a aflat ca niga nu e nigger si s-a linistit!
Se termina intrevederea cu oficialii de la universitate si mergem sa mancam, cu care prilej ghidul ne spune despre minoritatea musulmana, descendenti ai lui Gingis Han, despre care ne spune ca sunt foarte curati dar ca dintre ei se aleg si cersetorii si hotii de buzunare de care ne spune sa ne pazim. Cam politically incorect si discriminatoriu, dar parca mai poti sa stii? By his research poate ca lucrurile se vad si asa!
Si cum mergeam noi asa cu autocarul, numai ce se ofera ghidul sa ne cante opera chinezeasca. Nu canta rau, e foarte adevarat si chiar avea voce, doar ca nu ne asteptam la un mic spectacol.
Masa o luam intr-un restaurant super elegant si dupa asta mergem sa schimbam ceva bani la o banca in apropiere. Ma gandesc si eu sa schimb o suma mica, sa nu ma trezesc ca nu pot lua nici o cafea pe aici. Mai ales ca nu poti plati cu cardul nicaieri.
Destinatia urmatoare e la Scoala medie din Xi-an, de fapt un liceu sustinut financiar de guvernul local.
Drumul nu e lipsit de peripetii. Soferul nostru kamikaze pune o frana spectaculoasa si numa ce o vad pe Elena trecand in viteza a patra pe langa mine si oprindu-se in bratele ghidului in drumul ei spre parbriz. Asta da adrenalina! Vorba ei, prima data se ridica si ea de pe scaun sa isi ia o sticla cu apa si uite ce sansa are sa fie proiectata ca in desene animate Power Puff Girls editia douazeci!
Insa pana la urma ajungem intregi la scoala care e impresionanta de-a dreptul. Pana si la scoala particulara, de universitate nu mai vorbim, mai pluteau mirosuri dupa care identificai rapid incaperi specifice, in timp ce aici totul era im-pe-ca-bil. Cladirea centrala e tip-top, cu imagini de la inceputurile scolii in 1905, diversele locatii ulterioare si detalii ale lor. In 1927 au schimbat locatia, in 1937 au fugit de japonezi mergand pe jos in alt loc mai in siguranta.
Au o galerie a premiilor si diplomelor, a personalitatilor care au fost absolventi ai scolii.
E cel mai mare liceu din China, cu 5000 de elevi si 90 de sali de clasa. Sunt in acest complex de zece ani.
Vizitam clasele de observatie comportamentala unde elevii primesc proiecte de facut si profesorii ii pot observa dintr-o camera alaturata, fara stirea lor, ca in filmele politiste americane in care acuzatul e intervievat si psihologii ii observa comportamentul pentru a-si da seama daca spune sau nu adevarul. Alte sali au aparatura de relaxare, papusi din burete pe care le pot pocni sa isi descarce nervii, ba chiar si peretele poate fi folosit pentru descarcare nervoasa, fiind captusit cu catifea si un material moale in interior.
O alta sala are scaune care imita pantecul mamei, ca niste gaoace in care stai si te simti protejat. Aveau si aparatura pentru muzica de relaxare la ele.
O dotare de sta matul in coada! Au o terasa cu plante pentru lectura si o gradina unde pot aplica ce invata la biologie si invata sa cultive diferite legume si fructe. Sunt 2000 elevi pe nivel si 60 elevi in clasa!!
Au clase speciale pentru yoga si meditatie, iar stadionul e atat de mare incat au dreptul sa selecteze candidati pentru jocurile olimpice. Elevii platesc 1600 pe an scolarizarea, 1000 cazarea plus masa daca stau patru si 900 daca stau sase.
Scoala are 300 de cadre didactice. Salariul mediu al unui profesor e echivalentul a minimum 100 de euro. In tara insa profesorii de la orase mici sau de la tara au salarii mult mai mici. Un profesor universitar poate ajunge la un salariu de aproape 2000 de euro (cca 10000 de yuani)
Au si internat cu patru sau sase elevi intr-o camera, cu o baie la doua camere. E o curatenie luna si nici o unda de miros de vreun fel. Intreb daca asa e in fiecare zi si ma asigura ca profesorii de serviciu verifica zilnic starea caminului. Mobilierul fetelor e roz si al baietilor e albastru. Nu am vazut decat camerele fetelor si am ramas impresionati de ordine si curatenie.
Cantina e si ea o imensitate. Si aici totul sclipeste. Nu miroase a nici un fel de mancare, e luna de curat. Pe geamul bucatariei sunt aparate unde pot plati cu cardul pentru mancarea pe care o comanda.
Au foarte multa aparatura pentru prepararea mancarii si un robot care face taitei.

Mergem la o ora de engleza si sunt impresionata cat de bine vorbeste profesoara si ce ora faina face despre femei care au schimbat fata lumii si despre gender discrimination. Lectia este despre Ioana D’ Arc si elevii par a fi foarte capabili sa inteleaga textul si sa raspunda la intrebari. Unul din baieti da un raspuns foarte complex in engleza despre drepturile femeilor. Nu pare a fi regizat. Le pune si un film in care Hermione din Harry Potter face o campanie “Sheforhe” impotriva discriminarii intre sexe tinand un speech foarte emotionant.
Cel mai uimitor este sa vezi cum 60 de elevi stau cuminti si disciplinati ascultand ce li se spune si raspunzand cand sunt intrebati. Ia sa fi fost minunatii nostri de a sasea sa se agite ca niste disperati si sa faca prastie toata lectia! Aici profesoara nu are grija disciplinei ci doar pe cea a predarii.
O intreb despre testele Cambridge dar nu pare a sti despre ele. Aparent la ei nu sunt atat de populare ca la noi. Cel putin nu in scoli publice.
Remarc faptul ca toti poarta uniforma scolii si au cartele speciale cu care pot intra in incinta liceului.
Mergem in sala de conferinta unde ne intalnim cu secretarul de partid si cu profesoara care raspunde de programe internationale. Mai intai urmarim un film despre scoala, apoi ne fac o prezentare a scolii, ne prezentam si noi si punem intrebari despre curiculum si clase speciale. Au 96 de profesori cu pregatire excelenta, pun mare accent pe educatia morala, au cluburi de dans, drama, cultivat pamantul, etc. Sunt mandri ca 8 din studentii lor au intrat primii la universitati iar procentul celor admisi la facultate e de 90%. Recent au primit placheta de cea mai buna scoala in provincie. Elevii vin la scoala la 7.10 dimineata sa faca exercitiile fizice obligatorii. 300 de elevi stau in camin.
Se pare ca profesorii au norma de 20 de ore si pot avea ore si sambata. Dar macar sunt bine platiti.
Plecam de la scoala spre hotel unde si mancam, dupa care ne miscam rapid spre magazinele din apropiere. Trecem pasarela spre Mall-ul pe care ni-l recomandase ghidul si care e urias, cu o arhitectura de vis, cu cascada de la primul etaj pana la parter, cu sapte etaje pline toate de firme vestite unde se vand cele mai elegante si scumpe lucruri la care te poti gandi. Dar orice valiza aici e de la 100 de dolari in sus, asa ca mergem spre magazinul de aseara. In drum oprim la un “universal” de-al lor de unde ne luam fructe si mancare. Sunt foarte ieftine si foarte bune. Dar cand mergem la haine si valize, lucrurile se schimba. Au preturi neadevarate! Deci tot la magazinul din coltul hotelului e baza. Cumparam valiza si mergem sa ne pregatim de plecarea de maine. La noua trebuie sa fim in hol cu valize cu tot.
Noapte buna!

Ziua a unsprezecea, miercuri, 29 aprilie 2015

Chris ne duce la muzeul tablelor de scriere chineza, intr-un parc foarte frumos, cu copaci “pagode” si flori, unde miroase a iarba cosita si pare totul ireal. Ingrijesc mereu gradinile, pun protectie de lemn la radacinile copacilor, iar in drum spre palatul de vara imi amintesc de copacii care aveau perfuzii. Erau cei care nu inverzisera inca si acum primeau o doza de ingrasamant probabil, sa isi vina in fire.
In curte la muzeu se afla o poarta memorial frumos ornata si doua porti care aici sunt orientate catre est si vest si nu spre sud si nord ca deobicei.
In aceasta curte se afla din anul 701 AD clopotul urias cu insemne taoiste din timpul dinastiei tang, phoenicsi si dragoni.
Aflam ca “pagoda” inseamna librarie, locul unde se adunau invatatii si studiau. Pavilioanele muzeului dateaza din timpul dinastiei qin, de acum 276 de ani.
Piatra mare din pavilionul pietatii filiale vorbeste despre indatoririle copiilor fata de parinti pe care trebuie sa ii respecte si sa ii ajute la batranete.
In urmatoarele pavilioane sunt tablete mici, epitafuri pe morminte, unele explicand cauzele mortii. Astfel, o printesa a fost omorata in bataie de bunica sa pentru cleveteala. In incaperile urmatoare tabletele sunt sustinute de bi shi, broasca testoasa care are doar cap fara fund, simbol al norocului si bogatiei. Daca ii atingi capul, vei fi norocos. Toata lumea se repede cu speranta la capetele broastelor bi shi. Doar, doar…!
Ispitele continua, caci mai sunt niste magazine de unde se mai poate cumpara cate ceva. Cat pe ce sa nu am eu noroc in incercarea de a lua niste esarfe. Una nu era de matase asa ca ma intorc cu ghida chinezoaica sa repar situatia.
Ultimul obiectiv e zidul orasului care masoara 16.27 km patrati in interior, e inconjurat de un sant de aparare, insa doar la o poarta are pod care se ridica. Facem poze pe pod si admiram lebedele care stau pe pietre pe malul apei. Cineva zice ca nu sunt lebede ci gaste. O fi, dar mie imi seamana a lebede. In curtea interioara se afla un cadran solar vechi de 4000 de ani, inconjurat de doua tobe mari, decorate cu flori maro. Urcam pe zid si vedem orasul de mai sus. Zidul e lat, ca o mica strada de vreo 14 metri latime, unde merg masini turistice si biciclete ce pot fi inchiriate din locuri speciale. E o plimbare placuta si adie si un vant usor care face ca ziua sa para mai racoroasa decat cea de ieri, desi e mai cald cu doua grade, ne spune ghidul, in urma cercetarilor personale:). La coborare Shue ne face o poza in evantai pe scari, pentru ca tot eram doar noi acolo. Jos, la baza zidului, o mireasa tanara si frumoasa facea o sedinta foto impreuna cu un mire voinic si chel. Ciudata combinatie! O fi avand suflet bun, mai stii?
Iesim din curtea zidului, asa numitul barbican, cu rol de a opri intrarea dusmanului in cetate si asteptam masina incarcata cu valizele noastre. E ultimul pranz in Xi-an , de fapt ultima masa in China. Deja suntem experti in mancarurile lor, unii au devenit artisti in folosirea betelor, asa ca experienta chinezeasca a fost o reusita deplina!
Dupa masa masina ne lasa destul de departe de gara si trebuie sa ne ducem cu valizele o cale suficient de lunga cat sa ne para nesfarsita, pana in gara. Ne luam ramas bun de la Chris, ghidul nostru cel excentric, si purcedem pe scari rulante in gara uriasa a orasului Xi-an. Avem ceva de asteptat pana sa ne imbarcam si pe la patru suntem in tren spre Beijing.
Avem noi noroc de locuri racoroase, dar de data asta e un frig intepenit in partea noastra de tren. Ne imbracam bine, ne acoperim de curent si tot e frig. Constatam cu surpriza ca in restul trenului se traia bine. Incearca Shue sa vorbeasca cu conductorul sa reduca aerul rece, dar nu se schimba nimic in viata noastra… Drept pentru care facem teste psihologice amuzante sa ne treaca vremea si frigul. Privim campurile perfect ingrijite si aliniate. Printre randurile simetrice se zaresc oameni care lucreaza. Nici un petec necultivat sau abandonat. Orase care se ridica rapid ca intr-o vraja, gata sa ii adaposteasca pe oamenii din sate necajite. Aici lucrurile se misca rapid. Si bine.
Pe cer soarele rosu ca o minge de foc pare a-si fi incheiat calatoria zilei de azi. Se indreapta vertiginos spre copaci ca brusc sa dispara in ceata de smog de deasupra pamantului. Se insereaza.
In gara avem un spectacol ciudat: o multime de oameni dorm pe saltele si cu plapumi, aparent in asteptarea unor trenuri. Unii insa dorm chiar in usa garii, intr-un curent de iti ia urechile doar cand treci, dar sa mai si dormi acolo…!
In drum spre autocar trecem pe langa un cetatean turmentat care doarme lat pe trotuar, fara nicio grija. Drept pe mijloc! Dar a avut grija sa se descalte, sa nu …murdareasca noua sa locatie! Om educat, ce mai!
La hotel suntem in camere diferite de prima data, ceva mai mici, dar e irelevant pentru o noapte pe care o petrecem aici. Ne organizam cu bagajele. Mirela, eficienta cum e ea, imi infasoara valiza in folie, ia eu, ineficienta cum sunt, imi dau seama ca nu mi-am lasat pasta de dinti la indemana…
Ma amuz ca in baie suntem avertizati “don’t drink directly”! Adica indirect se putea, dar direct puteai sa patesti ceva…
Totul e aranjat si aliniat ca dimneata doar sa le insfac si sa cobor, fara sa uit nimic.
La 5:30 suntem toti in holul hotelului Shatan (ce nume ciudat!) si ne cantarim bagajele pe un cantar care imi aminteste de magazia bunicii. Poate sa iti arate intre ce 10 kg te incadrezi. Relevant, intr-adevar! Speram sa nu depasim greutatea si, cu speranta in suflet, plecam spre aeroport.
Totul e ok cu bagajele, urcam in avion si…surpriza: din jumatate in jumatate de ora ne informeaza ca e prea mare incarcatura, ca exista o problema tehnica, se scuza, muta avionul in alta locatie, revin la intrarea in aeroport…De patru ore stam in avion si deja suntem ca acasa. Desi, cu istoria recenta a zborurilor nimeni nu e prea fericit. Dupa patru ore ni se spune ca, daca nu rezolva problema tehnica in 10 minute nu mai au dreptul legal sa plece. Nici nu stim ce ne dorim: sa schimbam avionul sau sa ajungem mai repede acasa… Oricum am pierdut legatura la Viena.
Dupa 10 minute, hop ca pleaca! Doamne ajuta sa ajungem cu bine! La Viena ne redirectioneaza spre un alt zbor spre casa si iata-ne pe pamant romanesc!
Home, sweet home!

Published in: on May 6, 2015 at 10:43 am  Leave a Comment  

China 2014-2015

Prima “zi”, miercuri- joi, 17-18 decembrie 2014
Totul începe întotdeauna cu un drum matinal spre aeroport. Asta ca să simţi că ai făcut un oareşce sacrificiu să meriţi drumul. Nea Ticu, soferul e un personaj! Isi amintesc cei din orchestra cum mergea el in Italia si cerea cafea la cate un bar. Evident, in romana. Dar tare si clar sa inteleaga si fraierul din fata lui (se gandea el). Dar cand nu avea nicio reactie, repeta, ridicand doua degete: doua cafele, te rog! Si cand omul ghicea comanda, nea Ticu replica multumit: “doua cafele, asa… ce era asa de greu??.  Ne povesteste despre casa pe care si-o construieste si de mesterii care lucreaza anapoda, despre cele cinci pisici si cei trei caini pe care ii are si pe care ii iubeste cu tot sufletul.
Ceata, somn, bagaje…suntem  in program. Ajungem devreme la Otopeni si facem check-in ul sa scapam de valize. Pe rand apar si ceilalti oameni din orchestra si mergem la poarta 15 sa asteptam imbarcarea. Am suficient timp sa sun prietenii si sa le fac urarile de sarbatori, mai ales ca se pare ca ne imbarcam cu intarziere. Nu e o veste prea minunata: avem doar o ora pana la cursa urmatoare si e cam riscant. Dar speram sa prindem avionul de Beijing. Nu suntem singurii interesati de aceasta conexiune, asa incat stam linistiti.
E un zbor lin deocamdata si nici nu dureaza prea mult. Ajungem chiar la timp si fugarim prin aeroport sa prindem conexiunea spre Beijing. Asta daca tot nu facusem miscare in ultima vreme…!
Avionul e cam mic si inghesuit, stam ca sarmalele si se si clatina de ne trec fiorii. La un moment dat trecem prin niste turbulente de ne sta inima in loc! Cat de putin imi place avionul…
Ma uit la doua filme, unul regizat de Woody Allen si care e cam dur in felul lui, dar cu actori foarte frumosi si tineri. Schimb registrul pentru o comedie cu actori faimosi (The Holiday) dar totul e extrem de american si siropos, o mica porcarioara ca pentru un zbor cu avionul.
Deja e “maine” si ajungem la Beijing intr-o dimineata insorita. Ne asteapta sotul lui Shu Mei, domnul care nu a invatat nici un cuvant in engleza nici pana acum, asa ca dl. Balan isi exerseaza chineza proaspat invatata cu Ruihong. Ne urcam in autobuz, ca nu prea e autocar el. Incepe chineziada, cu mirosuri de soia, cu locuri mai murdarele si cu aglomeratie de lume grabita. Hotelul cel nou e mult mai necajit ca cel in care am stat atatia ani. Ne mai dau si o camera mica, fara geam, cu miros inchis si cu un pat mic, rotund in care am putea dormi eventual pe rand.
In hol sunt deja veniti italienii. Nu cunosc pe nimeni, dar sunt cateva fete dragute si simpatice. Madalina, una din fetele din orchestra noastra e tare dragalasa, mereu vesela si pozitiva, o prezenta tonica.
Mergem sa mancam la un fel de restaurant “all you can eat”, intr-un loc ce nu pare extrem de curat dupa bluza tipei care ne conduce in sala de mese. Dar e plin de lume, pare a fi foarte popular si macar mancarea e proaspata. Nimeresc si cateva chestii bune la gust. Revenim la hotel si incerc sa le conving pe tipele de la receptie sa imi schimbe camera. Ma lovesc de un zid…chinezesc! Unele nu pricep si cea care pricepe zice ca nu se poate. Deja incep sa ma enervez. Shu Mei statea de vorba la telefon, vesela nevoie mare, in timp ce noi asteptam sa ne ajute sa ne cazam. Pana la urma primesc alta camera si ma transfer in ea, ajutata de doi din baietii din orchestra. Alta viata! E o camera spatioasa, cu doua paturi mari, baie decenta. Super!
Despachetez si dupa un dus binevenit, cad rapusa de oboseala. Ma trezesc sa deschid usa lui Toni care plecase direct la Silk Market sa isi faca frac si adorm la loc pana seara cand se intoarce orchestra de la repetitie. Primesc mancarea la pachet si ma pregatesc sa dorm la loc. Maine se merge la Marele Zid la ora sapte dimineata. Nu voi merge de data asta, mai ales ca ar fi a cincea oara cand l-as vedea. Prefer sa stau linistita si sa iau in tihna micul dejun caci nu a iesit oboseala din mine si trebuie sa ma crut in aceasta vacanta deloc odihnitoare.
Somn usor!
Ziua a doua, vineri, 19 decembrie, 2014

