Ziua a 17-a, 05 ianuarie 2010

Ne trezim la 8 și ne pregătim de plecare. Un frig să îţi baţi copiii.

Azi vom supravieţui la -33. Câmpuri albe peste tot.

Zărim în depărtare două iurte. Case grămădite unele lângă celelalte, separate de ziduri de cărămidă. Din puţine iese fum… Drumul continuă nesfârşit. Îmbrăcaţi cu tot ce avem la noi, inclusiv pijamalele, suntem ca nişte verze. Într-o parcare unde oprim, un om se spală pe cap. Cu apă poate caldă, poate rece, dar în aer liber practic, la o temperatură ucigătoare!Îmi amintesc că ieri, în pelerinajul meu scurt, am văzut un magazin modest, cu un afiş deasupra „I beilieve I can fly”( sic!) (Cred cā pot zbura).

Ajungem la Jilin. Altă lume! Un oraş splendid cu străzi curate şi oameni îmbrăcaţi elegant.

Pe malul apei, un cuplu plimbă doi căţei îmbrăcaţi si ei elegant (căţeii, ca de altfel şi stăpânii). Magazine frumoase, firme luminoase. Râul se pare că nu îngheaţă iarna şi aburii lui fac un fel de chiciură splendidă pe crengi.

Merg cu Connie la restaurantul la care ne aşteaptă mama ei. E tânără șii foarte elegantă, cu o haină de blană scumpă pe ea… A rezervat un separeu la restaurant. Chelnerița aduce mâncarea. Supă de alge și ciuperci. Nu e rea, dar îmi place mai mult carnea de vită în sos dulce. Şi un fel de fasole verde tăiată în pătrăţele, cu carne. Foarte bună. Aduc apoi nişte găluşte umplute cu carne.Mă întreabă dacă vreau “vin alb”. Eu de colo cred că e vorba chiar de vin şi zic „da”. De fapt… e un fel de ţuică. Vorbim, destul de greu, dar ne înţelegem într-un oareşcare fel. Se pare că mama e poliţistă şi se ocupă de protejarea templelor şi a bisericilor. După masă, mergem la templul de pe muntele dragonului. E un frig de mori pe loc! În templu îmi face cunoştință cu preotul şef. Facem poze şi, de nicăieri, apare un motan grăsun și roşu care începe să se rotească printre picioarele noastre.

În templu fumegă încă beţele parfumate de la o procesiune nu foarte îndepărtată. Frigul ne alungă de acolo. Alergăm spre maşină. Connie rămâne la coafor şi eu revin la hotel.

Connie dupa coafor

Mă pregătesc de concert. Roberto vrea să filmez concertul. În jur, lumea destul de zgomotoasă, dar se vede că sunt foarte eleganţi. Copiii sunt foarte frumos îmbrăcaţi și e un public rafinat.

Copilasi adorabili

Evident că mă poticnesc la momentul schimbării casetei. Nu vrea să se deschidă şi pace! Vecinul de scaun încearcă şi el să mă ajute. Într-un final, în mod miraculos, se deschide caseta şi o schimb. Înainte de concert vorbesc cu mama lui Connie şi îmi spune că în scolile lor, într-o clasă, sunt 50 – 70 de elevi şi că ea a plătit 3 – 400 de yuani pe lună ore de pregătiri pentru fiica ei. Mulţi părinţi din Jilin fac asta, evident, cei care îşi pot permite.

După concert mergem la hotel, mâncăm, mai stăm puţin de vorbă la o bere şi mergem la culcare mânaţi de gândul înspăimântător că mâine la 3,00 ne trezim să plecăm spre Chang-chun.

Revenim la taxi şi ne întoarcem la Beijing. Parcă nu mai e aşa de aglomerat. Luminile s-au aprins şi oraşul pare invadat de reclame mişcătoare sau nu, colorate intens, anunţând săli de conferinţe, facultăţi, bănci şi fel de fel de alte instituţii şi magazine. Până şi un Carrefour.

Ajungem la hotel, frânti de oboseală. De la ora 3,00 dimineaţa e destul.Dupā concert mergem la un restaurant foarte select, tipic chinezesc. Ne pun şorţuri, căci pot sări stropi din castroanele de pe foc. E simpatic cum cei din orchestră au şorţuri şi papioane. Culmea eleganţei. La fiecare masă e un mic aragaz şi pe el două recipiente: unul roşu, foarte iute şi unul alb, mai normal. Fiecare grup are la masă lui un chinez sau o chinezoaică ce se ocupă de meseni. Nouă ne-a picat o frumuşică! Pune mereu cărnuri în vasele ce clocotesc, ne pune în farfurie, ne arată cum să le punem în sosuri. Aduce ridichi şi le pune în vasele clocotinde. Apoi spaghetti din soia şi spaghetti normale pe care le-a „împletit” într-un spectacol, ca de lupte marţiale, un tânăr bucătar. Sper că nu le-a târâit prea mult pe jos. Aduc şi cartofi tăiaţi rotund pe care îi aruncă în vasul alb, că de cel roşu ne-am lecuit. Ne aduc şi fructele. Deja am ajuns să tratez roşiile mici drept fructe. A fost interesant să mâncăm aici. Shue Mei a vrut să ne trateze special în ultima seară şi i-am mulţumit. Era încântată. Eh, în felul ei s-a străduit, dar e o „adevarata stapāna de sclavi”. Probabil cā asta a fost într-o viatā anterioarā! Ne-a mânat ca pe noi. Dar orchestra a avut un succes enorm. Ieri seară, televiziunea era cu noi , filmând concertul.