Mai sa pierdem micul dejun caci Toni nu pusese sa sune niciun device. Ajungem cand era de inchidere si mancam in graba niste chestii ce mai ramassera. Bune si alea!
Aflam ca dna Balan nu a ajuns la masa caci deja inchisesera. Deci am avut noroc. Dupa masa plecam amandoua sa exploram zona. Dar am luat-o in directia opusa supermarketului si am dat de niste magazine, dar nu cine stie ce. Doar niste stickere si pixuri aveau, asa ca imi iau macar din astea. E soare si senin, insa bate un vant de iti ia capul! Dupa acest intermezzo de pierdut vremea mergem iar la masa. Bine ca macar nu ne mai bagam in autobuzul ala de ieri. Restaurantul e la cativa metri de hotel si asta e ok. Dl Balan isi exerseaza chineza conversand cu soferul si cu Shu Mei. Antonio a adus din Italia ulei de masline si ne serveste sa il punem pe paine. E din maslinele lui personale.
Decid sa nu merg la repetitie ci sa iau metroul sa ma “culturalizez” la Silk Market. La intoarcere nu va fi timp aproape deloc si macar aici cunosc locul.
Intai dau o fuga la supermarketul de langa hotel. Si ce sa vezi ca gasesc ceaiul minunat pe care l-am cautat atata vreme. Arata altfel ambalat, dar e el insusi. Trebuie sa mai iau cand revenim in Beijing. Las acasa ceaiul si, inarmata cu o harta a metroului, pornesc cu curaj sa gasesc destinatia dorita. Dupa cum imi indicase Shu Mei, parea aproape, dar era doar o iluzie. Am mers de mi-a sunat apa. Si tot mai intrebam pe cate careva si tot nu ajungeam, desi toti imi aratau “inainte”. Si inainte am mers, ca pionierii. Mi-am luat repere, m-am concentrat la maximum sa pot reconstitui drumul. Portiunea de pe langa hotel era mai sinistra si m-am gandit ca daca ajung pe intuneric nu va fi o fericire, dar asta e. Am traversat un pod,si iar am mers si am mers ca in povesti, pana cand o tipa mi-a zis sa o urmez si m-a dus chiar la metrou. Biletul costa doi ioani, o nimica toata, pe cand taxiul ar fi fost de douazeci de ori mai scump. Am luat metroul corect si am intrebat unde sa cobor pentru statia mea. M-au ajutat oamenii, mi-au vorbit fluent in chineza, mi-au explicat cu lux de amanunte niste chestii, dar tot limbajul semnelor a fost baza si am reusit sa ma dau jos unde trebuia. Si de aici incolo, timp de cateva ore am tot negociat diverse si neprevazute, pana m-am ales cu trei sacose uriase. La un moment dat am crezut ca mi-am pierdut telefonul si deja il trecusem la categoria pierderi colaterale cand am dat de el intr-un buzunar de rucsac. Ei, bravo, macar nu am reusit sa pierd nimic. Inca. Si aparent am obtinut si ceva preturi acceptabile. Plus ca am facut o tona de conversatie in anglo-chineza, printre negocieri incinse. Mai greu a fost sa nimeresc iesirea, caci cea pe unde intrasem direct in magazin se facuse total nevazuta mie. Am iesit si am traversat strada cu o femeie insistenta dupa mine care voia cu tot dinadinsul sa imi vanda fulare si portofeluri in cantitati de la sase in sus. Iar eu nu voiam nici macar una, daramite sase! Am luat metroul in directia buna (am intrebat caci instinctul meu gresit ma mana spre sensul invers, desigur). Am stat intr-un picior intr un metrou plin ochi de oameni, cu cele trei sacose uriase care deveneau si din ce in ce mai grele si pe care deja le uram.
Dar am coborat exact la statia corecta si aici am avut o mare cumpana: uitasem cu desavarsire daca venisem de pe strada care mergea direct inainte ori de dupa colt. Mai sa fie! Pornesc direct inainte. Dar ingerasul de pe umarul meu m-a salvat la timp. Parca totusi nu venisem de acolo. Am cotit brusc si am incercat sa recunosc sub deghizarea noptii si a luminilor colorate cladirile pe langa care trecusem ziua. Incetul cu incetul imi vine inima la loc. Asta era drumul. Atat imi trebuia sa ma duc cu sacose cu tot in toata China, pe strazi necunoscute si sa bajbai un drum pe care nu se afla nici mama hotelului meu!
Culmea e ca am ajuns mult mai repede decat ma asteptam la pod, am detectat reperele si iata-ma in bezna strazii de pe langa hotel. Exact cum ma gandisem: intunecata si sinistra, cu cate un trecator doi si vreo cativa motociclisti care mai luminau drumul. Dar hotelul e la doi pasi, slava cerului!
Sunt tare mandra de mine! Era minunat cand eram cu Mara, ca nu trebuia sa gandesc deloc, trebuia doar sa merg dupa ea. Dar iata ca m-am descurcat si singura, iar cand am ajuns in hotel am o alta surpriza placuta: Bogdan a luat CAE-ul cu B si amandoi suntem foarte fericiti!
Deci o zi reusita, per total!
Maine se pleaca la zece cu trenul la Zhenzhou. Iubesc trenul!
Pe maine asadar!

Ziua a treia, sambata, 20 decembrie 2014

O noapte agitata, hotelul plin de lume zgomotoasa, adorm tarziu, ma trezesc buimaca de somn. Si mergem rapid la masa, totul se desfasoara in mare viteza, zdrang! in autocar, zdrang! jos din autocar, ia pasaportul, na pasaportul, scoate biletul, pune biletul, control de zece ori, inghesuiala, bagaje si forfoteala. Gara e plina de lume si zeci de controlori si indrumatori. Sa aiba fiecare o paine. Trenul alearga cu 306 km la ora pe campuri parasite si pe langa sate foarte saracacioase. Nu e frig si iarna nu a adus deloc zapada pe aici. Adorm si ma trezeste vocea lui Shu Mei anuntand ca trebuie sa ne pregatim de coborare. Ne adunam lucrurile rapid si stam pe coridor pana se opreste trenul. Aici sta doar doua minute asa ca trebuie sa ne miscam cat de repede putem. In capatul garii ne asteapta doua tinere cu pancarte pompoase pe care scrie Filarmonica Italiana. Adica noi. Pe aici nu au mai fost multi europeni asa ca suntem tratati cu mare respect si curiozitate. E unul din acele orase rasarite de nicaieri, cu blocuri uriase si fara istorie. Ca locurile pe care le vedeam din trenuri in anii trecuti, orase parasite, de fapt orase inca nelocuite. Asa pare sa fi fost si Zhenzhou. Urcam in autocar si pe fetele fiecaruia se fixeaza o expresie de greata majora: mirosul e insuportabil! Nu ne putem imagina ce duce omul acesta murdarel in masina lui murdarica. Desi e un autocar respectabil cu design frumos, soferul a reusit sa il transforme intr-o cocina si noi trebuie sa induram mirosul pana la restaurant. Care e ruda cu autocarul. Lume peste lume, copii care plang si fac pipi pe jos in restaurant si, colac peste pupaza, timp de o ora canta obsedant “Happy birthday to you” unui copil mai mult sau mai putin imaginar din multimea de copii plangaciosi din jurul meselor. Italienii incep sa aplaude “dj-ul”! Se fac glume pe seama atmosferei din restaurant, ceaiul pare a fi infuzia unei cantitati de praf deja existenta in ceainic si totul pare desprins dintr-un film absurd. Apare si mancarea pe care italienii doar o pozeaza, dar noi, cu state vechi de plata prin aceste locuri o mancam si apreciem gusturile diverselor feluri de mancare, alungand gandul conditiilor in care au fost preparate. Cand iesim, la o masa, niste chinezi mancau seminte si scuipau toate cojile pe jos unde acestea se reuneau cu ambalaje, hartii si alte mizerii, toate zacand pe podeaua restaurantului. Era o murdarie de zile mari!
Ne bagam iar in sconcsul nostru pe roti si plecam spre hotel. La o intersectie ma uit cum o maturatoare se avanta constiincioasa printre rotile masinilor sa curete nush ce praf cu o matura din fire de rafie verzui pe care la inceput le-am crezut frunze de copac.
Hotelul se dovedeste a fi superb, parfumat si elegant, tocmai cand ne gandeam in ce fundatura ne vom caza dupa asa autobuz si restaurant. Orchestra are doar jumatate de ora sa coboare sa plece la repetitie. Raman in hotel, ma odihnesc putin si cobor sa explorez imprejurimile. Intreb unde sunt magazine si unui din baietii de la poarta se ofera sa vine cu mine. Imi arata un magazin mic, inghesuit si se mira ca nu cumpar nimic. Ii spun ca ma descurc si singura. Imi da nr de telefon al hotelului in caz ca ma ratacesc.
Traversez strada si merg spre reclamele luminoase, crezand ca sunt magazine. Ei bine, Elvetia ar putea fi invidioasa pe cate banci au oamenii astia in acest oras. Cel putin zece numai pe strada hotelului! In schimb nici un magazin. Doar unul de pantofi cu tot felul de hidosenii, apoi frizerii cat cuprinde, ca dupa ce isi numara banii, ii pun in banca si isi smulg parul din cap au nevoie de specialisit sa le aranjeze coafura! Mai trec pe langa o cizmarie si niste cabinete de cosmetica. Cam atat. Ma retrag sa imi continui odihna la hotel ca altceva nu se prea poate face pe aici.
Ma trezesc la 12 cand ajunge Toni de la concert. Obosit bucati dupa o zi atat de lunga si plina. A adus ceva de mancare, desi foame nu imi e neaparat.
Asadar, pe maine!

Ziua a patra, duminica, 21 decembrie, 2014

Dupa atata somn se pare ca inca imi este somn. Dar ma smulg din toropeala si ma misc la masa. La zece avem intalnire cu Shu Mei. Ne duce la o fabrica de ceramica, undeva in partea opusa a orasului. Mergem aproape o ora printre siruri de zgarie-nori, pe bulevarde impletite unele deasupra altora, structuri uriase de beton si otel, o adevarata desfasurare de forte in materie de constructii. Aici e lumea constructorilor si a arhitectilor! In drum e un parc mare de distractii, cu o roata uriasa, cu tot felul de calusei si tiribombe. Si peste tot banci ori magazine de ceasuri si electronice. In apropierea fabricii apar strazi cu mici magazine si mai multa animatie.
Oprim si suntem intampinati de presa, televiziune, oficiali, ca o adevarata delegatie. Ni se pozeaza orice miscare si suntem filmati la fiecare zambet. Directoarea e o chinezoaica la vreo 50 de ani, autoritara si infipta. Ea conduce aici totul. Si pe langa ea exista si un sot care nu apuca sa scoata vreo vorba si asculta supus comenzile sotiei. De undeva apare nora cu cei doi copii: o mititica de patru ani ca o jucarie, imbracata in rosu si baiatul, voinic zdravan, care, in ciuda aparentelor, are doar 10 ani. Imi aminteste de unul din elevii nostri mai nastrusnici…
Se tin discursuri de intampinare, ni se multumeste, se spera ca vom ramane buni prieteni, ni se spune ca vor participa la expozitia mondiala de ceramica din Italia. Apoi ni se da ceai. Foarte amuzant cum niste chinezi se uita la paharele de ceai si gusta linistiti din mai multe pahare inainte de a se decide pe care sa il bea. Si dupa ce le gusta le pun inapoi pe tava. Buna idee de schimb de virusi!
Urmeaza o sesiune de arta ceramica. Ni se dau sorturi si manecute si ne arata cum sa facem noi obiectele noastre personale. Pe mine ma ajuta nora sefei sa fac un ceva fara un sens anume, ca un mic vas decorativ. Semnam numele noastre pe ceea ce modelam. Il gasesc pe Toni lucrand de zor sub atenta indrumare a sefei. Au creat o tava cu floricele si frunze care va fi verde, zice Toni. Mai pun si eu doua frunze, mai netezesc pe ici e colo si semnez produsul. Deja eram plini de argila pe maini si pe haine. Tenorul cilian si sotia sa regizoarea au muncit din greu si au facut ei o tava, si vreo doua carafe, ba chiar si o zeitate buddhista. Ma uit la vasele lor si parca as recunoaste elemente aztece pe ele, probabil influente din Chile. Interesul meu si al doamnei Balan se trezeste brusc: vrem si noi zeitatea. Trebuie sa inghesui cu forta argila in forma de zeita si apoi sa pui si partea din spate deasupra.Ca o plastilina pe care o pui in forma deja existenta. Decidem ca e mai bine sa ii supraveghem pe baietii din atelier sa faca asta si apoi semnam cu seninatate creatia lor. Uite asa se naste plagiatul in ceramica!  Cica ne vor trimite produsele noastre in Italia. Nu stiu daca sa cred asta sau nu, dar a fost amuzant sa lucram lutul acela.
Urmeaza alte poze, interviuri, declaratii. De undeva a aparut si o soprana chinezoaica si impreuna cu ai nostri  canta ceva arii cunoscute. Iar poze, iar zambete si ni se ofera fiecaruia cate o vazuta verde cu striatii aurii, frumos ambalata intr-o punguta de catifea cu fetze de personaje din desene animate. Era exact vaza pe care o ochisem la venire si de care spusesem ca mi-ar placea sa o am. Si dorinta se transforma in realitate!
La iesire alte poze, alte imbratisari, se filmeaza, suntem faimosi.
Mergem sa mancam intr-un loc interesant, o structura metalica cu un miros patrunzator de acetona peste tot. Dar e o curatenie impecabila, totul este la superlativ. Gazdele ne urmaresc privirile sa vada cu ce sa ne ajute. Sefa se ocupa de tot, dand ordine si dispozitii. Mancarea este exact ce nu era cea de ieri: o capodopera culinara. Feluri diferite si super bune. Nu imi amintesc sa fi mancat o mancare mai buna in toata China pe care am batut-o in lung si in lat!
Ne luam ramas bun de la gazde si revenim la hotel. La 5:30 orchestra are repetitie si apoi concert. Studiez perspectiva a sase ore de stat in sala de concert si mi se pare o perspectiva nereusita. Optez pentru odihna. Mai ales ca se pare ca am racit pe undeva pe coridoarele fabricii de ceramica si as face bine sa stau linistita .

Ziua a cincea, luni, 20 decembrie 2014

Nu trebuie sa ne precipitam prea mult dimineata caci plecam la 11:30 din hotel. Are Shu Mei un stil de a ne fugari dintr-un loc in altul!..Trenul e la trei si noi plecam cu o suta de ani inainte. Dupa un mic dejun copios, nici nu se aseaza mancarea bine in stomac si noi deja suntem in fata restaurantului cu care am inceput sederea in acest oras. Intre timp au facut curat, au maturat semintele si au oprit muzica stupida de aniversare. Greu sa mai mananci ceva in asa scurt timp, dar ne straduim. Mai ales ca pana la 11 nu vom mai avea vreo masa. Ajungem in gara si asteptam intr-o sala plina de fum e tigara si lume. Un baietel dragalas duce o hartie la gunoi. Ce dragut! Imi zic eu admirativ. Dupa nici un minut isi da jos pantalonii sa binecuvanteze podeaua garii. Tatal, vigilent, il insfaca si, cand credeam ca il va duce la baie, numai ce vad ca il duce sa faca pipi in gunoiul in care tocmai aruncase hartia. Vai de noi…! Avem vreo 40 de minute de asteptat in acest loc mirific. Mai bine ne ducea mai tarziu la masa. Dar se face de plecare si intram in tren. Ne asteapta sase ore de mers. Macar e in  tren, pe pamant. La Shanghai se opreste aproape o ora si intoarcem scaunele in directia opusa caci si trenul va merge invers. Mare tevatura si suceala!
Mai dureaza inca doua ore si ajungem in locul de unde luam un autobuz pentru inca o ora si ceva spre Yahgzhou.
Nu ne dam seama de oras inca, dar maine vom vizita locuri istorice si vom afla mai multe despre aceasta localitate.
Deocamdata totul e elegant si frumos.
Somn usor!

Ziua a sasea, marti, 21 decembrie 2014

Dupa masa mergem in parcul orasului Yahgzhou si o ghida ne insoteste pe un vaporas in forma de pagoda pe canalele parcului. E o frumusete, chiar si in acesta zi de iarna. Primavara aici e de vis, cu copacii infloriti, cu nuferi si pasari exotice. Insa e soare si ne bucuram de ceasca de ceai oferita pe vapor si ascultam ce ne spune ghida. E greu de inteles caci engleza ei are mult mai multe elemente chinezesti decat ne-am dori, dar aflam ca podurile sunt din secole diferite, cele mai vechi, cu arcade traditionale, sunt din 1757, altele de doar zece, sau douazeci de ani, respectand insa formele vechilor constructii. Oprim pe o insula cu pagode inconjurate de flori ingenios dispuse intre pietre albe si vizitam salile largi cu mobilier specific. Daca vrem ei ne si canta, doar ca nu avem atat de mult timp la dispozitie sa ascultam un concert din instrumente chinezesti. Mergem si la alte pagode, ne bucuram de soare si nu dureaza mult si trebuie sa revenim la vaporas. Ne intoarcem pe mal si in apropiere e o pagoda cu multe etaje, ca cele din Xi an, dar aflam ca nu este o pagoda istorica ci dateaza de doar 15 ani. Ca arhitectura insa arata ca cele vechi, doar culorile sugereaze modernitatea: e caramizie cu alb, alte nuante decat cele traditionale vechi.
Ne intoarcem la hotel si luam pranzul. Cu Mada si Alex pornim sa exploram imprejurimile hotelului. Mai sa ne calce motociclistii pe trotuar! Nu mai stiai incotro sa te uiti. Si magazine nu prea se arata in zona. Cu greu dam de un magazin mare unde au ceaiurile mele preferate cu fructe si crizanteme. Mission accomplished. Toti iau ceaiuri, molipsiti de frenezia mea. Si cu sacosele pline ajungem iar la hotel exact la timp sa scoatem bagajele din camere. Cat de mult iubesc aceste hei-rup-uri! Ne urcam iar in masini cu destinatia: sala de concerte. Nu ca e un loc unde ai mai putea vizita ceva. Dimpotriva: nimic. Asa ca ma multumesc cu conversatiile pe Fb si cu dna Balan in sala de protocol. Bine ca am ceaiuri! facem ceaiuri pana la loc comanda. O chinezoaica tot sta si ea sa se bage in seama in sala cu noi. Cred ca e cea care ne urmareste din partea “forurilor superioare”. Si daca tot e “in picioare” ii punem in brate termosul sa il umple la loc cu apa fierbinte. Sa aiba si ea ceva de facut. Vin tot felul de sefi care vor sa se pozeze cu noi, ne iau interviuri, sunt importanti si dau dispozitii. La sapte jumatate incepe concertul si sala e arhiplina. O chinezoaica se aseaza langa noi dupa pauza si incearca sa converseze. Ii explic faptul ca suntem cu orchestra, mai mimam cate un raspuns la o intrebare ghicita si deodata ii suna telefonul. Ca si cum era cel mai normal lucru, raspunde vorbind tare sa o auda interlocutorul, in timp ce solistii cantau o arie faimoasa. Mai sa ii acopere, deranjata de acest “zgomot de fond” al conversatiei ei telefonice! Nu imi venea sa cred! Dar era adevarat si ni se intampla noua.
La sfarsitul concertului urca pe scena sefii care la inceput tinusera discursuri si se pozeaza cu solistii si dirijorul. O groaza de sefi au oamenii astai pe aici, De fapt, daca stai bine si te gandesti, la atata omenire e nevoie de o tona de sefi, nu?
Plecam spre Nanjing sa ne cazam la hotelul aeroportului. Dureaza o viata sa ajungem, cat de departe poate fi…Macar maine in zori nu vom face decat doi pasi pana la aeroport. Tot e bine.
Asadar la culcare, caci e deja maine.

Ziua a saptea, miercuri, 24 decembrie, 2014

Una din diminetile oribile cand te trezesti inainte de a adormi. Orbecaind inca, ducem valizele jos, le bagam in autocar si plecam spre aeroport. Dino, unul din italieni, afla in ultima clipa ca trebuia sa se imbarce in primul avion, dar Shu Mei a omis sa ii spuna si l-a pierdut. Trebuie cumparat un bilet nou pentru zborul nostru. Asta dureaza la nesfarsit si ajungem foarte aproape de plecare, nu dupa un moment horror cand nu imi gasesc telefonul. Nu suna si am dedus ca a ramas la hotel. In cele din urma il gasesc in rucsac de unde nu voia sa sune. Dar macar e cu mine!
Dureaza mult sa cumpere un bilet nou pentru Dino, apoi mai ia o vreme sa verifice instrumentele si sa ii lase sa treaca cu toti clestisorii si elementele insotitoare instrumentelor respective. Ajungem in ultima clipa. Dar nici nu ma asez bine in scaun ca si adorm instantaneu. Aduc ceva mancare, deschid un ochi, constat ca e neinteresanta total si adorm iar. Cu greu ma trezesc la aterizare si ducem valizele pana la niste autocare destul de departisor de aeroport. Drumul spre hotel mai dureaza si el vreo ora si mai bine, dar suntem intr-un loc cu clima subtropicala, cu palmieri si verdeata, cu flori multicolore. E Foshan Daliang in provincia Shunde.
Mancarea este deosebit de buna, nu e iute ca in celalata regiune si au o mare diversitate de feluri. Ne cazam si o ajut pe soprana sa cante corect in franceza aria Amorului din Carmen de Bizet. Nu stie franceza deloc si ii vine greu sa pronunte unele cuvinte. Repetam impreuna si iese ok. Norocul e ca pe aici franceza nu a ajuns prea mult asa ca doar putini isi vor da seama de pronuntia ei diferita de standard.
Ne razbeste oboselala si eu dorm non-stop pana la ora 11 cand vine orchestra de la concert si se merge la masa de Craciun la etajul doi. Ne adunam mai multi si fiecare aduce cate ceva: noi un cozonac, Ghighi o visinata, italienii canta cantece de Craciun si toata lumea se bucura de momentul nasterii Domnului. Imbratisari, urari, ciocnim pahare si zabovim la masa pana mai tarziu.
Pe maine!

Ziua a opta, joi, 25 decembrie, 2014

Decidem cu Madalina si Alex sa mergem sa vizitam Gradinile Quinghui si imediat dupa masa luam un taxi care ne duce acolo cu doar 22 yuani. A cam inceput sa ploua, dar nu ne lasam impresionati. Luam bilete si intram intr-un loc mirific, cu lacuri si pagode, cu pestisori aurii si cascade, cu pesteri si roci pe care se urca sus deasupra parcului. Pe fundal se aude o muzica traditionala discreta ce creeaza o stare de pace incredibila. E ca un vis din care nu ai vrea sa te mai trezesti. Umblam vrajiti de la un lac la altul si exploram toate cotloanele, admiram basoreliefurile cu fructe si flori viu colorate. Parcul dateaza de pe vremea dinastiilor Ming si Qing, avand elemente arhitecturale specifice parcului Lingnan, artei gradinaritului din sudul Chinei si trasaturi ale orasului pe apa din delta Raului de Perle.
Ne intalnim si cu grupul lui Andrei care venisera si ei cu un taxi, pentru ca excursia promisa de Shu Mei nu s-a mai intamplat. Ce bine ca am fost inspirati si ne-am facut programul nostru!
Incercand sa dam de un mic templu al orasului ne trezim pe o strada comerciala frumos decorata si plina de magazine in care nu pare a fi nimic prea special, asa ca incercam sa oprim un taxi. Mada merge in josul strazii si prinde un taxi din care coboara clientii. Il aduce in dreptul nostru si urcam. Fata isteata! Ne costa 18 Y, asta pentru ca mersesem mult pe jos catre hotel. Ajungem exact la masa. E inca mult timp pana la concert, dar eu nu am cu cine merge din nou in oras. Nu imi ramane decat sa stau in hotel si sa mai beau ceai si sa ma odihnesc. Vin zile grele cu treziri in zori si drumuri multe. Are Shu Mei un stil de a face un program de zici ca a lucrat pentru Gestapo intr-o viata anterioara. Ori o fi fost stapana de sclavi pe plantatie? Astept sa ajung la Xi An si la Shanghai unde cunosc locul si stiu unde sa ma duc. Dar pana acum hotelurile au fost foarte departe de centru si deci singura optiune a ramas taxiul.
Vom mai vedea ce ni se intampla…
Pe la 11 soseste orchestra si luam masa in hotel. Evident ca abia am reusit sa adorm doua ore noaptea dupa ce am dormit toata dupa amiaza. Nu trebuie sa se mai repete, caci la ora sase eram gata obosita.

Ziua a noua, vineri, 26 decembrie, 2014

Mic dejun si autocar spre aeroport. Foarte amuzant cum unuia din violonisti i-au desfacut valiza ca avea o bricheta in ea si a trecut apoi linistit cu bricheta in buzunar! Asta da vigilenta maxima!
Zborul e agitat: in scaunul din fata o chinezuta mica a plans de s-a sfarsit , iar tipa cu care era, evident nu mama, nu stia sa gestioneze situatia. In stupiditatea ei nu intelegea ca noi ii tot spuneam sa dezbrace bietul copilas de tonele de haine groase de pe ea. Era mica de ea transpirata si perisorul negru care statea perpendicular pe capsorul ei era ud. Tot ce gaseste de cuviinta sa faca femeia fara creier e sa deschida aerul rece si sa o puna cu capul in dreptul lui. Va ajunge cu copilul gata bolnav la parintii lui sau unde o ducea. Cu mare greu a priceput si a scos haina de fas care o sufoca e fetita. Si in sfarsit s-a oprit din plansul cu sughituri, ceea ce nu reusisera sa faca italienii care ii cantasera cu totii Jingle Bells si tot felul de cantecele sa o impresioneze. Si nu s-a facut bine liniste ca un dracusor mic din spatele nostru a inceput o ofensiva in scaunele noastre de ziceai ca sunt zece copii, nu unul. Batea cu picioarele ca la hora. Ne-am uitat urat la el, ne-am uitat insistent la mama care il insotea, dar nu cu rezultate spectaculoase. Unde mai pui ca avionul facea un zgomot dubios la decolare si se si zgaltaia destul de tare. O adevarata placere! Dar am ajuns la destinatie intregi si nevatamati.
Chongqin e un oras urias, cu o populatie de 34 de milioane de oameni!! Adica o data si ceva cat are toata Romania! Blocuri imense, zgarie nori, autostrazi impletite, aceasta e privelistea cu care ne intampina orasul intr-o zi cenusie si ploioasa. Hotelul e chiar central si arata minunat, ca un templu. E foarte interesant ca holul de la intrare e deja etajul patru, iar masa se da la etajul doi. Si noi stam la sase. E elegant si curat, are si net in camera, ceea ce e o mare binefacere. Nu trebuie sa mai stam in hol cu totii sa avem net, ca in Shunde.
Imediat dupa masa plecam sa exploram. Nu avem mult de mers si dam de magazine. E plin de bijuterii care au jad mult si chihlimbar, probabil specific regiunii. Au magazine de picturi si caligrafie. Si un “Walmark” ce se vrea magazin universal. Nu are multe lucruri, dar ceai gasim si eu dau si de stickere, asa ca mai iau cate pot pentru Oana si pentru mine. Trebuie sa ma opresc cu stickerele ca sunt grele si suntem la limita cu kilogramele. Orchestra pleaca la repetitie si concert si raman sa ma organizez cu bagajele, sa vorbesc cu copiii mei si sa ma odihnesc dupa un dus bun.

Orchestra revine in hotel pe la zece si reusim sa ne culcam la o ora decenta caci maine plecam in zori de zi la sase.

Ziua a zecea, sambata,  27 decembrie, 2014

Trezit la cinci, plecat la sase, oprit autobuz la cateva sute de metri de hotel: dl Balan si Adela si-au uitat telefoanele in camera.
Dar se dovedeste ca oricum plecasem mult prea devreme spre aeroport caci mai asteptam acolo o ora si mai bine. In fine, urcam in avion si decolam intr-o ceata neprietenoasa. Macar nu ne urla niciun copil de asta data. Shenzhen are un aeroport monumental, ca un stup de albine. Pretutindeni revine tema stupului si hexagonul fagurelui de miere. E o splendoare alba cu ornamente albastre, luminoase, intins pe sute de metri. Un mini oras practic, poarta de intrare a atator calatori.
Cu o populatie de peste 15 milioane de locuitori, orasul arata impresionant prin zgarie norii de peste 60 de etaje, fiecare. Una din cladiri isi pierde varful inca neterminat in ceata norilor. Si desi e sambata, ploua si e ceata, se lucreaza non stop pe schele. Macaralele nu au odihna nici macar in intunericul noptii. China nu doarme. Nici vara si nici iarna.
Autobuzul ne opreste in fata unei cladiri pe care scrie Royalty Hotel, dar foarte neconvingator. Asteptam foarte mult sa fim cazati, lifturile merg in reluare, se face coada de bagaje. Deci ne resemnam ca e un hotel necajit. Surpriza! E chiar foarte luxos si fain, in ciuda aparentelor deloc incurajatoare. Ca sa vezi! Ultimele hoteluri pareau somptuoase si camerele erau suparate tare, in timp ce acum exteriorul e departe de a sugera cat de bune sunt camerele.
Ploua des si hotarat, dar tot as merge sa explorez imprejurimile. Nu am cu cine, caci toti sunt obositi. Ma duc singura pe strazile din jur, fara a gasi nimic sa imi atraga privirea. Strazi mici si murdare cu miros patrunzator de mancare, haine insirate la uscat, gramezi de gunoaie din care nu te-ai fi mirat sa scoata capul vreun sobolan. Ma intorc in hotel sa ma odihnesc si eu. La sase plecam la repetitie si concert. Drumul spre sala de concert este o desfasurare de zgarie nori de iti taie respiratia: fara sfarsit, luminati superb, desprinsi parca din filmele despre viitor. America? Nici pomeneala! E depasita demult de arhitectura unor orase din China. Si Shenzhenul e unul din ele. Sala de spectacole este si ea o bijuterie arhitecturala. Foarte moderna, indraznet proiectata ca o plasa de atomi in exterior, are forma salii de concerte din Berlin, cu acustica desavarsita, cu spectatorii de jur imprejurul scenei, tapitata in rosu si toata in lemn visiniu. Cristina, sotia lui Pavlo si cu mine primim bilete pentru a intra in sala. E o mare strictete si nu ai voie nici sa faci poze. Parca ar fi obiectiv militar! Cristina are un ecuson special sa poata filma si fotografia.
Concertul e un mare succes, cu doua bisuri si publicul nu ar fi lasat orchestra sa plece deloc daca ar fi fost dupa ei. Au strigat si au aplaudat, au acompaniat orchestra cu aplauze la multe din piese. Programul a fost deosebit si s-a creat acea magie a artistilor care devin una cu publicul lor. A fost o seara splendida!
Shu Mei insa tot cu o fata lunga, fara zambete sau multumire. Se intampla ceva cu ea, dar nu ne e clar ce anume.
Important e inca ca totul a mers bine si ca seara a fost reusita.
Maine se pleaca la 11 si ne promite un tur de oras. Ar fi si cazul caci Cantonul e un loc deosebit, plin de istorie.
Pe maine!

Ziua a unsprezecea, duminica, 28 decembrie 2014

Dupa un drum cu autocarul de circa doua ore ajungem la Guangzhou, al treilea oras a marime al Chinei, fostul Canton, ocupat de britanici pana la inceputul secolului trecut. Cum era de asteptat, dupa masa Shu Mei ne duce pur si simplu in centrul modern cu zgarie nori si betoane si ne lasa acolo doua ore sa facem nimic! Sunt un pachet mare de nervi. Credeam ca ne face ” un tur de oras” si cand colo nici macar nu ne duce intr-un loc istoric. Nu e mare lucru de vazut, dam de niste magazine scumpe intr-un mall si avem exact timp sa iesim si sa ajungem la autocar cu o valiza de cabina in care voi debarca stickerele si ceaiurile.
Grozava vizita, ce sa zic! Repetitia si concertul sunt in hotel asa ca avem ceva minute de repaos.
Sala de concert e frumoasa, totul e grandios aici si are dimensiunile unui oras ca Targu Ocna, as crede. Cu sali de concerte, cu restaurante, magazine. E urias acest complex. Insa e un frig de intepenesti. In sala de concert dureaza ceva pana sa imi gasesc un loc pe care sa nu aiba cineva bilet. Stau pana la pauza caci e cumplit de curent si frig. M-am congelat.
Cobor la masa. Shu Mei e radioasa caci sunt si sponsorii cu noi si trebuie sa dea bine! Ciocnim pahare cu fiecare, zambim si noi si stau cu italiencele de vorba. Sunt cam furioase pe organizare, pe faptul ca nu pot vedea nimic, pe atitudinea sefului lor. Au si dreptate…
Cand revin in camera se simte pe coridor miros de ars. O priza se pare ca a cedat nervos si e fum in camera la Andrei si Alexandra. Dar Shu Mei nu are nicio reactie cand i se spune ca e foarte frig in camere si ca nici apa nu ne dau la masa. Mimeaza o forma de exasperare, caci e o mare artista in arta disimularii. Cine o crede, insa?
Pe maine, cand se pleaca la Zhaoqin cu autobuzul.

Ziua a douasprezecea, luni, 29 decembrie 2014

Plecam cu intarziere caci doi italieni nu s-au trezit la timp. Trecem pe sub viaducte pe trei nivele, cu trecere de cale ferata, niste constructii incredibile! E o zona verde, e soare si cald iar soferul e istet si foarte curat. Autocarul e bec! E placut si pricepe repede ca trebuie sa inchida aerul conditionat. Soferul de ieri nu voia nici in ruptul capului sa inteleaga ca e curent si frig. A trebuit sa tipam la el cu totii ca, intr-un final, sa opreasca frigul.
Cel de azi are la mare cinste, deasupra geamului de langa el, portretul lui Mao.
La pranz ajungem in hotel si, ce sa vezi, e chiar in centrul orasului, inconjurat de magazine nenumarate. Strazi intregi de magazine unele luxoase, altele mai modeste. De vizitat nu pare a fi ceva special, cel putin nu e langa noi. Au insa un parc frumos unde ajung o parte din orchestra si se plimba cu un fel de tuk tuk pe aleile lui.
Merg si eu prin oras, mai cumpar niste lei de eucalipt din farmacie si ceva cadouri si revin la hotel sa ma odihnesc. Nimic spectaculos sau prea interesant. Doar spectacolul strazii, cu aglomeratia nebuna de masini, motorete, biciclete care se misca unele alaturi de altele, asa cum spuneam, ca pestii intr-un acvariu urias, fara a se atinge, intr-o ingaduinta generala.
Strazi cu tarabe in care se prepara mancaruri, mirosuri care mai de care. Curios ca aici pare a fi lumea mai curata. Mancarea de pe strada arata foarte apetisanta si nimic nu te face sa gandesti ca nu e foarte buna.
Ajung in hotel si ma odihnesc pana revine orchestra si mergem la masa. Aici mancarea e cam nu foarte buna, dar mai bine asa, caci mancam mai putin.
Pe maine cand se pleaca la Zhuhai, la patru km de Hong Kong.

Ziua a treisprezecea, marti, 30 decembrie, 2014

Un drum de trei ore cu autobuzul ne duce pe langa plantatii perfect aliniate, livezi de pomi cu flori rosii, lacuri mari cu plase speciale sa izoleze gastele si ratelele intr-o parte a lacului, o organizare perfecta intr-un haos de locuinte saracacioase.
Soferul de astazi e tot cu autocarul cu Mao, dar e un tinerel istet si el si amabil. Ne intelegem bine cu el in privinta aerului conditionat.
Se ajunge la pranz si, dupa masa ne gandim sa luam un taxi sa mergem in port pentru un tur al insulei Macao. Dar Toni pleaca inainte si eu nu imi mai amintesc nr camerei. Si normal dupa ce in fiecare zi avem alta! Asa ca ajung la etajul noua si strig Toni! Toni! in speranta ca ma aude. Ba chiar sun la alta usa. Spre norocul meu Toni  deschide usa si vad si eu unde stam. Amuzant e ca Pedro facea acelasi lucru, strigand Coca! Coca! dar cu vocea lui de tenor, asa incat Cristina l-a auzit imediat.
Lumea se aduna in hol si fiecare o ia care incotro. Grupul nostru merge in port, ceilalti merg la un templu. Calatoria ne costa putin. Taxiul dus-intors e 20 de yuani, iar plimbarea cu vaporul, plus o cafea si prajituri, 110. E o zi insorita si calatoria noastra e placuta. Facem poze, admiram cladirile din Macao. Incerc sa vad in interior ceva cunoscut, dar se vad doar cazinourile si turnul de televiziune de unde se face bungee jumping..
Dupa o ora si jumatate revenim in port si luam taxiul inapoi. E foarte aglomerat drumul si dureaza mai mult decat la dus. Raman in hotel si ma odihnesc dupa ce reusesc sa vorbesc pe skype cu Mara. Netul e cat se poate de prost in acest hotel si se tot intrerupe.
Seara coboram la masa dupa concert si incercam sa ne culcam devreme caci incepe greul: scularea la 4:30, plecarea la 5. Urmate de o noapte in care nu vom putea dormi deloc, dupa doua concerte succesive. Eu ma descurc sa mai dorm cate putin, dar cantaretii si orchestra vor fi foarte solicitati.
Somn usor!

Ziua a paisprezecea, miercuri, 31 decembrie, 2014

Ultima zi a anului debuteaza cu plecarea in zori de zi, o panica generata de senzatia ca am uitat trusa de farduri la hotelul precedent, infirmata de un flash-back: o pusesem intr-o punga de plastic!
Ne taraim cu valizele pana la autocar, doua ore de mers cu aerul conditionat pornit (soferul nici nu vrea sa auda sa il inchida), aeroport in Guangzhou (deja suntem “acasa” aici), zbor spre Xi’an. Mai sa nu ne lase cu valizele sa trecem caci depaseam greutatea de 20 de kg! Dupa targuieli si ceva nervi ne dau drumul fara sa platim in plus. La sosire constatam ca au rupt o roata la valiza maro si ne dau in schimb doua valize proaste, una mica si alta mare, desi pe cealalta valiza nu o vom putea inlocui chiar daca e deja crapata.
Dupa alte doua ore cam zgaltaite, ca iar ne ia cu fiori, un alt autocar ne duce un drum lung in oras. Din fericire suntem cazati aproape de sala de concerte si aproape de centrul istoric.
Intre a merge in parcul de peste drum si a merge spre o pagoda alegem, cu Alexandra, Andrei si Adela, sa mergem la pagoda. Reconstitui drumul de acum trei ani pe langa superbele fantani cu statui in miscare si ne aflam curand la pagoda Gastii Mari. Ce bine! Vizitam templele laterale, scene din viata lui Buddha in jad si agate de culorile cele mai diverse. O splendoare! Urcam cele sapte etaje ale pagodei si de sus admiram frumusetea orasului si fantanile care isi schimbau forma la intervale fixe. Avem chiar timp sa vedem si doua din grupurile statuare de pe aleile inconjuratoare. Si totul ne costa 70 de yuani. Meritati pe deplin.
Drumul spre hotel, pe o alta parte decat cea pe care am venit, trece pe langa niste cladiri pictate extrem de interesant cu scene de cabaret. In vitrina unui restaurant vedem o miniatura a unui sat cu scene din viata oamenilor: cum preparau taietei, cum taiau porcul, unul isi facea nevoile la un colt de strada (o scena ce poate fi intalnita si azi chiar), animale si oameni laolata, in fata unor case saracacioase, pe acoperisul carora zareai gaste si pisici catarate in varf.
Reveniti la hotel mai e putin timp sa ne pregatim de concert. Plec si eu cu orchestra sa vad unde e sala, dar ma intorc la hotel si decid sa ma intorc pentru cel de al doilea la 9:30.Toata lumea e foarte obosita si e de mirare ca mai au forta sa cante. Doua concerte succesive dupa o noapte nedormita sunt un efort. In pauza primim si “masa” de Anul Nou, sub forma de sandvisuri. Dirijorul italian nu ma prea convinge. E foarte pretios si plin de sine. Imi sugereaza “tocilarul clasei” dupa cum arata si se poarta.
Dupa concert, la miezul noptii se da sampanie si prajituri, e muzica si se danseaza. Stam sa ciocnim cu cei din orchestra si pe la unu plecam sa mai punem la punct bagajele. La cinci se pleaca…
Avem trei ore de somn.

Ziua a cinsprezecea, 1 ianuarie, 2015

O zi pe drum cu avionul si autocarul spre Shanghai. Nu fara peripetii: un italian isi uita pasaportul in autocar, se duce cu taxiul dupa el sa recupereze documentul. Ajungem la hotel si as fi vrut sa merg in orasul vechi, dar lumea e obosita si nimeni nu vrea sa mearga cu mine.Taxiul m-ar fi costat 90 de yuani, asa ca renunt si ma odihnesc pana revine orchestra de la concert. Maine ne duc ei in centrul vechi.
Macar am dormit.

Ziua a saisprezecea, 2 ianuarie, 2015

La opt plecam spre orasul vechi. Avem doar o ora de mers prin el. Ce bine ca vazusem gradinile in ceilalti ani! Ne invartim pe stradutele pitoresti cu mici “resurante” ambulante unde vanzatorii pregatesc tot felul de mancaruri care raspandesc mirosuri patrunzatoare. De o funie la un balcon atarna o bucata de gasca moarta pusa la uscat si langa ea, ciocul care nu poate lipsi din farfurie, desigur. De alte funii atarna peste drum niste izmene, fuste si chiloti, iar intr-un copac a crescut o camasa! Totul e la vedere aici!
Intram in cateva magazine, mai negociem cate ceva, ne continuam drumul in viteza binecunoscuta. Ba chiar facem si ceva poze! O vad pe Mada si vreau sa ii arat de unde luasem ceva. Nu dureaza nici cinci minute, dar cand vin la locul de unde am plecat constat ca Toni a plecat linistit, lasandu-ma fara telefon, bani sau vreun mod de a ma descurca in acest labirint. Intru in panica si alerg spre magazinul unde o lasasem pe Madalina. Noroc ca nu plecase! Dam si de baieti si sunt salvata! Nu stiu cum m-as fi descurcat fara ei in acest furnicar de lume si magazine, unele la fel ca altele… Ar mai fi fost atatea de vazut pe aici, dar totul se desfasoara la 220V. Ne strecuram, printre motorete si masini care dau buzna de peste tot si gasim autocarul. Ajungem la fix!
Se pare ca e ceva de mers pana la Hangzhou. Un oras prafos si muncitoresc, un fel de Hefei mai mic. Hotelul e insa frumos si iata-ne la etajul 24! Ies sa explorez cartierul, dar nu e nimic interesant. La un colt de strada doi tineri se iau la bataie si ii despart oamenii din jur. Ce or fi avand de impartit?!
Langa hotel e un Mall urias cu lucruri scumpe, insa nimic special la aceste preturi. Asadar o alta dupa-amiaza de repaos… Pentru mine, caci orchestra deja e pe scena la ora cinci.
Maine e ultimul concert. Macar se pleaca la 11 si nu ne mai grabim ca disperatii. Pacat ca nu a fost plecarea la 11 din Shanghai, sa avem mai mult timp de vazut intr-un loc atat de frumos. Stam aici, unde nu e nimic de facut!

Ziua a saisprezecea, 3 ianuarie 2015

Pana la urma stapana de sclavi a decis sa plecam la 10, nu cumva sa ne tihneasca viata sa ne invatam cu binele!
Macar nu e chiar in zori.
Unii chiar dau o fuga la un magazin vizavi. Imi iau si mie niste folie pentru valiza.
Orasul urmator e la o ora distanta pe langa plantatii ingrijite alternand cu locuri mizere. Autostrazi pe trei nivele, poduri uriase, betoane peste alte betoane.
Zhuji e destinatia noastra. Un orasel murdar si plin de praf. Hotelul e ok, macar e cald, caci noaptea trecuta am rezistat la 17 grade…
De afara se aude zumzet de constructii. Nu se odihnesc o clipa oamenii astia!
Incercam sa dam o raita prin oras, dar in afara de trei catei simpatici si o pisica nu era nimic interesant. Cateva magazine de bijuterii cu preturi astrale se insirau la rand de a lungul strazii. Sa le cumpere ei!
Nu ne ramane decat sa ne odihnim. Oricum maine e iar program super matinal ca se merge cu trenul la Beijing.
Aici mancarea e total neinteresanta si nu prea ai ce alege, asa incat mancam mai putin. E si cazul!
Inca nu am decis daca merg la concert sau nu. Sala e dupa colt asa ca pot decide oricand.
In strada o voce striga ceva repetat obsesiv. Nu imi dau seama daca vinde, cumpara ori anunta ceva. In fata geamului sunt niste blocuri super necajite, cu balcoane pline de rufe ori carne pusa la uscat. Nu inteleg care e ideea sa pui carnea afara in tot praful. Pe cand ne plimbam prospectand cartierul, am vazut cateva stative pline de carne din asta si un dulau care se plimba printre carnurile alea. Ce scarbos!
O femeie sta in fata unei scari de bloc, pe un scaun, sa pazeasca niste rufe necajite puse la uscat. De parca ar fi vrut cineva sa le fure, doar eventual sa le mai dea o spalare! O pisica alba se furiseaza discret, parca tematoare sa nu ajunga in vreo oala de ciorba, ca astia manaca tot ce prind si misca! Un catel latra de zor. Cred ca nu isi da seama ce face!
Mai beau un ceai, din lipsa de alta preocupare si incerc sa ma relaxez. Nici macar wifi nu astia in hotelul asta!
La sase jumatate merg la sala de concerte. E de fapt un camin cultural in care sufla o briza inegalabila. Iar organizatorii o intensifica din cand in cand, ca tot sunt unii raciti  bocna. Roberto, tenorul italian abia mai respira bietul. Pedro se tine cel mai bine, iar Federica e una din supravietuitoare. La una din arii intra ea si Pedro pe la spectatori, cu efect maxim. Publicul destul de entuziast, iar dl Balan se intrece pe sine in a face diversele lui giumbuslucuri, vorbind in chineza, cu rezultatul ca uneori vorbele erau urmate de liniste (deci nu nimerise mesajul), alteori spectatorii radeau, deci era ok.
Ma asez cu dna Balan la o margine, sperand sa nu fim ridicate de pe locuri. In pauza mergem la orchestra. Toti isi fac poze unii cu altii, traind emotia ultimului concert din acest turneu. Alex sugereaza ca, de vreme ce programul se stie asa de bine, ce-ar fi sa dea un concert si maine in tren si, eventual si la Silk Market, la fiecare etaj? Ca sa nu isi iasa din mana! Bine ca nu i-a venit ideea asta lui Shu Mei, draga de ea, ca parca si vedeam orchestra in spectacol in aceste locuri pitoresti si populate. Oricum, eu deja pot canta programul integral, ce-id rept fredonat, caci talentul meu muzical se limiteaza la atat, insa la acest nivel m-as descurca bine, la cat l-am ascultat si ras-ascultat aceste ultime saptamani.
La sfarsitul concertului ma trezesc ca mi se rastoarna geanta si se preling din ea telefonul, cardul de camera, pachetul de servetele… fac un inventar si mi se pare ca a cazut si rujul sub scaun. Il caut cu disperare  minute in sir ca sa renunt in final cand vad ca orchestra deja plecase. Evident ca il gasesc acasa in geanta. Tocmai cand il trecusem pe lista de pierderi. Nu ca ar fi fost prea important, dar preferam sa il am cu mine pentru a evita efecte de tip Halloween  cu o fata deja obosita.
Maine se pleaca la cinci, deci ne straduim sa mancam rapid si sa mergem sa mai impachetam cate ceva. Reusim sa ne culcam mai devreme.

Ziua a saptesprezecea, 4 ianuarie, 2015

Luam “pachetul” de mancare, cum e poreclita banana cu apa pe care o primim pe langa doua wafe amarate. Drumul inapoi in orasul de unde plecasem cu o zi inainte dureaza vreo doua ore, dar gara e rasplata acestei treziri matinale. E o splendoare, uriasa, luminoasa si curata. Si e gara dintr-un orasel oarecare. Pe langa ea, gara Marasesti e o caricatura, friguroasa si amarata. Aici e ca intr-un aeroport super dotat, cu tot ce iti doresti, cu restaurante, magazine si locuri speciale de unde iti poti lua apa sa iti faci cafea sau ceai. Trenul e si el confortabil si impecabil, ceea ce face ca cele cinci ore de mers sa fie placute. Restaurantul e aproape de noi si ne luam supe si bere.
La unu ajungem in Beijing de unde ne iau autocarele spre hotel. Deodata constatam ca Violeta s-a pierdut de grup si trebuie sa ne intoarcem sa o recuperam. Stationarea e cam interzisa in zona garii asa ca trebuie ca Antonio si Toni sa se miste repede sa dea de ea. Spre norocul tuturor o gasesc in cateva minute. Apare senina si fericita de parca asta era exact ce trebuia sa faca. Nicio grija, nicio apasare pe ea. Mia de ani o asteapta!
Grupul se va imparti in doua. Unii care merg la orasul interzis, altii care merg la hotel si la Piata de Matase. Suntem in al doilea grup, caci putem deveni oricand ghizi pentru acest obiectiv desi, la cat e de frumos, nici a cincea oara nu ar fi prea mult.
Lasam bagajele, plec in viteza la supermarket si mai iau ceaiuri. In cele trei saptamani de cand am cumparat de aici deja au schimbat locatia ceaiului si trebuie sa intreb ca sa il gasesc.
La 4:30 plecam la Silk Market. Nu mai e mare lucru de interes aici, mai ales ca loc in bagaj e limitat. Din pacate nu mai au ceaiul acela bun de data trecuta…Dam cateva ture de magazin, ne amuzam de tocmelile indarjite ale italienilor si ale alor nostri si mai luam vreo doua esarfe. Mai sunt vreo doua ore pana se pleaca iar noi am terminat banii chinezesti si ne invartim in asteptarea soferului. Fiecare arata ce a mai luat, comparam preturi, ne bucuram de ce am achizitionat si speram sa ne incapa in bagaje. Au ajuns si cei de la Orasul interzis si la 8:45 se pleaca la hotel. Soferul e cam cascador si de cel putin doua ori m-am trezit tipand cand un autobuz parea sa intre in noi cu totul sau am trecut milimetric pe langa o masina care ne taia calea. Adrenalina maxima cu omul asta!
Beijingul noaptea e spectaculos, cu sute de lumini si culori, cu cladiri si ele luminate, cu hoteluri de lux ca adevarate orase ca marime si stralucire. Bulevarde largi cu cinci benzi, lampadare ca niste ciorchini de struguri decoreaza trotuarele, totul e viu si impresionant.
Masa e undeva departe, la un Zoo Cafe, cum glumise cineva. Dar gluma a devenit realitate si ne dau un fel de ceva fast food cu spaghetti si bere. Shu Mei nu manaca cu noi la aceasta masa finala, ceea ce e neobisnuit. Face parte din noul ei program de austeritate. Unde sunt mesele vesele, cu muzica si bautura din anii precedenti? A atins-o criza si pe ea!
Puteam macar sa mergem undeva mai aproape, daca tot nu era nimic special. Intorsi la hotel ne reorganizam bagajele, Mada ia vazele si o carte. Maine cantarim valizele si le infasuram, sa fim siguri ca nu depasim greutatea.
Somn usor !

Ziua a optasprezecea, 5 ianuarie, 2015

La 6:30 trebuie sa fim jos cu bagajele. La sapte se pleaca, dupa un mic dejun foarte mic. Dureaza aproape doua ore sa ajungem la aeroport. In zori de zi sute de masini, biciclete, motociclete si pietoni se inghesuie deja pe strazile Beijingului spre locurile de munca.
Ialienii au zborul cam odata cu al nostru si, desi ne-am despartit practic de ei, continuam sa ne intersectam la check-inuri si verificari de pasapoarte si bagaje. Ne cantarim valizele si mai mutam niste ceaiuri la Alexandra. Acum avem 22,9 si respectiv 22,8 kg! La gram!Putem infasura linistiti valizele. Specialistul nr unu, Mircea, ne instruieste cum sa procedam. Suntem deja profesionisti facand concurenta chinezilor cu oficiul lor de impachetat de alaturi!
Cand sa trecem la controlul vamal, il opresc pe Alexandru: il detectasera cu febra!! Asta e culmea controlului! Iti fac si analizele medicale in aceiasi bani! Plus masajul gratuit de la verificarea bagajelor cand te maseaza in cautarea a ceva periculos pe care l-ai putea avea asupra ta.
Asadar masati si cu sanatatea verificata purcedem spre gateul nostru. O cafea si un sandvis de la Starbucks ne mai imbunatatesc calitatea vietii.
Ne imbarcam, facem schimb de locuri sa stam unii langa altii si avionul decoleaza spre Frankfurt. Sper sa ajungem cu bine ca deocamdata ne zgaltaie de toti banii, ba si de ceva maruntis!

Published in: on December 22, 2014 at 1:24 pm  Leave a Comment  

London and Barnstaple 2014

Marţi, 26 august 2014

Microbuzul s-a umplut repede de copii şi bagaje şi, lăsând în urmă părinţii îngrijoraţi şi preocupaţi, plecăm în noapte spre Bucureşti. La început, fiecare s-a acomodat cu locul, cu persoanele din jur, şi cu ideea de drum, aşa că a fost relativ linişte. Mă gândeam că Aless se va simţi singur, că poate nu ştie prea multă lume şi de aceea stătea mai trist în scaunul lui. Dar a fost nevoie de mai puţin de jumătate de oră până când să se învioreze şi să conducă, împreună cu Petru, corul care acompania muzica de la radio, într-o veselie de neoprit! Se acomodaseră, şi încă ce bine! Deci grupul se sudează. Sunt mai mici, ca medie de vârstă, decât grupurile precedente şi au alt stil de a se veseli. Important e că există comunicare şi nimeni nu e stingher.

Moţăim pe muzici şi îndemnuri, în timp ce afară plouă şiroaie o bună bucată de vreme. Şi e şi aglomerată şoseaua… Şoferul însă e prudent şi putem sta relativ liniştiţi din acest punct de vedere. Nu că n-ar putea veni vreun bezmetic fără creier care iese de pe făgaşul lui şi se bagă peste alţi oameni în trafic. Însă bezmeticii dormeau la ora aceasta şi ajungem la Bucureşti la ora patru, având timp berechet să aşteptăm check-in-ul. Pe la ora 6,30 vin şi Ştefan cu Mara (nu ai mei) şi grupul se întregeşte. Formalităţile de predare bagaje, vama etc. merg rapid şi în scurt timp ne îmbarcăm. Iată-ne în aer spre Londra! Obosiţi, copiii dorm buştean în scaunele lor.

Aterizarea a fost puţin întârziată de ceaţa de deasupra oraşului. Ne-au rotit o vreme de ni se făcuse un pic teamă, dar totul a fost ok. Drumul spre hotel însă a durat o veşnicie… Autobuzul pe care ne bazam să ne ducă direct şi rapid la hotel nu poate fi plătit decât cu un card special pe care noi nu îl avem. Alt mijloc de transport ar costa cel puţin 8 lire, aşa că optăm pentru bilet de grup pe metrou, cu sacrificiul că vom schimba de trei ori până la Croydon. Ia liftul, coboară, urcă, împinge valizele… Nu e uşor. La un moment dat, unul dintre băieţi decide să meargă pe scări şi nu îl găsim vreo cinci minute. De fapt mersese direct la peron şi noi îl aşteptam pe drum.

Obosiţi frânţi ajungem pe la două la hotel. Urmează negocieri, că fiecare vrea sa stea cu unul sau cu altul. Trebuie să renunţăm la strategia de a pune un băiat mic cu unul mai mare căci altfel se lasă cu lacrimi de tristeţe şi de crocodili. Să sperăm că vor fi cuminţi şi nu le vor veni idei, cum se întâmplă în grupuri de copii cu imaginaţie.

Lăsăm bagajele în cameră şi eu plec cu Mara, fiica mea (care s-a alăturat între timp grupului la hotel) la Mall să luăm ceva de mâncare pentru seară. Copiii deja sunt acolo! Câtă viteză pe ei! La şapte seara e întâlnirea pentru program. Ideea era să facem o plimbare în centru, că tot aveam biletele valabile până în zori. Eu însă eram ca un şniţel bătut mărunt… Nu mai puteam să fac un pas nici cu preţul vieţii! În sufletul meu speram că nici copiii nu vor vrea să facă aşa un drum. Dar… eroare, toţi erau pregătiţi şi zâmbitori, gata de drum, dragii de ei. Grupul de băieţi mai mărişori găsesc de cuviinţă să întârzie 20 de minute, spre nemulţumirea tuturor şi mai ales a mea. Emit nişte ameninţări, căci nu e de încurajat această atitudine. Culmea, doar Paul, dintre ei, vrea să meargă în oraş, aşa că grupul se pune în mişcare cu Toni şi cu Mara. Eu rămân la hotel şi adorm la 7,30!

Miercuri, 27 august 2014

Cuminţi şi disciplinaţi, Petru şi Aless ajung cu jumătate de oră mai devreme şi aşteaptă adunarea. Se adună şi restul, evident cu trei dintre fete, de data asta, întârziind. Tare mă bucur… Plecăm la zece din hotel spre Buckingham cu trenul rapid însă, când ajungem, e deja full de lume şi vedem frânturi din schimbarea gărzii şi gărzile călări cu fanfara. Copiii însă sunt foarte obosiţi. I-a răzbit astăzi oboseala zilei agitate de ieri, dublată de o vreme închisă, numai bună de somn. Dar nu ne lăsăm şi facem poze, aşteptăm să se mai rărească lumea şi să vedem ceva mai bine. Ştefan C. se urcă pe un gard de piatră şi, fiind şi înalt, reuşeşte să prindă şi mai multe imagini. Pe Amalia, pentru că e cea mai mititică, o ia Toni pe umeri să poată vedea cât mai mult.

După ce mai facem câteva poze de grup, coborâm în St. James’ Park şi hrănim lebedele şi porumbeii care devin mult prea prietenoşi, aşezându-se pur şi simplu pe noi. După asta zărim veveriţele, care iau repede alunele turiştilor şi fug să le ascundă săpând gropi mici pe care le acoperă cu câte o frunză! Ce şmechere cred ele că sunt! Şi au nişte codiţe verzui, pufoase, pe care le agită în goana lor printre porumbeii care încearcă şi ei să capete câte ceva de mâncare. Într-un rond uriaş de flori şi verdeaţă, mişună şobolani de toate dimensiunile. Se pare că acolo e regatul lor. Din când în când câte unul mai temerar iese din hăţiş şi se avântă pe pajişte. La început crezi că e o veveriţă, însă una cu codiţa subţire şi lungă. Parcă s-au dezbrăcat veveriţele de cozile stufoase!

Într-o parte a parcului e o expoziţie foto pe teme diferite, foarte interesante, explicate toate în detaliu. Păcat că nu avem timp să stăm să citim toate aceste informaţii. Selectăm ce ni se pare mai interesant şi plecăm spre White Hall. Copiii fac poze cu soldaţii de gardă şi cu cei călări şi coborâm spre Trafalgar Square. Fac eu prezentarea căci copilul care răspundea de ea, a uitat-o acasă şi decidem ca în intervalul unu şi jumătate şi patru să vizităm Galeriile Naţionale şi să mâncăm. Zis şi făcut! La ora patru toată lumea e la fântâni şi verific dacă au vizitat sălile cu impresioniştii şi cu pictura clasică aşa cum le-am recomandat. O luăm agale spre London Eye pe lângă 10 Downing Street. Porţile se deschid şi o maşină cu geamuri fumurii trece pe lângă noi. Să fi plecat primul ministru la plimbare?

Ne continuăm drumul spre Westminster şi Big Ben, trecem podul şi intrăm la London Eye să vedem filmul 4D despre Londra, văzută de sus, după care cei care s-au înscris să vadă panorama de sus se așează la coadă şi nu e mică deloc, dar la ora şase intră în găluştele care îi poartă deasupra oraşului. Îi aşteptăm la ieşire. Ne văd de sus şi ne pozează. Îi pozez şi eu, dar bineînţeles că îmi cade suportul peste obiectiv, nu nimeresc click-ul că e pe partea cealaltă a ecranului şi în sfârşit fac poza. După ce ne adunăm cu toţii, ne plimbăm pe malul Tamisei să vedem artiştii stradali. Curios, azi sunt destul de puțini. O tipă care cântă fain, şi o statuie a unui soldat argintiu. E deja ora şapte jumătate şi căutăm metroul. În drumul nostru dăm de un tobogan şi, ce să vezi? cu toţii se aliniază să se dea pe tobogan, printre copilaşi mititei și blonzi. Copiii noştri! Când Ştefan apare în vârful toboganului se face loc liber! Abia se mai zăresc cei mici! Concurenţă maximă!

Ajungem la metrou şi începe odiseea întorsului acasă. Prindem şi o scenă în care un tip fuma în staţie şi gărzile îi ţin o dirigenţie aprigă. Culmea e că tot el sare cu gura! În metrou, o mare înghesuială. Nici nu aveai cum să cazi, căci ai fi căzut pe un om, după noroc! Ştefan a decretat că el are numai persoane pufoase în jur, uitându-se la câţiva dintre cei mai mici. Așadar, nici un pericol să se lovească. Şi, ca să treacă timpul, ca în cunoscutele povestiri de călătorie, se oferă să ne spună nişte bancuri seci şi lungi. Şi din banc în banc, copiii se adunaseră toţi în jurul lui şi ţin-te haz! A fost chiar simpatic, iar Ştefan, ca de obicei, pe fază şi eficient. Atmosfera devine tot mai plăcută şi grupul tot mai unit. Relaxaţi şi amuzaţi, ne oprim la un Sainsbury’s să cumpăram de mâncare. Se pare că ăsta va deveni ritualul fiecărei seri. Aless întreabă preocupat dacă mai venim aici să cumpăram. Mai mult ca sigur!

În şir, mai mult sau mai puţin indian, ne desfăşurăm spre hotel. Mai o glumă, mai un comentariu şi drumul pare scurt. Anunţăm programul de mâine şi fiecare merge la culcare. Pare că sunt, în sfârşit, obosiţi. Sunt copii de treabă şi atmosfera e faină. Pe mâine!

Joi, 28 august 2014

Am plecat relativ la timp. Nu înainte de a face o mică dirigenţie unora din copiii, care se agită mai mult decât e nevoie, amintindu-le că grădiniţa e o epocă îndepărtată a vieţii lor. Pe la 11,30 ajungem la British Museum şi copiii fac prezentările ce le revin. Le subliniez că e important să vadă Piatra Rosetta, cea care a făcut posibilă, prin efortul lui Champollion, să se descifreze hieroglifele. De asemenea, le recomand să vadă sala mumiilor, cea a vestigiilor greceşti, the Lindow man, corabia de la Sutton Hoo cu comorile de pe ea, biblioteca muzeului şi sala ceasurilor. Le explic despre fiecare câte ceva şi decidem să ne vedem la ora trei în cele din urmă. Dar se dovedeşte că majoritatea au expediat vizita într-o oră şi jumătate şi de restul timpului au mâncat, s-au foit încolo şi încoace, şi-au găsit de lucru. Măcar câte ceva tot au văzut, sperăm…

Noi vizităm toate locurile recomandate şi sala de porţelanuri şi argintărie, chiar dacă e a enşpea mia oară că le vedem. Sorana iese din muzeu şi ne spune că anul trecut a fost foarte încântată de mumii, dar că anul acesta nu i-au mai plăcut la fel de mult şi că erau „numai schelete moarte şi mortăciuni!” Pesemne că scheletele vii plecaseră la plimbare! Eventual în Polandia sau Polonezia, cum credeau ele, micile, anul trecut că se cheamă ţara în care trăiesc polonezii. Tare scumpe, mititelele noastre. Şi aşa de cuminţi şi înţelepte, de nici nu le simţi!

La ora 13,30 noi ne întâlnim cu Debbie, fostă profesoară la noi la şcoală, pe vremurile bune, când aveam profesor nativ pentru clasele de intensiv. Nu ne văzusem de 15 ani şi avem amintiri de depănat. Luăm o cafea într-un mic restaurant aproape de muzeu. Ne întâlnim cu copiii la ora stabilită şi mergem pe jos în Covent Garden, unde au program de voie până la șase. Le recomandăm să mănânce la unul din restaurantele sau chioşcurile din apropiere şi apoi să vadă spectacolele stradale şi să meargă la magazinele tradiţionale cu ceaiuri, bijuterii etc. Noi mâncăm într-un loc mic, care se laudă cu mâncare organică. Chelneriţa are un accent care mi se pare rusesc, sau în orice caz de prin partea noastră de lume. Dar în timp ce vorbeam cu Debbie despre mămăligă, trece pe lângă noi şi ne spune traducerea italienească „polenta”. Aşa încât, la sfârşit, o întrebăm în română unde se plăteşte şi ne răspunde. Aşadar, era de-a noastră!

Mai explorăm magazine, ne întâlnim cu Emma şi Ilinca şi aflăm că nu le-a dat voie să mănânce în restaurant pentru ca nu sunt însoţite de un adult. E prima dată când aud de aşa o regulă. Debbie se duce să întrebe ce e cu ciudăţenia asta şi i se spune că în zona Covent Garden nu sunt serviţi copiii decât dacă sunt însoţiţi. Merg cu ele să mănânce şi stau până termină. Ne întâlnim cu băieţii şi aflăm că şi-au luat tot felul de aparate şmechere şi acum nu mai vor să stea în oraş. Cred şi eu! Vor să îşi probeze aparatura. Nu îi putem lăsa să plece singuri, evident, aşa că merge Toni cu ei şi cu cele două fete. Rămân cu 11 copii şi ne întâlnim la şase la locul fixat. Eu mă întâlnesc cu Andra, o fostă elevă, acum studentă în Londra. Ce copil minunat şi câtă plăcere îmi face să o revăd! Debbie pleacă spre tren şi rămânem cu Andra care ne arată drumul spre Leicester Square. Mergem în cartierul chinezesc. Dar nu prea mai am entuziaşti pantru asta şi, după câţiva paşi pe acolo, vor să ne întoarcem la hotel. Aşa că luăm metroul şi ne lansăm într-o nouă aventură: drumul spre casă în varianta blocaj la metrou.

Sute de oameni aşteptau metroul în staţie, lucrătorii strigau la lume în megafoane să nu blocheze intrările în metrou… Un haos întreg! Ne gândim să nu ne înghesuim în primele două trenuri care vin şi să lăsăm puhoiul de oameni să plece. Şi într-adevăr se eliberează curând peronul, doar că nu merge nici un tren spre Croydon direct şi suntem avertizaţi prin microfoane să schimbăm traseul. În cele din urmă ajungem la destinaţie, aşteptăm copiii să îşi cumpere de mâncare pentru seară şi ne grupăm la camerele noastre. Sorana va sta cu restul fetițelor mici şi cu Mara, şi merge să îşi ia bagajele din cameră. Mâine e o zi mai grea căci deşteptarea e la 7,30, ca să ajungem la timp la Parlament. Aşadar, noapte bună, copii!

Vineri, 29 august 2014

Băieţii nu au coborât la masă şi mă panichez să nu fi adormit la loc. Dar reuşim să plecăm la timp de data aceasta. Se repetă rutina fiecărei zile: cumpărăm bilete, mergem pe peron, luăm metroul până la Canada Water şi, de acolo, Jubilee Line până în centru. Metroul nostru, casa noastră! Însă avem o problemă: Mara a făcut febră astă noapte şi nu ar vrea să meargă în oraş. Insist să meargă măcar Ştefan şi să rămână Toni cu ea acasă. E păcat să pierzi vizita la Parlament, în condiţiile în care se face rezervare, avem o oră anumită, ghid însoţitor şi informaţiile sunt deosebit de interesante. Din fericire, decizia copiilor e să meargă, totuşi, amândoi măcar la Parlament şi de acolo mai văd ei cum decid.

Ajungem exact la timp şi avem flash-back-uri cu goana de anul trecut, când mai să ne înscriem la maraton după ce ne-am antrenat să nu cumva să pierdem rezervarea. A fost groaznic! Acum însă suntem boieri Bibeşti, căci ajungem lejer cu o jumătate de oră înainte de rezervare. Ba chiar avem timp să admirăm un curcubeu în nori, deasupra Parlamentului, şi să numărăm avioanele care zboară pe cer. Când se face de intrare, ne grupăm şi intrăm pe rând, ne scanează ca la aeroport, ne dau cartonaşele de vizitatori şi aşteptăm puţin în sala de la intrare să ne preia ghidul. E polonez la origine, foarte bun vorbitor de engleză (să nu uităm că unul din scriitorii „britanici” faimoşi e un polonez, Joseph Conrad). Prezentarea e uşor diferită de cea făcută de ghida de anul trecut. Plus că unele săli sunt doar anul acesta deschise publicului. Aflu că numele de House of Commons vine de la faptul că reprezentanţii erau ai „comunelor”, adică ai regiunilor ţării, şi nu că ar reprezenta pe oamenii comuni, cum am crezut până acum.

Ne plimbăm pe drumul reginei, spre Camera Lorzilor, în ziua când citeşte speech-ul ei în faţa Parlamentului, la deschiderea fiecărei sesiuni. Şi în fiecare din locurile unde ne oprim, ne spune ghidul ce e specific şi ce se întâmplă în acele camere. Cum sunt chemaţi cei din Camera Comunelor în camera Lorzilor când se citeşte discursul şi cum li se închide uşa în nas mesagerilor (semn că cei din Camera Comunelor sunt independenţi) şi în cele din urmă se deschide uşa după insistenţe și vin parlamentarii să asculte mesajul reginei. În tot acest timp, un membru al parlamentului e ţinut „prizonier” până când regina se întoarce la palat. Mi-a plăcut şi descrierea tabloului cu apostolul Daniel, care apără femeia acuzată de adulter şi reuşeşte să dovedească faptul că acuzatorii erau mincinoşi, pentru că acuzaţiile lor nu coincideau.

Apoi, în camera dinaintea celei a Comunelor, la statuile câtorva dintre prim-miniştrii vestiţi, ne spune câteva replici atribuite lui Churchill. Aceea cu doamna care îi spune că dacă ar fi soţia lui i-ar pune otravă în ceai. La care el, se spune că ar fi replicat: „Dacă aş fi soţul dumitale chiar l-aş bea!” Şi replica vestită, între timp atribuită şi altor personalităţi (Ionel Teodoreanu e unul din ei) cum că, băut fiind, i se spune de către o doamnă că e dezgustător de beat, la care replica este: „Eu mâine dimineaţă nu voi mai fi beat, dar dumneata vei fi la fel de dezgustător de urâtă!“
Ghidul ne explică reguli de comportare în Camera Comunelor, de la modul indirect de adresare, la excluderea oricăror jigniri sau remarci jignitoare de către membrii Camerei. Ar fi bine să adoptăm şi noi aceste reguli pentru a mai limita din circul naţional în desfăşurare la prezentul continuu.

A fost foarte interesantă vizita şi, după ceva poze şi sandvişuri, ne îndreptăm spre Westminster Abbey. Le explic câte ceva despre Catedrală şi le indic celor care o vizitează să nu rateze câteva puncte importante cum ar fi tronul tradiţional al Regatului cu the Stone of Scones sub el, mormântul Elisabetei I şi Colțul Poeţilor. Ne asigurăm că toţi cei care vor să intre au intrat fără probleme şi ceilalţi pleacă cu Mara mea să mănânce şi să se plimbe, în timp ce noi intrăm să bem o cafea la Cafe Nero, care are şi net.

La 3,30 copiii deja ne aşteptau la Catedrală. Mara mică se simte bine şi renunţă categoric la ideea de a se întoarce la hotel. Ce bine! Aşadar, ne îndreptăm spre Baker Street şi o parte din grup intră la muzeul Sherlock Holmes, după ce le spun câteva vorbe despre el şi le reamintesc faptul că Sherlock Holmes e fictiv şi că a fost creat de Sir Conan Doyle. La bilete mai să îi pună să plătească bilet de adult, 10 lire. Noroc de întrebarea mea dacă nu e preţ special pentru copii. Nesuferitul de la casă ne-a pus să mai stăm o dată la coadă ca să ne returneze banii, iar Biancăi i-a cerut și buletinul, văzând-o mai înaltă. În timp ce copiii sunt la muzeu, ceilalţi intră în Regent Park sau merg la magazinele rock să îşi ia tricouri şi postere. Unii merg să ia câte ceva de mâncare şi la cinci suntem cu toţii gata de Madame Tussauds.

Adevărul e că majoritatea dintre ei vor să îl viziteze, unii a doua sau a treia oară, aşa că rămânem cu doar cinci copii: David, Aless, Sorana, Ştef şi Mara. Decidem să mergem în Regent Park cu toţii şi ne oprim la o cascadă splendidă, lângă un lac. Priveliştea e ireal de frumoasă şi cum admirăm noi aşa lacul, păsările şi florile, o pasăre, mititică cu picioruşe verzui şi ciocul roşu, se apropie cu îndrăzneală de noi, aproape cerând de mâncare. Căutăm pâine şi îi dăm firmituri, ba chiar bucăţele mai mari. Spre uimirea noastră, vedem că nu mănâncă pâinea pe care o ia din mâna lui Toni, ci pleacă grăbită cu ea la puişorii care stăteau pe malul apei şi care primeau fericiţi mâncarea adusă. Impresionant cu cât devotament venea şi lua pâinea şi alerga să o ducă la puişori. Raţele, obraznice, se repezeau să ia din gura puişorilor mâncarea, până le-am alungat noi ca să fim sigure că nu rămân bieţii pui nemâncaţi. La un moment dat, în peisaj au apărut şi vreo doi şobolani, nesuferiţi şi vioi, pe care pasărea cea grijulie, secondată de perechea ei, i-a alungat cu piuituri ascuţite. Amândoi păzeau vigilenţi puişorii, înfoindu-se ca nişte mingiuţe supărate şi piuitoare. Cât de impresionantă a fost această scenă, cu grija şi dragostea pentru nişte făpturi atât de mici şi fragile! O adevărată lecţie de viaţă!

Eu am întâlnire cu Denisa, o fostă elevă, acum detectiv în Londra, şi îi spun la telefon unde suntem. Apare la intrarea în parc şi ne repezim una în braţele celeilalte. Ce bucurie să ne revedem! E frumoasă toată, ca o actriţă, şi e aşa de fericită că putem sta împreună, fie chiar şi pentru o oră. E cu prietenul ei, jumătate spaniol, şi el un frumuşel, prietenos şi amabil. Ne povestim multe ca să recuperăm timpul de când nu ne-am mai văzut. Şi ne amuzăm amintindu-ne cum lua ea note de toate felurile la engleză şi cât muncea să le îndrepte. Acum i se pare că toate acele note mici au fost şuturile care i-au fost necesare să o îndemne să înveţe mai mult şi care s-au dovedit benefice pentru viitoarea carieră.

Mergem la o cafenea faină în parc şi ne face cinste la toţi cu ceai şi ciocolată caldă, băieţii vorbesc despre fotbal şi încet, încet ne îndreptăm spre Madame Tussauds să îi recuperăm pe turiştii noştri. Începe să plouă mărunt. Ne despărţim de Denisa şi îi găsim pe copii aşteptând în faţă la muzeu. Doar Petru şi Ioana lipseau, căci încă nu ieşiseră. Paul, foarte drăguţ, se oferă să îi caute, dar e doar în tricou, aşa ca îi dau haina mea, să meargă după ei, să nu îl plouă. Îi aşteptăm într-un magazin şi fac o redistribuire a hainelor suplimentare de prin rucsacurile fiecăruia, de teamă să nu răcească vreunul. Petrişor e ca o ţestoasă cu haina lui Ştefan: are dedesubt rucsacul şi e foarte amuzant cum îi stă îmbrăcat aşa. Îl tachinăm puţin pe tema pufuşeniei, cum e el aşa drăgălaş şi bucuros, şi ne zice că abia aşteaptă să mai crească şi să poată mânca oricât şi oricând, ca sora lui.

În metroul spre Croydon e mereu înghesuială, prilej de bancuri şi socializare pentru ai noştri, care formează un grup vesel şi compact. Fetiţele mici sunt cu gâtul în pioneze aşa că se pregăteşte o strategie: ceai, Tantrum verde, paracetamol. În oricare ordine. La capăt de linie o parte de copii pleacă cu Mara la hotel, restul rămân cu noi la magazin pentru provizii. Nici nu ajungem bine în cameră şi mă pregătesc de un duş, că şi bate la uşă o delegaţie care vrea să meargă la Pizza Hut să mănânce. Dar e mult prea târziu şi nu mă încumet să îi las să plece singuri, evident. Dacă spuneau că vor să meargă, mergeam noi cu ei. Rămâne pe mâine. Au fost foarte drăguţi că au venit să ceară voie. Cred că făceam atac de cord instant dacă aflam că au plecat de capul lor seara prin cartier! E vremea de culcare! Mâine plecăm iar devreme, la nouă, să prindem intrarea liberă la St. Paul.

Sâmbătă, 30 august 2014

Dacă e sâmbătă, e Turnul Londrei. Am ceva emoţii că băieţii şi două din fete apar să mănânce micul dejun cu zece minute înainte de plecare. Adrenalină maximă! Plecăm la vreme, căci trebuie să prindem slujba la St. Paul. La White Chapel ne dăm jos. Le povestesc copiilor despre Jack the Ripper şi crimele lui, despre scrisorile pe care le trimetea sfidător poliţiei şi despre speculaţiile privind identitatea lui. Să se fi întâmplat aceste crime în vremurile noastre nu avea scăpare cu analizele ADN şi amprente şi alte detalii care l-ar fi trădat urgent. A fost norocul lui şi ghinionul femeilor pe care le-a ucis cu cruzime.

Schimbăm spre Tower Hill şi stăteam liniştiţi când observăm că trebuia să ne dăm jos. Un strigăt scurt „Jos! Aici” şi ţâşnim din metrou ca sâmburii. Rezolvăm destul de repede cu biletele de grup şi noroc că avea Diana buletinul să dovedească faptul că are 18 ani şi poate intra cu copiii, ca adult, căci altfel cred că ne făceau ceva probleme. În metrou Mara le făcuse o prezentare faină a turnului şi le-am indicat exact ce să viziteze. Îi lăsăm două ore şi jumătate să aibă timp, fără să se grăbească. Îi aşteptăm la ieşire. Patru dintre cei care nu voiseră să viziteze turnul din nou au mers cu Mara în apropiere să vadă alte locuri.

La ora 11,30 avem reunire de grup în faţă la St. Paul’s Cathedral. Drept pentru care luăm metroul două staţii să nu ne rupem gâtul fugind pe străzi. În faţa catedralei avem întâlnire cu Maria B., o fostă elevă, acum studentă la Londra. E vara revederilor minunate. Mara și Maria B. ne aşteaptă, neştiind una de cealaltă, pe trepte. Ştefan, Mara mică şi Andreea au intrat deja. Noi ne luăm atitudinea de buni credincioşi şi intrăm, îndrumaţi de o călugăriţă la intrare. Ne urmăreşte să vadă dacă suntem suficient de evlavioşi şi ne spune că trebuie să stăm în scaune şi să cântam cu congregaţia. Ni se dau şi foi speciale cu slujba de azi. Am ocazia să văd bine interiorul catedralei construită de Christopher Wren, marele arhitect al Londrei, al cărui mormânt se află în incinta edificiului. Aici, de altfel, se ţin botezurile şi nunţile din familia regală, cea mai recentă fiind nunta lui William cu Kate Middleton.

Intrăm în capelă, pozăm strana şi statuile din exterior, mozaicurile splendide care împodobesc bolţile şi arcadele. Ieşim din catedrală şi le dăm copiilor timp de masă până la două jumătate. Maria ne povesteşte despre viaţa ei la Londra, despre dificultatea de a lua decizii de viitor. Într-adevăr, nu e uşor să iei hotărâri în aceste vremuri, dar ea e un copil minunat şi are cu siguranţă îngeraşul ei pe umăr să o inspire. Tot vorbind, intrăm la un restaurant asiatic şi luăm câte ceva, după care ne întoarcem la St. Paul’s şi ne despărţim de Maria.

Următorul obiectiv e Tate Modern. Nu am eu convingerea că vor vizita toţi sălile de expoziţie. Mă tot întreabă unii, după fiecare muzeu, dacă pot merge la cumpărături. Încerc să le explic faptul că scopul vieţii lor acum nu sunt magazinele şi cumpărăturile, ci acela de a vizita, de a cunoaşte o altă cultură, de a privi cu atenţie clădirile, de a vedea cât de mult din acest mare oraş.

Ce mă surprinde, şi nu mă bucură neapărat, este că nu s-au deranjat mulţi să îşi facă proiectele. Ba au uitat, ba le au acasă, ba una, ba alta. Poate nu am insistat eu destul. Şi, deşi le-am trimis programul pe mail, le-am dat fiecăruia în mână foaia cu programul pe zile şi pe ore, ei habar nu au ce avem de făcut în fiecare zi. Noroc de Mara mică. Ea, conştiincioasă, are programul cu ea şi îl scoate la iveală de câte ori e nevoie. De la Tate Modern facem o plimbare la The Globe. Evident, doar Ştefan, dintre cei trei care ar fi trebuit să prezinte Shakespeare, are discursul pregătit. Drept pentru care le fac eu o prezentare completă şi stau atenţi şi nemişcaţi să asculte ce le spun.

Continuăm să ne plimbăm agale spre Tower Bridge. Mai facem câte o poza la clădiri şi cu grupul. Cum pozam eu cu Ipadul o structură de sticlă, numai ce aud o tipă spunând altora de lângă ea „Nu văd care e chestia să faci poze cu ipadul”. Mă uit la ea şi trec spunându-i „Eh, asta-i viaţa!” Nu se aştepta la o replică în română şi câteva secunde au rămas toţi derutaţi, după care au început sa râdă. Adevărul este că aici mai bine vorbeşti în engleză decât în română, ca să nu fii înţeles. Peste tot auzim vorbindu-se româneşte, eventual şi în chineză sau arabă. Sunt şi mulţi italieni şi spanioli. Dar cred că noi îi depăşim numeric!

Ajunşi la pod, admirăm perspectiva oraşului văzut de pe râu şi apoi ne adunăm grămadă să plecăm cu metroul. E destul de înnourat dar totuşi nu e frig. Însă Petrişor e cu gâlcile umflate şi tuşeşte, mititelul, Amalia şi Ilinca P. sunt şi ele răcite şi tuşesc. Mara mică este mai bine, doar că îi curge nasul. Ne doftoricim în felul nostru şi sper să îşi revină şi să se bucure pe deplin de excursie. Când ajungem în Croydon, o parte vor la pizza, alţii la hotel. Rămânem noi cu cei cu pizza şi Mara pleacă cu ceilalţi la hotel.

Pe la opt suntem cu toţii în camere. Luiza a venit să mă anunţe că a venit de la mătuşa ei, ca un copil disciplinat şi de treabă ce e. Petrişor vine şi el cu dilema dacă să mai ia un Nurofen ori nu. Nu pot sa îl sfătuiesc, dar primeşte răspunsul de la specialiştii din familie. Îi dau însă să-şi facă un ceai pentru a i se mai ameliora starea gâtului. E ciudat să îl vezi atât de puţin vorbăreţ! Mâine avem program lejer de muzeu de ştiinţe şi mult-aşteptatele cumpărături. Pe mâine!

Duminică, 31 august 2014

De dimineaţă sunt nori în paradis: Petrişor e bolnăvior şi rămâne la hotel. Îi duc mâncare în cameră şi facem ceva ordine în peisajul de Halloween care mă întâmpină. Haine la haine, sticle la gunoi, gunoaie la gunoaie. Anunţ populaţia că diseară fac un raid de control în camere. Simt gânduri nefericite în jur! Avem program lejer, după cum spuneam. Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, Victoria and Albert Museum pentru cei care doresc ceva nou. Aşa că îi lăsăm pe copii să se amuze la Muzeul de Ştiinţele Naturii, care e foarte interesant şi interactiv, iar noi trecem strada la V&A unde admirăm picturi de Rafael, obiecte, haine şi mobilier din diverse secole, explicaţii video, tapiţerii şi replici ale unor monumente vestite (printre care şi Columna lui Traian). Foarte fain. Data viitoare când mai venim e de reluat şi aprofundat. La ieşire, Luiza ne anunţă că se simte rău şi e obosită, aşa că pleacă la hotel cu Ioana, David şi Dragoş. Ne anunţă că au ajuns şi că rămân în zonă la cumpărături. Au în grijă să ia şi medicamente pentru Petrişor. Îi lăsăm pe restul la Hyde Park, lângă Marble Arch, unde ne revedem la 6,30. Primul obiectiv e „muzeul” Primark şi de acolo un Starbucks ne adăposteşte până plecăm spre Marble Arch la întâlnirea cu copiii.

Ne vedem şi cu Corina M. şi Ştefan P., acum deja angajaţi la bănci aici în Londra. Amândoi au absolvit studiile universitare în Anglia şi au reuşit foarte bine. Sunt veseli şi încântaţi de viaţa lor. După ce suntem toţi adunaţi, plecăm spre hotel şi urmează strânsul bagajelor. Pe la nouă inspectez camerele. E loc şi de mai bine în unele din ele, dar Bianca se oferă să facă inspecţia finală mâine, să verifice dacă au uitat ceva şi dacă e decent în camere. Ea e sportivă şi cantonamentele au educat-o bine în a fi responsabilă şi ordonată. Petrişor e mai bine, nu pare să mai aibă febră. Asta se întâmplă dacă ieşi pe frig în tricou, te prinde şi ploaia şi înfuleci şi o îngheţată. Dar totul e bine când se termină cu bine! Adorm greu, preocupată de ziua de mâine, cu bagaje, predarea camerelor etc.

Luni, 1 septembrie 2014

Toni pleacă la şase spre România şi mă trezesc devreme şi eu şi, după ce pleacă, am tot felul de vise cu vânători şi iepuraşi. Probabil de la animăluţele pe care şi le-au luat copiii de la muzeul de ştiinţele naturii. Bianca e de o eficienţă impresionantă: inspectează camerele şi conduce lucrările de curăţare în camera băieţilor, culegând şi câte ceva uitat sau abandonat în sertare. Noroc de ea! Ba chiar mă ajută şi pe mine să duc valiza jos.

Între timp autobuzul deja venise şi la zece suntem gata de plecare. Plouă şiroaie şi traficul e foarte aglomerat. Dar urmează zece zile de pace şi relaxare, căci copiii vor fi la familii, cu program clar şi fără şansa de a mişuna pe coridoare de hotel, aşa încât voi putea dormi liniştită.
Prima oprire e la castelul Windsor, unde vom petrece mai bine de trei ore. Amalia face prezentarea la microfon şi ne pregătim de debarcare.

Autocarul ne lasă în parcarea mare, de unde ne va lua peste trei ore şi jumătate, iar noi traversăm podul metalic şi ajungem în gara frumos decorată, devenită mall cu magazine şi restaurante. Peste tot sunt flori multicolore, întreg oraşul e o bijuterie colorată, cu clădiri vechi şi frumoase. Luăm biletele şi trecem prin control, ca la aeroport, ca să intrăm în castel. El datează din vremea lui William the Conqueror, când era o fortăreaţă şi apoi a fost mărită şi noi părţi s-au adăugat, mai ales în timpul lui Charles I.

Începem cu casa de păpuşi a reginei Mary, o miniatură a camerelor regale, cu toate detaliile imaginabile, de la pahare şi candelabre la aspiratorul din camera servitorilor. Doamne, această casă de păpuşi e visul oricărei fetiţe! Urcăm scările şi ajungem în prima sală a armelor, cu săbii şi pistoale aşezate simetric pe pereţi. Urmează sălile palatului care sunt maiestuoase, cu mobilier aurit, cu oglinzi de cristal frumos ornate, cu rame şi măsuţe aurite ori argintate. Colecţia de porţelanuri e minunată, cu vase fine pictate cu migală. Cele două săli au arme care au depăşit valoarea de arme de apărare şi au devenit obiecte de colecţie. Busturi ale lui Nelson, Churchill şi alţi membri ai familiei sale, ducii de Marlborough veghează sala armelor.

Putem vizita dormitoarele regale, sălile de protocol, birourile regelui și reginei. Bineînţeles că stau să văd fiecare tablou din colecţia regală. Şi nu sunt puţine. Rubens, Van Dyck, Breughel cel Bătrân (Masacrul inocenţilor), Bellini, Tizian, Durer, Holbein, Bronzino cu un splendid portret al Doamnei în verde. Un lucru interesant e că dormitorul regelui e doar locul unde întâlnea oficialii şi musafirii, nu dormea aici, de fapt. Împăratul Napoleon al III-lea şi soţia sa Eugenia au dormit în acest iatac cu baldachin în culorile napoleonice, în 1855 când a vizitat castelul.

Fiecare cameră are şemineu cu ceas şi cu grilaj de protecţie splendid realizate. Vase mari de jad sau de porţelan chinezesc decorează multe din camere. Tavanele sunt şi ele pictate cu scene sugestive din viaţa celor care domneau când acestea au fost făcute. Sufrageria are pictate fructe, legume, tipuri de vânat, camera de audienţă, scene în care îngeri oferă coroana reginei, care pluteşte între nori pe o lebădă graţioasă. Una din sălile cele mai impresionante e St. George’s Hall, datând din secolul XIV, în care se fac recepţii uriaşe, cu oaspeţi internaţionali. Pe tavan sunt blazoanele tuturor familiilor de nobili. În locurile unde sunt blazoane albe înseamnă că familia respectivă a făcut ceva care a dus la degradarea ei din rangul de nobleţe.

În capătul acestei săli imense se află The Lantern Lobby, cu vase de argint aurit, cupe, farfurii, platouri, toate decorate cu minuţiozitate. Una dintre doamnele supraveghetoare („privighetoare” cum le zicea Mara, când era mică, doamnelor supraveghetoare de la cămin) îmi atrage atenţia că nu pot scrie pe iPad detaliile vizitei, că lumina de la iPad ar afecta obiectele expuse! Cât de absurdă această „privighetoare”! În aceeaşi cameră, în pericol de a fi afectată de lumina „orbitoare”, se află şi armura lui Henry VIII, uriaşă cât şi el, pe vremea când o purta. Oricum, făcea el ceva body-building purtând toate acele kilograme de armură!

Sala de recepţie este şi ea opulentă în decoraţii: oglinzi mari aurite, orologii cu figurine şi pasări exotice, un scrin splendid din abanos cu încrustaţii inspirate din literatura franceză. În interior, are zeci şi zeci de sertare, un joc de şah, loc pentru corespondenţă, un mini-office în toată regula. La geam, în aceeaşi încăpere, se află o urnă imensă de malachit. Parchetul multora dintre săli a fost afectat de focul care a devastat castelul în 1992, şi refacerea lui a însemnat o muncă incredibilă, şi cheltuieli pe măsură, pentru a restaura totul aşa cum fusese. Bucăţile de parchet au fost pur şi simplu întoarse pentru a ascunde lemnul ars.

Ies din castel impresionată de câte bogăţii adunate se află aici şi cât de multă muncă a însumat crearea acestor obiecte, majoritatea lor comandate de regii şi reginele vremii, dar şi primite cadou din partea ţărilor din coloniile imperiului. Merg pe terasa care dă spre parcul din spatele castelului, îngrijit minuţios, cu gazon impecabil, cu o grădină de trandafiri şi o fântână arteziană în centru. Îmi găsesc şi calea spre St. George’s Chapel din curtea castelului. Aici este înmormântat necruţătorul Henry VIII, alături de soţia sa, Anne Seymour, şi fiul lor, care a murit la o vârstă fragedă. El este Prinţul Eduard din romanul Prinţ și cerşetor al lui Mark Twain.

Capela are multe statui şi morminte însă, în mod ciudat, trupul lui Henry este îngropat în podeaua stranei, fără nicio statuie, sub un bloc de marmură pe care stă scris simplu că acolo este înmormântat el, alături de Anne şi Eduard. Strana are steagurile şi însemnele heraldice ale cavalerilor Ordinului Jartierei, înfiinţat de Eduard III în 1348. Interesantă vizită la Windsor! Dar se apropie timpul sosirii autocarului şi, după ce ne plimbăm puţin pe străzile oraşului, coborâm în parcarea unde ne-au lăsat şoferii. Aflăm că avionul celuilalt grup a avut întârziere jumătate de oră, aşa că mai aşteptăm puţin.

Vremea şi-a mai revenit, însă Diana a cam răcit şi mai sunt copii care mai tuşesc. Nici David nu o duce mai bine, îl încearcă o răceală şi acum redirecţionăm medicamentele spre ei. Să sperăm că îşi revin, căci şi vremea a fost capricioasă şi ei s-au lăsat înşelaţi de momentele de căldură şi nu s-au îmbrăcat suficient de bine. Grupul celălalt de copii e mai mic, sunt doar 11 şi au vârste între 9 şi 14 ani. Sunt de la o şcoală de engleză din Bucureşti. Îi însoţeşte directoarea şcolii, Carmen. Deja suntem pe drum de ceva ore şi copiii sunt obosiţi şi le este şi foame. Oprim la un complex de magazine şi restaurante să mâncam şi, pe la opt seara, ajungem la familii.

Rând pe rând, copiii părăsesc autocarul, şi sunt preluaţi de gazde. Jane vine să ne ia, cu întârziere, căci se dusese la vechea gară după noi. Dar suntem de-ai casei şi ne bucurăm, ca de fiecare dată, de revedere. Rosie, căţeluşa şi Smokie, papagalul sunt la locurile lor. Smokie e cam galeş, dar îşi revine el… Jane ne pune la curent cu noutăţile din familia ei numeroasă şi, după ce mâncăm, ne retragem în camera noastră.

Barnstaple, marţi, 2 septembrie 2014

La ora 8,40 ne întâlnim la muzeu cu toată lumea şi mergem la şcoală. Aless şi Petru ajung foarte târziu, aparent pentru că nu au reuşit să fie gata la vreme. Fiecare crede că celălalt e de vină. Cunoaştem profesorii din noua echipă a şcolii. Josie e noua directoare de studii şi încearcă să fie foarte eficientă. Încă nu ne-a convins…

Copiii sunt împărţiţi în două grupe, dar noi am fi dorit să existe şi o a treia grupă de intermediari, căci în două grupe există diferenţe de nivel. Explicăm asta profesoarelor Victoria şi Kristie şi insistăm să se lucreze diferenţiat în aşa fel încât fiecare copil să facă efort spre un nivel superior. Ne promit că vor solicita copiii la nivelul aşteptărilor. Între timp, Diana a răcit destul de bine şi David a făcut şi el progrese cu răceala lui. Bine însă că nu au febră! Nici unul nu recunoaşte că ar fi prea răcit, dar le atrag atenţia să le solicite gazdelor să le asigure camere călduroase. Iau medicamente în continuare şi trag nădejde să se simtă mai bine mâine. Ca niciodată, am avut mulţi copii care au răcit. Şi am avut vreme mult mai rece de atât când am fost în iunie.

După lecţii, se merge la muzeul colecţiilor din scuarul cu ceas şi apoi în turul de oraş făcut de Tom, îmbrăcat ca un adevărat mesager al oraşului, cum era în vremurile când media nu exista şi veştile se transmiteau de către heralzi, care le strigau pe străzile oraşelor, să le afle toată lumea. Prezentarea este amănunţită şi interesantă, însă copiii, mulţi dintre ei mici şi agitaţi nu prea au răbdare să asculte. Vorbesc între ei, butonează telefoanele, se foiesc şi se îmbrâncesc, spre disperarea mea. Mai moralizez câte unul, mai confisc câte un telefon… Şi încă ai mei sunt destul de disciplinaţi, dar mititeii din celălalt grup parcă au furnici în fund şi se agită de toţi banii!…

Au de completat un jurnal cu datele din prezentare şi nu reuşesc să scrie datele, aşa că se consultă cu cei mai mari. E bine şi aşa, căci ceva tot vor reţine. După prezentarea lui Tom, au timp de cumpărături şi se grupează în funcţie de interese şi preocupări şi îi întâlnim intrând şi ieşind din magazinele de pe strada principală. E atât de mic orăşelul, încât nu poţi să te pierzi nici dacă te străduieşti.

La cinci şi un sfert se adună cu toţii la fântâna de lângă şcoală şi sunt luaţi acasă de familii. Pe noi ne ia Jane, gazda noastră, şi petrecem o seară tihnită cu ea, atât de bună și senină. Ne spune că fetiţa cea mică a fiicei ei, micuţa de şase luni, are sindromul Down, doar de gradul 3 din 12, că e drăgălaşă, a luat în greutate şi sunt tare bucuroşi de ea. Mara şi cu mine avem acelaşi gând: cât am fi de disperate şi de panicate într-o situaţie similară! Dar Jane ia totul în mod pozitiv şi zen. Găseşte raza de soare din spatele fiecărui nor şi se bucură de ea… O femeie minunată! E târziu… Mâine e o nouă zi.

Miercuri, 3 septembrie 2014

Orele încep la nouă fără un sfert şi trimit pe Diana cu Mara la farmacie, căci tusea ei a devenit mai insistentă. Asta se întâmplă când nu se îmbracă bine şi nu îşi au de grijă… Asist la orele celor mici şi la prezentarea de proiecte ale celor mari. Ştefan face o frumoasă prezentare la autoportretul lui Van Gogh pictat la Arles. Şi Dragoş are o prezentare minunată a Anotimpurilor lui Vivaldi. Iar David vorbeşte despre Verity, statuia din Ilfracombe. Fiecare are ceva de zis. La cei mici se caută un criminal. Unii sunt chiar buni şi vorbesc bine. Alessandro face o impresie deosebită cu engleza lui. Amalia şi Sorana, deşi mai timide, se descurcă foarte bine. Petru e şi el cam tăcut, în mod atipic. El e un simpatic şi un vorbăreţ, dar acum e mai reţinut… e prea devreme poate!

În pauză, Mara şi cu mine mergem la târgul de antichităţi din Pannier Market, la cinci minute de şcoală (ca de altfel orice obiectiv interesant… nimic nu e prea departe!). Ne încântăm de câte sute de obiecte vedem acolo, unele de-a dreptul superbe. Însă trebuie să ne întoarcem la şcoală, de unde plecăm spre Woolacombe. E o zi minunată, cu soare şi cer senin. Numai bună pentru mers la mare. Kirstie ne povesteşte despre locurile pe lângă care trecem, dar cei mici vorbesc încontinuu sau ascultă muzică la căşti. Pierderea lor!

Odată ajunşi, toată lumea e fericită să alerge spre oceanul plin de valuri. Plaja e plină de lume, copii, bătrâni, castele şi fortăreţe din nisip. E foarte frumos! Norocul meu e că nimeni nu are costum de baie şi nu trebuie să îmi fac griji că s-ar avânta în apă. În schimb Carmen, săraca, trebuie să stea cu ochii pe cei mici care s-au şi dezbrăcat şi au intrat în ocean. Ai mei îşi suflecă pantalonii şi intră cu picioarele în apa destul de călduţă. Stâncile din jur sunt şi ele pline de lume care stă la soare. Un bebeluş merge de-a buşilea prin nisip, atras de mirajul mării. În spatele lui e tatăl, care supervizează acţiunea. La un moment dat mogâldeaţa vitează se blochează cu mânuţele scufundate în nisip şi se frustrează. E ridicat precum un cărăbuş care dă din picioruşe şi repus pe poziţii.

Copiii desenează cuvinte pe nisip. Ştefan scrie mare BACĂU, care la început părea să fie GICA, dar realitatea e restabilită foarte repede. Poze, poze, poze…, toată lumea face poze! Mergem câţiva spre autocarul parcat sus pe mal şi şoferul e foarte amabil şi ne duce până la capătul drumului să admirăm peisajul sălbatic al stâncilor şi oceanului. La ora 13,30 ne adunăm, sau cel puţin încercăm măcar, căci unii ajung mai târziu după ce şi-au mai scos nisipul de pe picioare. Următoarea oprire e la Ilfracombe, micul port vegheat de numai câţiva ani de Verity, statuia care a stârnit atâtea controverse, dar care a devenit parte integrantă din peisaj. Kirstie ne duce pe un drum nou, pe mal şi priveliştea e de vis. Ne dă detalii despre această localitate construită în stil victorian, dar care datează din epoca de fier ca aşezare umană.

Parcurgem tot traseul până în port, la Verity, după care avem o oră liberă. Mergem cu fetiţele mici la un restaurant care serveşte fish and chips, la recomandarea lui Kirstie. Pe drept cuvânt l-a recomandat. Nu am mai mâncat aşa peşte bun şi cu cartofi adevăraţi din vremuri imemoriale. Însă cum lucrurile bune ţin puţin şi se sfârşesc repede, aşa şi noi trebuie să ajungem la autocar la 16,45 şi ne îndreptăm spre casele noastre. Jen e deja acolo şi acasă la ea ne aşteaptă ambii nepoţi, cu părinţii lor. Tristram e drăgălaş şi vorbareţ. Cea mică are, evident, sindromul Down, dar aparent într-o formă uşoară. E mititică şi vioaie, aşa că sper să crească şi să fie un copil adaptat la viaţă.

Tinerii pleacă la un turnir, pasiunea vieţii lor, şi iau ambii copii cu ei. Cel mic deja a început antrenamentele pentru turniruri medievale. Foloseşte arme de lemn, să nu se lovească (prea rău) şi continuă tradiţia familiei. A doua zi în North Devon s-a încheiat. Astăzi ne simţim destul de obosite, aşa că ne retragem în cameră devreme şi ne pregătim de călătoria de mâine cu vaporaşul.

Joi, 4 septembrie 2014

Se anunţă o zi cam ceţoasă, deşi buletinul meteo ne încurajează că va fi bine. Şi e destul de rece. Bine că le-am transmis copiilor să se îmbrace gros. Plecăm spre Torbay şi, atunci când ajungem, constat că Andra era foarte subţire îmbrăcată şi nici Sorana nu avea nimic impermeabil. Luasem cu mine oricum o haină în plus, în ideea că cineva sigur nu se îmbrăca cum trebuie pentru plimbarea cu vaporul. Dar mai întâi facem trei ture de roată deasupra oraşului unde a trăit Agatha Christie, şi aflăm despre Drake, William of Orange şi Napoleon ale căror vieţi s-au legat de aceste locuri. Corabia lui Drake a plecat din portul Brixham spre Spania, William of Orange a venit cu o armată puternică şi a cucerit oraşul fără vărsare de sânge (în 1688, ultima înfrângere a englezilor), iar Napoleon a fost ţinut prizonier în Torquay după înfrângerea de la Waterloo.

După ce ne-am învârtit cu roata, care a fost adusă de la Londra după olimpiada din 2014, avem ceva timp pentru orăşel. Ne întâlnim cu Josie, ghida şi directoarea noastră, la ora stabilită şi ne îmbarcăm pe un vaporaş spre Brixham. Nu se dovedeşte a fi o idee prea bună căci, deşi nu părea agitată, marea ne-a oferit o călătorie de „neuitat”… Vaporaşul a început să se bălăngăne ameninţător şi reacţiile adverse nu au întârziat să apară. Luiza şi Ioana şi-au dat „sufletul” în nişte pungi pe care le-am găsit exact la timp şi nici ceilalţi nu erau mai bucuroşi. Asta mi-a amintit de plimbarea horror spre insula Roben în Cape Town. Nu credeam că mai scăpăm vii de pe acel vapor!

Ştefan e foarte furios că a trebuit să meargă cu acest vapor şi să i se facă rău. Degeaba încearcă Josie să îl îmbuneze spunându-i că sunt situaţii neprevăzute cu care trebuie să ne confruntăm şi că nimeni nu a vrut să se întâmple aşa. Mă mir ca nu am avut şi eu rău de mare, cum mi se întâmplă de obicei. Încet, încet spiritele se mai calmează şi până şi soarele apare timid de după norii ceţoşi. Facem o plimbare spre malul marii, unde mai sunt câţiva turişti pe pietrişul alb. Copiii se amuză aruncând pietre în mare şi am ceva emoţii să nu-şi dea în cap unii altora. Mara merge la plimbare cu Amalia pe malul de piatră, să admire marea de sus.

Înainte de îmbarcare, băieţii mici de la celălalt grup şi Aless al nostru au cumpărat nişte sucuri foarte colorate şi sunt foarte mândri că au limbile roşii şi albastre… Sănătate curată! Poate nişte acuarele ar fi fost mai ieftine şi la fel de „nutritive”! Te pui cu gustul omului?? Lenevim pe plajă, luăm nişte chips cu ketchup, că tot era vorba de mâncare sănătoasă şi după o oră şi mai bine ne desfăşurăm în şir aproape indian spre autocar, trecând pe lângă o copie a corăbiei lui Drake. Mă amuz stând de vorbă cu Petrişor, care îmi povesteşte despre seara precedentă, când Aless a lunecat din patul lui şi s-a prăvălit peste el. Asta fără să se trezească deloc! Aşa că Petru a încercat să îl împingă la loc în pat şi să-şi continue somnul. Interesantă coabitare au ei acolo, dar văd că nu au ajuns la conflicte majore, deci nu e chiar de alarmat.

Când să luam autocarul, aflăm că ceva nu funcţiona la el şi avem de aşteptat ca David, şoferul, să reuşească să îl repare. Până la urmă Ştefan şi Paul dau vitejeşte o mână de ajutor şi motorul revine la viaţă. Şi când te gândeşti că nici măcar nu e marţi şi tot am avut o zi cam ciufulită! Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Fetele şi-au revenit din rău, Luizei i-am dat şi o doză de calciu pentru siguranţă, Diana e spre bine cu răceala şi David pare să îşi fi revenit cu totul. Eh… până ajungem înapoi acasă sper să fie toată lumea sănătoasă, că parcă am plecat în vacanţă cu secţia ORL a Spitalului Municipal. Pe drum cad adormiţi la datorie şi se trezesc din moţăială la Barnstaple, de unde îi preiau familiile sau merg pe jos până acasă.
Noi petrecem o seară plăcuta cu Jen şi îi facem poze lui Rosie, căţeluşa, înainte să fie tunsă mâine. Cam obosite astă seară. Pe mâine, aşadar.

Vineri, 5 septembrie 2014

Cred că ar trebui să ne mișcăm mai repede dimineața. Dacă traficul e mai intens putem întârzia. Azi am prins toate semafoarele roșii, dar, din fericire, am ajuns exact la timp. Pe pod sunt buchete de flori legate de parapet. Cineva s-a aruncat de acolo vineri. Jen ne povestește de bunica ei care, pe la optzeci de ani, a decis să se arunce de pe un pod pentru că nu auzea bine şi asta o dispera, căci aparatul auditiv făcea un zgomot pe care nu îl mai suporta. Şi-a scos bijuteriile, a scris un bilet pe care l-a lăsat în cartea de pe noptieră şi s-a dus şi s-a aruncat. Cu rezultatul că şi-a rupt un picior şi a mai trăit încă 15 ani… bine! Era mereu nemulțumită de aparatul auditiv, însă când ginerele a șoptit printre dinți „fire-ai tu să fii!”, imediat l-a apostrofat, cu o voce ascuțită (şi Jen o imita pițigăiat „I heard that”!), „Am auzit asta!” Cât de amuzant!

Astăzi facem excursia la Lynton şi Lynmouth şi apoi orele. Asta, probabil, fiind una din ideile „inovatoare” ale lui Josie. Cred că nu prea a auzit ea ce înseamnă să predai unor copii, care vin de pe un drum în sus şi în jos. Dar ne conformăm planului. Oricum, locurile sunt splendide, cu marea nesfârșită, vegheată de stâncile ascuțite de pe vârful muntelui. De data asta sunt foarte puține capre sălbatice pe pietre. Se ascund pe undeva, căci bobiţele negre de pe jos arată că nu pot fi prea departe. Când ajungem jos, ce să vezi, nici pescărușii nu sunt la locul lor! De obicei erau cu zecile, uitându-se în gura noastră să prindă câte ceva de mâncare.

Mergem cu fetiţele mici să mănânce clotted cream and tea şi ceilalți se plimbă pe malul apei sau îşi cumpără înghețată. Diana mai ia un shot de paracetamol până să ajungem la doctor. Între timp luăm trenulețul cu apă şi urcăm la Lynton, de unde luăm autocarul spre Barnstaple.

Grupul nostru e liniștit şi nu creează probleme, în contrast cu câţiva dintre băieții mici care ajung la nivele de agitație uneori exasperante, însă nimic nu se poate compara cu copiii din anii precedenți. Aparent, anul acesta au venit în varianta lor cea mai împielițată, căci David, șoferul, ne spune cu o voce gravă: „Ați avut mare noroc!” Deci e întotdeauna loc de mai rău! Ghidul nostru de astăzi, Mark, e foarte documentat şi ne face prezentări foarte frumoase ale locurilor. Ar fi bine dacă ar mai veni cu noi.

Pe la ora 13,00 suntem la școală şi mă opresc direct la birouri şi Sharon face rezervarea la clinică pentru ora trei pentru Diana, așa că, până atunci, Mara şi cu mine mergem să luăm husă pentru iPadul meu. Cea veche stă să cadă şi arată cam jalnic. Copiii au fost foarte dezamăgiți: cum mă vor mai recunoaște ei dintr-o mie şi de la distanţă fără husa mea verde?? Inițial am luat una roșie, destul de frumoasă, dar nu e magnetică, așa că o trimit pe Mara să o schimbe, în timp ce eu merg la clinică. Avem rezervarea făcută şi completăm niște fişe înainte de a ne așeza să așteptăm să fim chemate.

Nu durează mult şi intrăm la doctor. E o doamnă foarte amabilă care îi ia tensiunea, temperatura şi nivelul de oxigenare a plămânilor. După ce o ascultă la plămâni ne spune că nu are nimic grav, că durerea pe care o simte vine de la mușchii intercostali din cauza tusei puternice şi îi dă o rețetă de antibiotice ușoare în mod preventiv, având în vedere că a avut de două ori pneumonie înainte. Mergem la farmacie şi e ceva de așteptat până să îi dea medicamentele. Mă întâlnesc cu Mara şi revenim la școală după ce mai cumpărăm niște cărţi, evident. La cinci se termină orele. Ilinca mică e ok, dar Emma e puțin febrilă şi îi dau un parasinus şi ei ca să prevenim o nouă răceală în grup. Însă ele două au fost cele mai rezistente şi nu au avut nici rău de mare şi nici nu au răcit până acum. Vedem ce se întâmplă până mâine…

Jen era deja ajunsă şi ne aștepta la pub-ul de vizavi, împreună cu Ted. În mașină ne amuzăm cu glume de genul „Ce fel de umbrelă poartă un profesor pe vreme ploioasă?” „O umbrelă udă!” Şi o multe altele, căci fiecare ne aminteam câte ceva pe măsură ce le spuneam. E destul de devreme când ajungem acasă şi ne mai facem de lucru până e gata masa. Trebuie să verific starea Dianei şi a Emmei, să mă asigur că sunt ok. Ținem pumnii să fie bine.

Sâmbătă, 6 septembrie 2014

De dimineață e ceaţă şi burnițează neprietenos. Ajungem din vreme la autocarul care astăzi ne va duce la Exeter, capitala regiunii Devon. Josie merge cu noi şi avem un șofer nou, nu neapărat simpatic. În virtutea tradiției, acum că nu mai e nimeni foarte răcit, Dragoș plătește tributul răului de mașină. Asta ca să nu ne relaxăm cumva! Noroc de punga sfântă, căci altfel era şi mai trist. Dar îşi revine până ajungem în Exeter. Ploaia s-a oprit şi mergem, ca de obicei, pe chei. Parcă şi văd grupul nostru de anul trecut stând acolo în soare şi amuzându-se de glumele celor doi Tudori. Umbrele lor sunt acolo încă prezente. Vedem filmul despre istoria orașului, ca de obicei, şi mai să le zic câteva băieților mici din grupul celălalt, care se scălâmbăiau în fel şi formă pe scaunele de lângă mine. Ghinionul lor. Când chiar m-au răzbit, i-am întrebat, scurt, dacă vor să fie țopârlanii la muzeu sau elevii educați, care vor să înveţe ceva? Răspunsul nu a mai contat, însă au reușit să se potolească o vreme. Mă întreb ce ar zice părinţii lor dacă ar ști că banii munciți cu greu pe care i-au plătit pentru un fragment de educație se duc aiurea, pe telefoane butonate şi jocuri? Prea puţini au reacția potrivită din păcate, chiar şi la noi în grup. Nu privesc în jur când vizităm, nu au răbdare să asculte explicațiile…

Ajungem la lebede, gâşte, raţe şi pescăruși, toate conviețuind pașnic pe malul apei şi în ea. Le aruncăm de mâncare şi asta creează disensiuni în lumea păsăretului. Care apucă prima şi mai mult! Continuăm să mergem spre catedrală şi, când ajungem, vizităm interiorul superb, de altfel, cu capele şi statui ale personalităților care au reprezentat ceva pentru Exeter. Muzeul e următorul obiectiv. Sper să îl viziteze, căci are exponate interesante, însă am sentimentul că păstoresc pisici, cum spun englezii „herding cats”, entuziasmul e aproape de zero pe alocuri. Până la urmă, le oferi oamenilor ceea ce crezi că e demn de atenție. E alegerea lor dacă acceptă oferta sau nu. Așa că mă relaxez şi îmi continui explorarea prin sălile deja foarte cunoscute.

La ora unu se proclamă programul de magazine, momentul cel mai fericit al zilei de astăzi. Cu câţiva dintre copii mergem să căutăm cărţi prin anticariate şi, după ce am mers ca Făt-Frumos pe toate drumurile, am găsit, în sfârșit, o copie a cărţii To Kill a Mockingbird (Să ucizi o pasăre cântătoare). Cumpărături nu prea am de făcut, așa că ajungem devreme la locul de întâlnire şi deja s-a mai strâns lume acolo. La patru plecăm spre casă, obosiți dar în general mulțumiți. În spate, copiii se distrează bine, ceea ce e important: să se distreze şi să aibă centurile puse! Jen si Ted ne așteptă la pub şi seara e veselă şi animată, ca de obicei. Mâncare bună, ceai bun, relaxare totală. Probabil așa e şi în paradis!

Duminică, 7 septembrie 2014

O zi de relaxare şi lipsă totală de stres. Trezire de voie (Jen ne aduce ceaiul la pat), mic dejun englezesc, făcut valiza ca să vedem cât mai încape în ea şi apoi o plimbare spre Bude, o mică stațiune la malul oceanului. Copiii petrec şi ei cu familiile şi, cei mai mulţi, merg la mare, joacă jocuri în aer liber, se bucură de atenția gazdelor. Anul acesta toate gazdele sunt minunate. Îi hrănesc bine, le poartă de grijă, vorbesc cu ei, joacă jocuri sau le pun la dispoziție filme să se distreze. Cel puțin Aless şi Petru sunt chiar îndopați şi răsfăţaţi. Andra şi Amalia au şi ele gazde foarte de treabă, care le-au dus la curse de cai, Bianca şi Sorana au mers la mare şi la Atlantic Village, la cumpărături. Ştefan şi Paul au avut şi ei un program divers şi au făcut mișcare din plin. Dragoș şi David au petrecut o zi faină cu familia la care sunt găzduiți, care e cât se poate de amabilă. Diana şi Ilinca au mers la mare şi au mâncat bunătăţi, în timp ce Ilinca mică şi Emma sunt încântate de duminica lor în familie, de mâncarea bună şi de activitățile pe care le-au făcut. Mara mică şi Andreea au mers şi ele la ocean şi au mâncat cu gazdele, care au gătit mai bine ca de obicei în acest weekend. Important e că toți au socializat, s-au distrat şi au vorbit în engleză cu familiile care le-au dat toată atenția lor.

Noi ne plimbăm cu Jen, Ted şi căţeluşa Rosie până pe malul oceanului şi apoi ne întoarcem în orășel pentru un ceai şi prăjituri într-un mic restaurant la soare. Când revenim acasă, mai moțăim puțin până la ora de masă. Ted intră în schimbul de după-amiază şi nu ne vom vedea decât înainte de plecare, așa că mai vorbim până pleacă la culcare şi rămânem apoi cu Jen şi ne uităm împreună la un film polițist. Pe mâine!

Luni, 8 septembrie, 2014

Din nou la şcoală! Copiii fac niște scenete şi apoi vorbesc despre Clovelly pe care îl vizităm după amiază. Ştefan e cel care conduce chat-show-ul când merg să îi văd la ore. E amuzant cum realitatea vieții lor în Devon se împletește cu improvizația. Noi mai facem o plimbare prin oraș, şi la 12,45 suntem toți în autocar, cu excepția a patru dintre copii pe care îi așteptăm un sfert de oră! Josie se cam supără şi le face observație… Sunt de-ai noștri şi au scuze cam nerezonabile: li s-a servit mâncarea târziu la KFC! Aş fi putut să îi mănânc eu la faza asta, când stăm toți să așteptăm câţiva copii care nu sunt atenți la ora de adunare…

Josie a venit cu mama ei şi cu căţelul, spre marele entuziasm al copiilor. Ne povestește cum şi-a cunoscut soțul, un tânăr indian, şi cum s-au căsătorit împotriva tradițiilor indiene destul de stricte. Acum încearcă să îi facă forme pentru a-l putea aduce în Anglia. Şi uite așa vedem avantajul de a fi români şi în UE!

Clovelly e plin de soare, la fel de minunat ca întotdeauna, un sătuc uitat de vreme, singura localitate proprietate privată, ai cărei locuitori stau în casele acestui proprietar. Coborâm în port şi stăm la soare, admirând apa, care creşte treptat cu fluxul. Pescărușii primesc porțiile de mâncare ale unora dintre copiii care nu le vor şi iar asistăm la o luptă între păsări. Unul din pescăruși înşfacă un sandviș întreg şi zboară urmărit de semenii lui, ca să îl scape până la urmă în apă, fraierul! Nu mai sunt pe lângă case pisicile acelea grăsune ca în alți ani. Doar una mai ciufulită apare timidă la un colţ şi se lasă mângâiată.

Copiii coboară dealul înlănţuiţi, foarte amuzanți în această înfrăţire bruscă. Mara şi cu mine urcăm panta cu sufletul în gât, bucuroase să ajungem în vârful dealului şi să ne odihnim. După o tentativă de a vedea filmul despre istoria orașului, Josie anunță că sonorul fiind rău, renunțăm la film şi plecăm mai repede spre Atlantic Village. Zis şi făcut! Oprim la centrul comercial şi pe noi ne ia Jen din parcare, după ce copiii au plecat deja demult, cu durere în suflet că nu au cumpărat chiar tot magazinul!

Petrecem seara cu Jen. Mara a gătit spaghetti foarte bune şi ne mai foim ceva vreme până să ne culcăm, gata de ultima zi în Barnstaple.

Marţi, 9 septembrie 2014

E ultima zi în tabără. Asta înseamnă că azi se lucrează la proiecte, se fac interviurile în oraș pe teme alese de copii şi se fac prezentările. Așteptăm doi dintre băieți să vină şi ne alarmăm că nu mai ajung. La fără zece apar, venind alene, cu căştile în urechi, fără griji şi apăsări. Viața e frumoasă.

Copiii lucrează cu înfrigurare sau cu nepăsare, după caz, apoi îi vedem alergând pe strada mare să interogheze lumea şi să facă statistici. Unora le vine ideea să ne întrebe pe noi, însă fără spor. Îi trimitem la cei care locuiesc aici şi au opiniile lor despre subiectele proiectelor. Cu Mara şi Carmen (profesoara celor mici, o scumpă şi o drăguţă) ne mai plimbăm prin oraș, mai găsim ceva cărţi şi bem câte ceva la barul din faţa şcolii. Copiii s-au adunat la fântână şi se joacă, sar, se caţără de ai zice că sunt toți în grupa mare! Le fac poze cum se duc unii pe alții în spate. Petrișor este cărătorul şef! Sunt foarte fericiți şi se bucură din plin de ziua însorită!

La ora două se fac prezentările şi fiecare grupă se străduiește să arate rezultatele statisticilor pe care le-au făcut pe stradă. După prezentare, răspund la întrebările celorlalți despre cât de ușor/ dificil/ interesant a fost să realizeze sondajul. Urmează acordarea premiilor pentru jurnalele pe care le-au ținut în toate aceste zile şi câștigă două fetițe din celălalt grup care au notat cu conștiinciozitate toate detaliile excursiilor.

Vine şi Josie şi ne dă diplomele şi fiecare îşi primește diploma în aplauze generale. Ne luăm rămas bun de la şcoală şi de la profesoare şi suntem liberi cu toții să mai hoinărim prin oraş. Ne întâlnim cu copiii, mai facem poze şi apoi, noi două nu știm unde ne vedem cu Jen, căci de obicei venea la bar şi ne aștepta acolo, ori ne lua de la vechea gară. În final, ne sună şi mergem la fântână să ne întâlnim şi apoi să intrăm la Tesco pentru ultimele cumpărături. Acasă Jen îi dă Marei căciula şi mânușile superbe pe care le-a împletit în toate aceste seri, draga de ea! Stăm de vorbă ca de obicei, ne uităm la poze şi apoi ne retragem la culcare căci mâine la 6,15 e deșteptarea şi nu va fi ușor. Gata pentru ultima zi!

Miercuri, 10 septembrie 2014

După o noapte agitată, ca înainte de orice zbor, ne precipităm să ne cărăm bagajul jos, mâncăm în viteză şi ne băgăm în mașină să nu întârziem. Ajungem perfect la timp, însă doi băieți mici întârzie un sfert de oră, așa că nu putem pleca la ora plănuită. Jen e în lacrimi şi întotdeauna e greu să ne despărțim de ea. Autocarul se pune în mișcare şi copiii sunt drăgălaşi şi veseli, cântă şi se simt bine. Fiecare îşi rezervă loc în excursia următoare, încântați de cât de bine s-au înţeles şi cât de bine s-au simţit. E de bine! Oprim de două ori pe drum şi timpul trece repede. Ce plăcere a fost să fim cu Carmen, care e blândă şi bună şi plină de răbdare cu copiii. O persoană minunată!

Înainte de coborâre, Bianca e iar mâna mea dreaptă! Cu eficienţa binecunoscută, îi pune pe copii să îşi curețe scaunele şi are grijă să nu îşi uite jumătate din bagaje prin diverse locuri. Ba chiar îmi ia şi mie opt cărţi şi un joc în valiza ei. Greșeală! La aeroport valiza ei cântăreşte 25 de kg. Reconfigurăm! Scoatem cărţile de la ea şi le punem la Dragoș. Fiecare îşi cântăreşte bagajul şi mai redirecționează din bagaje să ne încadrăm. Dar tot avem un moment de groază. Mara coborâse să îşi ia rămas bun de la noi, căci ea pleacă de la Stanstead şi coboară cu ceilalți la terminalul 4. Însă șoferul crede că ea rămâne cu noi şi pleacă cu tot cu bagajele ei.

Panică… panică… panică! Caut disperată un număr de telefon al cuiva de la SOL. Sun la Jen, nu răspunde… nu știu ce să fac, mă alarmez. Paul se oferă să alerge după autocar. E însă prea târziu! Dar, minune! Tot Paul observă că autocarul se întoarce şi răsuflăm ușurați. Mara urcă în autocar şi intrăm toți cei rămași în aeroport. Avem de așteptat destul până la check-in şi ne plantăm pe niște scaune libere. Începe foiala: care mănâncă, unii se plimbă prin aeroport, alții merg la un restaurant să cumpere tot de mâncare. După aproape o sută de ani, predăm bagajele şi ajungem în cealaltă parte a aeroportului. Iar durează la nesfârșit să se afișeze poarta de plecare, timp în care ne încărcăm telefoanele şi iPad-urile. La cinci şi jumătate se anunță gate-ul, A19 şi suntem curând în avion. Drum bun!

Published in: on August 27, 2014 at 1:42 pm  Leave a Comment